Gaze de şist. La Cobadin, anti-fracturiştii ar fi vrut, dar n-au avut cu cine…

de Alexandru Ciolan

Miercuri 22 ianuarie, Cobadin, judeţul Constanţa. Plecăm din Bucureşti după ce s-a mai ostoit traficul urban al dimineţii (traversatul Capitalei poate lua mai mult decât traversarea parţială a ţării). Spre deosebire de disperaţii care aleargă pe şosele ca să câştige câteva minute la destinaţie, mergem la consum. Juniorul meu conduce Loganul, eu stau pe locul mortului, neavând carnet. Facem experimente, ca să ne convingem că suntem înţelepţi să ne grăbim încet: 90 km/h – consum 5,7; 110 km/h – consum 7,4: 130 km/h – consum 8,2. Concluzia: fiecare kilometru în plus peste viteza optimă (în cazul Loganului: 90 km/h) echivalează cu un procent de consum în plus. Conştiinţa ecologică se manifestă şi pe şosea…

Ajungem cu o oră înainte de începerea întrunirii. Căutăm în „centrul civic“ cunoştinţe din vremea tinereţii mele şi a copilăriei juniorului (nu le-am mai văzut de 35 de ani…), dar nu le mai găsim, s-au mutat de mult în Constanţa. Ne grăbim spre locul convocării: Căminul Cultural, în faţa căruia, printre automobile, stă parcată o dubiţă a Jandarmeriei. Slab, slab… La Vaslui, forţele de ordine erau forţe de descurajare, nu ca aici… Şeful dubiţei se deplasează până în holul Căminului Cultural, unde se interesează dacă „Au venit cei de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale“. Forţele locale sprijină forţele centrale, chiar dacă reciproca este condiţionată.

Cobadinul nu e Vaslui, în inima Dobrogei nu am fost opriţi la distanţă de „obiectiv“ şi nu ne-a întrebat nimeni dacă nu cumva în pachetul cu cărţi avem bombe. (Dacă ar fi ştiut sărmanii jandarmi că aduceam bombe de idei…)

Căminul Cultural are câteva sute de locuri, dar în sală sunt, cu tot cu noi şi cu tot cu reprezentaţii ANRM din prezidiu, 65 de persoane (numărate de juniorul meu, dacă el a greşit, greşesc şi eu). Lipsesc din delegaţia oficială de la Bucureşti preşedintele ANRM şi juristul  instituţiei. Probabil că au preferat să rămână acasă ca să termine de citit „Ulei de şarpe“… Sau poate că au terminat de citit cartea şi le-a fost teamă de extemporalul anunţat la Vaslui când le-am oferit volumele…

Din partea ANRM participă directorul general Claudia Răileanu, însoţit de două doamne cu funcţii de execuţie, plus profesorul de serviciu universitar (fost decan timp de 14 ani) Corneliu Dinu.

Zice doamna director Răileanu două vorbe de deschidere, anunţă că moderator va fi domnul Dinu şi că pentru întrebări vom avea la dispoziţie câte 5 minute de cap de participant. Sar cu gura, ca muşcat de şarpe (piesa de la Vaslui nu o să se mai repete, în ce mă priveşte, doar proştii repetă greşelile) şi citez, din fiţuica oficială a ANRM, că este o „sesiune de informare şi dezbatere“, nu o şedinţă de întrebări şi răspunsuri, şi că dezbaterea presupune prezentarea unui punct de vedere (al prezidiului) şi combaterea lui, din sală, în timpi egali. Prezidenta admite că am dreptate şi îi dă microfonul rumegătorului universitar Corneliu Dinu, care scoate din stomac şi începe să mestece între dinţi aceeaşi prezentare fâsâită a procedeului de exploatare prin fracturare hidraulică a gazelor de şist pe care o repetă probabil de pe vremea când încă nu ieşise la pensie. După câteva minute de moţăială generală (nimeni, nici din sală, nici din prezidiu, nu-şi ascunde plictisul), îl prind pe stimabil cu o perlă şi-l întrerup. Vexat, universitarul cere voie să continue, dar mă întorc spre sală şi întreb dacă este cineva interesat de ceea ce debitează. Cine este interesat să ridice mâna! Nu ridică nimeni, nici măcar din sprânceană. Stimabilul se aşază, înfrânt, ca să-şi rumege amarul (timp de 45 de minute nu va mai scoate nici măcar un oftat).

Câteva persoane din jurul meu mă imploră să nu mai întrerup prezidiul, fiindcă organizatorii pot cere evacuarea sălii şi nu ne vom mai putea transmite mesajele. Dar eu ştiu ce ştiu, lecţia de la Vaslui nu se va mai repeta: dacă laşi nesancţionate prompt inepţiile înseamnă că eşti bun de manipulat – iar eu (şi ca mine mulţi alţii) pot fi înduplecat, dar nu pot fi prostit.

Din clipa aceea se schimbă raportul de forţe şi începe bombardamentul. Anti-fracturiştii trag salvă după salvă, iar prezidiul se ascunde în tranşee şi discută serios varianta retragerii. Nici măcar asta nu mai e posibil… Apărătorii fracturării hidraulice din prezidiu (în sală, chiar dacă va fi fost vreunul, nu mai are curaj nici să murmure) se lasă bombardaţi de întrebările nimicitoare la care nu au răspuns. Încearcă, timid, să salveze onoarea, dar e prea târziu, au pierdut lupta. Primesc cu stoicism loviturile.

Nu vreau, nici nu are rost să intru în amănunte. A fost o victorie zdrobitoare, prin nesupunere, de fapt prin cererea respectării ad litteram a regulilor.

Nu am, nu avem nimic cu salariaţii de la ANRM. Sunt sărmani (vorbă să fie!) slujbaşi la stat. Bieţi (vorbă să fie!) executanţi. Atât de chinuiţi de şefi şi de decidenţii politici încât nici măcar nu mai au timp să cugete…

Atât de aprigă era lupta şi atât de indecis rezultatul încât juniorul meu a ieşit pe hol să tragă o ţigară. Şi să testeze starea de spirit a vreo două jurnaliste (adică: lucrătoare la jurnal, nu lucrătoare cu ziua) şi a câtorva fumători ieşiţi, ca şi el, pe pridvor când au priceput că în sală era masacru, nu luptă. Şi a povestit despre tropăitorii de la Vaslui, aduşi de autorităţi la o întâlnire similară cu doar două zile înainte. „Aici nu suntem rupţi în coate ca moldovenii, aici oamenii sunt bogaţi, nu pot fi manipulaţi“ a fost răspunsul fumătorilor. Doamne, ajută-i!

Nu ştim dacă rumegătorul universitar care ar fi trebuit să modereze întâlnirea a terminat de mestecat informaţiile, dar amarul i-a venit înapoi pe esofag şi a protestat la un moment dat că nu e un măscărici, de care să ne batem joc, ci profesor universitar. Adevăr grăit-a! Nu ne batem joc, ne e milă de ştiinţificitatea sa. Şi îi dorim să fie publicat de revista „Nature“, una dintre cele mai prestigioase, dacă nu cumva cea mai prestigioasă revistă ştiinţifică din lume, în care Richard Heinberg, autorul cărţii anti-fracturiste „Ulei de şarpe“ a publicat deja. (După ce şi-a revenit din rumegat amarul, fostul decan de la geografie-geologie „timp de 14 ani“ ne-a şoptit în semi-particular că a citit cartea şi că e scrisă de un „ramolit“ din America…)

„Fără de veste Judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi…“

O victorie fără lauri: La Cobadin, anti-fracturiştii ar fi vrut, dar n-au avut cu cine să se confrunte…

Gaze de şist. Adevărul despre dezbaterea de la Băceşti, care nu a fost la Băceşti ci la Vaslui, şi care de fapt nici nu a fost o dezbatere ci o demonstraţie de putere de fracturare pusă la cale de autorităţile centrale şi locale

de Alexandru Ciolan

Foto de Ionuţ Balaban

Luni 20 ianuarie, Vaslui. Pornim din Bucureşti cu noaptea-n cap, ca să ajungem la Vaslui la ora 11, să prezentăm cartea „Ulei de şarpe“ a lui Richard Heinberg şi să împărţim gratuit participanţilor câteva exemplare plătite de o româncă din Canada, căreia îi pasă de ţara noastră mult mai mult decât le pasă majorităţii locuitorilor ei. Reuniunea avea loc în cadrul „Campaniei de informare şi dezbatere publică“ organizată de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM), proiect cofinanţat de Uniunea Europeană, la Centrul de Informare – Poligon Delea, pe strada Delea, fără nici o indicaţie de număr. Ne învârtim prin oraş întrebând pe unde vine asta, ajungem la limită. La vreo 200 de metri de obiectiv, câteva echipaje ale Poliţiei şi Jandarmeriei ne opresc şi ne indică strepezit să parcăm maşina acolo, pentru că nu avem voie să ne apropiem mai mult. Ieşim în ploaia mocănească, scoatem cărţile din portbagaj şi pornim spre sala de şedinţe. Ne opreşte, vigilent, un băietan în uniformă, ca să ne întrebe ce avem în pachet. Cărţi, răspund. Aha! zice. De unde sunteţi? (Nefolosind pronumele-subiect, nu ştiu dacă a vrut să întrebe „De unde sunteţi dvs“ sau „De unde sunteţi voi“). De la Bucureşti, zic, Editura Logos. Intelectual fin, ne recunoaşte pe dată (probabil că a citit toate cărţile noastre şi l-au marcat profund), se luminează la faţă şi ne lasă să trecem. În faţa sălii, la nici zece metri sunt parcate, evident, câteva maşini cu numere de Vaslui şi de Bucureşti, ale aleşilor (adică ale oamenilor aleşi, nu ale prostimii care trebuie să meargă sute de metri prin ploaie, cărând în braţe cărţi adresate şi lor, aleşilor, dacă, aşa cum este scris în dedicaţia volumului, „se străduiesc să creeze un sistem energetic în cadrul căruia oamenii, locurile şi viitorul nu sunt vorbe goale“. Vorbe… vorbe de umblat ca proştii prin ploaie, pentru ca decidenţii noştri să fie în siguranţă).
Intrăm în sală – căldură lipicioasă de la atâtea respiraţii, 3 rânduri de mese, 6 rânduri de scaune, aproape toate ocupate. Mânat de o presiune interioară întreb unde e toaleta. O slăbănoagă cu ochelari (nu spui numele, persoană, aveam să aflu, importantă…!) pe care o întreb pe unde pot merge la… ridică a neştiinţă din umeri, întreabă la rându-i pe cineva şi îmi arată cu degetul spre o uşă. Mă întorc într-acolo şi simt o boare inconfundabilă. A, da, zic, mulţumesc, de-aici mă ghidez după miros. Doamna se smulge de unde stătea şi o aud cum mă pârăşte pe la spate: „Cică miroase de la toaletă…“. Nici măcar când am ieşit de acolo nu merita să-i zic ce aveam de zis despre standardele noastre diferite de igienă şi despre fineţea, iarăşi diferită, a nasurilor noastre.
Ne-am aşezat, spre fundul sălii, lângă un grup de voioşi şi gureşi moldoveni de-ai mei, pe care-i întreb de unde sunt. „Din Băceşti“ răspunde un tânăr rotofei. „Ah, zic eu, ce faceţi domne, aţi adus întâlnirea aici fiindcă nu aveţi cămin cultural?“ „Cum să n-avem?“ răspunde el prompt. „Avem, dar nu e funcţional.“ Asta a fost ultima replică politicoasă pe care mi-a adresat-o.
Mi-a luat ceva timp ca să mă lămuresc. Mă aşteptam ca participanţii de la Băceşti să fie oameni simpli, neliniştiţi de ştirile contradictorii despre gazele de şist. Da’ de unde! Plasaţi în două puncte strategice ale sălii, dintre care unul era lângă mine (tinerelul rotofei), animatori instruiţi dirijau corul şi ţineau sala sub control: când se vorbea de la prezidiu, îi puneau la punct pe consătenii care îndrăzneau să nu asculte. Când se lua cuvântul din sală şi se puneau întrebări sau se făceau comentarii incomode, începeau huiduielile şi protestele. Singura intervenţie din sală netaxată de mujici a fost aceea a primarului din Băceşti, Horaţiu Cărăuşu, care a întrebat dacă o parte din redevenţele plătite de firmele petroliere vor rămâne comunităţii. I-am şoptit tinerelului rotofei de lângă mine că n-o să le rămână nimic, pentru că nu există lege în acest sens. Răspunzând prompt întrebării, şeful ANRM a promis de la prezidiu că vor încerca să schimbe legea în acest sens. Rotofeiul s-a răsucit biruitor şi batjocoritor spre mine: „Vezi, domle…?“
Dar să ne întoarcem spre prezidiu: maestru de ceremonii, şeful ANRM, Gheorghe Duţu (pentru cei care nu-l cunosc: inginer, absolvent de TCM la Braşov, experienţă managerială la o firmă de materiale de construcţii, parlamentar PSD, uns de Ponta în luna mai 2012 în fruntea bucatelor minerale ale ţării); Claudia Răileanu, director general ANRM (Google nu ne duce, cel puţin după primele 4 pagini, spre un CV al domniei sale), Ninel Păianjen, juristul ANRM şi, last but not least, prof. univ. Corneliu Dinu, fost decan, timp de 14 ani, al Facultăţii de Gelogie din Bucureşti (nota bene: funcţia de decan, fluturată pe www.gazedesist.eu, nu este o atestare a nivelului profesional, ci o sarcină administrativă).
Să derulăm, însă, filmul întrunirii: întâi găvăreşte domnul director (pardon, aveam să fiu corectat chiar de către ipochimen: Preşedinte! al ANRM) şi ne anunţă că resursele de energie sunt pe sfârşite, că în 2030 e anul-limită (vorba unei prietene, care ar fi exclamat, cu o mască de sfinx: Să-nţepenesc!), şi că, prin urmare, trebuie să profităm de oportunitatea oferită de gazele de şist. Şi după ce mai zice multe şi mărunte de nici nu le mai ţin minte, că de-aia le-a şi zis în limbaj politicesc mineral, îi pasează cuvântul domnului profesor Corneliu Dinu, care ţine un curs insipid într-un limbaj (închipuiţi-vă!) mai mineral chiar decât al preşedintelui ANRM. Sala, smirna! Nu pricepea nimeni, dar nici nu sufla nimeni. Băieţii de Băceşti  îi comandau, prin semne, cafeluţe şi ceai Lipton la sticlă (băieţii de Băceşti nu mai beau apă) chelnerului, şef peste masa cu apă plată sau gazoasă şi cu un termos de cafea. Cafea moca, pe bani parţial europeni!
După care încep întrebările – ale anti-fracturiştilor. Şi huiduilile – ale băieţilor de Băceşti. „Huo! Daţi-l afară! Hoţule! La vacă, bă!“
Tartorul-moderator, preşedintele ANRM, băiat fin, se face că n-aude, n-a vede. Şi lasă pe băieţii de Băceşti să-şi exprime simţirile.
Nu are rost să dau amănunte despre întrebări şi răspunsuri. Anti-fracturiştii puteau să se pregătească mai bine. O vor putea face, sper, după ce vor citi cartea „Ulei de şarpe“. După ce vor fi dotaţi cu muniţie pentru războiul împotriva gazelor de şist nu vor mai insista pe amănunte pe care oficialii abia le aşteaptă ca să le poată demonta.
Înainte de încheiere, mă ridic şi cer cuvântul. Tartorul-moderator, plictisit şi brusc grăbit să ajungă acasă, îmi dă fără chef cuvântul. O trupeşă tovarăşă din echipa de organizare a campaniei pro-fracturare îmi dă microfonul şi-mi aruncă printre dinţi sentinţa: „5 minute!“. Spun, făcând pe prostul, că am impresia că pe participanţi îi interesează elemente concrete, cum ar fi banii (Huo! Huo!). Şi le lansez mesajul: Ştiţi care este deosebirea dintre americani şi români? Că dacă americanul are gaze de şist sub casă sunt ale lui, poate să ceară bani pentru ele. Românilor nu le vor rămâne decât ponoasele (Huo! Huo!). Trupeşa salariată a bugetului (habar n-am dacă central sau local) se repede şi-mi smulge microfonul.
Şi băieţilor de Băceşti li se spune că pot pleca, lucru pe care îl fac bucuroşi. Într-un minut nu mai rămân în sală decât prezidiul, o echipă de televiziune şi câţiva anti-fracturişti care vor să le spună câteva, de la obraz, membrilor prezidiului. Onorabilii sunt, deocamdată, ocupaţi cu datul de interviuri pentru televiziune.
De la ANRM vin două feţe simandicoase să ne ceară câte o carte (doar e moca, nu? iar ei sunt obişnuiţi să ceară, pentru că, nu-i aşa?, li se cuvine...). Le dăm, cu rugămintea să o citească şi să vorbim despre ea la Cobadin, miercuri. Să vedem dacă ştiu să citească!
Domnului profesor-decan mă duc şi-i ofer personal un exemplar, rugându-l aşijderea, să citească volumul până miercuri, când sperăm ca la Cobadin să vorbim despre el. Şi-i mai spun că manipulează. Că minte cu bună ştiinţă când spune că în urma fracturării nu pot ieşi la suprafaţă elemente radioactive. Nu pot ieşi! exclamă ştiinţificitatea sa. Îi aduc, atunci, la cunoştinţă că statul Louisiana tocmai a dat în judecată companiile petroliere Chevron şi British Petroleum pentru că au deversat lichid de fracturare radioactiv în Golful Mexic. Rămâne, la propriu, cu gura căscată. No comment. Şi-i mai spun că nu a suflat o vorbă despre aspectul antropologic al fracturării. Se holbează la mine. Îi glosez, ca să priceapă: nu avem dreptul să scoatem de sub pământ, de la mare adâncime, lucruri pe care Dumnezeu le-a pus acolo ca să rămână acolo. Brusc, devin o gânganie cu care nu merită să-şi mai piardă timpul, aşa că îmi întoarce spatele.
Domnului Preşedinte al ANMR îi duc volumul şi-i recomand să-şi facă timp să-l citească până miercuri, când ne întâlnim la Cobadin. Cartea, îi spun, este scrisă de un specialist de recunoaştere internaţională (nici un muşchi nu i se clinteşte pe faţă), care a publicat în revista „Nature“. „Am mai auzit şi noi de revista Nature“, mi-o întoarce, pe un ton de activist plictisit. Dar nici eu nu mă las: „Citiţi-o, atunci, ca să învăţaţi“. Iar el, de la înălţimea funcţiei administrative, îmi răspunde concesiv: „Haide, domle, ce, noi învăţăm din cărţi?“ Dacă şi-a căutat-o, nu i-o pot ierta: „Dar de unde învăţaţi dvs, domnule preşedinte?“ Evident, îmi întoarce spatele fără a mai catadicsi să răspundă.
Ăştia ne sunt visătorii!
La ieşire, poliţistul-jandarm care ne chestionase de unde suntem ne întreabă dacă ne-a mai rămas vreun pliant. Juniorul meu îi răspunde olimpian că noi n-am adus pliante ci cărţi. Şi-i întoarce spatele.
În timp ce ne îndreptam spre Loganul nostru de Bucureşti, echipa de băieţi de Băceşti se îmbarca disciplinat în autocarul care-i adusese să presteze.
Aşa a fost „dezbaterea” de la Băceşti, care nu a fost la Băceşti ci la Vaslui, şi care de fapt nici nu a fost o dezbatere ci o demonstraţie de putere de fracturare pusă la cale de autorităţile centrale şi locale.
Urmează Cobadin… Suntem cu ochii pe ei!

Întoarcerea Rusiei spre dreapta

de William S. Lind¹

Putin şi Soljeniţân în anul 2000.

Moscova își revendică rolul conservator pe care l-a avut în secolul al XIX-lea

O moștenire nefericită a Războiului Rece este atitudinea negativă pe care o mai au încă unii conservatori americani față de Rusia. Obișnuiți timp de decenii să pună semnul egalităţii între Rusia și Uniunea Sovietică, ei încă mai percep Rusia post-comunistă ca pe un pericol. Uită că Rusia țaristă a fost cea mai conservatoare mare putere, un bastion al monarhiei creștine, dușmănită deopotrivă de revoluționari, iacobini și democrați.

Joseph de Maistre² nu a fost singurul dintre conservatorii secolului al XIX-lea care și-a găsit refugiul și speranța în Rusia. Sub președintele Vladimir Putin, Rusia este în curs să redevină cea mai importantă putere conservatoare. Așa după cum am putut constata în cazul Siriei, când Rusia l-a scos pe președintele Obama din fundătura în care intrase, Kremlinul – scrie New York Times – „definește rolul Rusiei pe plan mondial nu pe baza învechitei paradigme a Războiului rece ci mai degrabă pe baza unei viziuni diferite care favorizează suveranitatea statului-națiune și stabilitatea status quo-ului în fața răspândirii democrației de tip occidental“. Într-un articol de opinie privitor la Siria, publicat în revista Times, Putin a scris: „Este alarmant că intervenția militară în conflictele interne din țări străine a devenit un loc comun pentru Statele Unite. Este oare în interesul pe termen lung al Americii? Mă îndoiesc“. Senatorul Robert A. Taft³ și Rusell Kirk⁴ aveau și ei îndoieli în această privință.

Moscova pare să înțeleagă mai bine decât Washington-ul că necesitățile politicii externe din secolul al XXI-lea sunt păstrarea integrității statelor în fața Războiului din A Patra Generație purtat de către entitățile non-statale, precum cele care luptă în Siria de partea rebelilor. Rusia s-a opus, pe bună dreptate, Washington-ului când acesta a distrus state, inclusiv Irakul și Siria.

Când Putin a venit la putere, după anii haotici ai președenției lui Elţân, exista o posibilitate reală ca însuși statul rus să se dezintegreze. Marea realizare a lui Putin, și motivul principal al popularității sale în țară, este faptul că a salvat și a întărit statul rus. Orbiți de venerarea „Democrației“, idolul lor de lut, elitele de la Washington nu pot percepe importanța realizărilor lui Putin, dar conservatorii ar trebui să o facă. Rusia poate fi un adevărat aliat împotriva entităților de a patra generație iar conservatorii preferă statele anarhiei fără frontiere (stateless anarchy).

Vechiul conservatorism renăscut al Rusiei este evident nu numai în politica sa externă, dar și în cea internă. În septembrie, Financial Times scria că „Vladimir Putin a cerut rușilor să întărească o nouă identitate națională bazată pe valorile conservatoare și tradiționale, cum ar fi cele ale Bisericii ortodoxe, atrăgând atenția asupra faptului că Vestul se confruntă cu o criză morală... Domnul Putin a spus că Rusia ar trebui să evite exemplul țărilor europene care «s-au îndepărtat de rădăcinile lor» prin legalizarea căsătoriilor homosexuale și o excesivă «corectitudine politic㻓.

„Cetățenilor din multe țări europene le este rușine și teamă să vorbească de convingerile lor religioase, ei sunt fie privați de sărbătorile religioase, fie obligați să accepte sărbători cu nume schimbat așa încât să se ascundă în mod rușinos esența lor religioasă“ a spus Putin.

„Trebuie să respectăm drepturile minorităților la diferență“, a adăugat, „dar drepturile majorității nu ar trebui să fie puse sub semnul întrebării“. Conservatorii americani nu pot decât să viseze la un președinte american care să rostească asemenea lucruri. Oare n-ar trebui să salutăm un președinte rus care îndrăznește să sfideze „corectitudinea politică“?

Lumea s-a întors cu fundul în sus. America, condamnând și chiar atacând alte țări pentru a impune „democrația“ și definiții iacobine ale drepturilor omului, devine liderul Stângii internaționale. Rusia își reafirmă rolul ei istoric ca lider al Dreptei internaționale. Aceasta este o răsturnare de importanță istorică.

Politica externă americană ar trebui să fie bazată pe apărarea intereselor Americii, și nu pe afinitățile pe care SUA le are cu oricare altă putere străină. Punând interesele Americii pe primul plan (America first – nota trad.) nu înseamnă să fii ostil Rusiei sau oricui altcuiva. Dimpotrivă: conservatorii americani ar trebui să salute renașterea unei Rusii conservatoare.

Articol preluat din The American Conservative, versiunea digitală (Kindle), 1 ianuarie 2014.

Traducere din limba engleză de Ovidiu Hurduzeu

NOTE
¹ William S. Lind este un „paleoconservator“ (conservator tradiționalist) american, director al American Conservative Center for Public Transportation (Centrul conservator american pentru transportul public). Este expert în probleme militare și analist al conservatorismului cultural. Autor al teoriei „războiului din generația a patra“. Conceptul de „război din a patra generație“ a fost lansat de William S. Lind în 1989. Acest război corespunde epocii informaționale și cuprinde toate domeniile: politic, economic, social și militar.

² Joseph de Maistre (1753-1821), unul dintre fondatorii conservatorismului european.

³ Robert A. Taft (1889-1953), om politic conservator, senator din statul Ohio, candidat la preşedinția Statelor Unite.

⁴ Rusell Kirk (1918-1994), una dintre cele mai importante personalități ale conservatorismului tradiţional din SUA.