A Treia Forţă. România profundă

Mecanismul politicianist

2012-01-18T18:43:00.006+02:00

Pe unul dintre posturile de televiziune, doi foşti miniştri pesedişti, unul dintre ei în continuare pesedist, celălalt devenit funcţionar internaţional, se ceartă pe tema guvernului politic sau a guvernului de tehnocraţi care ar trebui instaurat în urma demisiei (ipotetice) a lui Emil Boc.
Actualul funcţionar internaţional laudă performanţa guvernului italian, condus de un tehnocrat, care a reuşit să facă în scurt timp din ţara lui una credibilă, care, iată, găseşte acum credite cu dobânzi reduse. Soluţia profesioniştilor care, tocmai pentru că nu sunt politicieni dependenţi de voturi, pot lua măsuri dure de însănătoşire a economiei, ar fi opţiunea ideală în România acestor zile, pentru a detensiona situaţia şi a spori şansele de ieşire din criză.
Colegul de studiou şi, cândva, de partid, îl contrazice şi recurge la argumente din arsenalul partinic: în toată lumea, când cade guvernul, la putere vine opoziţia. Asta e logica firească. În afara acestui mecanism democratic nu există decât dictatura.
Indiferent cine va veni la guvernare după căderea guvernului actual (dacă Emil Boc va demisiona…), o echipă de profesionişti sau una de politicieni (de la putere ori din opoziţie), un lucru este clar în opinia distributiştilor: paradigma politică actuală, care statuează succesiunea inevitabilă a aceloraşi echipe când în fruntea, când la coada mesei trebuie să se schimbe. Politicienii nu mai trebuie să fie singurii membri ai societăţii care nu răspund pentru deciziile şi faptele lor, aşteptând, nepedepsiţi, o vreme, în opoziţie, strângând cureaua şi aşteptând anii cu vaci grase.
Trebuie legiferată răspunderea politică, cetăţeanul fruntaş de partid urmând a răspunde pentru faptele lui la fel ca orice alt membru al societăţii (pecuniar sau, în cazuri grave, penal).
Poate că, atunci, politicienii vor deveni profesionişti.
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Manifestul Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

2012-01-18T16:23:00.002+02:00

Vrei stânga, vrei dreapta, vrei stânga dreptei şi dreapta stângii? NU!

Vrei capitalismul local al foştilor comunişti? Capitalismul global al cămătarilor, fondurilor speculative şi transnaţionalelor? NU!

Vrei socialismul birocraţilor şi al „asistaţilor social“? NU!

Vrei să fii sclav la locul de muncă şi chiriaş în propria ta ţară? NU!

Vrei ALTCEVA, o alternativă POLITICĂ şi ECONOMICĂ REALĂ la actualul sistem neoliberal şi cârdăşia politico-economică pozând în piaţă liberă? DA!

Vreţi în România democraţie PARTICIPATIVĂ şi ECONOMICĂ? DA!

Vrei o „a treia forţă“? Forţa care să te transforme dintr-un sclav într-un om liber, stăpân pe soarta ta? DA!

NU SCHIMBA SCAUNELE, SCHIMBĂ SISTEMUL!

AI NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ!

DISTRIBUTISMUL NU ÎNSEAMNĂ REDISTRIBUIREA AVUŢIEI NAŢIONALE DIN MODELELE SOCIALISTE, CI PROPUNE O CÂT MAI LARGĂ DISTRIBUIRE A PROPRIETĂŢII PRODUCTIVE („PROPRIETATEA PRODUCTIVĂ“ ÎNSEAMNĂ POSESIUNEA FIZICĂ ŞI FOLOSIREA CONCRETĂ A PĂMÂNTULUI, UNELTELOR ŞI CUNOŞTINŢELOR)

PENTRU TINE, PROSPERITATE!
PENTRU CLEPTOCRAŢIE, AUSTERITATE!

Trăieşti într-o societate în care îţi petreci viaţa muncind pentru alţii în loc să munceşti pentru tine şi familia ta. De tânăr înveţi să devii „o resursă umană“, un sclav pe plantaţiile transnaţionalelor şi ale oligarhilor locali. Înveţi să calci pe cadavrul aproapelui tău pentru a urmări himera unui loc de muncă bine plătit. Ti se spune că totul depinde de tine deşi totul depinde de Sistem. Crezi că nu ai altă alegere decât între şomaj şi a pleca din ţară, între sclav pentru Big Business şi sclav pentru Big Government. Aceleaşi răspunsuri imbecile oferite de către Stânga şi de către Dreapta te trimit înapoi la aceleaşi probleme. Uita-te în jurul tău! Câţiva stăpâni de sclavi, la vârf, în rest, o masă de sclavi, fericiţi, trişti sau deznădăjduiţi.

Distributismul înseamnă ieşirea din sclavia mentală şi economică a fiecăruia dintre voi. Înseamnă o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre.

„Distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.“ (David Gibson, ziarul Washington Post, 17 oct. 2011)

În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu a fost un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Nicolae Iorga şi Ion Mihalache. ROMÂNIA INTERBELICĂ A AVUT O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ.

Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă din Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine de la cooperative şi firme de familie demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul monopolist-financiar şi cel socialist nu pot să-l egaleze.

Unii dintre voi sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile, nu la hipermarket ci la magazinul din colţ (care nu vinde alimente turceşti!), mâncaţi produse naturale şi beţi vin şi ţuică preparată în propria gospodărie sau în gospodăria părinţilor şi bunicilor voştri. Credeţi că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor? Sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana? Să readucem micul magazin în cartierele unde locuim? Să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“? Atunci sunteţi distributişti!

Veniţi cu noi ! Să le redăm românilor posibilitatea să muncească pentru ei înşişi! Să redevenim o ţară de proprietari!

OBIECTIVELE NOASTRE:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Reintegrarea în economie a principiului RECIPROCITĂŢII şi ÎNCREDERII prin promovarea firmelor de familie şi a firmelor de tip cooperatist conduse după regula „un om, un vot“.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea largă a proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile lucrătoare.
– Sprijin pentru agricultura sustenabilă şi pentru înfiinţarea de cooperative moderne.
– Răspândirea cât mai largă a conducerii. Apariţia micro-conducerii, înfiinţarea COMITETELOR DISTRIBUTISTE DE ACŢIUNE POLITICĂ care vor juca un rol semnificativ în sprijinirea candidaţilor şi în influenţarea rezultatului alegerilor şi în deciziile politice. Micro-conducerea nu-i priveşte pe alţii. Te priveşte pe tine!

SPRIJINIM:
– Justiţia economică, remoralizarea pieţei: o piaţă cu adevărat liberă combină logica profitului cu beneficiile sociale.
– Relocalizarea economiei: un sistem de micro-proprietăţi, firme de familie, mici gospodării şi ferme agricole. Marile entităţi, căi ferate, utilităţile publice sau băncile nu vor fi privatizate ci MUTUALIZATE, adică vor fi organizate într-o formă care să permită controlarea lor de către angajaţi şi clienţi care devin acţionari direcţi.
– Recapitalizarea micului proprietar.
– Înfiinţarea de bănci populare. Întregul sector bancar trebuie să devina majoritar românesc în 5 ani.
– Facilităţi fiscale şi subvenţii pentru IMM-uri, inclusiv firmele de familie aflate la început şi cele de tip cooperatist. O nouă legislaţie în acest sens.
– Breslele (asociaţiile profesionale) – cooperativele (susţinem adoptarea legislaţiei europene a cooperaţiei).
– Regimul de impozitare diferenţiat.
– Creditele fără dobândă pentru relansarea economiei.
– Producţia locală pentru consumul local.
– Microcreditarea.
– Agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“ – metoda „Coşul ţărănesc“).
– Tehnologia la scară mică şi „open source“.
– Agricultura ecologică.
– Gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale.
– Drepturile celor nenăscuţi.
– Parteneriatul sat-oraş.

NE OPUNEM:
– Un NU hotărât privatizării sistemului de sănătate. Este un bun public şi nu trebuie privatizat, ci parţial mutualizat. Trebuie îmbunătăţit prin investiţii;
– Un NU hotărât înstrăinării sectorului de energie. Este un sector cheie al economiei, trebuie să rămână în mâinile romanilor.
– Un NU hotărât exploatării de către străini a resurselor naturale. Ele aparţin românilor şi trebuie exploatate de către statul român.
– Un NU hotărât vinderii pământurilor agricole şi pădurilor. Ele sunt ale românilor.
– Un NU hotărât asumării responsabilităţii de către guvern în 75% din legi. (Este o formă de dictatură, Parlamentul trebuie să-şi recâştige rolul său).
– Un NU hotărât investiţiilor speculative care sifonează bogăţia creată de alţii sau de natură (Un DA hotărât pentru salvarea Roşiei Montane).

Învăţămintele, nerostite, ale protestelor de început de an

2012-01-17T22:06:00.003+02:00

de Alexandru Ciolan

S-a vorbit şi scris enorm despre sfârşitul lumii care va veni în 2012. Va fi sau nu va fi…? Aceasta era-ntrebarea.
Va fi, va fi... Numai că nu va fi sfârşitul împărăţiei lumii acesteia (pe care nici un muritor nu îl poate prezice), ci sfârşitul lumii aşa cum o vedem şi înţelegem noi, cei prinşi de grijile zilnice, noi, cei care trăim în ea. Nu va fi un final hollywoodian, cu prăbuşiri spectaculoase şi ireparabile distrugeri într-un decor crepuscular, ci un început, un prim pas într-un îndelungat proces de recucerire a motivelor de bucurie ce ne-au fost lăsate. O revenire pe calea normalităţii.
Economia lumii (a socialismului real, a capitalismului financiar) s-a prăbuşit – iar ceea ce părea să fie imunizat (vezi China) a început să strănute. Glasuri izolate au atras atenţia că trebuie schimbată paradigma, că ieşirea, adevărata ieşire din criză, va fi într-o lume nouă, diferită de cea pe care o cunoaştem. Glasurile au răsunat în deşert, neauzite şi neascultate de societatea vărsărilor de lacrimi şi de sânge (reale, televizate…).
Politica lumii acesteia (a partidocraţiei, a reprezentativităţii stabilite din patru în patru ani) e ţinută în viaţă de aparate. De pe patul de reanimare, politica nu vrea să-şi recunoască faza letală a bolii şi se crede supravieţuitoare. Politicienii, veniţi cu flori să o încurajeze, se uită cu un ochi la ea şi cu celălalt spre ieşirea de serviciu, sperând să fie suficient de rapizi pentru a-şi asigura un loc în fruntea mesei şi în lumea de după prăbuşire.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, nu muritorii de rând vor fi vinovaţi pentru că au ieşit în stradă, ci politicienii vor trebui să răspundă dacă au scos oamenii de rând în stradă.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, nu politicienii vor trâmbiţa false remedii, ci (în limbajul veacului) specialiştii vor indica soluţiile şi vor fi urmaţi.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, politicienii nu se vor mai putea plasa deasupra societăţii, clamându-şi şi rezervându-şi libertatea de a greşi nepedepsiţi.
În lumea nouă, de după năruirea lumii acesteia, va trebui să redevenim ceea ce suntem – fraţi şi nu vrăjmaşi politici, colaboratori şi nu competitori economici.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ţăranii, consideraţi azi fără viitor, vor salva România

2012-01-12T08:35:00.006+02:00

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu în revista Satul

- Ce înseamnă ţăranul român pentru dvs?

- Ţăranul român este România. Am fost, suntem şi, prin voia lui Dumnezeu, vom rămâne ţărani. Fără ţărani, România nu va mai fi ţara noastră, ci un tărâm străin.

- Care credeţi că e modelul de dezvoltare ce l-ar avantaja cel mai bine pe ţăranul român, astfel încât să se perpetueze rostul din oameni şi din locuri?

- În primul rând, să precizăm termenul “dezvoltare”. Majoritatea economiştilor şi politicienilor români înţeleg prin “dezvoltare” creştere economică, în mod ideal, nelimitată. O creştere economică anuală de peste 10%, cum a avut China timp de câteva decenii, este visul românesc. Puţini par să înţeleagă că un astfel de vis, de fapt, ar deveni repede un coşmar pentru ţara noastră. Nu putem avea creştere economică exponenţială într-o lume de resurse limitate. Astăzi, orice dezvoltare economică trebuie, în mod obligatoriu, să ţină seama de limitele impuse de ecosistem. Altfel spus, nu putem să ne dezvoltăm distrugând patrimoniul nostru natural şi instrumentalizând omul de rând. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu poate fi transformat într-o marfă ieftină (“resursă umană”) sau maşină de consumat produse din import. Nici nu ne putem dezvolta pe seama destrămării comunităţilor umane organice, precum familia, satul sau parohia.
Ţăranul român ar fi avantajat de distributism, un model de dezvoltare cu rădăcini istorice în doctrina ţărăniştilor interbelici. Distributismul are ca obiectiv răspândirea bunăstării pe scară largă, prin răspândirea şi încurajarea micii proprietăţi productive şi a formelor asociative de tip cooperatist.
În agricultură, distributismul favorizează mica fermă de familie, cooperaţia, agricultura ecologică şi dezvoltarea pieţelor locale prin colaborare locală. Distributismul încurajează unităţile de desfacere (de la magazinul de la colţul blocului, până la marile lanţuri comerciale) să se aprovizioneze cu produse agricole locale sau autohtone, capitalul păstrându-se astfel în comunităţi şi fiind investit înapoi spre bunăstarea localnicilor.

Pentru articolul integral click AICI.

Haiti poate fi din nou o ţară bogată

2012-01-10T08:19:00.005+02:00

de Laurent Dubois şi Deborah Johnson

În secolul al XIX-lea, Haiti era o ţară de oameni liberi şi o înfloritoare economie agrară. Modelul distributist, o pavăză contra marilor plantaţii, oferea haitienilor garanţia că nu vor mai cădea vreodată în sclavie. Din păcate, capitalismul secolului XX a distrus economia distributistă a ţării si i-a trimis pe haitieni într-o nouă captivitate care pare fără de sfârşit. Mai există însă o speranţă...

Haiti nu a fost dintotdeauna „cea mai săracă naţiune din emisfera vestică”, deşi este aproape imposibil să citeşti astăzi despre această ţară fără să dai peste o astfel de caracterizare. În cei doi ani care s-au scurs de la cutremurul care a devastat-o, Haiti a cunoscut conflicte politice şi, pentru prima dată, o epidemie de holeră; sute de mii de oameni, rămaşi fără adăpost, încă mai trăiesc în corturi improvizate, înşirate ca nişte steaguri prăfuite pe marginea şoselelor. Este uşor de uitat că, pe aproape toată întinderea secolului al XIX-lea, Haiti a fost un loc al inovaţiei în agricultură, al productivităţii şi al succesului economic.
După cutremur, s-a discutat mult despre nevoia de a pune bazele unui viitor mai bun. În acest scop, Haiti ar trebui să-şi arunce privirile spre trecut, spre sistemul de ferme mici şi spre economia descentralizată care odinioară le ofereau haitienilor demnitate, autonomie şi bogăţie.
Revoluţia sclavilor (1791), al cărei rezultat a fost crearea republicii Haiti în 1804, a condus la ceea ce Jean Casimir a numit sistemul de „contra-plantaţie“. Când erau sclavi, haitienii recoltau şi procesau trestia de zahar dar se hrăneau din ce creşteau în minusculele lor grădini, aplicând tehnici sofisticate de intercalare a culturilor – o agricultură sustenabilă în care plante diferite sunt crescute împreună. Odată deveniţi oameni liberi, haitienii şi-au folosit iscusinţa pentru a creşte vite şi a cultiva fructe şi legume, ba chiar exportau cafea pe piaţa mondială. Întemeindu-şi mici gospodarii, ei au împiedicat revenirea la sistemul marilor plantaţii din vremea sclaviei.
Acest sistem de autosuficienţă agricolă a oferit celor de descendenţă africană o viaţă mai bună decât oriunde pe teritoriul celor două Americi. Ţara a atras mulţi imigranţi, inclusiv mii de afro-americani. Deşi guvernul Statelor Unite nu a recunoscut oficial Haiti până în 1862, oamenii de afaceri americani nu pregetau a face comerţ cu această naţiune insulară.
Economia haitiană era descentralizată, organizată în jurul a 11 regiuni care se bucurau de o autonomie largă, fiecare având propriul port maritim. Conflictele abundau în ţară. Guvernul central îşi exercita controlul, iar impozitarea puternică a exporturilor şi puterea negustorilor străini diminuau profiturile ţăranilor. Şi totuşi regiunile erau înfloritoare iar sistemul politic şi militar descentralizat asigura multor haitieni controlul asupra propriului ldestin.
În secolul al XX-lea, acest sistem a fost supus unei presiuni crescânde. Străinii, împreună cu mulţi dintre haitienii din păturile de sus, priveau micile gospodării ca o barieră în calea progresului. În perioada în care au ocupat Haiti, din 1915 până în 1934, Statele Unite au acţionat pentru concentrarea economiei în capitala Port-au-Prince. Americanii au exercitat presiuni pentru a fi rescrisă constituţia aşa încât străinilor să le fie permisă deţinerea de pământ, ceea ce părinţii fondatori ai ţării interziseseră, temându-se de reîntronarea sistemului sclavagist, şi au acţionat pentru înlocuirea micii ferme de familie cu marile plantaţii deţinute de corporaţiile străine.
În anii ’20, când regiunile rurale s-au răsculat împotriva ocupanţilor şi a muncii forţate la care erau supuşi pentru a construi şosele, Statele Unite au creat o jandarmerie centrală pentru a înăbuşi insurecţia. Violenţa şi declinul economic din zonele rurale i-au forţat pe mulţi haitieni să fugă la oraş sau pe plantaţiile din tarile vecine, Cuba şi Republica Dominicană. De atunci, regiunile rurale au continuat să sufere din cauza degradării mediului înconjurător şi a economiei, ca şi din cauza exodului către oraşele mari, în special Port-au-Prince, care au devenit supraaglomerate. Astăzi, aproape jumătate din hrana ţării este importată.
Influxul de idei şi de bani care a urmat cutremurului oferă o oportunitate pentru restaurarea sistemului micilor gospodării care au fost stâlpul societăţii haitiene după dobândirea independenţei. Michel Martelly, noul preşedinte haitian, a vorbit de nevoia descentralizării economiei iar organizaţiile non-guvernamentale au început să deruleze proiecte pentru a-i ajuta pe ţărani.
Autorităţile municipale trebuie să construiască pieţe în care ţărăncile să vină să-şi vândă produsele. Statul haitian trebuie să elaboreze politici comerciale menite să protejeze sectorul agricol şi să iniţieze repararea drumurilor şi a porturilor, să ia masuri împotriva despăduririlor şi pentru îmbunătăţirea sistemelor de aprovizionare cu apă. Organizaţiile străine care activează în ţară ar putea ajuta pur şi simplu obligându-se să cumpere produse alimentare şi alte bunuri de la producătorii locali.
Rezultatul investiţiilor în economia rurală ar fi autosuficienţa, micşorarea supraaglomerării oraşelor şi, cel mai important, o cale către rezolvarea problemelor, devenite acum cronice, cauzate de malnutriţie şi de insecuritatea alimentară. În 2012, haitienii vor să-şi reconstruiască ţara. Cel mai bun model de urmat se găseşte în propria lor istorie.

Laurent Dubois, autorul cărţii Haiti: The Aftershocks of History, şi Deborah Jenson, autoarea cărţii Beyond Slave Narrative sunt co-directori ai Haiti Humanities Laboratory de la prestigioasa Duke University din SUA.

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Criza financiară pe înţelesul beţivilor

2012-01-08T18:33:00.003+02:00

Pe mail am primit, pe blog postăm. Propun ca autorului să-i fie acordat un premiu pentru popularizarea economiei.

Sintetizarea crizei financiare în zece etape.

1. Ion are o crâşmă. Pentru a-şi spori vânzările, el decide să le ofere clienţilor (majoritatea beţivani neisprăviţi) băutura pe datorie. Îşi notează cu grijă datoria fiecărui client, ţinând astfel un bilanţ al creditelor acordate. Pe măsură ce se răspândeşte vorba că Ion serveşte în schimbul promisiunii de a plăti în viitor, numărul clienţilor creşte, iar vânzările de băutură aşijderea. Pe fază, Ion profită de ocazie şi scumpeşte ţuica şi berea.

2. Un consilier bancar abil îşi dă seama că afacerea lui Ion este de viitor şi îi acordă acestuia un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creanţele acumulate de Ion - promisiunile de plată ale beţivanilor care îi trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - băieţi deştepţi, cu îndelungată expertiză în mobilizarea resurselor financiare - refinanţează creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligaţiuni, garantate, desigur, cu datoriile alcoolicilor: BEAU-BOND, BEAT-BOND şi VOMIT-BOND.

4. Aceste titluri financiare sunt cumpărate şi tranzacţionate apoi pe piaţa internaţională. Mulţi investitori nu înţeleg ce înseamnă aceste obligaţiuni şi cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creşte, alimentată de creşterea continuă a cotaţiilor.

5. Intr-o bună zi, cu toate că preţurile continuă să urce, managerul de risc al unei bănci (concediat ulterior, fiindu-i reproşată atitudinea pesimistă) decide că este timpul să ceara plata datoriilor acumulate de beţivii care frecventează crâşma lui Ion.

6. Datornicii nu au cum să plătească. Ion nu îşi poate rambursa creditul contractat de la bancă şi intră în faliment.

7. Obligaţiunile BEAU-BOND şi BEAT-BOND îşi pierd 95% din valoare. VOMIT-BOND stă ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se după o prăbuşire de 80%.

8. Furnizorii cârciumii lui Ion întâmpină serioase dificultăţi financiare, după ce clientul lor a închis porţile şi după ce obligaţiunile în care investiseră masiv şi-au pierdut valoarea. Furnizorul de ţuică este preluat de o firmă concurentă, iar fabrica de bere intră în faliment.

9. Banca este salvată de la faliment de către Guvern, în urma unor consultări dramatice între partidele politice.

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obţinute prin impozitele plătite de către persoanele care nu consumă alcool.

Două întrebări şi o dedicaţie

2011-12-17T22:52:00.003+02:00

de Alexandru Ciolan

Întrucât profesorul universitar (plin – adică nu conf, nu lector, nu asistent, ci profesor universitar de studii europene şi, în timpul liber care, pare-se, e mai consistent decât cel profesional, scriitor şi publicist mai prolific decât Eminescu şi toţi clasicii la un loc), europeano-africano-asiaticul Ovidius Pecicanus Napocensis şi-o caută cu lumânarea, îl anunţ aici că nu-l voi mai slăbi până când nu-şi va cere, public, scuze pentru că nu se tratează medicamentos contra bolii numite logoree.
Până una, alta, îi adresăm două întrebări, stârnite de textele sale de profesor universitar plin, fie el şi napocean şi de studii europene:

1. Când a guvernat regele Mihai I prima oară şi când a doua oară?
2. Între ce ani este cuprins deceniul dictaturii ceauşiste?

(Avem, îi atragem atenţia, ca nu cumva să explodeze că sunt aberaţii istorice, trimiteri la cele debitate şi, vai!, publicate de domnia sa, cu nume de revistă, număr şi dată.)

Şi, ca să fim inovatori de limbă, plasaţi, asemenea noii embleme intelectuale a Napocei clujene, deasupra băltoacelor şi a zborului de guguştiuc (cine ştie pricepe), o să-i completăm lista de înalte conjugări heideggeriene cu primele trei persoane ale unui verb creat de noi din scatologica realitate contemporană:

EU pecicac,
TU pecicaci,
EL/EA pecicacă...

Vrea profesorul clujean de studii african-european-asiatice, prea prolific scriitor şi venturian publicist, să ne încrucişăm săbiile în registre ale inovaţiei lingvistice...? Hah?

„Memoria vie este fundamentul trezviei noastre ortodoxe“

2011-11-22T08:27:00.004+02:00

DIALOGURI FUNDAMENTALE cu OVIDIU HURDUZEU
Scriitor şi critic social, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford, SUA.

Ion BĂDOI - Cât timp nu vom fi acuzaţi de înaltă trădare pentru vina de a mai pune întrebări despre destinul nostru, cât timp nu vom mai permite să cadă uitări peste întrebări rostite şi nerostite, dar şi peste răspunsuri, şi nu se vor mai ridica umerii noştri în păguboase compromisuri, ne vom permite a ne afla într-o continuă şi ireversibilă revoluţie a instigării la neodihnă şi cunoaştere. De aceea, vă întreb, domnule Ovidiu Hurduzeu: este uitarea o vină fundamentală a românului? Se poate spune acelaşi lucru şi despre amânare?

Ovidiu HURDUZEU - Nu este doar vina românului. Trăim într-o epocă amnezică. Trecutul este şters “din memoria calculatorului” . Rămân doar nişte amintiri trunchiate, golite de conţinut, recombinate după logica unui prezent ideologizat. O epocă a spectacolului propagandistic, a propagandei cu ştaif, făcute în mod profesionist prin campanii publicitare, experţii în “public relation” etc. Acest spectacol mediatic permanent are menirea să ne adoarmă, să ne liniştească temerile, să ne reconforteze, nicidecum să ne instige la neodihnă şi cunoaştere. Memoria vie este fundamentul trezviei noastre ortodoxe, un pericol pentru epoca de astăzi care are oroare de tot ceea ce este viu şi tainic în sens creştin. De fapt, globalizarea este un process de mortificare a viului prin asimilare, omogenizare şi integrare . Amânarea, atunci când ea înseamnă un decalaj faţă de lumea omogenă şi monotonă a globalizării mi se pare benefică. Nu trebuie să ne potrivim chipului veacului acestuia, oricâte feţe surâzătoare ne-ar arăta.

Ion BĂDOI - În lucrarea dvs. “Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley”, vorbind despre reacţia comunităţilor împotriva terorii, a terorismului şi a teroriştilor sinucigaşi, scrieţi: “Cînd o comunitate este atacată violent, iar singura ei reacţie este resemnarea şi emoţia colectivă, nicidecum strîngerea rîndurilor în jurul unor idei şi principii ferme, acea comunitate trece printr-o profundă criză de identitate”. Credeţi că o asemenea reacţie are şi societatea românească, atacată mai mult decât violent de nonvalori, deşeuri reciclate ale defunctei societăţi totalitare, de aprigi harpagoni şi ciocoi moderni, de isteria manelizată a rapidei îmburgheziri, sau este doar o istorică şi, din ce în ce mai controversată, apatie mioritică?

Ovidiu HURDUZEU - Societatea românească este atacată simultan de ploşnite, păduchi, lăcuste şi termite. Paraziţi “specializaţi” care atacă simultan corpul spiritual şi biologic al naţiunii noastre, fiecare are o porţiune din patrie pe care o epuizează. Nu suntem apatici, suntem epuizaţi. Când termitele (mafia lemnului) îţi macină pădurile iar ploşniţele şi păduchii propagandei anti-naţionale ţi-au supt, picătură cu picătură, vigoarea spirituală, trebuie să reacţionezi în mod radical. Nimic nu va opri invazia acestor insecte lacome decât acţiunile hotărâte a unor gospodari solidari. .

Ion BĂDOI - Putem să vorbim de o democraţie românească în anul 2011? De ce credeţi că societatea românească nu-şi poate izola “viruşii”, de ce nu există antidot împotriva mârlăniei ridicată la rang de virtute, a prostului gust şi a violenţei pornografiei servită pe toate canalele media şi pe care privitorul român o înghite fără să clipească? Îmi cer iertare, rectific, clipeşte, dar de plăcere…

Ovidiu HURDUZEU - Avem o democraţie? Sigur că avem. O avem sub forma clepto şi plutocratiei. Se fură “democratic”, la toate nivelele societăţii. Din mârlănie, prost gust, pornografie, aşi mai adăuga trădarea de ţară - vezi reclamele la Roşia Montană Gold Corporation care tronează pe mai toate posturile de televiziune - se fac însă bani. După 1989, românii, în loc să opteze pentru libertate întru Adevăr, au optat pentru Bani întru Amăgire. O societate care hotărăşte că banul este alfa şi omega, idolul la care trebuie să se închine tot poporul, nu poate decât să se auto-distrugă.

Ion BĂDOI - Domnule Ovidiu Hurduzeu, am citit şi m-am cutremurat că ar putea fi adevărat! Mediocritatea este “calitatea necesară individului de a se integra în Sistem“?! Românul are acest “curaj” de a alcătui permanent ierarhii, de a demola instituţii, de a ataca “la baionetă” inamici adevăraţi sau doar inventaţi, de a nu lua în serios elitele şi de a le “depozita” în debaraua interesului lui cotidian, de a se lăsa ademenit de false valori, dar este capabil şi de fapte deosebite, de o generozitate sufletească pe care nu o întâlneşti la alte popoare. Unde se află adevărul?

Ovidiu HURDUZEU - Poporul român, scos din matricea rânduielii şi smereniei pe care i-o conferea credinţa strămoşească şi bunul simţ ţărănesc, se transformă rapid într-o populaţie oarecare. Nu putem vorbi de un român generic, ci de românul contemporan. Generozitatea sufletească şi alte calităţi nu sunt imuabile, în lipsa unor valori spirituale şi a unor adevăruri eterne, ele dispar…

Ion BĂDOI - Ne-a lipsit şi ne lipseşte un Havel? Credeţi că ar fi fost, sau ar fi posibil în România un intelectual care să prevadă, să avertizeze, iar omul politic să asculte şi să procedeze în consecinţă?

Ovidiu HURDUZEU - Ne lipseşte un Vlad Ţepes. Românul este însetat de dreptate.

Pentru interviul integral din „Opinia Teleormanului“ click AICI.

Declinul familiei şi criza economică

2011-11-20T08:22:00.004+02:00

de Hilary White

Fragmente din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis, publicat de lifesite.news.com.

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: problema demografică, proprietatea asupra pămîntului, resursele naturale, munca şi banii. Prejudicierea oricăruia dintre ele conduce la prejudicierea tuturor celorlalte.
Greşeala pe care o fac statele moderne este că înlocuiesc sau elimină funcţiile care erau iniţial îndeplinite de familie.

Conservatorul şi euroscepticul Daniel Hannan, membru în Parlamentul European, rezuma, într-un articol din Sunday Telegraph, opinia generala a oamenilor din întreaga Europa:
“Ei nu înţeleg de ce Bruxelles-ul încearcă să soluţioneze o criză a datoriilor prin încurajarea creării mai multor datorii. Ei nu înţeleg în ce mod este ajutată Grecia dacă i se bagă pe gât şi mai multe datorii.
Ei nu înţeleg de ce interesele naţionale ale statelor membre sunt sacrificate de dragul menţinerii zonei euro. Ei nu înţeleg de ce UE accelerează tocmai politicile care au declanşat iniţial această criză.”

În Europa, starea de derută socială se transformă în furie în timp ce eşecul monedei Euro şi chiar al intregului “proiect european” – cel al creării unui superstat – pare tot mai evident.

Traducere de Irina Bazon.
Text preluat de pe blogul traducătoarei.

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu în „Ziarul de Bacău“

2011-11-20T08:03:00.005+02:00

Interviu realizat de Romulus Dan Busnea

Scriitorul, profesorul si criticul social roman Ovidiu Hurduzeu – doctor in Stiinte umaniste al Universitatii Stanford (SUA), stabilit de peste 20 de ani pe tarim american, la Eldorado Hills (California), a avut amabilitatea de a acorda un interviu in premiera Ziarului de Bacau, pentru a vorbi cititorilor despre modelul economic al viitorului, intr-un moment de profunda criza globala.

Rep: Stimate domnule Hurduzeu, de-a lungul anilor ati revenit de mai multe ori in Romania, in 2009 si 2010 fiind oaspetele Bacaului, unde ati conferentiat pe tema cartilor scrise, luind totodata si pulsul vietii economico-sociale romanesti. Va rog sa ne faceti o scurta radiografie a Romaniei actuale, vazuta prin prisma obiectivitatii unui occidental mereu atent fata de ceea ce se intimpla in jurul sau, in special in tara lui de origine.

O.H.: Dupa mai bine de 20 de ani de la schimbarile petrecute in ’89, avem o tara in care aproape totul a fost instrainat, in care industria productiva si agricultura au fost puse pe chituci, in care se fura prea mult, iar datoriile contractate urca necontenit. Aspectul si mai trist este ca generatia tinara creste fara sprijin, dezorientata de un mediu social care ii este in totalitate ostil, parasita in marea ei majoritate de parintii nevoiti sa alerge prin toata lumea pentru asigurarea unor surse de venit care sa le ofere un trai decent. Actualul sistem social, politic si economic din Romania nu da semne certe ca ar fi reformabil, desi se vorbeste mult se aceasta tema. El este efectul unui dezastru planificat in care ‘inginerii’ au luat in calcul si credulitatea romanului masificat, si aviditatea fostilor securisti, si incompetenta clasei politice, si nu in ultimul rind, lasitatea intelectualilor, care au uitat- asa cum bine observa un tinar jurnalist- ‘sa ii avertizeze pe romani asupra pericolului nemijlocit al celui mai feroce pradator: capitalul speculativ occidental’. Cei care ne-au adus in situatia de fata, au fost constienti ca reformele lor vor avea o serie de consecinte neprevazute, precum si faptul ca inlaturarea depasitei inginerii sociale a bolsevicilor si updatarea ei printr-o versiune postcomunista nu va fi o treaba deloc simpla, un moment usor de trecut. Si cu toate ca experimentul a reusit, ‘inginerii’ au uitat ca intr-o tara ca Romania, efectele experimentului sint oricind reversibile. Pe-aceste plaiuri mioritice, nimeni nu crede intr-o utopie mai mult de trei zile. Statul in cap nu-i pe firea romanului, ca un Hopa Mitica, romanul trage mereu spre normal. Spre normalitatea noastra, de aici si acum, la care trebuie sa revenim negresit cu totii.
Pentru interviul integral click AICI.

Ziarul de Bacău semnalează înfiinţarea Ligii distributiste

2011-11-16T18:10:00.004+02:00

Sub titlul "Scriitorul Ovidiu Hurduzeu propune o alternativă viabilă pentru viitorul României", domnul Romulus Dan Busnea semnalează apariţia Ligii distributiste şi face o scurtă prezentare a lui Ovidiu Hurduzeu.

Cunoscut cititorilor prin cartile si eseurile sale cu un profund caracter anti-globalizare anti-dictatura, anti-corporatizare si anti-manipulare, scriitorul Ovidiu Hurduzeu, care a conferentiat in doua rinduri la Biblioteca Judeteana “Costache Sturdza” din Bacau (2009 si 2010), unde au fost lansate si citeva dintre cartile domniei sale, revine in forta de aceasta data, in calitatate de membru fondator al Ligii Distributiste Romane “Ion Mihalache”. Infiintata la inceputul acestei luni la Bucuresti, noua asociatie are caracter profesional si social si isi propune sa disemineze, sa promoveze si sa sprijine aplicarea modelului distributist al economiei, aparind totodata interesele reprezentantilor si adeptilor distributismului din tara noastra.

Pentru articolul integral din Ziarul de Bacău, click AICI.

Comunicat de presă

2011-11-10T07:57:00.004+02:00

al Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

1. Ce este distributismul
Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).
Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).
Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române
Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.
Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.
Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului (pentru a accesa grupul click AICI).
Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ (pentru a accesa blogul click AICI) este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.
Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.

Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte!

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (III)

2011-11-04T17:13:00.004+02:00

de Alexandru Ciolan

Dacă piraţii au avut puterea de a supravieţui, adaptându-se schimbărilor tehnologice, corsarii nu mai există azi decât ca nume alternativ al piraţilor, folosit fie din neştiinţă, fie pentru a evita repetiţia (precum în exemplul: „Trupe paramilitare somaleze au capturat 12 piraţi înarmaţi de pe două vase, în contextul în care mai multe comunităţi de pe coastă au început să ţină piept corsarilor“, hotnews.ro 29 IV 09). Amintirea corsarilor nu se mai păstrează decât într-un model de pantaloni lungi până sub genunchi şi, de cele mai multe ori, mulaţi: „La Chanel […] sutienul tip bustieră din tul negru se poartă ca top la un pantalon-corsar sau o fustă lungă“, hotnews.ro 1 II 05. (Sintagma calchiază fr. pantalon corsaire.)
Nici filibusterii nu au supravieţuit epocii lor de glorie (sec. XVII), dar au ştiut, şi ei, să-şi împrumute numele unor noi realităţi. Astfel, în secolul al XIX-lea, aventurierii care, în nume şi beneficiu personal, dar cu binecuvântarea tacită a Washington-ului au pus umărul la destabilizarea Mexicului şi a zonei centro-americane pentru a alipi noi teritorii (Texasul este un exemplu) sau a le aservi federaţiei din nord, au fost numiţi filibusteri. Să urmărim un citat lămuritor dintr-o revistă de istorie: „[A]astfel de «cuceritori» [conquistadores] au existat şi în secolul al XIX-lea. Aceşti aventurieri ai epocii moderne sunt cunoscuţi mai ales prin denumirea de filibuster sau freebooter, dată de americani şi englezi. Iniţial, termenul filibuster, a fost preluat de la spanioli, care îi denumeau cu titlul de filibustero – adică pirat sau corsar – pe cei care atacau coloniile şi corăbiile spaniole, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, denumirea a căpătat un nou sens, desemnându-i pe cei care se angajau într-o acţiune militară neautorizată, care avea ca scop preluarea controlului asupra unui teritoriu, aflat desigur, în America Latină. Cei mai cunoscuţi astfel de «conquistadori» au fost Narciso Lopez şi William Walker“ (historia.ro IV 08).
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

Royal Phenix

2011-10-28T10:51:00.003+03:00

de Alexandru Ciolan

Ziua de după ziua Regelui Mihai. Seară de sfârşit de octombrie morocănos de parcă ar fi noiembrie. Royal Fashion, în premieră la Rapsodia. Un Lipscani pustiu, cu mese rebegite, fără clienţi, ale localului continuu care a devenit centrul vechi. În faţa teatrului, o mână de oameni îşi aşteaptă perechile ori prietenii. La intrarea în tunelul întunecat şi friguros la care a fost restrâns foaierul, Dan Puric face oficiile de gazdă. Câteva echipe de televiziune pândesc sosirea Casei Regale şi a reprezentanţilor unor familii princiare europene. Televiziunea publică nu e, evident, prezentă…
Royal Fashion e un spectacol detronat şi izgonit (cei care au puterea să detroneze şi să izgonească nu o fac numai cu regii). În prima lui versiune, a avut premiera anul trecut, pe 10 mai (Ziua Regalităţii), în prezenţa mai multor familii regale. A fost jucat de câteva ori, cu sala plină, la Operetă şi… i s-a administrat, republican, injecţia letală. L-a resuscitat, financiar, Mircea Tudor, „leul“ pasionat de tehnologie, iar Teatrul de pe Lipscani i-a oferit găzduire. Altă sală, altă scenă. Alte costume (dar aceeaşi inepuizabil imaginativă Doina Levintza), alte decoruri (tot ale Corinei Grămoşteanu), altă coregrafie (de data aceasta a Leliei Marcu), alţi balerini, veniţi acum de la Operă (Bogdan Cănilă, Bianca Fota, Cristina Dijmaru, Bianca Ungureanu, Cosmina Dinu, Andreea Soare, Cristina Babalâc, Iaela Cocoară). Acelaşi a rămas numai Dan Puric, scenaristul şi regizorul spectacolului şi aceiaşi au rămas membrii trupei sale, Passe Partout DP (Ileana Olteanu, Dragoş şi Violeta Huluba, Nadejda Dimitriu şi Vadim Rusu, Lelia Marcu, Adriana Nicolae, Mihaela Ailincăi, Antoanela Vlădescu, Ion Parea, Adrian Nour, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Petre Voicu, Petru Ciobanu, Silviu Man, Florin Roşu, Toni Dumitrescu).
Royal Fashion de la Rapsodia este o versiune „revăzută şi adăugită“ a spectacolului de la Operetă. Are câteva tablouri noi, a renunţat la altele (sfârşitul nu mai e, spre regretul nostru, acelaşi), iar ansamblul este mai omogen, diferenţa dintre balet şi pantomimă nu mai este la fel de netă ca la Operetă.
Royal Fashion rămâne, altfel, acelaşi spectacol despre eleganţa, rafinamentul în simplitate, seninătatea şi maiestatea lipsită de ostentaţie a aristocraţiei la superlativ, care este regalitatea. Cu foşnet de crinoline, paşi delicaţi pe poante, peruci impozante de secol al XVII-lea, coroniţe delicate pe creştetele balerinelor, albul imaculat al costumelor, cu acordurile nemuritoare ale muzicii clasice şi preclasice, cu lănci, zale şi armuri, dar şi cu florete atât de delicate încât rămân nevăzute se construieşte o lume a distincţiei şi a nobleţei lipsite de grabă. O lume căreia i-au pus capăt strigătele de „égalité, fraternité“, ambiţiile napoleoniene şi violenţa infamă a bolşevismului. O lume căreia i-au luat locul zgomotul hip-hop-ului, stridenţa MTV-ului, prostul gust căutat al vestimentaţiei urbane, universul artificial al catwalk-ului, violenţa care ne înconjoară. O lume care în loc să meargă la Teatrul de pe Lipscani se aşază la mesele cârciumilor de pe Lipscani. O împărăţie al cărei rege nu mai este Domnul. Iertate să-i fie păcatele!
Royal Fashion a murit la Operetă şi a renăscut, mai viu şi mai viguros, la Rapsodia. Royal Phenix!

Bătrânul „distributism“ primeşte un suflu nou

2011-10-21T12:17:00.006+03:00

de David Gibson

New York – Poate un teolog anglican din Marea Britanie să reînvie o teorie catolică a dreptăţii sociale şi să ofere o soluţie de rezolvare a problemelor economice ale Americii şi ale polarizării politice? Filozoful şi gânditorul politic Phillip Blond crede că da, şi face tot ce-i stă în putinţă ca să o promoveze.
Blond, consilier al primului ministru britanic David Cameron, tocmai a încheiat un turneu de două săptămâni prin SUA pentru a face cunoscută versiunea reînnoită a „distributismului“, o teorie care susţine că atât capitalismul cât şi statul au scăpat de sub control.
În acest sens, urmând argumentaţia lui Blond, atât mişcarea Occupy Wall Street cât şi Tea Party au dreptate.
„Ceea ce creăm în societatea noastră este un nou model de sclavie“ a declarat Blond vineri, 14 octombrie, într-o conferinţă la New York University. „Retorica pieţelor libere nu a produs pieţe libere; a produs pieţe închise“, şi „capitalul social“ al naţiunii este în declin, lăsând în urmă indivizi izolaţi şi familii destrămate care depind de ajutorul statului.
Folosind grafice, Blond a demonstrat statistic prăbuşirea normelor sociale şi a familiei – şi creşterea corespunzătoare a rolului instituţiilor statului în remedierea acestor rele – precum şi dominaţia corporaţiilor şi a bogaţilor în actuala economie.
Această situaţie este rezultatul unei „oscilaţii între colectivismul extrem şi individualismul extrem“ susţine Blond. Ambele sunt manifestări ale aceluiaşi impuls: concentrarea puterii, în primul rând în mâna statului şi apoi în cea a pieţei. Ambele „ortodoxii“, stângiste şi conservatoare, au avut acelaşi deznodământ: distrugerea societăţii.
Sau, cum a spus-o mai pe şleau Blond, libertarianismul, atât la stânga cât şi la dreapta „a produs o economie în care fiecare a considerat că poate să calce pe cadavrul aproapelui său pentru a se îmbogăţi“.
„Occupy Wall Street şi Tea Party exprimă în mod diferit acelaşi fenomen“ a spus Blond. Ambele se opun cu furie concentrării puterii şi ambele se află pe teren alunecos atunci când cer mântuirea fie de la dumnezeii pieţei, fie de la cei guvernamentali.
Distributismul, susţine Blond, cere ca soluţiile să fie concepute la dimensiuni umane şi mai mult în plan local (cuvinte dulci, pe placul conservatorilor clasici), lăsând pe seama guvernului central construirea infrastructurii şi garantarea lucrurilor de bază, educaţia şi sănatatea (idei care ar încălzi orice inimă rănită).
Nu-i de mirare că Blond a adoptat pseudonimul „Conservatorul roşu“ (Red Tory) sau ceea ce americanii numesc „dreapta roşie“ sau poate „Tea Party Socialism“.
Ideea provine din Anglia anilor ’20, în care scriitorii catolici, profund credincioşi, G.K. Chesterton şi Hillaire Belloc au pus bazele Ligii Distributiste Catolice pentru a promova teorii inspirate de celebra enciclică din 1891 privitoare la justiţia socială a papei Leon XIII. Această enciclică lua în discuţie noile probleme cauzate de epoca industrială.
Constatarea îngrijorătoare că atât capitalismul cât şi comunismul erau uriaşe forţe dezumanizante a câştigat ceva teren în timpul Marii Crize. Adepţii ei erau totuşi consideraţi nişte „ciudaţi“ sau chiar de-a dreptul „săriţi“ şi au fost criticaţi pentru faptul că „se duceau cu automobilul la întâlniri unde discutau abolirea maşinilor“.
Chesteron şi Belloc au fost mai convingători ca scriitori decât ca economişti. Pledoaria lor pentru susţinerea micilor magazine mai degrabă decât a supermarketurilor suna frumos, dar nu au avut mare lucru de oferit în termenii unor soluţii reale.
Dezvoltarea explozivă a economiei după cel de-al doilea război mondial, dominată de superputeri şi apoi de pieţele financiare globalizate a făcut ca distributismul să devină, în cel mai bun caz, o notă de subsol iar în cel mai rău caz echivalentul intelectual al locuitorilor Pământului plat – neo-medievalişti cu nostalgia unei economii care funcţiona ca în „Pământul de Mijloc“ din romanul lui J.R.R. Tolkien.
Cu doar câţiva ani în urmă, teoria nu ar fi stârnit mare ecou. Dar acum, distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.
Blond a fost salutat de David Brooks, editorialistul conservator de la „New York Times“ şi de către mogulul presei de stânga Arianna Huffington şi s-a întâlnit, în timpul turneului prin SUA, cu politicieni din ambele partide. A fost invitat să vorbească la Catholic University of America din Washington de către Stephen F. Schneck, profesor de ştiinţe politice şi susţinător al lui Obama, şi a fost invitat la o discuţie într-un cerc restrâns de către Philip K. Howard, apostolul politicilor publice ale „bunului comun“ şi fost consilier al lui Al Gore.
Poate găsi distributismul un public care să susţină schimbări radicale din moment ce pleacă urechea la doleanţele ambelor extreme dar nu respectă remediile lor?
Blond este aparent un conservator cu „c“ mic. Teoriile sale sunt inspirate din idealuri religioase, dar vorbeşte în mod deschis de nevoia centrală a unei reînnoiri morale pentru a restaura societatea. Aceasta îl face suspect în ochii multora din partea stângă a spectrului politic. Există însă şi o opoziţie viguroasă, venită de la dreapta, împotriva criticilor pe care Blond le adresează dogmelor pieţei libere, ca să nu mai vorbim de deschiderea sa către rolul cheie pe care guvernul trebuie să-l aibă în multe sectoare.
Blond a spus, de exemplu, că a fost uimit de infrastructura urbană şi de transport „şocant de proastă“ pe care a văzut-o în timpul călătoriei sale cu trenul de la Washington la New York.
Infrastructura culturală şi politică a Americii nu se află într-o stare mai bună, a declarat Blond. Dacă americanii nu ajung la un armistiţiu în războaiele culturale şi nu pun capăt „paraliziei politice endemice“ cauzate de sistemul de „balanţă a puterii“ şi de lipsa de norme comune, atunci este greu să se înregistreze vreun progres.
Americanii, a spus Blond, trebuie să se hotărască ce fel de naţiune vor să fie – iar aceasta impune un răspuns pe termen lung, greu de găsit pe termen scurt, în timpul acestei crize.
Este foarte greu de întrevăzut ce i-ar putea uni pe americani, a declarat Blond pentru „Religion News Service“. „Aveţi nevoie de o nouă cultură, să creaţi un nou «bun comun» care să vă ţină împreună. Problema este că nu aveţi acest lucru întrucât purtaţi războaie culturale. Şi odată ce aveţi războaie culturale aveţi o societate fragmentată… asta înseamnă o societate care nu-şi poate rezolva problemele. Un lucru îngrijorător.“

Nota traducătorului: Spre deosebire de Marea Britanie, unde distributismul a existat doar în teorie, în Estul Europei, şi mai ales în România, distributismul a fost pus în practică de partidele ţărăniste aflate la putere în perioada interbelică. În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu este un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Iorga şi Mihalache. Apărut în afara influenţei catolice şi reprezentând puterea ţărănimii împroprietărite după primul război mondial, distributismul est-european i-a entuziasmat pe distributiştii englezi. G.K. Chesterton, scrie Allan C. Carlson în „The Third Ways“, nu-şi putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul său economic gândit ca o „a treia cale“, între capitalismul liberal şi comunism, implicând o redistribuire democratică a proprietăţii, înregistra un succes concret în locuri unde nu te-ai fi aşteptat… În întreaga Europă de Est şi în Balcani, observa Chesterton, „într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie, precum convertirea lui Constantin şi Revoluţia Franceză.“ Încă din 2008, în „A Treia Forţă. România profundă“, noi (Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon) am propus distributisimul ca model de dezvoltare a României care să înlocuiască actuala struţocamilă neocomunistă-neoliberală.

(Articol apărut în „The Washington Post“, 17 octombrie 2011. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Ocupaţi Wall Street-ul

2011-10-21T09:51:00.003+03:00

de Ryan Grant

În ultimii 30 de ani, 1% dintre noi au creat un sistem economic global – neoliberalismul – care atacă drepturile noastre şi distruge mediul înconjurător. Neoliberalismul s-a răspândit în întreaga lume – din acest motiv nu mai aveţi o slujbă, din acest motiv nu vă mai puteţi permite o asigurare medicală, educaţie, hrană, nu mai puteţi plăti creditul ipotecar. Neoliberalismul v-a furat viitorul. Neoliberalismul este peste tot, distrugând standardele de muncă, salariile, contractele sociale şi protecţia mediului. Este o caracatiţă care s-a prins de trupul umanităţii şi-i suge sângele pentru a-l transforma în bani. Este un sistem care devastează Sudul planetei şi creează o criză financiară globală – criză în Spania, în Grecia, în Statele Unite. Este un sistem bazat pe lăcomie care prosperă datorită şocurilor destabilizatoare. El permite minorităţii de 1% să se îmbogăţească prin sărăcirea omenirii. Destul! Trebuie să instaurăm o epocă de dreptate socială şi economică. Trebuie să ne schimbăm, să ne maturizăm.
Occupy Wall Street (OWS) a lansat răzvrătirea „Ocupării“. Impresionanta formulare redă mai mult sau mai puţin o critică distributistă a actualului sistem economic – dar ce este, mai exact, Occupy Wall Street? Este o mişcare pornită de jos, spontană – de aici atât punctele forte cât şi slăbiciunile ei. Originea ei, ca mişcare pornită de jos şi spontană, se reflectă clar în componenţa mulţimilor pe care le atrage: democraţi şi republicani, muncitori, veterani de război şi pensionari; toţi, în afară de cei 1% pe care Rush Limbaugh, vedeta talk-showurilor conservatoare, îi apără, Rush fiind dintotdeauna o portavoce a sistemului menită să „distreze“. Nu-i nici o surpriză, totuşi, că bogaţii – care habar nu au ce înseamnă munca – nu au găsit nimic bun de spus despre OWS. „Dacă nu eşti bogat, vina este a ta“, a fost răspunsul lui Herman Cain, fostul mahăr de la Rezervele federale şi candidat la preşedinţie în 2012. Acest răspuns este un exemplu clar de neînţelegere a spiritului şi motivaţiilor de la baza OWS. Protestatarii nu sunt furioşi că nu s-au îmbogăţit, ci pentru că le-a ajuns cuţitul la os. S-au revoltat fiindcă nu vor să-şi dea banii câştigaţi cu trudă unor indivizi ca primarul New York-ului, Michael Bloomeberg, unui tip ca Ben Bernake sau firmelor financiare de pe Wall Street. Protestatarii au dat dovadă de o uimitoare ingeniozitate. În mod spontan, dar cu multă eficienţă, au creat un internet café, cu acces Wi-Fi gratuit; au strâns gunoiul şi au curăţat parcul new-yorkez, unde şi-au stabilit cartierul general, folosind produse de curăţat ecologice, conform normelor oraşului. Pentru unul ca mine care a fost martor al tulburărilor scăpate de sub control din SUA şi Europa, sau care a urmărit pe Internet revoltele greceşti şi cele de la Londra, acest aspect este chiar impresionant. Asistăm la revendicările unor truditori de rând; ei nu cer bogăţii, ci vor să aibă posibilitatea de a se întreţine. Cererile protestatarilor OWS au fost formulate la mitinguri din toată ţara. Pe 15 octombrie, în fiecare oraş important au avut loc proteste ale mişcării de „ocupaţie“ care au deşteptat masele. OWS a ajuns în ţări îndepărtate precum Thailanda. Pe scurt, este o mişcare puternică. Pe de altă parte, deşi OWS are organizatori, este o mişcare radical heteroclită, fără obiective concrete. Aceasta creează o problemă. Fără o viziune coerentă, însuşită în mod sistematic, protestele nu pot să aibă un efect coerent şi eficient. Ca şi Tea Party, va fi pur şi simplu cooptată de sistem, de corporaţii şi de bănci. De exemplu, Ben and Jerry’s (producător de îngheţată – nota trad.), care este, de fapt, deţinută de o companie olandeză, a „aprobat“ OWS. De ce au început corporaţiile să-şi dea încuviinţarea? Ca să scoată şi ele un ban. Iar acesta-i doar începutul. Mass media îi ignoră intenţionat pe cei care protestează împotriva băncilor, în schimb prezintă protestatari în genul lui Michael Moore şi mesaje care sunt mai mult pe linia agendei curente a preşedintelui Obama. Fără planuri de administrare a protestelor şi fără o listă de cereri, agenda revendicărilor va fi stabilită în final de big business şi big government. Este un şiretlic clasic, Cezarul se îmbrăca în haine de om de rând în timpul Saturnaliilor iar Lafayette înfăşura pălăria regelui în tricolorul revoluţiei franceze pentru a potoli mulţimea. Este o şmecherie veche, care a prins în SUA de fiecare dată când a apărut vreo mişcare populară – şi se poate să funcţioneze şi acum.
Ce-ar trebui să facă OWS? Ar trebui să adopte o platformă distributistă în care să ceară responsabilizarea administraţiei locale, economie locală, infrastructură locală, bănci locale şi dreptate socială. Planul distributist este singurul care se situează dincolo de direcţiile stângiste şi conservatoare; este singurul plan care apără suveranitatea noastră naţională, încurajează pe micul întreprinzător şi autosuficienţa. Unii oameni vor fi bogaţi într-o economie distributistă, dar distributismul nu are ca obiectiv acumularea de averi. Obiectivul său este proprietatea privată, productivă. Dacă OWS ar cere în platforma sa un mai mare acces la proprietatea productivă, un mai mare acces la un trai omenesc, un mai mare acces la un venit decent şi investiţii în America, mai degrabă decât fundamentalismul pieţei şi cazinoul Wall Street-ului, al marilor bănci şi al trader-ilor care „visează la recesiuni“ ca să poată face bani, atunci va exista un mesaj coerent. Un mesaj care nu este nici de dreapta, nici de stânga, nici de „centru“, acest concept anormal de „centru“, ci este mesajul unei căi drepte.
(Articol apărut în „The Distributist Review“. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (II)

2011-10-21T09:10:00.004+03:00

de Alexandru Ciolan

În imaginarul construit mai ales de romanele şi filmele copilăriei, gen Comoara din insulă, piratul, mai ales căpitanul de corabie, este portretizat prin câteva elemente inconfundabile: un ochi lipsă, un picior de lemn, sabie într-o mână şi un cârlig care prelungeşte ciotul celeilalte, pălărie bicorn şi un papagal care-i cârâie în urechea cu cercel.
Piratul zilelor noastre nu se mai îmbată cu rom (romul nu se mai bea azi decât în coctailuri), nu se mai înfruptă cu broască ţestoasă (specie pe cale de dispariţie), nu se mai refugiază pe plaje pustii (în zilele noastre invadate de turişti), nu mai este, pe scurt, un personaj pitoresc. Iar marea nu mai este aliatul lui – decăzutul pirat contemporan nici măcar nu mai ştie să înoate („Şase piraţi somalezi au murit înecaţi vineri, când plecau de pe superpetrolierul saudit Sirius Star...“, ziare.com 10 I 09).
Adaptat complexităţii vremurilor, piratul actual nu mai este doar al mării, s-a mutat şi pe uscat, devenind pirat al contrafacerilor şi pirat al calculatoarelor. Iar pirat nu mai este doar un nume, a devenit, postpus unui substantiv şi despărţit de acesta prin cratimă, un adjectiv care semnifică ilegalitatea şi falsul:
– autobuz-pirat („Sute de autobuze-pirat scot ilegal zeci de mii de români din ţară“, Ad. 5 X 04 p. 1);
– avion-pirat („Sute de avioane-pirat lăsau încărcătura în Statele Unite.“, I.B. 22 IX 75 p. 8);
– casetă-pirat („Casete «pirat». Italia deţine primul loc în ierarhia producătorilor de casete «pirat», pe care sunt înregistrate şlagăre en vogue.“, I.B. 7 IX 82 p. 4);
– CD-uri pirat („Invazie de CD-uri pirat“, R.l. 2785 / 99 p. 10);
Pentru articolul integral din „Zoiarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (1)

2011-10-14T06:23:00.004+03:00

de Alexandru Ciolan

Într-un enunţ precum „Corsarii moderni reprezintă un factor de risc pentru economia mondială, mai ales de când s-au specializat în jefuirea petrolierelor“ (adevarul.ro 7 IX 08), corsar este folosit ca sinonim perfect al lui pirat. Având în comun înţelesul de “jefuitor pe mare”, cele două substantive desemnează practicanţii aceleiaşi îndeletniciri, priviţi însă din unghiuri diferite: dacă piratul era un nelegiuit, corsarul avea o aură de eroism şi de onorabilitate, prădând, ce-i drept, pentru buzunarul propriu, dar în numele statului care îi eliberase licenţa de cursă. „Corsarii“ zilelor noastre (vezi citatul) sunt însă doar hoţi la drumul mării…
Dacă piratul (din fr. pirate, provenit din lat. pirata, provenit din gr. peirates, derivat din peiran “a încerca” şi, prin specializare, “a-şi încerca norocul pe mare”) este, istoric vorbind, doar cu puţin mai tânăr decât marinarul, instituţia corsarului (rom. corsar trebuie explicat prin it. corsaro şi fr. corsaire, franceza împrumutând ea însăşi cuvântul din italiană, care are la bază lat. cursus “cursă (maritimă)”) este o invenţie ceva mai târzie, de prin secolul al XVI-lea, grăbită de descoperirea Americii şi de divizarea lumii occidentale în state mulţumite şi state nemulţumite de felul în care fusese împărţită Lumea Nouă. Suveranii epocii au găsit o modalitate practică şi gratuită pentru a slăbi puterea duşmanului: îi acordau unui căpitan de vas civil autorizaţia de a naviga, pe propria cheltuială, şi de a prăda navele comerciale inamice, o parte din captură ajungând în vistieria statului. Corsarul era un pirat cu voie de la rege.
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

Mesajul distributiştilor către protestatarii mişcării Occupy Wall Street

2011-10-06T08:09:00.004+03:00

CAPITALISMUL WALL STREET-ULUI ESTE PENTRU BOGAŢI
SOCIALISMUL ESTE PENTRU BIROCRAŢI
AVEM NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ
Nu a venit oare timpul unei schimbări?
Capitaliştilor şi socialiştilor le place să discute despre joburi. Trăim într-o societate ciudată, în care ne petrecem viaţa muncind pentru alţii în loc să muncim pentru noi înşine. Credem că trebuie să alegem între Big Business şi Big Government, că trebuie să depindem de cărţile de credit şi de magia financiară, că nu ar trebui să ne revoltăm atunci când suntem deposedaţi de proprietatea noastră privată. Aceleaşi răspunsuri răsuflate oferite la fiecare campanie electorală, de către Stânga şi de către Dreapta, ne trimit înapoi la aceleaşi probleme. Socialismul şi capitalismul sunt sisteme impersonale în care câţiva câştigă pe seama mediului înconjurător, a săracilor şi a comunităţii familiilor.
Distributismul înseamnă mutarea economiei de pe Wall Street (simbol al economiei speculative, al centrelor financiare, al elitelor – n. tr.) înapoi pe Main Street (simbol al economiei reale, al clasei de mijloc, al americanului de rând şi al valorilor sale – n. tr.). Avem nevoie de o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre. Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă din Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine din cooperative demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul capitalist şi cel socialist nu pot să-l egaleze.
Unii dintre dumneavoastră sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile în vecinătatea casei, mâncaţi produse biologice şi beţi poate bere preparată în propria gospodărie. Dacă sunteţi de părere că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor, dacă sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana, să readucem micul magazin în cartierele unde locuim şi să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“ – atunci sunteţi distributişti.
Să le dăm din nou posibilitatea americanilor să muncească pentru ei înşişi!

Obiectivele noastre:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile.

Sprijinim:
– firma de familie
– breslele (asociaţiile profesionale)
– cooperativele
– regimul de impozitare diferenţiat
– creditele fără dobândă
– producţia locală pentru consumul local
– food banks (băncile de alimente donate pentru nevoiaşi)
– microcreditarea
– agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“. În România se încearcă ceva asemănător prin metoda „Coşul ţărănesc“ – n. tr.)
– tehnologia la scară mica
– agricultura ecologică
– gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale
– Houses of Hospitality (forme de ajutor pentru cei lipsiţi de mijloace – n. tr.)
– drepturile celor nenăscuţi
– justiţia economică
– acţiunile caritabile
– moneda locală.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Discursul din Parlamentul european al unui politician englez necastrat

2011-10-03T08:58:00.004+03:00

Nigel Farage: „O nouă revoluţie democratică cuprinde Europa de nord“
(Parlamentul European, 28 septembrie 2011, cu ocazia dezbateriilor asupra Stării Uniunii prezentate de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso)

Domnule Barroso:
Ne-aţi spus în această dimineaţă că Uniunea europeană trebuie să ne inspire. Deşi aţi admis că mai sunt una sau două probleme de rezolvat, aţi afirmat clar şi răspicat că totul este în regulă, că se vor crea locuri de muncă şi va urma o perioadă de creştere – de fapt, ne-aţi oferit imaginea unei noi perioade de iminentă reînnoire europeană. Ca fost comunist, dumneavoastră vă amintiţi probabil cum bătrânii lideri sovietici se urcau la tribună pentru a rosti cuvântări în care spuneau lumii întregi cât de mari sunt recoltele şi cât de mult a crescut producţia de tractoare.
Desigur, ei credeau că istoria este de partea lor; de fapt, preşedintele Hruşciov i-a spus Vestului: „Noi o să vă îngropăm“, aşa de tare credea el în Uniunea lui.
Ei bine, acum, ne uităm înapoi la toate acestea şi ne pufneşte râsul. Şi cred că cei de mâine se vor uita în urmă la dumneavoastră şi se vor întreba: „cum a ajuns acest om să aibă atâta putere?“.
Şi cum au hotărât politicienii europeni din această cameră că metoda comunitară (federală) trebuie să înlocuiască democraţia naţională?
Cred că peste ani lumea va privi cu mirare faptul că noi am renunţat la democraţie.
Dar ceea ce aţi vrut, de fapt, să spuneţi este că, da, avem o Uniune Europeană iar acum trebuie să avem şi mai multă uniune. În calitatea dumneavoastră de arhitect – şi sunteţi unul dintre arhitecţii cheie ai actualului eşec – ne spuneţi că trebuie să continuăm şi mai vârtos să facem acelaşi lucru care s-a dovedit complet greşit.
Eu spun că asta-i curată nebunie. Nu pot să cred că este un răspuns raţional la oricare dintre situaţiile în care vă aflaţi. Departe de a fi o declaraţie despre „Starea Uniunii“, aş crede mai degrabă că uniunea a ajuns într-un impas.
Uitaţi-vă ce harababură. Vă avem pe dumneavoastră drept preşedinte al Comisiei. Avem un Preşedinte a Parlamentului European. Îl avem pe vechiul meu prieten Herman Van Rompuy preşedinte permanent al Consiliului European. Îi avem pe polonezi – sunt acum preşedinţii temporari ai Consiliului European.
Avem preşedinţi prin toată sala asta, Dumnezeule mare, chiar şi eu sunt preşedinte. Nu sunt sigur cum să-i numesc cu un singur termen pe aceşti preşedinţi, nu ştiu, zău, poate li s-ar potrivi cuvântul „incompetenţă“. Un lucru este cert, când nu există simţul de răspundere caracteristic democraţiei, este clar că nimeni nu mai poate exercita controlul.
Şi ne îndreptăm către o Uniune a intoleranţei. Oricine ia cuvântul aici şi îndrăzneşte să ofere o viziune politică diferită de opiniile standard este etichetat drept nebun, violent, fascist – ani la rând am auzit astfel de etichetări de la oamenii aceştia.
Iar intoleranţa este atât de adâncă încât, atunci când au loc referendumuri în Franţa, Olanda şi Irlanda care vă resping ideile, dumneavoastră ca o clasă politică, susţineţi că asta ar fi o problemă care trebuie rezolvată.
Iată de ce sunt foarte îngrijorat în privinţa fundamentului Uniunii. Există un nou (euro)naţionalism care cuprinde întreaga Europă. Dumneavoastră vreţi să aboliţi statul naţional – în cazul dumneavoastră, domnule Schulz, din cauză că vă este ruşine de propriul trecut – şi vreţi acum ca steagul ăsta şi un nou imn să înlocuiască statele naţiune şi nu vă pasă cum o să ajungeţi să va atingeţi acest obiectiv. Chiar dacă zdrobiţi democraţiile naţionale. Dacă nu vă convin referendumurile naţionale, nu le luaţi în consideraţie, declaraţi că sunt „populism“. De fapt, sunt democraţie.
O nouă revoluţie democratică a cuprins acum Europa de nord, declanşată în aprilie în urma rezultatelor impresionante la alegerile generale din Finlanda. Nu este o revoluţie anti-europeană. Este o revoluţie care vrea comerţ, vrea o Europă a cooperării; vrea o Europă în care să existe schimburi între studenţi, în care să putem munci fiecare în capitala celuilalt – o revoluţie care vrea asemenea lucruri dar nu vrea această Uniune Europeană.
Sincer vorbind, sunteţi cu toţii oameni ai trecutului.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Petarde anti-antisemite (2)

2011-09-09T07:59:00.004+03:00

de Alexandru Ciolan

Dezamorsarea
Pentru că o mie de explicaţii de sens nu fac cât două exemple bine alese, să recurgem şi noi, spre o mai rapidă lămurire, la câteva citate, scoase, pentru folclor şi limba veche, din DA şi din DLR.
Jidan
Format în româneşte, din jid (termen regional, folosit în nordul Transilvaniei şi în Moldova, împrumutat din ucr. şi pol. žyd) + sufixul -an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui jidov şi evreu, termeni culţi. Îl găsim în folclor, ca termen etnic lipsit de conotaţii („Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu mine?“ ori „Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine“) dar şi conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât etnice („Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban“ ori „când vor ieşi jidanii la secere“, adică niciodată).
Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul „popular“ prin excelenţă, foloseşte jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri, cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor nebun, în care preotul Oşlobanu îşi aminteşte mânios că i-a fost schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioşii („Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram?“) şi, cu sens religios-etnic, în poezia Oltenii în Iaşi, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave: „Voi cu inima creştini, / Cumpăraţi dela Olteni! // Voi cu inima creştină, / Nici un ac dela Jidani!“.
Caragiale, în aceeaşi epocă, foloseşte şi el jidan, în sens religios, fără conotaţie, în O făclie de Paşte („Leiba Zibal – zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg – merge la Ieşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!“) şi în sens etnic, nu lipsit de o umbră de admiraţie pizmaşă, în Două loturi („D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.“). În O scrisoare pierdută, Caţavencu, patriotul sforăitor, e lăsat să peroreze pe când pozează în antisemit, iar dezvăluirea „logicii interne“ a discursului constituie cea mai nemiloasă subminare a antisemitismului politicianist („În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! – în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!... […] Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!“).
Mai aproape de zilele noastre, doi evrei pe care ne cerem scuze că îi punem alături, dar o facem numai din raţiuni „didactice“, au folosit cuvântul jidan fără umbră de intenţie antisemită.
Primul, cronologic şi ca valoare, este Nicolae Steinhardt. În Jurnalul fericirii, trei sunt ipostazele jidanului.
La primul nivel, şi cel mai de jos, de utilizare ceţoasă, îl găsim pe „caraliul ţigan“ (spre cinstea lui, Steinhardt nu se teme de vorbe), pentru care jidanul e unul dintre exponenţii răului, unul dintre duşmanii de clasă, unul dintre chiaburii şi exploatatorii aruncaţi în închisoare spre a-şi băga minţile-n cap. Gardianul „îşi omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? […] Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace“.
La al doilea nivel, cel tandru-ironic, îl găsim pe preotul paroh al bisericii Silvestru, evocat de Steinhardt cu înţelegere şi simpatie, căruia „îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu“.
La al treilea nivel, cel mai înalt, unde se operează cu precizie de bisturiu, îl aflăm pe tatăl autorului, care îşi îndeamnă fiul chemat la Securitate spre a fi anchetat: „Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni“. Este un îndemn la demnitate umană în faţa căruia distincţia semit-antisemit devine inoperantă.
Al doilea exemplu recent de evreu care jidăneşte pe cineva ni-l oferă Nati Meir, personaj cu iz penal, abonat al închisorilor din Israel şi din România. Aflat în continuă campanie mediatică, acesta îşi anunţa, în urmă cu câţiva ani, intenţia de a cumpăra clubul Rapid, recunoscându-şi totodată neputinţa în faţa proprietarului clubului, George Copos: „Oricum, vă spune un evreu, George Copos este mai jidan decât jidanii!“ (Gândul 20 VII 2006). Nici antisemitismul nu mai e ce-a fost: un evreu îl face jidan pe un român!
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

Cocioaba cu patru copii geniali

2011-09-06T19:03:00.003+03:00

de Maria Apostol

Unul vrea să devină profesor, unul specialist IT, altul vrea să fie Maradona, iar celălalt trage să ajungă inginer. Patru fraţi geniali, care trăiesc de opt ani ca la-nchisoare într-o baracă, au un singur „dor": să aibă o casă mai mare, în care să poată învăţa în tihnă.
Ca să ajungi în curtea familiei Manea trebuie să depăşeşti munţii de gunoaie şi haitele de maidanezi care le împrejmuiesc baraca ascunsă în cartierul bucureştean Giuleşti. Nimeni nu se apropie de „casa" lor decât ca să le aducă mâncare, din milă.

Drama lor a început într-o zi de Paşte, a treia, în 2003, când au fost evacuaţi din casă. Tatăl i-a abandonat, lăsându-i să se descurce singuri în viaţă. Cristi (22 de ani), băiatul cel mare, a preluat rolul de cap al familiei, deşi are un handicap de gradul III.

Povestea lor AICI.

Una este aurul din pământ şi alta cel de la Banca Naţională

2011-09-03T08:52:00.003+03:00

de Prof. Dr. Mihaela Fîrşirotu
Montreal, Canada

În ultima vreme, în România circulă ideea bizară că Roşia Montană ar trebui să fie exploatată cât mai repede deoarece, printr-un act divin, rezervele de aur ale Băncii Naţionale ar creşte şi astfel România s-ar bucura de „o mai mare securitate“.
Orice reprezentant al statului care vehiculează o asemenea opinie este fie complet neinformat, fie încearcă să manipuleze populaţia României.
Decizia unei bănci centrale (Banca Naţională, în România) de a păstra mai mult sau mai puţin aur în rezervele ei este determinată de modul în care factorii de decizie ai respectivei bănci centrale înţeleg să investească rezervele în valută deţinute de bancă. Aceste rezerve reflectă activitatea economică internaţională a unei ţări (cont curent, fluxuri de investiţii etc.).
Volatilitatea acestor rezerve, necesitatea de a avea lichiditate, evaluarea aurului ca activ în comparaţie cu alte active va ghida deciziile băncii centrale. Deşi Canada este un mare producător de aur (al 8-lea din lume ca mărime, cu o producţie de o sută (100) de tone pe an, Banca Canadei deţine doar 3 tone de aur, sau 0,2% din rezervele ei de monedă străină. În Elveţia, ţară care nu produce aur deloc, banca centrală păstrează 16,4% din rezervele ei de valută în aur. Banca Naţională a României deţinea cca 104 tone de aur în 2009, ceea ce reprezintă 9,1% din rezervele ei de valută. Băncile centrale pot să schimbe oricând acest procent deţinut în aur prin activităţi de vânzare şi cumpărare a aurului pe pieţele internaţionale.
Minele de aur ale unei ţări, atunci când sunt exploatate de interese private, chiar dacă statul este un acţionar minoritar, aşa cum este cazul la Roşia Montană, vor vinde, evident, aurul la preţul de pe piaţa internaţională. Dar care ar fi situaţia dacă minele de aur ale unei ţări ar fi exploatate de către stat? Banca Naţională n-ar putea oare acumula aur la preţul de cost? Acest mod de a gândi ţine de timpurile tristei epoci comuniste.
O întreprindere de stat care exploatează mine de aur este ţinută responsabilă pentru activitatea şi performanţa ei de către guvernul ţării respective, dar acest guvern în calitatea sa de acţionar nu poate cere întreprinderii să furnizeze aur ieftin băncii centrale. Ca orice întreprindere, mina îşi va vinde produsul la preţul pieţei, iar profiturile pe care le va realiza pe piaţa internaţională prin vânzarea aurului vor intra la bugetul statului. Orice guvern care ar utiliza fondurile publice pentru a furniza băncii centrale aur la preţ de cost ar comite o aberaţie economică şi un act ilegal. Folosesc exemplul ipotetic al unei întreprinderi de stat în care controlul este deţinut 100% de stat, pentru a demonstra cât de neverosimilă este ideea vehiculată în prezent în România, în cercurile superioare ale conducerii statului, conform căreia exploatarea de la Roşia Montană, în care statul român nu deţine decât cca 20% din capital, ar duce la mărirea rezervelor de aur ale Băncii Naţionale. Şi asta spre binele României! Neinformare? Manipularea opiniei publice? Oricare ar fi răspunsul, sigur este că una este aurul din pământ şi alta este cel de la Banca Naţională! Guvernul trebuie să se străduiască să găsească alte argumente, mai puternice, în favoarea începerii proiectului de la Roşia Montană.
Iată o idee: Cine poate să reziste oare tentaţiei unor beneficii directe şi indirecte de 200 $ pe cap de locuitor, şi asta nu pe an, ci pentru întreaga perioada de exploatare de 17 ani (viaţa proiectului de la Roşia Montană), ceea ce revine la 12 $ pe an pentru fiecare român?! Nimeni nu ar putea refuza 12 $ în schimbul distrugerii mediului înconjurător, al unor posibile efecte nocive de lungă durată asupra sănătăţii cetăţenilor din zona afectată, al distrugerii tradiţiilor strămoşeşti şi a unui patrimoniu naţional de valoare universală.
Încercaţi, domnilor, s-ar putea să aveţi mai mult succes cu această nouă argumentaţie!
© Mihaela Fîrşirotu

Petarde anti-antisemite (I)

2011-09-02T07:59:00.004+03:00

de Alexandru Ciolan

Petarda

Spre deliciul presei, care în toropeala de mijloc de Gustar nu prea avea subiecte de senzaţie, a apărut o sesizare adresată, prin e-mail, Academiei Române de un oengeu autohton care, în antetul celor două pagini ale documentului, îşi pune pe primul rând titulatura engleză (The Centre for Monitoring and Combating Anti-Semitism in Romania, abreviat MCA) şi abia pe rândul al doilea pe cea românească (Centrul pentru Monitorizarea si (sic! ) Combaterea AntiSemitismului (sic!); din titulatura românească numele ţării noastre lipseşte…). În sfârşit, cel de-al treilea rând al antetului cuprinde ceea ce, iarăşi în engleză, ar trebui să constituie lozinca mobilizatoare a forţelor MCA (All that is necessary for the triumph of evil is that good men do nothing, cuvinte care, nefiind puse între ghilimele, sugerează că ar aparţine Centrului, când, de fapt, sunt ale conservatorului englez Edmund Burke, nemenţionat de piraţii intelectuali de la MCA; echivalarea românească a citatului din Burke, izgonită în subsolul paginii, se face prin siluitul "Tot ce este necesar pentru ca raul (sic!) sa (sic!) triumfe sunt oameni buni care nu fac nimic"). Tot în subsol, sub datele de contact (oferite în engleză), este scris ceva cu semne, bănuim, ebraice, care nu pricepem ce caută într-o hârtie înaintată unei instituţii româneşti (Art. 13 din Constituţie stipulează că "În România, limba oficială este limba română").

Ce pretinde, în esenţă, anti-antisemitul Centru? Constatând că în DEX 2009, după cuvântul-titlu jidan, sunt indicate registrul stilistic "familiar" şi sinonimul "evreu", Centrul se inflamează şi, după aproape o pagină de etichete ideologice precum antisemitism, rasism, naţional-extremism, conspiraţionism, însoţite de adjective care ne amintesc de limbajul politrucilor cincizecişti, precum abject, conspiraţionist, distructiv, negativ, îmbuibat (cu sânge şi durere), fascist, nazist, xenofob, solicită ca Academia Română să corecteze "imediat, fără întârziere şi în mod permanent, definitia (sic!) rusinoasă (sic!) şi josnică a cuvântului «JIDAN», care, aşa cum este ea scrisa (sic!) in (sic!) DEX ediţia 2009, contravine atât bunului simt (sic!) cât şi legislaţiei în vigoare". Înţelegem noi greşit sau ne aflăm în faţa unui ultimatum şi a unei ameninţări cu justiţia? Apoi, cum se împacă un asemenea ton imperativ cu porumbelul cu o ramură de măslin în cioc, pe fundalul stelei lui David, care se vrea a fi logo-ul Centrului? Pacea se construieşte, cumva, cu ultimatumuri şi ameninţări?

Primul lucru care sare în ochi în solicitarea Centrului este aspectul ei îngălat. Este inacceptabil să te adresezi forumului ştiinţific suprem al României:

- folosind o românească pe alocuri agramată - scriind, de pildă, "crează" când corect este "creează", "sub ochii nostrii" când corect este "sub ochii noştri", "Internetul… este infectată" când acordul corect este "Internetul… este infectat";

- socotind facultativă folosirea diacriticelor româneşti - numele Capitalei României, de pildă, este "Bucureşti", nu "Bucuresti";

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Ciborgii şi cibersexul (2)

2011-09-02T07:33:00.003+03:00

de Alexandru Ciolan

În dicţionarele curente, adjectivul cibernetic este definit ca "aparţinând ciberneticii sau privitor la cibernetică", văzută ca studiu al legăturilor formale din cadrul sistemelor complexe. În limba cea de toate zilele, însă, cibernetic este folosit mai ales cu referire la spaţiul virtual creat de computere şi de universul născut prin interconectarea computerelor în reţele şi în reţeaua mondială a reţelelor care este internetul. Auzim, astfel, vorbindu-se sau vedem scriindu-se despre:

criminalitate cibernetică ("Criminalitatea cibernetică va fi inclusă în noul concept al Alianţei la sumitul din noiembrie", adevarul.ro 4 IX 10);
infractori cibernetici ("infractorii cibernetici nu vor putea crea cod compatibil cu toate platformele de operare disponibile", ziare.com 28 II 11);

piraţi cibernetici ("Bandele de piraţi cibernetici construiesc deja reţele de mii de calculatoare «zombi» - adică PC-uri pe care le pot controla de la distanţă", Jurn.naţ. 18 VIII 05);

revoluţia cibernetică ("Acele miraculoase «pastile de siliciu» pe care sunt imprimate circuitele integrate şi care au făcut posibil ca atât de greoaiele computere de acum două-trei decenii (cât o întreagă încăpere) să ajungă să încapă astăzi într-o simplă servietă, ceea ce a dus la «revoluţia cibernetică» ai cărei martori suntem", Sc. 21 XI 82 p. 6);

securitate cibernetică ("Preşedintele Barack Obama a declarat infrastructura numerică a ţării «un activ strategic naţional» şi l-a însărcinat pe Howard Schmidt, fost angajat la Microsoft, să coordoneze operaţiunile privind securitatea cibernetică", adevarul.ro 4 IX 10).

Cibernetic a ajuns sinonim cu virtual - dar nu virtualul din dicţionare, definit ca "potenţial, existent numai ca posibilitate", ci virtualul ca lume existentă atâta vreme cât ţinem computerul deschis.

Pentru articolul integral din śZiarul de duminică“ click AICI.

Orto-doxia salvează România

2011-08-26T16:34:00.007+03:00

de Ovidiu Hurduzeu

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete¹. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.
Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă² – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.
Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.
Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului
În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.
Un întreg mecanism propagandistic va denunţa „miturile fondatoare“, aşa-numitele „naraţiuni istorice“ legate de figura simbolică a Tatălui în jurul căruia se cristalizează Naţiunea, Poporul, Statul, Patria (componenta feminina a „Tatălui“). Cultura eroului şi jertfei (martirului) este înlocuită de o mentalitate a confortului şi gratificării imediate. Statul naţional, cu valorile sale „identitare“ (eroi, martiri, memorie) este socotit perimat, o piedică în calea mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă. Creştinismul este dezavuat. Mântuitorul nu urmează logica mărfii iar relaţia privilegiată cu Hristos transformă „schimbul“ în comuniune personală, situaţie inacceptabilă din punct de vedere comercial. Întrucât întruparea hristică nu poate fi inclusă într-un circuit generalizat de echivalenţe, se acordă preferinţă ecumenismului (religiile sunt interşanjabile). „Economia de piaţă“ îşi depăşeşte rolul său economic şi tinde să devină „societate de piaţă“, un principiu regulator al întregii activităţi umane. Domenii odinioară sustrase economiei de piaţă – religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sexualitatea – se contaminează de consumism. Individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă“, un lifestyle bazat pe materialismul societăţii de consum: „Consum, deci exist“.
Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ obedient, liber să aleagă într-o lume în care totul este dinainte determinat. Omul postmodern se comportă ca un consumator care niciodată nu ştie sau nu trebuie să ştie exact ceea ce vrea. Construit pe „o coloană absentă“ (Michaux), nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. Este mânat doar de sentimente, emoţii şi dorinţe pe care le vrea totdeauna cât mai plăcute. Mereu pe fugă, trece în viteză pe lângă tot ce l-ar putea situa. Familia, creşterea unui copil, ataşamentul faţă de aproape, biserica sau ţara sa implică un ataşament care i-ar putea opri „curgerea“ – omul modern nu recunoaşte decât fluxul în chip de „activitate“, „cariera profesională“, „schimbarea“ (sub forma permanentei permutări). Vrea „o viaţă mai bună“ fără să aibă în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţeleagă care este menirea sa adevărată pe pământ. Imaginarul „supunerii“, „acomodării“ şi „confortului spiritual“ invadează întreg spaţiul cultural al postmodernităţii. În ziua de astăzi contestaţia este ferm încadrată în structuri instituţionalizate. Feminismul, multiculturalismul, mişcările de emancipare ale minorităţilor, „drepturile omului“ – într-un cuvânt reţelele Corectitudinii Politice – sunt încercări de a crea aparenţa libertăţii, diversităţii şi a unui punct de vedere critic exterior sistemului.

Sfârşitul iluziilor
Criza economică mondială a spulberat însă iluziile întreţinute de „societatea spectacolului“ global. Epuizarea resurselor naturale şi dezastrul ecologic au pus frâu revoluţiei consumiste. Ingineriile financiare şi, în general, rapacitatea „elitelor globale“ sunt văzute drept consecinţe directe ale decăderii morale cauzate de o lume fără Dumnezeu.
Nimeni nu mai crede că, acţionând doar în interesul propriu, indivizii contribuie în final la bunăstarea generală a societăţii. „Animalul mulţumit de sine însuşi“ (Ortega y Gasset), lipsit de simţul responsabilităţii şi dominat de tendinţe pecuniare este pus la stâlpul infamiei. Tulburările din Marea Britanie sunt considerate un indicator al stării de degenerescenţă civilizaţională produsă de secularism. Premierul britanic, David Cameron, a recunoscut că revolta este consecinţa unui „colaps moral“; principalul sau consilier în materie de ideologie, Phillip Blond, scrie în ultima sa carte: „Ceva foarte grav se întâmplă în Marea Britanie. Acesta este sentimentul pe care îl împărtăşeşte fiecare, indiferent de părerile sale politice. Dar care este oare boala de care suferim? Ştim cu toţii simptomele: teama crescută, lipsa de încredere, multă suspiciune între noi, creşterea criminalităţii, violenţă, singurătate, recesiune, depresiune, distrugerea familiei, divorţuri, infidelitate conjugală, servicii publice roase de birocraţie, care nu răspund cerinţelor cetăţenilor, spitale murdare, neputinţă, creşterea rasismului, orar de muncă tot mai prelungit, copii fără părinţi, acumularea şi aparent permanentizarea sărăciei, adolescenţi înarmaţi cu pumnale, adolescenţi înjunghiaţi de pumnale, declinul politeţii, tineri agresivi, eroziunea libertăţilor civile şi creşterea supravegherii obsesive a populaţiei, autoritarism în sfera publică, libertarianism privat, generalizarea derizoriului, cinism politic şi o lipsă acută a bucuriilor zilnice. Acest sentiment nu este resimţit de câţiva dezamăgiţi ci exprimă un sentiment general căruia însă i se acordă prea puţină atenţie“.
„Astăzi deja“ – constata teologul ortodox Christos Yannaras – „impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a «echilibrului groazei», a programelor raţionale de «fericire generală», a reziduurilor toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală“³.

O lume de „true believers“
Timpurile s-au schimbat. În prezent secularizarea şi-a epuizat resursele ideologice şi, în curând, armata sa combatantă va avea prea mulţi generali („elitele globaliste“) în posturi de comandă şi prea puţini soldaţi în tranşee. Deşi ţările bogate rămân deocamdată seculare, populaţia globului devine tot mai religioasă (Norris & Inglehart). În tabăra creştinilor „fundamentalişti“ din Occident, are loc o spectaculoasă revenire demografică şi spirituală; secularizarea a reuşit să răvăşească creştinismul „moderat“, dar nu i-a afectat pe „true believers“.
În ţările scandinave şi Franţa, afectate de secularizare încă din secolul al XIX-lea, declinul creştinismului a încetat. Deşi este vorba de numai 5% din populaţie, acest grup de creştini practicanţi este imun la deprecieri viitoare. În Finlanda, comunitatea luteranilor laestadiani are o rată totală a fertilităţii de 5,47 faţă de 1,45 la finlandezii seculari. În Larsmo, comunitatea lor s-a dublat în ultimii 30 de ani, ajungând în prezent la 40% din populaţia oraşului, cu perspectivă de a atinge 75% într-o singură generaţie. În Olanda, calvinii ortodocşi au o rată totală a fertilităţii de 3 în comparaţie cu 2,3 pentru ceilalţi protestanţi, 1,9 pentru catolici şi 1,7 pentru persoanele secularizate. Rata relativ înaltă a fertilităţii şi rezistenţa în faţa secularizării au fost factorii care le-au permis să se menţină la 7% din populaţia Olandei, aproape aceeaşi cifră ca în 1889 când s-au separat de Biserica reformată olandeză. Prin comparaţie, protestanţii au înregistrat pierderi catastrofale în faţa secularizării; din 49% din populaţie în 1889, ponderea lor s-a redus la 5%. Situaţia catolicilor nu este cu nimic mai bună, ei ajungând la 8% din populaţie, o scădere vertiginoasă de 20% în cursul ultimului deceniu.
În SUA, mormonii sunt imuni la cântecele de sirenă ale secularizării. Dacă în statul Utah din SUA, în 1900 doar 15% din mormoni se duceau regulat la biserică, astăzi procentajul este de 70%. Până în anul 2100 se estimează că între 1 şi 6 % din populaţia pământului vor fi mormoni. Este interesant de remarcat că rata de creştere a mormonilor, 40% în fiecare deceniu, este similară cu cea a creşterii creştinilor din primele secole. Când Împăratul Constantin a adoptat creştinismul în 312, comunitatea creştină avea deja şase milioane de membri!
Un exemplu de creştere fenomenală a unor comunităţi religioase creştine ni-l oferă huteriţii din America de Nord, care au crescut de la 400 de suflete în 1880 la 50.000 astăzi, şi amishii – de la 5000 în 1900 la 250.000, în prezent⁴.
Când ne referim la „declinul creştinismului“, trebuie să precizăm că este vorba despre declinul „creştinismului globalizat“ care caută să se adapteze la cerinţele unei lumi secularizate. Acesta nu-i altceva decât un „habitat“ religios al timpurilor postmoderne, o trivializare a Adevărului. Creştinii „moderaţi“ nu vor să supere raţiunea de stat liberală/libertariană, rămân mereu în defensivă. Nici prin gând nu le trece să răstoarne mesele în templu. Compromisurile şi adaptarea la normele societăţii de consum le-au slăbit legitimitatea; din ce în ce mai mulţi creştini practicanţi părăsesc „biserica oficială“ pentru a găsi Adevărul în tabăra „fundamentaliştilor“ de tot felul.
Dogmele secularizării încep să fie încălcate iar seculariştilor li se contestă în mod deschis poziţia hegemonică în societate. Chiar secularizarea spaţiului public – o idolatrie promovată de la Revoluţia franceză încoace – este pusă sub semnul întrebării. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille, scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“⁵. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini „fundamentalişti“ ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor creştini din SUA.
În condiţiile colapsului civilizaţional al Occidentului secularizat frugalitatea, înfrânarea şi disciplinarea poftelor, ascetismul sunt din nou considerate virtuţi indispensabile individului şi societăţii. „Creşterea economică“, marea religie a lumii secularizate este înlocuită cu „dezvoltarea sustenabilă“. Încet dar constant, valorile şi idealurile societăţii secularizate se erodează iremediabil. În scurt timp, lipsit de suportul demografic, secularizarea va ajunge apanajul „bătrânilor“ fără de Dumnezeu în timp ce vigoarea duhovnicească şi trupească se va afla în tabăra creştinilor.

Spre o guvernare orto-doxă
În ultimii douăzeci de ani, „elitele româneşti“ şi mass media s-au lansat într-o adevărată apologie a secularizării, consumismului şi aranjamentelor financiare care-l susţin. „Delirul achizitoriu“ a cuprins întreaga societate. Preoţii capitalismului dâmboviţean, şmecherul şi şmenarul au ajuns să blagoslovească tot ce mişcă în România. Căruciorul plin de cumpărături de la „mall“ a tins să devină singura legătură a românului cu lumea şi cu sine însuşi.
Anatemizarea orto-docşilor din România de către kulturnici, libertarienii economici şi mafioţii din presa aservită mi se pare un atac la integritatea fizica şi morală a poporului nostru. Cu atât mai grav est comportamentul lor cu cât vecinii României urmează o cale complet diferită. De exemplu, Ungaria vecină a adoptat o constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională⁶.
Timp de 60 de ani, secularizarea a fost bolovanul agăţat de grumazul României. Fie ca s-a numit comunism, neocominternism, consumism, neoliberalism, secularizarea a tras poporul român în jos spre abisurile nihilismului şi ale distrugerii de sine. Timp de şaizeci de ani am trăit cu iluzia „progresului“ şi „dezvoltării“ ca să constatăm că am siluit şi distrus natura, am epuizat resursele noastre energetice, am produs fie foamete (în timpul comunismului) fie o alimentaţie toxică (în perioada mafiot-neoliberalistă de astăzi). Mai grav, nu am mai răspuns când Dumnezeu ne-a chemat la viaţă, care înseamnă relaţie, comuniune – iubire personală – preferând să rămânem în moarte, adică separaţi de Dumnezeu, de natură şi de aproapele nostru. Ne-am tot afundat în omul cel vechi întinat de păcat. Discuţiile despre „solidaritate naţională“, „patriotism“, „naţionalism“ s-au raportat mereu la criteriile şi logica secularizării, nu au ţinut seama de etosul adevărului ortodox. Iată de ce ele nu au dus nicăieri.
Această situaţie nu mai poate dura. Orto-doxia este chemată astăzi să redevină „aluatul“, nu numai al comunităţii euharistice, dar şi al întregii societăţi româneşti. Neamului românesc nu-i este dat să fie o populaţie de monade, de „părţi contractante“, ci o întrunire de fraţi, de persoane chemate să crească într-o biserică (ecclesia)– „o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, totul fiind coordonat, dirijat şi unificat sub conducerea lui Hristos, fiecare aducându-şi contribuţia concretă şi fiecare profitând în mod reciproc de toţi ceilalţi“⁷. Apărătorilor dreptei credinţe le stă în putere să restaureze civilizaţia românească. Ei pot să dea forme concrete întrupării istorice a adevărului, să transforme mărturia ortodoxă în mod cotidian de viaţă, să restaureze trupul eclezial al poporului român. A venit timpul ca românul să redevină persoană. Dacă secularismul se adresează unui individ instrumentalizat (consumator, „sclav fericit“) „creştinismul se adresează persoanei“ (Dumitru Stăniloaie).
Secularizarea l-a depersonalizat pe român, transformându-l într-o unealtă, o schemă utilitară, un homo oeconomicus sau apendicele unei abstracţiuni ideologice, un „duşman de clasă“, o „victimă“. Biserica a fost judecată după randamentul sau economic, moral sau terapeutic iar poporul român după ratingul de ţară acordat României. Am uitat că eficienţa nu este un scop în sine. Dacă eficienţa unei instituţii sau tehnici depersonalizează omul, îl înjoseşte şi-i răpeşte libertatea, blochează modul său de existenţă treimic – viaţa ca depăşire de sine în iubire – cum ar putea fi justificată?
O guvernare orto-doxă înţeleaptă va pune rânduială în România. Neamul nostru va deveni din nou numeros, prosper, iubitor şi iubit. „România profundă“, acea mare familie iubitoare unde predomină încă simţirea şi trăirea de frate, va deveni prototipul României de mâine.
Sub o guvernare orto-doxă, va înceta depersonalizarea existenţei. Vor fi încurajate relaţiile vii, personale care duc la conservarea şi supravieţuirea neamului, la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. În acest sens, modelul neoliberal de dezvoltare economică va fi înlocuit de modelul economiei civice, al unei economii la scară umană, centrate pe familie şi pe răspândirea largă a proprietăţii productive. În economia civică, schimburile de bunuri şi servicii sunt creatoare de relaţii sociale. Autonomia „sferei financiare“ şi a tehnologiei – termenul „autonom“ desemnând, în acest caz, „separat de persoana umană reală“ – va fi limitată întrucât duce la depersonalizare şi determinism economic, la transformarea românului într-un simplu „obiect“ sau „resursă umană“.
Nu ne-am propus aici să trasăm programul unei „revoluţii fundamentaliste“. Ne întrebăm însă de ce ne sperie atât de mult perspectiva unei României orto-doxe? Ne sperie oare faptul că vom trăi din nou creştineşte? Că vom întrupa exigenţele Adevărului în gândurile, acţiunile şi gesturile noastre de zi cu zi? Ne este teamă să acţionăm aşa cum gândim şi să gândim temeinic ceea ce înfăptuim?
Ieşirea din cuşca secularizării se dovedeşte o mai grea povară decât ieşirea din comunism.

NOTE
¹ Studiul „Declinul demografic al României. 2030 – 19 milioane. 2050 – 16 milioane. Prof Vasile Gheţău: Singura soluţie – pro fertilitatea“, postat eXpress, marţi 22 martie 2011, www.ziaristionline.ro/2011/03/22/declinul-demografic-al-romaniei-2030-19-milioane-2050-16-milioane-prof-vasile-ghetau-singura-solutie-program-de-fertilitate-studiu/
² Sorin Bulboacă, „Introducere în Demografie“, ediţia a-II-a, revizuită şi adăugită, Arad 2010 (curs de demografie), p. 50.
³ Christos Yannaras, Abecedarul credinţei, Editura bizantină, 1996, p. 201.
⁴ Date statistice preluate din cartea lui Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010).
⁵ The Church and the Libertarian, The Remnant Press, Minnessota, p. 279.
⁶ Tom Gallagher, „Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman“, România liberă, 22 august 2011.
⁷ Dumitru Stăniloaie, Autoritatea bisericii, p. 187, citat de Calinic Berger în „Face Euharistia Biserica?“ (revista Tabor, nr. 7/2007, p. 13-39).

Economia centrată pe familie

2011-08-22T22:31:00.003+03:00

de Alan Carlson
(Discurs rostit în cadrul „Summitului demografic de la Moscova: Familia şi viitorul umanităţii”, desfăşurat în perioada 29-30 iunie 2011, la Universitatea de Stat din Moscova. Text preluat de pe distributist.review.com)
Unul dintre prizonierii Gulagului stalinist din anii 1930 a fost Aleksandr Chaianov. Economist agricol de o profunzime intelectuală ieşită din comun, Chaianov şi-a realizat cea mai mare parte a operei la Moscova şi a fost pe punctul de a pune bazele unei veritabile teorii a ceea ce el a numit „economia bazată pe familia naturală“. Din păcate, închisoarea şi apoi moartea au curmat proiectul său. Totuşi, lucrările pe care le-a lăsat ne lămuresc ce înseamnă o reală economie centrată pe familie. Mai mult, am convingerea că refacerea instituţiei familiei şi reînnoirea demografică depind de recuperarea unor idei din teoria lui Chaianov despre economia familiei naturale.
Aleksandr Chaianov a studiat vechea ordine agrară din Rusia, care până în 1914 era formată din proprietari de ferme ţărăneşti sau de familie, reprezentând aproape 85 % din populaţia Rusiei din acea epocă. În timp ce comuniştii şi capitaliştii liberali ai vremii susţineau că o astfel de agricultură la scară mică este sortită, în mod inevitabil şi natural, dispariţiei în era industrială modernă, Chaianov a contestat această concepţie. El a arătat că istoria nu se îndreaptă în mod fatal spre capitalismul pur sau spre comunismul total, că nu se impunea dispariţia ţărănimii şi că ferma ţărănească de familie se poate menţine „schimbându-se mereu doar în anumite caracteristici ale ei şi adaptându-se circumstanţelor economiei naţionale“ [1].
Chaianov a argumentat clar că modul cum funcţionează economia bazată pe ferma de familie nu poate fi înţeles prin recursul la categoriile din teoria marxistă sau la cele aparţinând şcolii liberale de la Manchester. Fermele ţărăneşti, de exemplu, funcţionau, în general, fără să utilizeze categoria salariilor şi conceptele convenţionale de profit, acumulare de capital, dobândă sau rentă. Aceste observaţii i-au determinat pe Chaianov şi pe colegii săi să dezvolte, în cadrul Şcolii de Organizare şi Producţie din Moscova, un nou sistem de contabilitate adaptat condiţiilor unei ferme ţărăneşti, care să evalueze inputurile şi outputurile din cadrul procesului de producţie desfăşurat în interiorul acesteia.
Teoriile lui Chaianov ne furnizează, în principal – după cum spune istoricul Teodor Şanin –, „armele“ conceptuale referitoare la funcţionarea microeconomiei centrate pe ferma de familie [2]. Chaianov subliniază că biologia umană, şi nu „conflictul de clasă“ sau „utilitatea marginală“, este cea care determină cursul economiei ţărăneşti. Dezvoltarea economică depinde, potrivit lui Chaianov, de „diferenţierea demografică, aceasta fiind, la rândul ei, determinată de creşterea familiei biologice“. Prin familie, Chaianov înţelege „conceptul pur biologic de cuplu căsătorit, trăind împreună cu copiii lor şi cu reprezentanţii generaţiei mai vechi“ [3]. Importanţa acordată diviziunii sexuale a muncii în cadrul fermei face din căsătorie „o condiţie necesară pentru dezvoltarea deplină a unei gospodăriei ţărăneşti“ [4]. Mai mult, economia bazată pe familia naturală determină creşterea ratei fertilităţii. În fond, întreaga sa teorie are la bază ceea ce economistul Daniel Thorner numeşte „istoria naturală“ a familiei: cuplul de ţărani se căsătoreşte, creşte, în medie, nouă copii, pe care îi instalează la gospodăriile lor, apoi se retrage [5]. După cum rezumă istoricul Mark Harrison:
„Economia ţărănească se dezvoltă prin intermediul familiei. Familia stă la originea ciclului de viaţă familial şi determină creşterea populaţiei. Ea este deţinătoarea proprietăţii. Astfel, ea reflectă faptul că scopul producţiei este consumul casnic, nu renta feudală sau profitul burghez“ [6].
De asemenea, Chaianov evidenţiază că însăşi familia reprezintă o „unitate de lucru“, membrii familiei fiind profund legaţi unii de ceilalţi: soţul şi soţia au nevoie unul de altul pentru a se întreţine şi a prospera; la rândul lor, au nevoie de copii pentru a prospera şi supravieţui. După cum arată Chaianov, „gospodăriile ţărăneşti sunt structurate astfel încât să se conformeze gradului optim [care mobilizează] forţa de muncă a familiei“ [7]. Argumentul său central este simplu: participarea la munca din cadrul unei întreprinderi comune adună laolaltă membrii familiei.
Agricultura bazată pe fermele de familie pare a fi dispărut. Țărănimea din Rusia şi Ucraina a fost decimată în urma campaniilor de colectivizare şi deschiaburire [deposedare de bunuri, n.tr.] declanşate la începutul anilor 1930. În mod ciudat, şi în America agricultura de familie a fost anihilată, chiar dacă mai târziu – după 1940 – şi fără a recurge la violenţa fizică. S-a produs o schimbare a politicii guvernamentale, rezultatul fiind însă identic: agricultura de tip industrial şi dispariţia aproape completă a fermelor de familie [la scară mică] [8].
Teoria lui Aleksandr Chaianov ne furnizează lecţii valabile şi astăzi cu privire la politica familială şi demografică. Important, chiar în vremurile noastre, este că familiile puternice şi mari, cu mulţi copii, sunt, în general, cele nevoite să practice o economie domestică reală: o economie bazată nu doar pe consum, ci şi pe producţie. Un scriitor american contemporan în consonanţă cu Aleksandr Chaianov este Wendell Berry. Poet – dar şi romancier şi eseist – (...), Wendell Berry susţine că, pentru ca viaţa unei naţiuni să se întemeieze din nou pe principiile libertăţii şi familiei, familia trebuie să îşi recapete funcţiile fireşti. După cum scrie Berry: „Va trebui să recuperam funcţiile de cunoaştere şi responsabilitate“ care au fost transferate guvernelor şi corporaţiilor pe parcursul secolului XX, „să le reunim şi să le restituim familiilor, gospodăriilor şi comunităţilor noastre“ [9].
Și marele sociolog ruso-american Pitirim Sorokin a arpătat că „pierderea funcţiei“ constituie atât cauza, câţ şi simptomul principal al declinului familiei. Sorokin scria în „Criza epocii noastre“: „În trecut, familia reprezenta cea mai importantă instituţie educaţională în cadrul căreia erau formaţi tinerii. Acum câteva sute de ani, familia era aproape singura instituţie care asigura educaţia unei proporţii însemnate a generaţiei tinere. În prezent, funcţiile educative ale familiei s-au redus extrem de mult. (…) Familia a rămas fără majoritatea prerogativelor care îi reveneau în trecut“. Sorokin a atras atenţia şi asupra pierderii funcţiilor religioasă, recreaţională şi de subzistenţă. „Acum familiile sunt mici, iar membrii ei se desprind repede de căminul familial (…). Drept rezultat, casa familială a devenit doar «un loc de parcare pe timp de noapte»“ [10] – conchide el.
Aleksandr Chaianov, Wendell Berry şi Pitirim Sorokin au analize similare cu privire la declinul familiei. Soluţiile pe care le propun sunt şi ele similare? Cred că răspunsul este: da: Pe scurt, societăţile trebuie să recupereze şi să relanseze economia axată pe familia naturală; anumite funcţii economice – înţelese în sens larg – trebuie să fie transferate înapoi către familii. Ce ar presupune acest lucru? Permiteţi-mi să ofer câteva soluţii în concordanţă, mai ales, cu ideile lui Chaianov, începând cu cele simple, până la cele care vor părea, probabil, surprinzătoare.
Prima şi cea mai simplă soluţie este ca tinerele mame să-şi alăpteze copiii. Wendell Berry o descrie drept „ultima formă de producţie casnică“, la care femeile au avut înţelepciunea să nu renunţe [11]. Alăptarea eliberează hormonii maternali, dezvoltă instinctele materne şi stimulează dorinţa mamelor de a mai avea copii.
În al doilea rând, toate familiile ar trebui să practice o agricultură domestică. O grădină de legume familială, creşterea câtorva animale, chiar cultivarea de legume în balconul apartamentului devin activităţi de familie, simbolizează preocuparea familiei de a se aproviziona din producţia proprie, întărind, astfel, solidaritatea între membrii familiei şi autonomia acesteia.
În al treilea rând, guvernele ar trebui să protejeze agricultura la scară mică, practicată la nivel de comunitate. În noua sa carte, Shall the Religious Inherit the Earth? (Vor moşteni cei credincioşi pământul?), specialistul britanic în ştiinţe politice Eric Kaufmann răspunde: „da“. El se referă la comunităţile rurale religioase precum Vechiul Ordin Amish, comunităţile Hutterites din America de Nord şi luteranii laestadieni din Finlanda, spunând că acestea reprezintă „viitorul rasei umane“. Cu rate totale de fertilitate situându-se între 5 şi 9 copii, aceste grupuri cresc exploziv. De exemplu, comunitatea Amish din America număra numai 5000 de membri în 1900; în 2011, Amishii se apropie de 300.000. Acesta este rezultatul unei creşteri naturale, care continuă şi în secolul XXI, în timp ce restul lumii dezvoltate se află în scădere demografică [12]. Guvernele nu pot impune un astfel de comportament, dar pot susţine şi proteja astfel de grupuri.
În al patrulea rând, guvernele ar trebui să protejeze şi să încurajeze şcoala de acasă. Cea mai neaşteptată şi importantă mişcare populară din America din ultimele trei decenii a fost extinderea rapidă a învăţământului la domiciliu: dacă în 1980 numărul copiilor educaţi acasă nu atingea 50.000, astăzi se apropie de trei milioane. Privite dintr-o perspectivă istorică, aceste familii din epoca postmodernă au rezolvat, de fapt, problema asupra căreia avertiza Sorokin şi au restituit familiei o funcţie esenţială: cea educativă. În America, elevii educaţi acasă au, în general, rezultate mai bune decât colegii lor din şcolile publice şi private atât în privinţa performanţei cât şi a creativităţii. În privinţa vieţii de familie, practic toţi elevii care învaţă acasă provin din cupluri căsătorite. De asemenea, acest lucru are şi un efect pozitiv asupra fertilităţii: 62 % dintre aceste familii au trei sau mai mulţi copii, comparativ cu doar 20 % la nivel naţional. Peste o treime dintre aceste familii au patru sau mai mulţi copii, în comparaţie cu procentul general de 6 %.
În al şaselea rând, guvernele ar trebui să acorde facilităţi firmelor mici de familie. Efectul cel mai dizolvant pe care l-a avut asupra societăţii revoluţia industrială a fost separaţia pe care a produs-o între locul unde muncesc oamenii şi locul unde trăiesc. Cele mai multe dintre problemele actuale legate de familie – de la disputele aprinse privind rolurile bărbatului şi femeii, până la subiectele referitoare la îngrijirea copilului şi rata scăzută a fertilităţii – sunt cauzate de această separaţie. Tehnologiile de care dispunem în secolul XXI – în special, computerul personal şi Internetul – ne pot ajuta să refacem legătura dintre locul de muncă şi casă. Prin urmare, se impune existenţa unui sistem de impozitare care să favorizeze microîntreprinderile de familie, de acasă. Organismele financiare ar trebui să mobilizeze capitalul, la rate favorabile, în beneficiul acestor microîntreprinderi. Statul ar trebui să împună reglementări care să protejeze aceste firme de familie de manevrele şi acţiunile jefuitoare ale marilor corporaţii.
În al şaselea rând, politica guvernamentală ar trebui să încurajeze deţinerea de pământ şi case de către tinerele cupluri cu copii, prin alocarea de loturi de pământ şi prin acordarea de credite ipotecare în condiţii favorabile.
Și în al şaptelea rând, politica fiscală trebuie să favorizeze mamele casnice şi familiile cu mulţi copii. Mamele care stau acasă au un rol esenţial în cadrul economiei centrate pe familia naturală. (…9 Mamele care se ocupă exclusiv de creşterea şi educaţia copiilor ar trebui, de asemenea, să beneficieze de credite generoase prin care să contribuie la sistemul de pensii publice [pentru a li se garanta un ajutor la împlinirea vârstei de pensionare, n. trad.], beneficiile crescând în funcţie de numărul de copii. Este necesar ca şi familiile cu copii dependenţi să beneficieze de reduceri substanţiale la impozitul pe venit şi/sau de scutiri, în funcţie de mărimea familiei. Familiile cu venituri medii, cu trei sau mai mulţi copii, ar trebui să fie scutite de plata acestui impozit. Statisticile americane arată că astfel de politici sunt puternic pronataliste [13].
Principalele concluzii sunt limpezi: familiile funcţionale sunt puternice şi mari. Familiile puternice şi mari îndeplinesc foarte multe funcţii. Guvernele responsabile trebuie să ia aminte.

Traducere de Irina Bazon

Note:
[1] A.V. Chaianov, Peasant Farm Organization (The Cooperative Publishing House, Moscova, 1925), p. 42.
[2] Teodor Shanin, The Awkward Class: Political Sociology of Peasantry in a Developing Society: Russia 1910-1925 (Clarendon Press, Oxford, 1972), p. 101.
[3] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 257, 54.
[4] Citat de Teodor Shanin în „The Nature and Logic of the Peasant Economy 1: A Generalization”, Journal of Peasant Studies 1 (octombrie 1973), p. 68.
[5] Daniel Thorner, „Chaianov’s Concept of Peasant Economy”, în A.V. Chaianov, The Theory of Peasant Economy (The University of Wisconsin Press, Madison, 1986), p. xvii.
[6] Mark Harrison, „The Peasant Mode of Production in the Work of A.V. Chaianov”, Journal of Peasant Studies 4 (iulie 1977), p. 330.
[7] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 5-7, 92.
[8] Doar recent sectorul fermelor mici a cunoscut o revigorare în Statele Unite. A se vedea Allan Carlson, „Agrarianism Reborn: On the Curious Return of the Small Family Farm”, Intercollegiate Review 42 (primavară 2008), pp. 13-23.
[9] Wendell Berry, A Continuous Harmony: Essays, Cultural and Agricultural (San Diego, CA si New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1972, 1970), pp. 79, 82.
[10] Pitirim Sorokin, The Crisis of Our Age (E.P. Dutton, New York, 1941).
[11] Wendell Berry: The Unsettling of America: Culture and Agriculture (Editura Avon, New York, 1977), p. 115.
[12] Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010), pp. 35-39.
[13] Lawrence M. Rudner, „Scholastic Achievement and Demographic Characteristics of Home School Students in 1998”, Education Policy Analysis Archives 7 (23 martie 1999), pp. 7-8, 12.
[14] Leslie Wittington, „Taxes and the Family: The Impact of the Tax Exemption for Dependents on Marital Fertility”, Demography 29 (mai 1992), pp. 220-21; şi L.A. Wittington, J. Alan şi H.E. Peters, „Fertility and the Personal Exemption: Implicit Pronatalist Policy in the United States”, The American Economic Review 80 (iunie 1990), pp. 545-56.

Ciborgii şi cibersexul (1)

2011-08-21T14:38:00.002+03:00

de Alexandru Ciolan

În limba elină, kybernetike (din kybernan, trecut în latină sub forma gubernare, de unde fr. gouverner, de unde rom. a guverna) desemna arta pilotării, arta cârmuirii. (Cibernetica şi guvernarea sunt aşadar descendenţi ai aceluiaşi cuvânt grecesc.)
La începutul veacului al XIX-lea, în lucrarea sa Essai sur la philosophie des sciences, fizicianul şi matematicianul André-Marie Ampère, părinte al electromagnetismului şi inventator al telegrafului electric, al cărui nume a fost dat unităţii de măsură pentru intensitatea curentului electric, a format în franceză, pornind de la v.gr. kybernatike, substantivul cybernétique “ştiinţa/studiul mijloacelor de guvernare“. O sută şi ceva de ani mai târziu, în 1948, fără a avea habar de existenţa cuvântului francez, care a rămas doar o propunere terminologică fără urmări, matematicianul nord-american Norbert Wiener publica volumul Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine (Cibernetica sau controlul şi comunicarea la animale şi maşini), în care propunea o nouă ştiinţă, aceea a sistemelor complexe studiate sub aspectul legăturilor dintre elementele componente, al comunicării şi controlului. În traducere liberă, cum putem face ca un sistem să funcţioneze de parcă ar fi controlat de om, fără ca omul să-l controleze de fapt.
În 1960, revista Astronautics publica studiul cercetătorilor Manfred Clynes şi Nathan Kline intitulat „Cyborgs and space“, în a cărui prezentare citim: „A altera funcţiile corporale ale omului ca să corespundă cerinţelor din mediile extraterestre ar fi mai logic decât a încerca să creăm pentru om un mediu pământesc în spaţiu“. Se deschidea larg poarta nu numai către cercetarea aplicativă în domeniu, ci şi către un fertil câmp de manifestare a fanteziei literare şi cinematografice. Cyborg-ul, un cyb[ernetic] org[anism], este văzut astăzi ca o fiinţă cu puteri excepţionale conferite de tehnologia pe care o încorporează. „Va deveni cyborgul, hibridul dintre om şi maşină, care populează romanele şi filmele SF, o realitate a viitorului?“ (Ad. 23 XII 04 p. 10). În ce ne priveşte, spectacolul oferit de semenii abandonaţi deja, necondiţionat, tehnologiei („Cyborgii […] sunt acele persoane care nu-şi pot imagina viaţa fără celular“, Ad. 21 V 03 p. 12) ne taie cheful de a mai apuca ziua când artefactele tehnice ne vor intra la propriu pe sub piele, încununând ciborgizarea.
Pentru textul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

Pledoarie pentru mâncarea sănătoasă

2011-08-11T11:11:00.002+03:00

de Ovidiu Hurduzeu

Pledoaria mea pentru mâncarea sănătoasă este, de fapt, un apel pentru recâştigarea autonomiei şi libertăţii noastre. În comunism, am fost sclavi fiindcă eram mai tot timpul flămânzi. Ani de zile ne-am sfâşiat între noi pentru ca EU, şi nu TU, „să prind” o bucată de caşcaval sau un litru de ulei „peste cotă”. Înfometarea populaţiei României din timpul comunismului a exacerbat instinctele achizitive, nepăsarea faţă de nevoile aproapelui, egoismul, conformismul şi laşitatea. Un popor flămând nu poate fi nici generos, nici liber şi nici conştient de propriile interese. Înfometaţii nu sunt martiri, de regulă, ei sfârşesc prin a săruta mâna care le mai aruncă, din când în când, câte-o ciozvârtă. În momentul în care stăpânii deţin controlul asupra hranei supuşilor, puterea lor devine absolută. Începe teroarea.
În ultimii douăzeci de ani, situaţia noastră nu s-a schimbat radical. Ne-am transformat din proletari flămânzi în consumatori pasivi, care beau şi mănâncă pe veresie. Socialismul crea în mod artificial foamete propriu-zisă, capitalismul global creează în mod artificial foamea de bani şi iluzii. Atât comunismul cât şi globalismul ne împiedică să fim proprietarii unei surse de hrana şi de adăpost; comunismul, ne-o lua cu japca, globalismul ne permite să avem acces la hrană şi adăpost doar prin intermediul cămătarilor (creditul oferit de bănci).
Sursa de venit monetar a devenit astfel mai importantă decât sursa de hrană. O întreagă ţară a renunţat să mai producă pâinea cea de toate zilele, bunuri şi servicii reale. În schimb, toţi alergăm năuci după bani. Timp de douăzeci de ani ne-am hrănit cu iluzia prosperităţii financiare. Ne-am „monetarizat” existenţa, ne-am vândut pe doi lei pământurile moştenite de la străbuni, noi înşine ne-am vândut, marfă ieftină, în speranţa iluzorie că „vom aduna bani”. Am uitat ca hrana sănătoasă, spirituală şi trupească este adevărata bogăţie. Foamea noastră de bani a înlocuit foamea de libertate şi de dreptate socială. Considerând că Banul este alfa şi omega vieţii omului, i-am admirat pe cei care au făcut bani peste măsură şi i-am uitat pe nevoiaşi. Din moment ce doar „banul contează”, nu am mai îngenunchiat smeriţi în faţă icoanei. Ne-am închinat lui Mamona. Din moment ce totul se vinde pe „piaţa liberă”, ne-am vândut ţara, bucată cu bucată.
Degeaba tunăm şi fulgerăm acum împotriva „băieţilor deştepţi”, ei sunt creaţia noastră; înainte de a fi devenit coşmarul nostru, „băiatul deştept” fusese pentru noi un model de conduită, omul de admirat, cel care a ştiut să se descurce în Vajnica Lume Nouă. Ne-au trebuit 20 de ani să ne dăm seama cât de viermănoasă a fost o astfel de gândire, şi tot 20 de ani ca să recunoaştem cinstit ca mărul cel oacheş din Turcia şi roşia impecabilă din civilizata Olandă n-au nici un gust. Între timp, am distrus sistematic sursele noastre de dezvoltare sustenabilă; ca să mascăm gaura din avuţia naţională şi sufletul nostru, am exacerbat la maxim iluziile.
Tot aşteptându-i pe străini să „investească”, să ne lucreze pământurile cu tractoarele lor uriaşe, am lăsat pământul pârloagă. În loc să înfigem bărbăteşte în brazdă lama plugului, am înfipt ţăruşul cu semnul „FOR SALE”.
*
Am permis o separaţie totală între bani şi hrană, şi chiar am justificat acest fapt ca fiind „progres”. Astfel, ni s-a inoculat concepţia – propagată şi de conducători ignoranţi, care par a o crede – că dacă avem bani, vom avea şi mâncare. Este o concepţie eronată care conduce la distrugerea agriculturii şi a hranei, cu nimic diferită şi la fel de dăunătoare precum ideea că lumea se conformează dorinţelor noastre şi că putem fi oricum am vrea noi să fim. (Wendell Berry)
*
Dar a venit criza şi iluziile noastre s-au prăbuşit. Ne-am dat seama că am rămas şi fără bani şi fără mâncare sănătoasă, iar împrumuturile cămătarilor sunt la fel de toxice ca şi alimentele cu aditivi chimici vândute prin reţelele de distribuţie globală (hipermarketurile). Când „tataie de la ţară” nu ne-a mai umplut portbagajul cu produse iar „mamaie” nu a mai putut să ne crească nepoţii, am constatat, îngroziţi, că am rămas şi fără săteni tineri şi viguroşi. De data asta, chiar nu mai are cine să mulgă, la propriu, Joiana românească.
*
Prea multe otrăvuri a înghiţit România! Într-o lume toxică, a mânca sănătos devine un act de responsabilitate personală şi civică; o declaraţie de independenţă faţă de „hrana modernă”; o detoxificare fizică (a trupului) şi etică (a minţii ce a fost intoxicată mediatic). O ieşire din ignoranţă şi apatie.
Zi de zi, trebuie să luptăm pentru sănătatea copiilor şi familiilor noastre. O bătălie care va fi câştigată definitiv doar atunci când vom fi reuşit să restaurăm sănătatea economică, socio-politică şi spirituală a ţării. În mod cert, mâncarea nesănătoasă ne îmbolnăveşte; dar boala trupului este simptomul îmbolnăvirii sufletului şi alterării caracterului nostru. Suntem trupuri şi suflete suferinde într-o societate bolnavă.
Dar orice boala are un leac. Nu o să ne vindecăm dintr-o dată. Nici nu vom putea peste noapte să stârpim microbii şi să eradicăm maladiile societăţii noastre. Să începem cu paşi mici, cu fiecare gest al existenţei noastre cotidiene. După un timp, vom continua cu paşii de gigant ai unei mişcări de solidaritate naţională.
*
— Nu lăsaţi hipermarketul, micromarketul şi alţi raspânditori de otrăvuri (junk şi fast food) să vă hrănească familiile. Nu are statul bani?! Cereţi impozitarea hranei lipsite de valoare nutritivă, a „apei îndulcite” tip cola, a chiftelei jupuite, a chipsurilor şi a altor „bunătăţi” fabricate spre deliciul sclavilor fericiţi (în SUA, 30 de oraşe mari au în plan să pună taxe speciale pe „junk-food”, un ministru francez a propus triplarea taxei pe cola etc.). Impozitarea alimentelor-gunoi ar reduce dramatic consumul lor iar banii obţinuţi ar putea fi folosiţi pentru sprijinirea gospodăriei ţărăneşti de subzistenţă (pe cale de dispariţie). Când are de ales, orice părinte preferă puiul din „curtea bunicilor” celui crescut cu hormoni şi antibiotice în „fabrica de animale”. Dacă vrem cu toţii „puiul lui Mamaie” şi nicidecum puiul american sau unguresc, de ce n-am obliga clasa politică să se supună voinţei populare? „No free trade!” când este vorba de sănătatea populaţiei.
*
— Nu va lăsaţi amăgiţi de „mâncarea ieftină”! Nu există mâncare mai ieftină decât cea obţinută şi pregătită în gospodăria proprie. „Mâncarea ieftină” este o iluzie creată de agricultura industrială prin externalizarea adevăratului cost al alimentelor produse de acest sistem. SUA = mâncare ieftina = o treime din cetăţenii americani diabetici sau prediabetici, 33% din copii şi adolescenţi suferă de obezitate. Sol şi biodiversitate distruse, ape poluate pe suprafeţe întinse, depopulare rurala în proporţii catastrofale. „Mâncare ieftină” şi televizor, sedativ pentru mase.
*
— Nu acceptaţi mall-ul şi cultura lui să ţină loc de educaţie pentru copiii voştri.
Proastele obiceiuri alimentare se dobândesc în copilărie. Cu atât mai mult cele spirituale. Daca acum puştiul dumneavoastră preferă prăjitura din reclama TV „prăjiturii de casă”, pe Harry Potter lui Făt Frumos, Halloween-ul, sfintelor Sărbători de Crăciun, mai târziu va renunţa la sarmalele de acasă pentru shaorma de pe strada şi sandvişul din café-barul corporatist. Adoptarea „fast-food”-ului vine la pachet cu flexibilitatea morală şi pierderea principiilor sănătoase. Potenţiatorii de gust ne fac să pierdem gustul libertăţii. Stimulatorii de apetit şi aromele artificiale ne creează dorinţa de a rămâne robii consumului. „Ce dacă sunt sclav?, mi-a replicat o tânără, atâta timp cât am bani, totul e OK”.
E-urile morale, tinerii le înghit în doze homeopatice sub forma „cool” a „spontaneităţii”, „creativităţii” şi „personalităţii mele”. Puţini îşi dau seama ca în Vajnica Lume Nouă altcineva alege în locul lor. Acesta este sensul lui „my choice, mon choix”. Tânărul crede însă că-i Dumnezeu. „Sunt ceea ce sunt”, îi şopteşte o reclamă pentru Nike. Treziţi-l la realitate!
*
— Mâncarea noastră cotidiană este mărturisitoare. Toate aspectele existenţei noastre biologice, sociale şi spirituale sunt prezente în felul în care ne hrănim. Ce şi cum mâncăm spune foarte mult despre valorile şi credinţa noastră. Când singura preocupare este să supravieţuieşti, mănânci orice şi oricum. Înfuleci un sandviş pe fugă şi bei o cafea. Singura ta grijă este să ajungi cât mai repede la scârbici să nu dai motiv patronului să te dea afară (19% din americani îşi iau micul dejun în maşină). Daca însă îţi pui întrebarea: oare care-i sensul vieţii adevărate?, mâncarea ta devine act de comuniune, mâncare strămoşească în care se reflectă istoria, credinţa şi tradiţiile acestui popor.

„Avem în România toate ingredientele unei crize majore"

2011-08-09T08:13:00.003+03:00

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal
Interviu consemnat de Sabina Fati

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră". Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb".

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei asemenea provocări".

Sunteţi unul dintre puţinii economişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit ca România să fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi a dus în mod direct la recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru evitarea acestei crize financiare, România ar fi trebuit să lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere a provenit de la „investisori" (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin, au oferit majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie a cursului de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză aproape peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul bine fondat de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate mijloacele şi autoritatea pentru a lua măsurile necesare, măsuri care ar fi putut evita în România efectele cele mai grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?

M.F.: Banca Naţională a României şi alte organisme de supraveghere a pieţelor financiare aveau autoritatea de a impune un plafon, o limită privind suma împrumutată de cetăţean în relaţie cu valoarea de piaţă a bunului imobiliar. În perioade de supra încălzire imobiliară, acest mecanism serveşte moderării activităţii imobiliare şi limitării efectelor speculaţiilor. Ce este mai grav este că autorităţile finaciare româneşti aveau dreptul de a interzice împrumuturile în euro făcute cetăţenilor români, şi nu au facut-o. Este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb. Dacă România n-ar fi avut de suferit efectele negative ale crizei imobiliarului, n-ar fi trecut prin această recesiune dură.

Pentru interviul integral din „România liberă“ click AICI.

Asigurarea obligatorie, un abuz şi o jignire

2011-08-05T17:48:00.004+03:00

Prin prezenta, noi, membrii Consiliului Parohiei Ortodoxe „Sf. Treime” Vatra Dornei, judeţul Suceava, întruniţi plenar în şedinţă extraordinară CONTESTĂM Dispoziţiile din Legea 280/2006 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor şi ale Ordinului nr. 6/87 din 21 aprilie 2011 privind normele de aplicare a Legii nr. 260/2008.

MOTIVE:

În fapt, dispoziţiile Legii nr. 260/2008 instituie obligativitatea încheierii unei asigurări a locuinţelor, indiferent de deţinătorul acesteia (persoană fizică sau juridică).

Dispoziţiile art. 2 din Legea 114/1996 (Legea locuinţei) definesc noţiunea de locuinţă şi în conţinutul textului nu apare ca fiind locuinţă şi construcţia biserică.

Faţă de aceste prevederi, bisericilor (construcţie stricto sensu) nu li se aplică dispoziţiile Legii 260/2008 privind asigurarea obligatorie şi nici Ordinul 6/87 din 21 aprilie 2011 – Normele de aplicare a Legii 260/2008.

Cu toate lipsurile şi scăpările Statutului Bisericii Ortodoxe Române, art. 170 din HG 53/2008 prevede totuşi, conform canoanelor Sf. Părinţi, următoarele:

(1) Din punctul de vedere al destinaţiei lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinţei poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.

(3) Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: locaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc.

(4) Sunt asimilate cu bunurile sacre şi beneficiază de acelaşi regim juridic şi: casa parohială, (…).

Rezultă, fără putinţă de tăgadă, faptul că, în baza acestui text de lege, casa parohială intră în categoria „bunuri sacre” conform prevederilor art. 170 alin. 4 din HG nr. 53/2008 - Statutul BOR.

Casa parohială nu poate face obiectul Legii 260/2008 întrucât are categoria de folosinţă „bun sacru” .

Dispoziţiile prevăzute de art. 1 din Legea 260/2008 prevăd strict şi limitativ asigurarea obligatorie a locuinţelor. Mai mult, considerăm că este o blasfemie să „asiguri” bunurile sfinte.

Tradiţia Bisericii noastre spune că unde se întâmplă să fie distruse unele Biserici sau case parohiale, de foc, cutremure, alunecări de teren, inundaţii etc., înseamnă că Dumnezeu acolo doreşte să înnoiască ctitorii, să transmită un mesaj sau să ne facă o descoperire.

Câte icoane făcătoare de minuni, moaşte de sfinţi şi ruinele unor vechi bisericii au fost descoperite atunci când au fost trecute prin incendii, alunecări de teren, forţa apelor (vezi moaştele de la Niculiţel), cutremure etc.?

Desigur, ceea ce depinde de noi, de vigilenţa, responsabilitatea, grija şi prevenţia noastră împotriva unor eventuale distrugeri materiale aparţinând Bisericii trebuie să fie pe măsura chemării noastre ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor. 4,1).

Deşi am expus juridic şi canonic o situaţie faţă de care Biserica nu are cum să se conformeze, să se „asigure”, sunt preoţi care îndeamnă la asigurarea obligatorie a caselor credincioşilor, cu toate că aceştia nu stau nici lângă ape, nici pe locuri alunecoase, nici pe nisipuri mişcătoare sau vulcani (noroioşi ori în activitate), ci pe munte, lângă stânci. Aceşti preoţi ne amintesc de preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor în perioada 6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946), care sfătuia credincioşii să se înscrie la colectiv (colectivizarea forţată începe în 1949) şi să se supună stăpânirii vremii, chiar dacă era atee, de unde vine şi zicala: ca popa Burducea, când cu steaua, când cu crucea.

A accepta legile care ne umilesc, ne scot din circuitul sacru şi care ne pun în rând cu lucrurile lumeşti, înseamnă că Biserica grăbeşte mondializarea lui Antihrist şi înscrierea Bisericii lui Hristos pe lista celor care doresc colectivizarea forţată, secularizarea şi escrocarea unor oameni săraci sub pretextul grijii părinteşti simulate de unele societăţii de asigurare, cu cooperarea maximă şi plină de „dragoste civică” a unor politruci corupţi, care inventează legi peste noapte pentru a ne păzi de pericole imaginate doar de ei şi a ne face fericiţi cu forţa...!

Credem că BOR ar trebui să ia atitudine faţă de acest abuz legislativ.

Unele legi naţionale, dar şi internaţionale, ne apără în astfel de cazuri şi ne asigură că, în situaţia în care nu există interes şi voinţă din partea uneia din părţi, nu se poate încheia un asemenea contract. Deci un contract consensual se poate încheia numai prin acordul părţilor şi nu în mod obligatoriu.

Vă anunţăm pe această cale că, în acest context legislativ internaţional şi naţional, Parohia „Sf. Treime” va contesta legile aberante şi jignitoare în cauză.

Faţă de aceste aspecte, vă rugăm să vă precizaţi punctul de vedere şi să procedaţi în consecinţă, prin înaintarea contestaţiei noastre către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi eventual către Patriarhia Română, în vederea atacării dispoziţiilor din Legea 260/2008 şi a normelor de aplicare a acesteia – Ordinul 6/87 din 21.04.2011.

În drept, invocăm HG 53/2008 privind Statutul Bisericii Ortodoxe Române şi Legea cultelor nr. 489/2006, care statuează în mod clar şi exhaustiv faptul că cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică...) (art. 8, alin.1) şi funcţionează prin legi speciale, în cazul de faţă conform canoanelor Bisericii (drept privat), care nu ne obligă să ne asigurăm la puterea lumească patrimoniul sacru, deoarece acestea sunt direct în grija şi paza dumnezeiască.

Din încredinţarea Consiliului şi Comitetului Parohial al Parohiei „Sf. Treime” Vatra Dornei,

Pr. paroh, prof. dr. MIHAI VALICĂ

(text preluat de pe www.crainou.ro.

MISTERELE CUVINTELOR. La cererea publicului: despre manele (bis)

2011-08-05T12:17:00.005+03:00

de Alexandru Ciolan

Între maneaua din dicţionarele actuale ("cântec turcesc de dragoste cu melodie duioasă şi tărăgănată"), care îşi are rădăcinile în epoca fanariotă, şi maneaua de azi (neprinsă încă în dicţionare) există o soluţie de continuitate. Am putea chiar spune că sunt cuvinte diferite, care desemnează lucruri diferite. Dacă manelele din secolul al XIX-lea erau o muzică pentru elite (se cântau la curţile domneşti şi boiereşti), cele actuale se adresează vulgului rupt de tradiţiile satului, încă locuitor în mediul rural ori strămutat în periferia mizeră de beton a oraşelor. Dacă vechile manele erau melancolice şi tihnite, cele actuale sunt expansive şi nestăpânite. Dacă vechile manele erau prin excelenţă orientale, cele noi sunt un amestec de ţigănie, balcanism şi mahala autohtonă. Dacă, în sfârşit, vechile manele erau interpretate la instrumente tradiţionale, cele actuale nu au nevoie, uneori, decât de un sintetizator şi un gurist cu aplomb de hip-hoper. Născut în anii '90, noul gen lipsit de inhibiţii şi-a însuşit numele vechii muzici, cu care mai are foarte puţine în comun - poate doar inflexiunile orientale. Şi a început să cucerească ţara, să facă bani şi… să creeze sau să dea naştere la cuvinte.

După cincisprezece ani de ascultat muzică autohtonă pentru buric şi pelvis, privim nostalgic spre vremurile când încă nu existau manele, ci doar proto-manele: "alt gen de cultură, care include şi istorica formaţie de proto-manele Azur" (Suplim. de cult. 4 VI 11). Între timp, noua manea a evoluat, nu mai e doar ce-a fost şi ce este, adică o lălăială, a ajuns să desemneze, ironic-dispreţuitor, orice este făcut în pripă, amatoristic dar cu mare tămbălău: "Asistăm la o manea politică. Suntem singura ţară din Uniunea Europeană care nu are o strategie postaderare" (Cotid. 20 I 07 p. 24). Iar lucratul după ureche, lăutăreala a căpătat numele de manelism ("România este condamnată să nu iasă niciodată din acest manelism fiscal", adevarul.ro 30 VIII 10).

Manelele sunt ca furtuna: te poţi lăsa luat de ele sau, rămuros stejar din Borzeşti, rămâi neclintit în faţa năvălirii lor. La cumpăna dintre cel de-al doilea şi cel de-al treilea mileniu exista deja "Ziua naţională a luptei împotriva play-bac-ului şi manelelor" (Naţ. 1 XI 00 p. 1), iar în iunie 2006, din revoluţionara Timişoară (mai precis: de la filiala locală a unei sigle, SRADSCD) se lansa chemarea: "Români, să dăm Mozart la tot cartieru'!" (hotnews.ro, 31 V 06), instituind "Luna românească de luptă împotriva manelelor".

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

Scrisoare deschisă adresată Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional

2011-08-02T16:17:00.005+03:00

de solicitare a colaborării autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, în vederea înscrierii sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) pe Lista Patrimoniului Mondial

În atenţia d-lui Ministru Kelemen Hunor

ŢINÂND CONT de argumentele experţilor în domeniul zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană, şi în special ale Prof. dr. Ioan Mârza, de la Departamentul de Geologie al Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca, care în calitatea sa de:
– profesor universitar cu o autoritate ştiinţifică recunoscută internaţional, în specialitatea Zăcăminte de minereuri, cu studii asupra zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană (pe care l-a vizitat şi cercetat de nenumărate ori în ultimii 50 de ani),
– conducător al unei excepţionale teze de doctorat cu această temă,
– referent ştiinţific al altei teze de doctorat cu tematică asemănătoare,
– îndrumător de-a lungul anilor al multor lucrări de diplomă studenţeşti despre acest celebru zăcământ,
– cunoscător al geoarheologiei miniere de la Roşia Montană
– şi totodată un bun român,
afirmă că: „acordarea avizului de exploatare ar fi o greşeală catastrofală, deoarece în inconştienţa noastră, ne-am distruge cel mai de preţ argument istoric al latinităţii poporului român, ilustrat prin lucrări miniere bine conservate (subterane şi de suprafaţă), datate ca fiind de peste 2000 de ani, probabil chiar şi dacice (la suprafaţă),dar în mod cert, romane (galerii romane trapezoidale săpate cu dalta şi ciocanul)“;

ŢINÂND CONT că, „în ciuda unor programe de prevenţie arheologică (Preventative Archaeological Programs) anunţate de Firma Gabriel Resources/RMCG, exploatarea zăcământului de aur din masivele vulcanice Cetate şi Cârnic, preconizat a fi integral valorificat, ar duce la distrugerea totală a acestor surse geologice devenite geoarheologice (vechi galerii romane şi medievale care străbat aceşti munţi)“;

SUBLINIIND că „aceste galerii şi lucrări miniere reprezintă un obiectiv de patrimoniu de o valoare arheologică inestimabilă“;

SUBLINIIND că „dintre artefactele arheologice (unelte de minerit, obiecte auxiliare vieţii şi activităţii minerilor şi familiilor acestora din perioadele antică, medievală şi modernă, cimitire, stele funerare etc.) doar o parte infimă poate fi recuperată şi expusă în muzee (majoritatea dispărând sub puterea şi colţii excavatoarelor)“;

EVIDENŢIIND că, în alte ţări, existenţa unui obiectiv de patrimoniu cu o valoare adesea mai mică decât cea a Roşiei Montane reprezintă un motiv suficient pentru respingerea oricărui proiect care ar pune în pericol obiectivul istoric, chiar dacă proiectul ar putea atrage beneficii economice;

SUBLINIIND că un proiect cu consecinţe fatale pentru un obiectiv de patrimoniu naţional şi universal, de valoarea celui de la Roşia Montană, n-ar trebui sa fie aprobat nici în România pe baza calcului economic;

LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE, totuşi, argumentul economic şi acceptând ca realistă suma de 4 miliarde USD ca beneficii pentru România, anunţată de Gabriel Resources/RMCG,
– subliniem că ele nu reprezintă decât 200 UD de persoană pentru întreaga viaţă de 18 ani a proiectului sau 11 USD pe an pentru fiecare Român;
– subliniem de asemenea că, conform condiţiilor contractuale actuale, Statul Român va începe să încaseze redevenţe numai la aproximativ 3 ani de la aprobarea proiectului; în plus, aceste redevenţe nu sunt calculate în funcţie de preţul aurului, cum se întâmplă în proiecte similare;
– subliniem de asemenea că eventualele dividente vor începe să curgă abia după 5 ani de la începerea proiectului, adică în 2016, în cazul în care proiectul ar fi demarat anul acesta;
– evidenţiem de asemenea că exploatarea propriu-zisă a aurului ar începe abia după 30-36 de luni de la începerea operaţiunilor şi că în următorii 2 ani după aceea toate fluxurile monetare disponibile vor fi alocate către Gabriel Resources, pentru rambursarea investiţiilor de 1 miliard USD făcute înainte şi după aprobarea proiectului; aceasta este o practică neuzuală în proiecte industriale;

SUBLINIIND că cele 19 miliarde USD pentru o perioadă de 18 ani, estimate de o firmă de consultanţă care lucrează pentru Gabriel Resources/RMGC, drept contribuţie a proiectului Roşia Montană la Produsul Naţional Brut al României, sub formă de „activităţi directe, indirecte şi stimulatoare de alte activităţi economice“ nu reprezintă o prognoză sau o obligaţie, ci o estimare standard a efectului multiplicator al oricărei activităţi economice. Aceasta este o practică de marketing uzuală atunci când se doreşte convingerea unei populaţii reticente în privinţa beneficiilor unui proiect;

REAMINTIND că 66% din populaţia României, conform unui sondaj efectuat de IMAS Marketing and Sondage, în aprilie 2009, este de acord să se interzică folosirea cianurilor în sectorul minier în România (eşantion: 1249 persoane, cu o marjă de eroare de 2,8%) şi numai 8,2% acceptă folosirea acestora, ceea ce echivalează cu o opoziţie larg majoritară faţă de proiectul Roşia Montană (deoarece singura exploatare economică posibilă a unei mine de aur este cea pe bază de cianură);

REAMINTIND că Academia Română, Biserica Ortodoxă Română, peste 40 de organizaţii ale societăţii civile, din domeniul cultural şi al protecţiei mediului, numeroase personalităţi româneşti şi străine precum şi multe milioane de români s-au pronunţat împotriva proiectului Roşia Montană;

SUBLINIIND că UNESCO, prin organismul sau, Comitetul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (ICOMOS) a luat în octombrie 2008 o poziţie oficială în favoarea Roşiei Montane, declarând-o un „potenţial Sit al Patrimoniului Mondial, întrucât este o aşezare minieră excepţională cu un peisaj cultural de acelaşi nivel“; ICOMOS cere autorităţilor române „să intervină de urgenţă pentru a asigura protejarea acestui sit“ şi „să evalueze importanţa lui culturală, istorică, arheologică, arhitecturală, etnografică şi spirituală în contextul patrimoniului cultural al Europei şi al lumii“ (ICOMOS – 16th General Assembly of ICOMOS, Quebec, Canada, 30 September-4 October, 2008),

Solicităm ferm colaborarea autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, pentru evaluarea sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) în vederea nominalizării lui pentru Lista Patrimoniului Mondial.

de solicitare a colaborării autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, în vederea înscrierii sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) pe Lista Patrimoniului Mondial.

În atenţia d-lui Ministru Kelemen Hunor

ŢINÂND CONT de argumentele experţilor în domeniul zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană, şi în special ale Prof. dr. Ioan Mârza, de la Departamentul de Geologie al Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca, care în calitatea sa de:
– profesor universitar cu o autoritate ştiinţifică recunoscută internaţional, în specialitatea Zăcăminte de minereuri, cu studii asupra zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană (pe care l-a vizitat şi cercetat de nenumărate ori în ultimii 50 de ani),
– conducător al unei excepţionale teze de doctorat cu această temă,
– referent ştiinţific al altei teze de doctorat cu tematică asemănătoare,
– îndrumător de-a lungul anilor al multor lucrări de diplomă studenţeşti despre acest celebru zăcământ,
– cunoscător al geoarheologiei miniere de la Roşia Montană
– şi totodată un bun român,
afirmă că: „acordarea avizului de exploatare ar fi o greşeală catastrofală, deoarece în inconştienţa noastră, ne-am distruge cel mai de preţ argument istoric al latinităţii poporului român, ilustrat prin lucrări miniere bine conservate (subterane şi de suprafaţă), datate ca fiind de peste 2000 de ani, probabil chiar şi dacice (la suprafaţă),dar în mod cert, romane (galerii romane trapezoidale săpate cu dalta şi ciocanul)“;

ŢINÂND CONT că, „în ciuda unor programe de prevenţie arheologică (Preventative Archaeological Programs) anunţate de Firma Gabriel Resources/RMCG, exploatarea zăcământului de aur din masivele vulcanice Cetate şi Cârnic, preconizat a fi integral valorificat, ar duce la distrugerea totală a acestor surse geologice devenite geoarheologice (vechi galerii romane şi medievale care străbat aceşti munţi)“;

SUBLINIIND că „aceste galerii şi lucrări miniere reprezintă un obiectiv de patrimoniu de o valoare arheologică inestimabilă“;

SUBLINIIND că „dintre artefactele arheologice (unelte de minerit, obiecte auxiliare vieţii şi activităţii minerilor şi familiilor acestora din perioadele antică, medievală şi modernă, cimitire, stele funerare etc.) doar o parte infimă poate fi recuperată şi expusă în muzee (majoritatea dispărând sub puterea şi colţii excavatoarelor)“;

EVIDENŢIIND că, în alte ţări, existenţa unui obiectiv de patrimoniu cu o valoare adesea mai mică decât cea a Roşiei Montane reprezintă un motiv suficient pentru respingerea oricărui proiect care ar pune în pericol obiectivul istoric, chiar dacă proiectul ar putea atrage beneficii economice;

SUBLINIIND că un proiect cu consecinţe fatale pentru un obiectiv de patrimoniu naţional şi universal, de valoarea celui de la Roşia Montană, n-ar trebui sa fie aprobat nici în România pe baza calcului economic;

LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE, totuşi, argumentul economic şi acceptând ca realistă suma de 4 miliarde USD ca beneficii pentru România, anunţată de Gabriel Resources/RMCG,
– subliniem că ele nu reprezintă decât 200 UD de persoană pentru întreaga viaţă de 18 ani a proiectului sau 11 USD pe an pentru fiecare Român;
– subliniem de asemenea că, conform condiţiilor contractuale actuale, Statul Român va începe să încaseze redevenţe numai la aproximativ 3 ani de la aprobarea proiectului; în plus, aceste redevenţe nu sunt calculate în funcţie de preţul aurului, cum se întâmplă în proiecte similare;
– subliniem de asemenea că eventualele dividente vor începe să curgă abia după 5 ani de la începerea proiectului, adică în 2016, în cazul în care proiectul ar fi demarat anul acesta;
– evidenţiem de asemenea că exploatarea propriu-zisă a aurului ar începe abia după 30-36 de luni de la începerea operaţiunilor şi că în următorii 2 ani după aceea toate fluxurile monetare disponibile vor fi alocate către Gabriel Resources, pentru rambursarea investiţiilor de 1 miliard USD făcute înainte şi după aprobarea proiectului; aceasta este o practică neuzuală în proiecte industriale;

SUBLINIIND că cele 19 miliarde USD pentru o perioadă de 18 ani, estimate de o firmă de consultanţă care lucrează pentru Gabriel Resources/RMGC, drept contribuţie a proiectului Roşia Montană la Produsul Naţional Brut al României, sub formă de „activităţi directe, indirecte şi stimulatoare de alte activităţi economice“ nu reprezintă o prognoză sau o obligaţie, ci o estimare standard a efectului multiplicator al oricărei activităţi economice. Aceasta este o practică de marketing uzuală atunci când se doreşte convingerea unei populaţii reticente în privinţa beneficiilor unui proiect;

REAMINTIND că 66% din populaţia României, conform unui sondaj efectuat de IMAS Marketing and Sondage, în aprilie 2009, este de acord să se interzică folosirea cianurilor în sectorul minier în România (eşantion: 1249 persoane, cu o marjă de eroare de 2,8%) şi numai 8,2% acceptă folosirea acestora, ceea ce echivalează cu o opoziţie larg majoritară faţă de proiectul Roşia Montană (deoarece singura exploatare economică posibilă a unei mine de aur este cea pe bază de cianură);

REAMINTIND că Academia Română, Biserica Ortodoxă Română, peste 40 de organizaţii ale societăţii civile, din domeniul cultural şi al protecţiei mediului, numeroase personalităţi româneşti şi străine precum şi multe milioane de români s-au pronunţat împotriva proiectului Roşia Montană;

SUBLINIIND că UNESCO, prin organismul sau, Comitetul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (ICOMOS) a luat în octombrie 2008 o poziţie oficială în favoarea Roşiei Montane, declarând-o un „potenţial Sit al Patrimoniului Mondial, întrucât este o aşezare minieră excepţională cu un peisaj cultural de acelaşi nivel“; ICOMOS cere autorităţilor române „să intervină de urgenţă pentru a asigura protejarea acestui sit“ şi „să evalueze importanţa lui culturală, istorică, arheologică, arhitecturală, etnografică şi spirituală în contextul patrimoniului cultural al Europei şi al lumii“ (ICOMOS – 16th General Assembly of ICOMOS, Quebec, Canada, 30 September-4 October, 2008),

Solicităm ferm colaborarea autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, pentru evaluarea sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) în vederea nominalizării lui pentru Lista Patrimoniului Mondial.

Coaliţia Internaţională Roşia Montană: Salvaţi Patrimoniul Nostru!

Vă rugăm să sprijiniţi această petiţie semnând AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. La cererea publicului: despre manele (I)

2011-07-29T12:58:00.004+03:00

de Alexandru Ciolan

Din raţiuni nespecificate, pe care le bănuiesc dar pe care prefer să le las învăluite în misterul exprimării lacunare, am primit din partea "Ziarului de Duminică" întrebarea dacă mi-am propus… cumva… să scriu despre… manele. Manelele (în accepţia lor contemporană) şi tot ceea ce este asociat lor îmi repugnă, dar… facă-se voia Redacţiei! Despre manele, aşadar! În fond, voi vorbi, doar, despre manele, nu va trebui să le şi ascult.

Manea este un turcism - aşadar, un cuvânt de o oarecare vârstă… doar cu puţin mai în vârstă decât cohorta de neologisme latino-romanice care au occidentalizat vocabularul românesc şi l-au conectat la modernitatea culturală europeană. Deosebirea este că, în timp ce agrea (din fr. agréer) este simţit de toată lumea ca un neologism (apare, de altfel, în toate ediţiile succesive ale Dicţionarului de neologisme), manea este simţit ca un cuvânt vechi, de-un leat cu meterhanea, şuşanea, merdenea, bidinea, temenea, mult mai vechi decât alt turcism, cafenea. Eroare! Agrea şi manea au vârste similare în română. Percepţia diferită se datoreşte nu vechimii lor în limbă, ci provenienţei lor, prejudecata instilată oficial, de pe băncile şcolii, fiind că despărţirea de Orient şi adoptarea modelelor occidentale înseamnă, neapărat, "evoluţie".

Iată însă că, dacă este să ne luăm după ştiri de antepenultimă oră, balcanicele, înapoiatele muzici oriental-ţigăneşti sunt apreciate în progresistul Occident. Goran Bregovic ("Cred că de la sfârşitul universităţii n-am mai citit. Sigur, uneori o mai fac... Dar e şi ăsta un clişeu. Aşa cum trebuie să avem tablouri pe pereţi, aşa şi trebuie să citim. La urma urmei, nu trebuie să citesc toată viaţa.", corectnews.com 29 XI 10) l-a implicat pe Florin Salam într-un proiect cultural-muzical cu succes internaţional garantat: "Florin Salam pe felie cu Bregovici şi Eric Clapton" (evz.ro 19 V 11).

Să marcheze, oare, această întâlnire ieşirea în lumea mare a dispreţuitei muzici dâmboviţene…? (Nenea Iancu ar răspunde: "Ce! eşti copil!?") Aş! Cum să se uite Europa la noi? Nimic din ceea ce constituie sistemul de valori, instituţiile, rigoarea şi ordinea occidentale nu apare în manele.

Creditul bancar, motorul consumului, care este motorul economiei, nu-l atrage pe Alex de la Orăştie (ardelean, deh!) spre sudul Carpaţilor ("Fii a dracu minte proastă / că m-am luat după nevastă / m-a pus a dracu olteancă / să mă împrumut la bancă").

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

Hunedoara: „Micul Texas“ supravieţuieşte din agricultură

2011-07-28T18:38:00.002+03:00

În cel mai sărac cartier al municipiului Hunedoara, oamenii trec peste criză ajutaţi de munca pământului, găini şi cai.

„Micul Texas” sau microraionul 7 şi-a câştigat în ultimii ani faima de cel mai periculos cartier al Hunedoarei. Totuşi, dincolo de blocurile din beton, adevărate ghetouri acoperite de igrasie păzite de haite de câini comunitari a căror densitate pe metru pătrat este depăşită doar de cea a şomerilor şi a săracilor din cartier, sute de oameni îşi trag speranţa unui trai mai bun direct din pământul pe care îl muncesc.

Pe un teren de câteva zeci de hectare, ce se întinde în spatele blocurilor gri, localnicii şi-au amenajat grădini de legume şi zarzavaturi. Iar în zona verde din împrejurimile stabilimentelor, în nişte coteţe improvizate, cresc găini, curci şi raţe. În peisajul celor câteva sute de ferme de subzistenţă, caii ocupă un loc de cinste. Înhămate la căruţe care sunt folosite pentru a căra fierul vechi, animalele aduc stăpânilor lor venituri bunicele.

Ferme urbane

„Anul acesta am pus în grădina din spatele blocului, tot felul de rădăcini. Cel mai mult, cartofi şi varză. Deşi nu am avut cine ştie ce recoltă, nu a mai trebuit să mergem la piaţă pentru legume şi, în plus, ne-am ocupat timpul. I-am dus pe copii să muncească şi ei pământul, să înveţe să muncească”, a spus Vasile Antemir, locatar în „Micul Texas”.

Un vecin de-al lui, şi el pe nume Vasile, îşi împarte timpul între creşterea găinilor şi scormonitul tomberoanelor după fier vechi. „Mai am 11 găini şi doi cocoşi. Le păzesc ca pe ochii din cap, pentru că sunt singura mea avere. Am avut mai multe dar mi-au fost omorâte de câini, furate, ori am mai tătiat din ele”, povesteşte hunedoreanul. Pentru mulţi dintre hunedorenii care locuiesc în blocurile din zona micro 7, grădinăritul şi creşterea animalelor este un mod de supravieţuire.

Pentru articolul integral de pe adevarul.ro click AICI.

Terorismul individual şi Marea Teroare (I)

2011-07-28T08:34:00.005+03:00

de Nicolae Dărămuş

Norvegianul Breivik este un criminal şi, după legea ţării sale, va plăti. Neîndoios, prea puţin pentru răul făcut unor inconştienţi. Căci a lua viaţa – orice formă de viaţă! – este un păcat de neiertat.

Asupra nebuniei sale – pe care o diagnostichează zglobiu, ca între vecine, tot felul de indivizi liberi şi dezlegaţi, de la analişti politici la jurnalişti şi psihologi – am mari îndoieli. Nu mă îndoiesc deloc însă de riscul acestei catalogări: a-l declara nebun doar fiindcă este criminal, axând analizele pe omor şi "bifând" cazul fără a aprofunda cu sinceritate, detaşare şi seriozitate maximă cauzele care l-au împins la crimă, înseamnă a ignora şi perpetua exact aceste cauze. Care, nu peste multă vreme, vor determina pe un alt terorist individual să ucidă.

Nu e destul a înfiera o crimă, cum nu e suficient a înfiera un cancer. Fiindcă numai diagnosticarea şi înlăturarea cauzelor pot genera prevenirea oricărei boli. A trupului sau a societăţii. Periodicitatea apariţiei teroriştilor izolaţi dovedeşte acest adevăr, dar frivolitatea judecăţilor publice majoritare, centrate pe picanterii criminalistice, pare să arate că omenirea încă nu s-a săturat de crime.

Realitatea aceasta este inconturnabilă, iar întoarcerea feţei de la ea va costa în viitor nenumărate vieţi, întrucât terorismul individual nu este decât arma celor neauziţi, adesea morali şi fără de putere, care – ori vrem, ori nu vrem – există. Am spus "arma celor fără de putere", însă nu slabi şi nici nebuni. Iar cauzele pomenite sunt întrupate în cotidianul şi acceptatul "terorism legal", săvârşit cu manşete albe: Terorismul Puterii. Cel care, anulând bunul-simţ şi adevăratele precepte ale Credinţei – fie ea creştină, islamică sau budistă – ne condamnă pe toţi la a suporta Marea Teroare.

Pentru articolul integral în „Jurnalul naţional“ click AICI.

Willy Schuster - Co-preşedintele Asociaţiei "Eco Ruralis", comuna Moşna, judeţul Sibiu

2011-07-27T20:25:00.003+03:00

"Domnul sa-i imburde-n rai si pe fermieri, dar sa nu uite ca noi, taranii romani, suntem inca patru milioane, si am schimbat configuratia rurala a Uniunii Europene"

"Romania este o tara cu un imens potential in sectorul agriculturii taranesti si organice", a fost una dintre concluziile Conferintei "Organic Romania", tinute la Sibiu la sfarsitul lunii noiembrie. A fost organizata de Centrul International pentru Agricultura Ecologica din Europa Centrala si de Est, EkoConnect, cu sediul in Germania, in parteneriat cu Asociatia taranilor din Romania, Eco Ruralis. De notat ca atat Eco Ruralis, cat si EkoConnect sunt membre, la randul lor, ale unor organizatii de anvergura globala: "Via Campesina" (Calea Taraneasca), respectiv IFOAM (Federatia Internationala a Miscarilor pentru Agricultura Ecologica) - ceea ce
da intregii miscari biologice din agricultura mondiala o greutate fara precedent. In contextul in care corporatii multinationale tintesc desfiintarea agriculturii traditionale si a micilor producatori tarani, pentru a pune in loc agricultura industrializata, contaminata cu organisme modificate genetic, lupta celor doua mari organizatii internationale da sperante de supravietuire celor peste un miliard si jumatate de mici gospodarii agricole de subzistenta si semi-subzistenta din intreaga lume. Astfel, pentru doua zile, Sibiul a devenit capitala agriculturii biologice din sud-estul Europei, conferinta reunind peste 150 de participanti din 9 tari: comercianti, procesatori, fermieri, tarani, experti in certificare bio si organizatii care lucreaza cu alimente organice. Dintre ei, am dorit sa vedem cum a reusit sa intre, in aceasta "lume a viitorului", Willy Schuster, un taran sas din Mosna, judetul Sibiu, a carui gospodarie este certificata ecologic de 11 ani.

"Mi-am dorit sa am o gospodarie ecologica, si aceasta nu putea fi decat in Romania"

- Sunteti una dintre vocile cele mai puternice care s-au ridicat in repetate randuri in apararea taranimii romane. Cum ati ajuns fermier bio?

- E o mica poveste de spus. M-am nascut in Tarnaveni, al optulea din 12 copii ai familiei Hans Schuster si Rozalia (nascuta Kabai). M-am casatorit cu romanca Lavinia, iar in familia noastra s-au nascut patru copii care, impreuna cu o fetita infiata, sunt azi ajutoare de nadejde in gospodaria ecologica a familiei. In 1995, la sugestia fratilor si la rugamintea sotiei, am plecat in Germania, unde am stat numai doi-trei ani. Nu pot zice ca nu mi-a placut, dar o voce interioara imi spunea: "Ce cauti tu aici? Locul tau e in Transilvania!" Ca translator de germana, maghiara, romana si engleza, am avut ocazia, timp de aproape un deceniu, sa cunosc multi fermieri bio din Elvetia, unde insoteam grupuri de tineri practicanti din Romania. Am prins drag de agricultura ecologica, mai ales cand am vazut cata seninatate si cata bucurie insoteau viata acelor elvetieni. Mi-am dorit sa am si eu o gospodarie la fel, si aceasta nu putea fi decat in Romania. Iata-ma inapoi cu familia, in 1997, cautand sa cumparam o gospodarie saseasca in jurul Mediasului. Asa am ajuns la Mosna, intr-o casa modesta, cu doua hectare de pamant, incepand aventura care ma va declara invingator in lupta cu birocratia. Tinerii practicieni pe care i-am insotit in Elvetia mi-au iesit din nou in cale, dar abatuti si plictisiti: "Willy, la aia se poate, dar la noi nu se poate face nimic... E prea multa bataie de cap". "Bine", le-am spus, "o sa vedeti ca eu reusesc". Am inceput cu cele doua hectare si doua vaci, iar astazi lucram 20 de hectare, 14 in proprietate si 6 in arenda de la parohia ortodoxa. Lucram in mare parte cu caii, iar forta de munca este formata din familia noastra plus, vara, cate doi pana la sase voluntari, primiti prin programul mondial WWOOF - un program prin care diversi tineri merg sa lucreze la gospodarii ecologice, fara plata, doar pentru masa si cazare.

Pentru articolul integral din Formula AS click AICI.

Ortodoxia nu este religie [1]

2011-07-18T10:50:00.005+03:00

de Ioannis Romanides

(Text preluat de pe blogul Theologhia)

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre multele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membrilor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se consideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pentru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiunea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, eventual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bisericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va ajuta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini ortodocşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă rugăciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsătorească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproximativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodoxie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevoile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa cotidiană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă există sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisfacerea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puternică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religioşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce ajutorul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudecată superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credincioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni aceeaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-acestea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta trage vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică disciplina ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciunea minţii, numai atunci lucrurile sunt aşezate pe o temelie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – luminarea - îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâmpla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebuie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu există pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci este pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi luminarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care este aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva ortodox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are menirea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dumnezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra modului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adică lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descoperă fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lumină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pentru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodoxe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lucru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lumină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst termen. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cuvântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au nimic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumnezeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, întrucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

Lecţie englezească despre dragostea de România

2011-07-16T09:40:00.003+03:00

de Raluca Creţ

Un londonez şi-a vândut tot şi s-a mutat într-un sat mureşean unde lucrează pământul, promovează turismul rural şi îi învaţă pe români să se îndrăgostească de propria ţară.

Graham David Robinson, se recomandă din Idicel Sat, nu Pădure, de la Dealul Merilor - Apple Hill. N-ai cum să nu-l remarci în mulţime. Înalt, cu părul cărunt şi cu o privire albastră, care te şochează prin seninătate.

Aventura lui în România a început în 2006, după ce a cunoscut o domniţă din Reghin, undeva în capitala Marii Britanii. „Am venit să facem o vizită şi am zis «ioi, ce fain, cum să plecăm? Poate că dacă ne mutăm aici putem să facem o casă ca lumea, să avem un loc să facem o familie». Acesta era planul. Planul se schimbă. Eu nu am schimbat planul, dar a schimbat ea. Eu la pământul acesta am pus rădăcinile cu adâncime, nu am cum să plec înapoi, aici mă simt acasă”. Ea, românca, a ales să se întoarcă la Londra, iar englezul a avut de ales: fie să se întoarcă acasă, cu ea, fie să rămână, singur, într-o ţară străină, unde-şi găsise liniştea. Şi a rămas.

A dat la schimb o carieră de 20 de ani de impresariat artistic la Londra, celebritatea şi câştigul, pentru o casă la ţară şi ceva teren agricol. „La Londra? Toată harababura e acolo, cu haos şi dezamăgiri, aglomeraţie, circulaţie, praf, zgomot, nebunie, crime, toate erau acolo. Când am ajuns, la 14-15 ani, am avut un plan, să plec din oraş la maturitate, un plan am avut, un plan am făcut”. Îl mai întreb o dată, poate nu a înţeles întrebarea. Îi explic că ai noştri pleacă masiv dintr-o ţară unde nu mai sunt respectaţi şi unde nu mai văd niciun viitor. Graham zâmbeşte larg, ca şi cum i-ar fi explicat acelaşi lucru fiecărui român cu care a stat de vorbă. „Bine, gata, la revedere, du-te în Anglia dacă doreşti! Facem schimb! Pentru fiecare 10.000 de români care pleacă acolo, voi primiţi un englez înapoi. E bună rata de schimb, nu?”. Spune că românii se plâng degeaba, că nu pricep ce bogăţie au în ograda proprie. „Lasă-i să se plângă, cine se plânge nu are cap.

Cum să plângi la o zonă bogată ca asta? A, nu am bani, spun unii. De ce îţi trebuie bani, dacă ai mâncare, ai lemn pentru încălzire sau ca să ridici o casă? Cine are plângere nu are ochi, lasă-i să plângă. Să plângi că trebuie bani pentru blugi, pentru televizor sau pentru vacanţă mai departe, o prostie. Au plâns părinţii, străbunicii, despre astea? Nu. Dacă intraţi acolo în biserica din satul meu, din Idicel, construită în 1881, vedeţi că scrie «lucrează şi roagă-te».”

Pentru articolul integral în jurnalul.ri click AICI.

Despre democraţie şi regi

2011-07-15T09:36:00.003+03:00

de John Médaille

Dacă spui că eşti monarhist eşti privit ca şi cum ai spune că te-ai alăturat Flat-Earth Society ¹ sau că ai aderat la teza geocentrismului sau la teoria conform căreia lumea ar fi apărut acum 6.000 de ani.
Dacă prestigiul de care se bucură monarhismul este doar cu puţin mai mare decât cel al fascismului, a fi monarhist nu este privit la fel de apreciativ ca faptul de a face parte din comunitatea Amish. Să nu mai lungesc, însă, vorba şi să spun răspicat de ce sunt monarhist: Sunt monarhist pentru că sunt democrat. Prin urmare, cred că forma oricărei ordini politice ar trebui să fie determinată de aspecte precum voinţa poporului, tradiţiile şi obiceiurile lui, preocuparea pentru familie şi comunitate, precum şi pentru viitorul unei ţări. Iar monarhia este cea mai înaltă formă de democraţie.
La aceasta mi se va răspunde, în primul rând, că democraţia se bazează tocmai pe o astfel de ordine, pe care tirania o neagă; că democraţia pune în primul plan voinţa poporului, iar monarhia, voinţa tiranului. Totuşi, este limpede pentru mine că, mai ales în forma de democraţie caracteristică vremurilor noastre, aceasta permite impunerea voinţei unei minorităţi bine situate, deţinătoare a puterii financiare, conduce la anihilarea obiceiurilor şi tradiţiilor unui popor şi nu este preocupată de viitorul unei ţări. E adevărat că un rege poate fi tiran, dar aceasta este mai degrabă o excepţie decât o regulă.
Tirania reprezintă o deviere de la forma adevărată de monarhie şi se instaurează, în general, în vremuri de declin, dar, chiar şi atunci, regele trebuie să îşi arate susţinerea faţă de o forţă aflată deasupra lui, de pildă, o armată puternică sau o oligarhie comercială. Un rege, la fel ca şi un preşedinte, trebuie să cântărească bine forţele şi interesele din regatul său. Dar regele este liber să chibzuiască asupra justeţii argumentelor, pe când preşedintele nu poate decât să numere voturile. Şi chiar dacă preşedintele ar putea încerca să se ataşeze de o anumită doctrină, până la urmă, singurul lucru de care va fi ademenit va fi puterea; iar puterea aparţine celui care controlează voturile şi care va ajunge, foarte probabil, să controleze şi banii. Şi regele poate fi atras de putere şi bani, dar are libertatea de a fi şi un susţinător al dreptăţii. Şi chiar atunci când regele este un tiran, el poate fi identificat. Mult mai grav este atunci când oamenii trăiesc într-o tiranie pe care nu o pot numi, într-un sistem în care formele democraţiei servesc doar pentru a masca o realitate caracterizată drept tiranie. Este situaţia din vremurile noastre.
Această teză necesită o analiză mai detaliată, pe care o voi efectua în trei părţi. În prima parte voi face o critică a democraţiei electorale de astăzi. În a doua parte voi realiza o analiză a monarhiei ca formă de guvernare. În ultima parte voi examina instituţiile americane care, în vremuri de restrişte, au putut să se dezvolte în forme monarhice (aşadar, mai democratice).

Dogma democraţiei
Democraţia modernă, care este preferată oricăror alte forme de organizare, a ajuns să însemne democraţie electorală, în cadrul căreia conducătorii statului sunt aleşi prin vot secret în cadrul unor plebiscite organizate periodic. Această formă de democraţie a devenit dominantă cu mult timp în urmă şi a ajuns să reprezinte, în mentalitatea comună, singurul sens al democraţiei. În ultimii 100 de ani s-au purtat numeroase războaie în lume pentru a o face mai „sigură“, astfel încât această formă să fie adoptată în cât mai multe părţi ale lumii. Este ca şi cum am porni de la convingerea că un nivel „optim“ de şoc şi groază ar converti cetăţenii Bagdadului în republicani şi democraţi convinşi sau ar transforma Afganistanul într-o suburbie a oraşului Seattle.
Dacă pentru democraţie suntem gata să ucidem şi să murim, atunci această formă de organizare capătă statut de religie, fie şi una seculară. Precum o religie, democraţia electorală are la bază un sacrament, o liturghie şi o dogmă. Sacramentul este votul secret, liturghia, campania electorală, iar dogma este aceea că alegerile reprezintă voinţa poporului.
Dar este această dogmă adevărată? Este „voinţa poporului“ cu adevărat reprezentată de 51% dintre alegători? Evident, nu toţi cetăţenii merg la vot, aşadar, se poate ca voinţa participanţilor la vot să nu reprezinte nici pe departe voinţa poporului. Mi s-ar putea răspunde că tocmai oamenii care s-au prezentat la vot, manifestându-şi în acest mod preocuparea pentru soarta ţării lor reprezintă voinţa poporului. Totuşi, acest argument scapă din vedere faptul că există oameni (ca mine, de pildă) preocupaţi suficient de mult de soarta ţării lor încât să nu se prezinte la vot; oameni pentru care nici un partid nu mai poate fi acceptat sau, şi mai grav, pentru care ambele partide sunt de fapt un singur partid, între ele fiind diferenţe nesemnificative, care au importanţă doar pentru divertismentul şi manipularea publicului.
Dacă pe buletinele de vot ar exista rubrica „nici unul dintre cei de mai sus“ ², poate că această opţiune ar aduna cele mai multe voturi şi ar fi cea câştigătoare. În orice caz, nu este adevărat că voinţa unei majorităţi slabe de votanţi poate fi uşor echivalată cu „voinţa poporului“.
Mai mult, ne putem întreba dacă o majoritate slabă poate valida cu adevărat o decizie esenţială, care îi angajează pe toţi oamenii să consimtă la acţiuni importante cu implicaţii pe termen lung. De exemplu, este echitabil ca 51% dintre alegători să îi forţeze pe toţi ceilalţi să accepte intrarea într-un război? Sau să fie de acord cu războiul permanent împotriva copiilor, care este avortul? Există, desigur, anumite chestiuni asupra cărora poate decide o majoritate de 51 %, dar problemele fundamentale nu se pot încadra printre acestea.
O altă problemă privitoare la dogma reprezentării este că există două categorii de care nu se ţine cont la alegeri: oamenii care nu mai sunt şi cei care nu s-au născut încă, trecutul şi viitorul. Într-o democraţie electorală, interesele celor care trăiesc în prezent sunt dominante. În privinţa primului grup, unii vor spune că nu ar trebui să ne cramponăm de trecutul mort şi că libertatea pe care trebuie să o câştigăm în primul rând este libertatea faţă de părinţii noştri. Este un grăunte de adevăr şi aici, moartea face şi ea parte dintr-un rost. Totuşi, viaţa nu se reduce la momentul prezent şi nici o generaţie, oricât de avansată ştiinţific ar fi, nu poate cuprinde totalitatea vieţii şi nu poate decide singură care este modul corect de vieţuire în lume.
Lumea de acum este rezultatul deciziilor şi acţiunilor care i-au alcătuit trecutul. Tradiţiile noastre concentrează întreaga înţelepciune a trecutului, referitoare la cum să trăim în lume şi în comuniune unii cu ceilalţi. Este, desigur, o cunoaştere incompletă, iar sarcina noastră este de a o îmbogăţi şi de a o transmite mai departe. Astfel, tradiţia vine din trecut, dar este orientată spre viitor. Democraţiile tind însă să erodeze tradiţiile prin cultivarea dorinţelor prezentului. G. K. Chesterton a numit tradiţia „democraţia celor care nu mai sunt“ ³, iar democraţia reală ţine seama şi de oamenii care nu mai sunt, dar care fac totuşi parte din ea.
Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Îi împovărăm pe copiii noştri cu datorii pe care nu le pot plăti, cu războaie pe care nu le pot câştiga, cu obligaţii pe care nu le pot onora. Nu facem nimic pentru a împiedica deteriorarea infrastructurii şi slăbim capacitatea copiilor noştri de a sta pe propriile picioare. Votăm legi care ne asigură pensii mari, crezând că putem trăi din taxele plătite de copii, chiar dacă reducem numărul copiilor pe care îi aveam, lăsând o povară şi mai grea pe umerii celor care rămân.
Prin abandonarea trecutului şi a viitorului, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, pentru că, fără a mai avea drept călăuză trecutul şi fără preocuparea pentru viitor, prezentul îşi pierde realitatea. Momentul prezent este efemer, el devine istorie imediat ce e trăit. Fără tradiţie şi fără o orientare spre viitor, momentul prezent devine un fel de Alzheimer cultural, fără memorie şi direcţie.

„Liturghia“ democraţiei
Dacă dogma este greşită, liturghia – deci campania electorală – dă bătăi de cap. De fapt, alegerile sunt pieţe care stabilesc preţuri foarte mari de intrare. Pentru a intra într-o campanie prezidenţială şi a fi susţinut de un partid, un candidat ar trebui să aibă 50 de milioane de dolari în buzunar doar pentru a fi credibil. Această sumă nu reprezintă toate cheltuielile pe care va fi nevoit să le facă, ci doar un avans. Suma nu îi cumpără pe alegători, asigură doar credibilitatea, iar fără această credibilitate (i.e. banii) candidatul nu va putea avea susţinere din partea presei. Cheltuielile totale vor ajunge la o sumă mult peste avans.
La alegerile din 2008, costul campaniei s-a ridicat la suma impresionantă de 5,3 miliarde de dolari, iar aceste cheltuieli au fost doar pentru cursa electorală la nivel naţional. Sunt foarte puţine surse de finanţare a unei campanii, iar procesul politic trebuie să fie, inevitabil, dominat de aceste surse. Corporaţiile şi organizaţiile care finanţează alegerile văd în acest lucru o investiţie, aşteptându-se să le aducă un câştig substanţial. Câştigul vine sub forma subvenţiilor, a legilor şi reglementărilor favorabile, a accesului la înalţii oficiali şi a scutirilor de taxe. Aceasta poate fi cea mai mare investiţie pe care o pot face corporaţiile. Însă toate acestea conduc direct la oligarhie, contrariul democraţiei, la instaurarea unei Republici a comitetelor de acţiune politică [„a Republic of PACs“] ⁴ în locul unei forme de guvernare în care puterea o deţine poporul.
Dar de ce este nevoie de atât de mulţi bani? Pentru că arta politică în democraţie nu este cea a deliberării şi convingerii [prin prezentarea unor soluţii viabile], care sunt relativ necostisitoare, ci este arta manipulării şi a propagandei, pentru care sunt irosiţi extrem de mulţi bani. Aproape niciodată nu se face apel la inteligenţă, ci la latura pur emoţională. În democraţie, calea spre putere şi modalitatea de a câştiga loialitatea din partea susţinătorilor este exagerarea micilor diferenţe dintre partide. Candidaţii trebuie să găsească o modalitate prin care să creeze impresia că sunt diferiţi unul de celălalt, chiar (sau mai ales) dacă sunt într-un profund acord. Cu cât sunt mai iraţionale argumentele în favoarea unui candidat, cu atât mai uşor se produce manipularea. Problemele reale pot constitui subiectul unor argumente reale, care pot fi convingătoare pentru alegători, ceea ce ar diminua devotamentul fanatic pe care îl cer politicienii. Astfel, vor găsi, de pildă, că e mai important să dezbată problema dacă Obama este sau nu musulman decât dacă acesta înţelege mecanismele care declanşează o criză financiară. Prima chestiune face subiectul unei dezbateri emoţionale şi care nu are legătură cu faptele, în timp ce a doua presupune cunoaştere şi inteligenţă.
Metoda cea mai utilizată în manipularea democratică este crearea unui „celălalt“ demonic. Membrii altui partid sunt portretizaţi nu ca oameni care pornesc de la premise diferite şi ajung la concluzii diferite, ci ca personaje care urmăresc, în mod deliberat şi malefic, să distrugă ordinea socială şi politică. Raţiunea este înlocuită de teamă, iar dacă oamenii se tem de celălalt partid, performanţa celor care îl demonizează nu mai are importanţă. Oricât de incompetent se dovedeşte un partid, el va apela mereu la strategia demonizării celuilalt partid. Există, fără îndoială, idei şi opinii care pot conduce la distrugerea unei societăţi, dar sunt (dacă sunt) puţini oameni care îşi propun anihilarea ordinii sociale; mai curând, ei au o viziune diferită sau, adesea, eronată asupra modului cum ar trebui să arate această ordine.
Tendinţa demonizării se observă cel mai clar atunci când democraţia este impusă unor naţiuni cu elemente etnice, culturale şi religioase diferite. Deşi există mereu o anumită tensiune socială în aceste naţiuni, sub regi, imperii sau chiar sub dictaturi, oamenii găsesc o modalitate de a trăi împreună într-o pace relativă. Dar atunci când apare democraţia electorală în aceste naţiuni, fiecare grup şi trib îl demonizează pe celălalt, rezultatul fiind războiul civil, epurare etnică şi genocid. Într-adevăr, epurarea etnică a devenit cel mai periculos act al ordinii democratice. Nu îmi vine în minte nici o excepţie de la această regulă. Am vrut sa construim o lume democratică sigură; din nefericire, am făcut din democraţie o primejdie pentru lume.

„Sacramentul“ democraţiei
Cu minore excepţii, democraţia se desfăşoară în spaţiul „sacru“ reprezentat de cabina de votare, corespunzând stranei unde se face spovedania. Acesta este locul unde alegătorul, singur şi izolat, îşi mărturiseşte credinţa sa adevărată. Este, probabil, cea mai înaltă expresie a filozofiei individualiste a omului modern. Dar ne putem întreba dacă acest individualism este compatibil cu democraţia însăşi sau cu orice formă rezonabilă de comunitate. Conform filozofiei utilitariste moderne, nu există un bine comun, nu există nici lucruri care să fie considerate în mod obiectiv bune. „Bun“ înseamnă doar „bun pentru mine“, iar votul, doar o expresie a interesului egoist. Prin urmare, o problemă precum, să spunem, avortul nu este „bună“ sau „rea“ în sine, ci doar „bună pentru mine“, iar alegerile nu fac decât să totalizeze lucrurile care sunt considerate bune în mod privat.
Dar votul secret nu este singura formă de vot. Există forme deliberative: reuniunea preelectorală, întrunirea alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti, întrunirile de grup, care sunt mult mai potrivite pentru realizarea binelui comun. Votarea în aceste cazuri este publică, iar un spaţiu este rezervat pentru deliberare şi convingerea publicului. În astfel de adunări, argumentul „acest lucru e bun pentru mine“ nu este convingător; doar argumentele de genul „acest lucru este bun pentru noi“ sau, mai simplu, „acest lucru este bun“ pot convinge.
Este adevărat că orice grup poate fi la fel de iraţional sau chiar mai iraţional decât sunt indivizii izolaţi. Totuşi, într-un grup există mereu posibilitatea ca oameni lucizi şi chibzuiţi să îi poată convinge pe ceilalţi cetăţeni cu privire la un program inteligent şi să înlăture tendinţa naturală a democraţiei de a recurge la emoţie şi iraţionalitate.
În timp ce cabina de votare se aseamănă stranei unde se face spovedania, întrunirea de grup este similară mai mult comuniunii.

Este democraţia democratică?
Ne putem întreba dacă ordinea politică actuală este cea pe care ne-am dorit-o cu adevărat, dacă voinţa reală a poporului este reprezentată de instituţiile noastre. Atât republicanii, cât şi democraţii, liberalii şi conservatorii au serioase îndoieli că aşa stau lucrurile. De fapt, acesta poate fi singurul punct în care ambele părţi cad de acord: cele două grupuri ajung împreună la concluzia că lucrurile au evoluat într-o direcţie greşită.
Sugerez că răspunsul se află în absolutismul modern. Un lucru este cunoscut prin ceea ce îl limitează în mod firesc, iar un lucru care nu are limite devine opusul lui însuşi. În acest fel, democraţia, sacralizată şi absolutizată, se transformă în contrariul ei, într-o oligarhie prost deghizată, care foloseşte toate mijloacele de propagandă pentru a convinge publicul că votul fiecăruia contează. Astfel de degenerări au precedent în istorie. Imperiul Roman de Apus a păstrat forma şi funcţiile republicane. Funcţiile de consul, chestor, edil şi tribun s-au menţinut şi aveau loc campanii încinse şi extrem de costisitoare pentru ocuparea acestora. Armata nu mărşăluia nu sub steagul împăratului, ci sub cel al SPR (Senatul şi Poporul Romei). Dar totul era un simulacru; puterea se afla, de fapt, în mâinile împăratului şi ale armatei şi clasei de comercianţi/proprietari de pământ ale căror interese le reprezenta, în timp ce voturile plebei erau cumpărate cu mijloacele celui mai mare stat al bunăstării din lume. Dar, cel puţin, romanii îşi puteau vedea împăratul, îi cunoşteau numele, îl puteau iubi sau urî. Nouă nu ni se permite să îi vedem pe adevăraţii noştri conducători şi nu ni se îngăduie niciodată să îi numim. Un simulacru de democraţie acoperă o realitate oligarhică.
Acestea fiind spuse, ne putem însă întreba: „Ar fi fost mai bine dacă am fi rămas sub conducerea regelui George ⁵? Domnia sa nu pare să-i fi ajutat pe britanici, popor care nu seamănă cu nici un alt popor mai mult decât cu cel american“. Această afirmaţie, deşi îi va ofensa pe prietenii mei englezi, conţine totuşi un sâmbure de adevăr şi ridică o întrebare la care trebuie răspuns. Pentru că, într-adevăr, noţiunea de monarhie a cunoscut, în acea vreme, o deviere spre absolutism, care a transformat-o în contrariul ei, iar regii de naţionalitate germană ai Angliei au favorizat o astfel de evoluţie fiindcă au tolerat acumularea puterii oligarhice.
Pentru a ne forma o idee clară despre monarhie, va trebui să ne întoarcem în timp, nu doar până în Evul Mediu, ci chiar până în vremea lui Aristotel. Însă acesta va fi subiectul unui alt articol.

Traducere de Irina Bazon
Traducerea s-a făcut după: John C. Médaille, On Democracy and Kings, Remnant Columnist, Texas, 20 septembrie 2010.

Notele traducătorului
¹ Flat Earth Society este o organizaţie cu sediul în Lancaster, California, care susţine teoria pământului plat.
² În România, Eugen Bădăuţă a propus, în 2010, schimbarea sistemului de vot prin introducerea unei rubrici intitulate „Nimeni“, precum şi a posibilităţii sancţionării de către alegători a oamenilor politici corupţi sau incompetenţi. Mai multe detalii, aici: http://www.ziuaonline.ro/politica/propunere-de-schimbare-a-sistemului-de-vot-ce-include-rubrica-nimeni.html.
³ „Tradiţia ar putea fi definită ca o extindere a drepturilor civile. Tradiţia înseamnă să dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, strămoşilor noştri. E democraţia celor morţi. Tradiţia refuză să se supună măruntei şi arogantei oligarhii a celor care se întâmplă să umble pe pământ. Toţi democraţii obiectează la descalificarea oamenilor prin accidentul naşterii; tradiţia obiectează la descalificarea lor prin accidentul morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este grăjdarul nostru. Tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este străbunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele două idei, democraţia şi tradiţia. Mi se pare evident că reprezintă una şi aceeaşi idee. Îi vom avea pe cei morţi la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormânt. E cât se poate de regulamentar şi de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormânt, ca şi majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu o cruce.“ (G. K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-credinţă, Ed. Paralela 45, 2000)
⁴ Political Action Committee (PAC), Comitetul de Acţiune Politică, este o organizaţie politică din Statele Unite al cărei scop este strângerea şi distribuirea de fonduri în vederea finanţării campaniilor electorale ale candidaţilor la funcţii politice (sursa: crispedia.ro).
⁵ Regele George al III-lea, regele Angliei între 1760 şi 1820, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American de Independenţă.

Ce este o cooperativă?

2011-07-14T09:42:00.004+03:00

de Stefano şi Vera Zamagni

Trăsăturile caracteristice ale întreprinderii cooperatiste

Astăzi se folosesc în mod curent două definiţii ale întreprinderii cooperatiste. Cea mai des folosită este cea a Alianţei Internaţionale Cooperatiste (AIC), o organizaţie non-guvernamentală care grupează aproape 230 de asociaţii de cooperative din 100 de ţări. Constituită în 1895, AIC este principalul garant moral al identităţii cooperatiste. În Declaraţia de la Manchester din 1995 privitoare la identitatea cooperatistă (care urmează documentelor din 1937 şi 1966) se spune: „O cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane care s-au unit în mod voluntar pentru a-şi satisface nevoi şi aspiraţii economice, sociale şi culturale comune printr-o întreprindere pe care o posedă împreună şi o controlează democratic“.

Congresul de la Manchester a formulat şapte principii ale cooperativelor. Ultimul este nou, dar primele şase sunt, uşor reformulate, aceleaşi pe care Rochdale Society of Equitable Pioneers le-a adoptat în 1844. Este remarcabil însuşi faptul că principiile fundamentale au rămas neschimbate timp de un secol şi jumătate. Să le enumerăm:

1. Calitatea de membru, liberă şi nesilită. Cooperativele sunt organizaţii şi întreprinderi voluntare, deschise tuturor persoanelor apte să le folosească serviciile şi dornice să accepte responsabilităţile care derivă din calitatea de membru fără discriminări de ordin social, rasial, politic, în funcţie de sex sau religie. Acest principiu este cunoscut în mişcarea cooperatistă drept „principiul uşilor deschise“.

2. Controlul democratic exercitat de membrii cooperatori. Spre deosebire de firmele capitaliste, în care voturile acţionarilor au ponderi diferite, în funcţie de numărul acţiunilor deţinute, mişcarea cooperatistă adoptă regula „un membru, un vot“. Aceasta înseamnă că în adunarea generală sau la întrunirile consiliului de conducere toţi membrii au drept de vot egal.

3. Participarea economică a membrilor. Membrii contribuie echitabil – nu obligatoriu în mod egal – la capitalul cooperativei pe care îl controlează în mod democratic. Cel puţin o parte din capital este de obicei proprietatea comună a cooperativei. Dacă se stipulează în statut, membrii pot primi o compensaţie limitată pentru capitalul pe care l-au subscris ca o conditie a intrării în cooperativă. Motivul pentru care o astfel de compensaţie este limitată are în vedere nevoia de a evita riscul ca, pe parcursul existenţei ei, cooperativa să renunţe la statutul de cooperativă. O parte din surplusul net generat de funcţionarea cooperativei va fi alocată fondului de rezervă, care parţial trebuie să fie indivizibil; o altă parte din surplus va fi alocată răsplătirii membrilor în functie de contribuţia lor în cooperativă; şi altă parte, sprijinirii altor activităţi aprobate de către membri – în mod obişnuit, pentru cooperarea cu alte entităţi similare.

4. Autonomie şi independenţă. Cooperativele sunt organizaţii autonome, auto-suficiente, controlate de către membrii lor. Dacă din anumite motive ele stabilesc înţelegeri cu alte organizaţii sau acumulează capital din surse externe, trebuie să o facă în termeni care să asigure controlul democratic exercitat de către membri asupra lor şi păstrarea autonomiei cooperatiste.

5. Educaţie, pregătire şi informare. Cooperativele oferă nu numai pregătire profesională, dar îi şi educă pe membri, pe reprezentanţii aleşi, pe manageri şi pe angajaţi (principiile cooperativei Rochdale prevedeau ca 2,5% din surplusul anual să meargă spre cercetare şi spre educaţia membrilor). Cooperativele trebuie să informeze de asemeni marele public despre natura şi misiunea cooperaţiei.

6. Cooperare între cooperative. Acţiunea cooperatistă nu este limitată la acţiunile desfăşurate în cadrul fiecărei cooperative individuale. Altfel spus, cooperativele îşi servesc membrii în modul cel mai eficient şi întăresc mişcarea cooperatistă acţionând împreună prin structurile locale, naţionale, regionale şi internaţionale.

7. Grija faţă de comunitate. Acesta este un principiu nou, adăugat la congresul de la Manchester. În acest scop, cooperativele trebuie să lucreze pentru dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor prin politici aprobate de către membrii lor. O expresie practică a orientării sociale pronunţate a mişcării cooperatiste este oferită de regula adoptată în 1992 de către cooperativele italiene, de a aloca 3% din surplusul lor anual fondurilor de ajutor reciproc.

A doua definiţie a întreprinderii cooperatiste este aceea a Departamentului Agriculturii din Statele Unite, care în 1987 a definit o cooperativă drept „o întreprindere deţinută şi controlată de cei care o au în folosinţă, care distribuie beneficii în funcţie de modul în care este exercitat dreptul la folosinţă“. Definirea membrilor drept „utilizatori ai dreptului de proprietate“ implică faptul că cei care „au în folosinţă“ cooperativa (membrii) participă la finantarea ei şi prin aceasta o au în posesie. Sintagma „control al celor care o au în folosinţă“ înseamnă că membrii conduc cooperativa atât direct, cât şi indirect, prin reprezentanţii lor în consiliul de conducere. În mod clar, în cooperativă nu poate exista separare între proprietate şi control.

În definiţia americană, se poate ca în anumite circumstanţe să existe derogări de la regula „un membru, un vot“. Dreptul de a vota poate fi proporţional cu volumul activităţii prestate de membri în cadrul cooperativei – dar niciodată în funcţie de capitalul pe care l-au adus. În practica din SUA, controlul democratic asupra cooperativei este asigurat prin legarea dreptului de a vota de participarea efectivă la viaţa cooperativei, şi nu prin simpla numărare a voturilor-oameni. Acest aspect este întărit de principiul conform căruia beneficiile trebuie să fie distribuite în funcţie de implicarea în generarea lor. Astfel, membrii îşi împart nu numai beneficiile, dar şi costurile şi riscurile în funcţie de gradul lor de implicare; ei sunt stimulaţi să întreţină relaţii strânse cu cooperativa.

După cum vedem. cele două definiţii sunt în mare parte convergente, chiar dacă între ele sunt diferenţe apreciabile. Ceea ce stă la originea cooperativei, indiferent de sectorul ei de activitate, este necesitatea fundamentală, chiar dacă nu neaparat exclusivă, de a servi nevoilor comune ale mebrilor ei. Obiectivul central al unei cooperative este, deci, de a maximiza remuneraţia contribuţiei fiecărui membru – indiferent dacă această contribuţie constă în muncă, aportul de active sau folosirea bunurilor şi serviciilor cooperativei – şi nu, ca în firma capitalistă, de a maximiza profitul pe capitalul investit.

(din capitolul „What is a cooperative?“, din lucrarea lui Stefano Zamagni şi a Verei Zamagni, Cooperative Enterprise: Facing the Challenge of Globalization, Edward Elgar, Cheltenham, UK şi Northampton, MA, USA, 2010. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Ungaria introduce "taxa pe chipsuri". Urmeaza restaurantele fast-food

2011-07-13T08:32:00.002+03:00

de Andra Ciubotaru

Alimentele nesanatoase, precum chipsurile, batoanele de ciocolata si bauturile acidulate vor fi supuse unui nou impozit in Ungaria, in conformitate cu legislatia adoptata luni, menita sa contribuie la imbunatatirea starii de sanatate a natiunii, anunta agentia Deutsche Presse.

Poreclita initial "taxa pe hamburger", denumirea i-a fost schimbata in "taxa pe chipsuri", odata ce a devenit clar ca proiectul de lege nu este destinat produselor comercializate de catre restaurantele de tip fast-food.

Bauturile care contin zahar, prajiturile pre-ambalate si gustarile sarate sau cu diverse arome alimentare vor fi impozitate. Spre exemplu, chipsurile vor fi impozitate cu pana la 200 de forinti, sau putin peste un dolar, pe kilogram. Acest lucru ar putea creste pretul unui pachet standard de 90 de grame cu aproximativ 10%, in septembrie, odata cu intrarea in vigoare a legii.

Pentru articolul integral de pe Hotnews click AICI.

Drumul de la oras la tara e mai ieftin decat invers

2011-07-13T06:20:00.003+03:00

de Dan Popa

In ultimii doi ani, 140.000 de romani au plecat din mediul urban, in rural

“Ce sa fi facut, tata, la oras? Eu am fost macelar la mine in sat pana prin `94, cand mi s-a insurat feciorul si am vandut pamantul ca sa ii dau bani de apartament in Bucuresti. Aveam 60 de ani, iar el 35, ca si-a facut mai tarziu familia. El si-a luat 3 camere, eu cu Ana am luat doua camere in Berceni, ca aveam pamant destul de vandut. In 2008, cand am vandut, pe ala cu doua camere am luat saiscincinci de mii de euro, toti banii in mana. I-am luat intr-o plasa de-un leu, tin minte si acuma. Ne-am dus la banca, ala a scos banii si mi i-a dat. A doua zi rascumparam casa parinteasca". Familia Diaconescu este una din sutele de mii de romani care a preferat traiul la tara, stressului de la oras. Statea in Bucuresti la etajul intai al unui bloc din Berceni, dar visa sa se intoarca acolo unde crescuse. Potrivit Statisticii, aproape 140.000 de romani s-au mutat in 2010 de la oras la tara. Cu 40.000 mai mult decat cei care au facut drumul invers.

"Cand am vandut, am luat 30.000 de dolari. Cand am rascumparat, am dat 50.000 de euro din astia. Dar nu-mi pare rau", mai spune batranul Diaconescu.

Gheorghe Diaconescu zice ca asa e si normal. “Nimeni nu vrea sa stea in praful din Bucuresti, decat daca castiga mii de euro sau e nebun. Eu- va spun drept- i-am ochit deja baiatului o casa in vecini, ca nu se stie cat il mai tin aia in serviciu si decat sa faca acolo foamea, mai bine aici la tara. O rosie si un cartof tot scoatem din gradina”, zice batranul Diaconescu.

Pana prin 1996, tendinta era inversa. Veneau la oras mai multi decat cei care preferau ruralul. Din `96, ceva s-a schimbat. “Dupa `95, lumea a revenit cat de cat la normal. Daca vrei un trai linistit, ce sa cauti tata la oras? Aici ai tot ce iti trebuie, daca te stii gospodari. Nu ai Intrenet, da` nici stramosii mei nu aveau si n-am auzit pe nimeni sa moara de dorul calculatoarelor. Asta micu zice ca s-ar muta aici, da` vrea Intrenet. Parca au luat-o, tata, razna cu totii”, mai zice Diaconescu batranul, uitandu-se spre straturile de rosii. Uita-te la mine. Imi fac vinul meu, am rosii, vinete, castraveti… ce iti poti dori mai mult?"

Pentru articolul integral de pe Hotnews click AICI.

Despre agricultura de tip industrial

2011-07-12T07:59:00.007+03:00

de Ovidiu Hurduzeu

„România liberă“ publică un lung şi elogios articol despre o asociaţie agricolă, din judeţul Arad, păstrată pe structura fostului CAP comunist. (Pentru articol click AICI.) Rândurile de mai jos reprezintă un comentariu din unghi distributist al articolului şi al viziunii despre modelul de agricultură pe care îl preamăreşte.

Nu va fi greu să-i convingi pe români că viitorul ţării este agricultura. Până şi aceasta clasă politică imbecilă şi-a dat seama că trebuie dezvoltată agricultura. Întrebarea este ce fel de agricultură vrem. În viziunea marxistă şi neoliberală, viitorul agriculturii este dat de agricultura pe baze industriale, practicată pe suprafeţe mari. În esenţă, este vorba de monocultura cerealieră pentru piaţa externă, la care se adaugă astăzi cultivarea de plante pentru biodisel. În viziunea agrariană (distributistă), care era prezenta în toate programele partidelor ţărăniste din Centrul şi Estul Europei, viitorul agriculturii constă în dezvoltarea agriculturii diversificate practicate în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Chiar Petre Nemoianu, un ministru clarvăzător al agriculturii din guvernul Mareşalului Antonescu remarca într-o scrisoare adresată mareşalului: „Micul proprietar din Vechiul regat nu are de la cine să ia exemplu şi pe cine să imite. Iar cei 20-30 de mari proprietari care fac excepţie desfăşoară o agricultură, respectiv o monocultură în sens american pe bază pur capitalistă şi de la care proprietarul mic şi mijlociu nu poate şi nu trebuie să ia exemplu... Marii proprietari, cu foarte mici excepţii, făcând monocultura agricola, nu produc decât cereale, adică câteva produse agricole şi din cari trebuie să scoată maximum de foloase atât pentru nevoile lor familiare cât şi pentru capitalul investit“.
Lozinca „România, grânarul Europei“ a fost lansată de comunişti; Estul Europei nu este potrivit monoculturii cerealiere şi o Românie care s-ar angaja pe această cale ar fi rapid spulberată de competiţia venită din ţări ca Brazilia sau Argentina. Este clar că vânzarea a mii de hectare de pământ agricol către străini are în vedere dezvoltarea unei agriculturi chimizate şi pe bază de plante modificate genetic.
Din punctul meu de vedere, prea puţin contează dacă „agricultura pe baze industriale“ în România este făcută de străini sau de nişte baroni locali ai cerealelor. Şi unii şi alţii urmăresc „maximizarea profiturilor“ şi vor exploata cu aceeaşi iresponsabilitate şi lăcomie pământul şi pe ţăranul român transformat într-un sclav pe plantaţie.
Prin urmare, cine decide politica agrară a României? Susţinătorii agriculturii pe baze industriale sau susţinătorii agriculturii sustenabile tradiţionale? Armonizarea intereselor celor două categorii este extrem de dificilă, fapt observat de Petre Nemoianu: „Daca am lăsa ca dirijarea agricultorilor mici şi mijlocii – care constituie circa 80% (nu cred că procentul a scăzut astăzi – n. O.H.) – să fie influenţată de marii proprietari – care nu reprezintă decât 15% din pământul cultivabil al ţării – ar însemna să renunţăm la policultura agricolă şi odată cu aceasta să renunţăm la emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii, adică a ţărănimii, ceea ce nu ar fi în interesul ţării. Dacă armonizarea între cele doua categorii de proprietari nu ar fi posibilă, după părerea noastră Ministerul de Agricultura trebuie scindat în două: a) în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în atribuţiunea căruia să intre marea proprietate propriu zisa şi b) Ministerul Economiei rurale, în sarcina căruia să intre cârmuirea proprietăţilor mici şi mijlocii“.
Ion Mihalache era adeptul soluţiei radicale: ar fi desfiinţat marea proprietate agricolă. Oricum, după reforma agrară din 1919-1921 s-a interzis vânzarea pământurilor. Iată ce scrie Madgearu: „Art. 120 din legea Vechiului regat prevedea că vânzările loturilor ţărăneşti nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire (împroprietărirea ţăranilor). Deşi vânzările loturilor, după acest termen, sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români, cu condiţia de a le pune în valoare personal, totuşi Statul îşi rezervă un drept de preemţiune iar limita superioară este de 25 ha. la munte şi 100 ha. la şes“. Şi tot Madgearu scria: „Fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Prin lichidarea forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt ţărăneşti. Organizarea producţiunei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturei ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este împotriva intereselor de desvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale, în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.
Cred că sarcina noastră acum este de a RELANSA acest model agrar abandonat şi a-l aduce la zi cu completările necesare. Din moment ce suntem de acord că agricultura trebuie să fie „baza existenţei noastre de stat“, tot ceea ce propunem trebuie să fie SUBORDONAT unei viziuni neoagrare. Nu putem să dezvoltăm agricultura în cadrul unei arhitecturi neoliberale a economiei României. Nu putem să avem cooperative când prin „cooperativă“ social-democraţii şi liberalii înţeleg comasarea terenurilor spre „maximizarea profiturilor“. Modelul agrarian (distributist) este o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, împrumutând elemente din ambele dar împletindu-le într-o viziune proprie. Este un model care are o tradiţie în România şi care este perfect compatibil cu realităţile ţării. Asta nu înseamnă că modelul agrarian funcţionează în afara pieţei libere şi neagă economia pe scară largă. Dimpotrivă. Nici nu neagă rolul statului, care rămâne esenţial, dar statul trebuie să susţină asocierea micilor fermieri în cooperative, nu de dragul concentrării terenurilor, cum au făcut-o comuniştii, ci de dragul salvării satului şi ţăranului român, cum au vrut ţărăniştii lui Mihalache.

MISTERELE CUVINTELOR. De iubit nu te iubesc, dar ca semn că te plătesc, digital mă iscălesc…

2011-07-08T06:55:00.003+03:00

de Alexandru Ciolan

Dacă ar exista un top al cuvintelor în vogă, mijlocul anului 2011 ar consemna, cu siguranţă, în fruntea clasamentului semnătura, în variantele ei electronică şi digitală. Frecvenţa sporită a sintagmei semnătură electronică/digitală în media românească a acestor zile se explică prin proverbialul zor al românului pentru a rezolva în ultima clipă lucruri pe care ar fi trebuit şi ar fi putut să le facă pe îndelete, din timp: după 1 iulie 2011, suflarea antreprenorială din ţară, fie ea mare, mijlocie sau mică (suflarea, nu ţara) trebuie să emane declaraţiile fiscale exclusiv în format electronic, transmiţându-le via internet, iar semnarea lor, evident, trebuie făcută tot electronic sau digital (pentru perechea omonimică digital “dactilar” / digital “numeric” trimitem la articolul nostru din 19 august 2009).
Nici semnătura electronică, nici semnătura digitală (vom vedea, mai jos, că semnifică lucruri diferite) nu sunt acte ale persoanei umane reale, autonome, ci artefacte, creaţii ale persoanei create, ideaţii de grad secund, menite lumii paralele, virtuale. Spre deosebire de iscălitură (care continuă să fie pusă cu creionul pe hârtie), semnătura electronică nu reprezintă persoana reală, ci o identifică în spaţiul virtual, conform unor reguli stabilite de o autoritate mundană supraindividuală (statul).
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

Protecţia mediului, chestiune de securitate naţională

2011-07-06T06:18:00.006+03:00

Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui României, Traian Băsescu, pe tema urgentă a „conservării durabile”

Domnule Preşedinte,

Semnatarii centrează acest apel spre dumneavoastră pe o temă cu adevărat de securitate naţională, urgentă în perspectiva schimbărilor climatice: gestionarea prin conservare durabilă a puţinelor şi ultimelor habitate sălbatice din Carpaţi.

Apelul nostru critică tendinţa actuală de accesibilizare a acestor zone încă sălbatice, prin deschidere şi asfaltare de drumuri – inutile economic şi, în perspectivă, nocive ecologic - sub pretextul „dezvoltării turistice”, cel al „absorbţiei fondurilor europene” şi cel al „locurilor de muncă”.

Sunt vizate de „asfaltări” fie teritorii păduroase cvasivirgine, cu biodiversitatea păstrată - tocmai prin nefragmentare şi lipsa accesului auto - fie, în general, cursul superior al unor râuri de munte, al afluenţilor acestora, precum şi „golul alpin”.

Domnule Preşedinte, este o realitate tristă a Europei de vest faptul că în secolul trecut, sub aceleaşi precepte bine intenţionate ale „dezvoltării”, s-a produs fragmentarea prin drumuri şi accesibilizarea teritoriilor sălbatice, acestea generând invazia prin construcţii permanente (civile şi industriale – turistice şi de producţie). A urmat poluarea râurilor şi a pânzei freatice, invazia motorizată şi , în scurt timp, sărăcirea ireversibilă a biodiversităţii. Acesta este motivul pentru care - de pildă - vânătorii europeni vin în România spre a mai găsi ursul, lupul, râsul, în habitatul primordial, păstrat însă nu printr-o gospodărire atentă, meritorie, cum ne place să credem şi cum afirmăm mereu, ci prin lipsa „dezvoltării”.

Imitând Europa sub aspectul accesibilizării auto a acestor ultime teritorii montane – urmată şi aici de fenomenele enumerate -, în scurtă vreme România se va afla pe aceeaşi cale a sărăcirii mediului, numeroase glasuri avizate, vizionare şi binevoitoare - dar neascultate! - atrăgând atenţia asupra acestui risc.

Altcumva spus, printr-o politică greşită de „civilizare”, „progres” şi „dezvoltare”, bine intenţionată, dar profund ignorantă, se distruge iremediabil unul dintre puţinele atuuri turistice de prim rang, realmente valoros şi unic în peisajul european: habitatul sălbatic, biocenozele naturale şi o biodiversitate bogată, ofertantă şi valoroasă în sine!

Pomeneam despre „securitatea naţională” întrucât de calitatea mediului – a ecosistemului forestier în primul rând, a apelor freatice şi de suprafaţă, a solului - şi de complexitatea biodiversităţii , va depinde calitatea vieţii românilor în condiţiile schimbărilor climatice actuale. Utilizarea „fondurilor europene” pentru „dezvoltare” şi „crearea locurilor de muncă” trebuie să vizeze strict teritoriile deja antropizate, ocupate de comunităţi stabile – care sunt destule! – şi nu rămăşiţele de mare valoare ale naturii ancestrale!

Socotim, Domnule Preşedinte, că este de datoria dumneavoastră să atrageţi atenţia Guvernului - uzând de toate pârghiile, prerogativele şi oportunităţile prezidenţiale -, asupra necesităţii conservării durabile a mediului şi asupra obligativităţii schimbării opticii politice privind accesibilizarea prin drumuri asfaltate a ultimelor habitate sălbatice carpatine, oriunde ar fi acestea.

Magda Eugenia Mitraşcă, preşedinte - Fundaţia Academia Civică Bihor

Lavinia Andrei, preşedinte - Fundaţia Terra Mileniul III

Niculae Rădulescu Dobrogea, preşedinte - Asociaţia ECO-CIVICA

Nicolae R. Dărămuş, preşedinte - Soc. Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR

Cristian Grecu, preşedinte – Asociaţia Acţiunea Civică Directă

Paul Iacobaş, preşedinte – Centrul pt. Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă Bihor

Mircea Ilie, vicepreşedinte - Asociatia Viitor Plus

Janos Mark-Nagy, director executiv – Societatea Carpatină Ardeleană

Gabriel Păun, preşedinte – Asociaţia Agent Green

Florin Stoican, preşedinte – Asociaţia KOGAYON

Mihai Togor, preşedinte – Centrul Regional de Supraveghere Ecologică „Munţii Apuseni”

Distributismul – un model economic al viitorului

2011-07-03T08:20:00.003+03:00

de Ovidiu Hurduzeu

Distributismul, ca alternativă şi socialismului, şi capitalismului

În ultima perioadă, cei care navighează pe internet pentru a citi, a se documenta şi, eventual, pentru a-şi împărtăşi părerile şi ideile cu alţii şi pentru a polemiza (şi nu doar pentru a se distra, a se „simţi bine” şi a bârfi), întâlnesc tot mai des un termen care era necunoscut până mai deunăzi: „DISTRIBUTISMUL”. Pe facebook a apărut chiar şi un grup deschis pentru orice curios care se numeşte „LIGA DISTRIBUTISTĂ”.

Ce este distributismul?, s-au întrebat cei care mai manifestă măcar o minimă curiozitate intelectuală. Interesul lor pentru distributism a crescut şi mai mult după ce s-au documentat şi au aflat că acesta este un mod economic alternativ, în acelaşi timp, şi capitalismului, şi socialismului. Este şi firesc ca acest interes pentru distributism să se manifeste activ în Republica Moldova, ai cărei cetăţeni, după ce au trecut prin calvarul economiei socialiste, astăzi se bălăcesc în promiscuitatea economiei capitaliste.

Trebuie să menţionăm că în luna mai, în mai multe oraşe din România, printre care Constanţa, Cluj, Suceava, Iaşi, au fost organizate o serie de conferinţe şi lecţii publice, având ca subiect Distributismul. Aceste conferinţe şi lecţii publice au fost susţinute de către Ovidiu Hurduzeu, publicist român, fost profesor la Universitatea din Stanford şi la California State University, unul dintre cei mai activi promotori ai Distributismului în România. Pe 25 mai 2011, domnul Ovidiu Hurduzeu a prezentat conferinţa „Distributismul – o economie a viitorului” şi la Chişinău, la care au participat mai mulţi tineri interesaţi de economie şi dezvoltare strategică. Evenimentul s-a desfăşurat cu sprijinul Institutului pentru Dezvoltare Regională şi Administrativă Durabilă (IDRAD).

Graţie bunăvoinţei prietenilor noştri de la IDRAD, publicăm astăzi textul prezentării făcute la Chişinău domnului Ovidiu Hurduzeu. Fiind siguri de interesul sporit al cititorilor noştri pentru acest subiect, promitem să revenim şi în ediţiile viitoare la el. Lectură plăcută.

***

Am fost obişnuiţi să gândim că în lume există două mari sisteme antagoniste, capitalismul şi socialismul, şi nimic altceva. Această idee preconcepută a înlăturat din mentalul colectiv posibilitatea unei a treia căi, o cale de sine stătătoare care să se opună cu aceeaşi vigoare ambelor sisteme cu scopul de a înlătura păcatele amândurora. Deşi este singura alternativă viabilă la modelele falimentare de astăzi, deşi este o filozofie socială şi practică economică de mult timp împământenită, distributismul nu este pe placul neoliberalilor şi stângiştilor de astăzi cum nu a fost nici pe placul comuniştilor şi socialiştilor marxişti de ieri.

Istoria ultimelor două sute de ani nu-i altceva decât povestea unui balaur cu două capete – unul dintre capete este capitalismul, adică Big Business (n.n. Marea Afacere), şi celălalt, socialismul, Big Government (n.n. Marea Guvernare). Trupul comun este dat de sistemul tehnologic actual. Pentru simplitatea formulării, să numim acest balaur angrenajul tehnoglobalist.

În ultimii 40 de ani, cam de la sfârşitul anilor ‘70, asistăm la fuzionarea ideologiilor care susţin cele trei componente ale angrenajului tehnoglobalist. Socialismul marxist şi derivatele sale stângiste, multiculturalismul şi feminismul, neoliberalismul, care susţine capitalismul financiar, şi globalizarea galopantă, precum şi tehnologismul nu mai sunt ideologii adverse; ele conlucrează, se susţin reciproc. De pildă, dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor industriale, finanţate de stat şi marile organizaţii (firmele transnaţionale, în primul rând) a dus la apariţia producţiei de masă care, la rândul ei, a favorizat consumismul şi dezvoltarea pieţei mondiale. În universităţi, educaţia tehnică, devenită de o importanţă esenţială, este însoţită de un învăţământ ideologic cunoscut sub numele de „corectitudine politică”.

Angrenajul tehnoglobalist menţine masele permanent mobilizate într-o goană nebună după scopuri, obiecte şi imagini derizorii. Deşi se tot vorbeşte de libertate, această nouă ordine mondială se opune sau împiedică satisfacerea în regim de libertate a nevoilor fundamentale ale persoanei umane. În societatea de astăzi, omul de rând este incapabil să mai controleze circumstanţele propriei sale vieţi. Cu alte cuvinte, satisfacerea nevoilor noastre fizice (hrană, apă, îmbrăcăminte, adăpost) şi psihice este subordonată satisfacerii necesităţilor “tehnice” (economice, financiare) ale Angrenajului tehnoglobalist, nevoi care devin absolute.

Să vedem pe scurt care sunt caracteristicile fundamentale ale Angrenajului. În primul rând este materialist în sensul că absolutizează posesia de bunuri materiale şi susţine că nu există nimic altceva în afara acestei lumi. De aici derivă, în principal, caracterul său antinatural şi anticreştin.

Este antinatural întrucât îi cere omului să trăiască în condiţiile artificiale impuse de aşa-numita „societate de piaţă”. În acest mediu alienant, omul nu-i altceva decât o rotiţă dintr-o uriaşă maşinărie globală. Persoana, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, devine o simplă unealtă, o unitate de producţie şi consum care este înlocuită imediat dacă nu se integrează armonios în angrenajul global.

„Unitatea de producţie şi consum” a Vajnicei Lumi Noi de astăzi este un sclav specializat şi fericit. Un sclav al confortului care a renunţat mai mult sau mai puţin voluntar la libertatea sa pentru a deveni unealta sistemului şi a susţinătorilor lui. Confortul nu-i altceva decât mentalitatea şi practica delăsării prin care singur îţi pui cătuşele la mâini şi-ţi legi ghiuleaua de picioare. În schimbul renunţării la libertatea şi autonomia sa, sistemul tehnoglobalist îi oferă sclavului o viaţă trăită în paradisul consumist unde se va hrăni mereu cu iluzia posibilităţilor nelimitate (în paranteză, fie spus, consumatorul nu-i altceva decât un sclav bine tratat).

Oportunităţile, de care se tot vorbeşte acum, sunt „produse” de nişte entităţi şi maşinării abstracte, bănci, mari corporaţii şi fundaţii, formaţiuni suprastatale, nu pentru binele lucrătorilor care le servesc, ci pentru perpetuarea unui sistem anormal şi imoral; puterea este concentrată în mâinile unor guverne corupte şi a unor monopoluri private, iar bogăţia în mâinile câtorva indivizi, adevăraţi stăpâni de sclavi.

Atât comunismul, cât şi capitalismul, într-un cuvânt, angrenajul tehnoglobalist, a transformat persoana în omul masificat, omul ca mijloc. Masificarea înseamnă despuierea omului de calităţile sale divin-umane pentru a fi transformat într-un instrument anonim, interşanjabil. O „resursă umană”, cum se spune acum. Masificarea şi pierderea autonomiei personale devin inevitabile în cadrul angrenajului tehnoglobalist dominat de producţia pe scară largă şi de marile organizaţii etatiste sau private.

Angrenajul tehnoglobalist masifică şi instrumentalizează nu numai persoana individuală, ci şi ţările lumii care devin simple instrumente pentru propăşirea Noii Ordini Mondiale. Comuniştii şi iacobinii neoliberali au transformat omul şi natura într-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor este prezentată în limbajul de lemn technocratic drept o “administrare şi valorificare de resurse”. De fapt, este un jaf în toată regula.

Angrenajul tehnologic nu lasă nimic în demnitatea sa ontologică originară, de dar a lui Dumnezeu. Potrivit formulării lui Heidegger, totul „stă în rezervă”, de la individul izolat, la familie, comunitate, la bogăţiile solului şi subsolului, pentru a fi instrumentalizat şi reconfigurat ca realitate redusă la şi pentru profit. Balaurul cu două capete, unul socialist şi celălalt capitalist, este interesat doar de investiţiile extractive, fiind eficient în a stoarce resursele înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni – totul este evaluat în termeni de „valoare prezentă netă”. Crearea de valori pentru generaţiile viitoare prezintă un interes secundar.

Angrenajul tehnologic nu este smerit, a rupt legătura cu Marea Economie a creaţiei lui Dumnezeu, propunându-se pe el însuşi singura economie posibilă. Atât comunismul, cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii sălăşluite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El.

Distributismul propune o lume complet diferită de cea a angrenajului tehnoglobalist. În locul economiei capitaliste sau socialiste, supusă legilor „creşterii perpetue”, distributismul ne oferă o economie smerită. O economie la scară umană şi în armonie cu valorile locale, care combină logica profitului cu beneficiile sociale. Un model în care tehnologia nu mai subminează valorile tradiţionale, aşa cum s-a întâmplat în vremea industrializării comuniste.

O economie distributistă a viitorului va fi o economie mixtă, în care „tonul” îl vor da formele asociative şi relaţiile de reciprocitate. O economie care va restabili încrederea, empatia şi cooperarea drept valori fundamentale în domeniul social şi în sfera afacerilor. În ultimii 20 de ani, am creat o prăpastie între bogaţi şi săraci întrucât, îndepărtându-ne de Adevărul întrupat şi economia smerită, am tolerat Banul şi Puterea. Într-o ordine distributistă, toate aceste excese nu vor mai fi tolerate. Există nenumărate metode prin care putem instaura o ordine distributistă. Enumăr doar câteva de ordin economic: democratizarea creditului pentru investiţii, ajutor guvernamental pentru înfiinţarea la nivel local de întreprinderi asociative, un nou sistem de impozitare care să încurajeze pe lucrător să devină şi proprietar la firma unde îşi desfăşoară activitatea; legi pentru protejarea magazinelor de cartier împotriva marilor lanţuri comerciale, reducerea barierelor din calea noilor firme, desfiinţarea reglementărilor care socializează riscul şi privatizează profitul, o susţinută educaţie etică a producătorului şi consumatorului privitoare la costurile sociale mai largi ale anumitor activităţi etc.

Distributiştii nu privează pe nimeni de produsul muncii sale, nu-şi doresc egalitatea veniturilor sau intruziunea birocratică a statului în economie sau în viaţa privată a cetăţenilor. Doresc însă să atragă atenţia asupra lucrurilor care contează cu adevărat, acele lucruri care nu înseamnă “bogăţie artificială”. Distributismul ne întoarce acasă, spre o lume omenească, simplă şi fericită, mai aproape de adevărul credinţei noastre şi a firii românului.

(Articol preluat din flux.md.

Unde ne sunt senegalezii?

2011-07-03T08:12:00.002+03:00

de Nicolae Dărămuş

„Doamnelor şi domnilor, eu nu mă aflu aici spre a vă vinde ţara mea, Senegalul, ca destinaţie turistică de vânătoare” – a rostit calm, răspicat reprezentantul Ministerului Pădurilor din Senegal în faţa auditoriului aflat la cea de-a 51-a Adunare Generală a CIC – Conseil International de la Chasse –, desfăşurată la Bucureşti în urmă cu câţiva ani. Şi tot el a adăugat mândru: „Ţara mea are o politică ce pune accentul pe protecţia faunei, şi nu pe uciderea sa. Autorizaţiile de vânătoare sunt puţine şi se obţin greu. Spre exemplu, pentru a vâna un leu, doritorul trebuie să ceară şi să aştepte acordul preşedintelui republicii”.

Feţele celor din sală, mai cu seamă ale bogaţilor vânători occidentali, s-au cam lungit la auzul declaraţiei şi surprinderea era firească după ce, specialiştii silvici români, ca gazde ospitaliere care erau, în gudurarea lor arghirofilă, păruseră că, pe lângă urşi – exagerat de mulţi, trebuind, deci, ucişi – ar fi fost în stare să ofere spre împuşcare şi pe propriile mame dacă ar fi obţinut pe ele un preţ bun în valută.

Dinaintea afirmaţiei, conaţionalii mei rămăseseră însă inerţi: unii, neavând căşti de traducere, nu o înţeleseseră, iar alţii, mulţi, se aflau în holul hotelului unde se putea mânca pe săturate, „servi” cafea, ceai, sucuri şi pălincă, totul gratis, ceea ce era, evident, mult mai interesant. „Trebuie profitat, că, cine ştie când mai calc la Marriott să înfulec moca de toate” – se putea citi pe chipurile bucălate şi turgescente.

Cu tirada sa ecologică, mai mult decât pe gustul meu, omul m-a cucerit. L-am văzut ridicându-se şi părăsind sala, spre a-şi aprinde, singuratic, suplu şi sigur pe el, o ţigară.

Pentru articolul integral din „Jurnalul naţional“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Blog

2011-07-01T08:31:00.003+03:00

de Alexandru Ciolan

Cine nu ştie, azi, ce este un blog…! Chiar: ce este un blog…?

În ediţia a doua a Dicţionarului de cuvinte recente (1997) cuvântul nu apărea - nici nu avea cum, pentru că încă nu se născuse. Termenul weblog (din engl. (World Wide) Web Ă log "jurnal de bord" - altfel spus, un notes, un caiet de însemnări care poate fi consultat online) a fost creat pe 17 decembrie 1997 de Jorn Barger (n. 1953), adevărată legendă a culturii internetului, programator, gânditor şi, mai presus de orice, spirit liber şi nonconformist, despre care nu se ştie să fi avut vreodată un serviciu stabil. "Trăiesc - a ţinut el să se explice la un moment dat - cu pâine şi apă, ca să nu trebuiască să depind de cine ştie ce idioţi." Barger (foto) şi-a creat un site, Robot Wisdom, pe care a început să consemneze, sub forma unor nesfârşite liste de titluri succinte şi link-uri, lecturile sale zilnice de neobosit navigator online în căutare de informaţii din cele mai variate domenii: inteligenţa artificială, tendinţele tehnologice, cultura internetului, James Joyce, istorie, construcţia hypertextului etc. etc. - un adevărat corn al abundenţei revărsat generos spre uzul celor care voiau să-l urmeze în căutările sale intelectuale.
Pe la mijlocul lui 1999, un programator pe nume Peter Merholz, a hotărât că weblog era un cuvânt prea lung, aşa că a propus să fie citit we blog - sau, pe scurt, blog. Şi de atunci blog a rămas în engleză şi verb, şi substantiv, iar persoana care ţine un blog a fost numită blogger. Cinci ani mai târziu, în 2004, Merriam-Webster declara blog cuvântul anului, iar bloggingul devenise atât de popular încât începeau să apeleze la el şi politicienii.

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

Opusul Monsanto: Mondragón

2011-06-24T12:10:00.003+03:00

de Mărgărita Geică

„Nimic nu deosebeşte oamenii mai mult decât atitudinea faţă de circumstanţele în care trăiesc. Cei care aleg să scrie istoria şi schimbă cursul evenimentelor sunt avantajaţi în faţa celor care decid să aştepte pasivi rezultatele schimbării“. Sunt cuvintele preotului spaniol José Maria Arizmendiarrieta, întemeietorul cooperativelor Mondragón. În 1956 avea să se nască în provincia Gipuzkoa prima cooperativă industrială, a cărei filosofie de afaceri este bazată pe valorile cooperatiste: cooperare, participare, responsabilitate socială şi inovare.
Misiunea cooperativelor combină scopurile principale ale unei organizaţii de afaceri competitive pe pieţele internaţionale cu folosirea metodelor democratice în organizarea ei, crearea de locuri de muncă, dezvoltarea umană şi profesională a angajaţilor şi un angajament de dezvoltare în concordanţă cu mediul social.
În ceea ce priveşte organizarea, cooperativele sunt împărţite în patru arii: finanţe, industrie, distribuţie şi cunoaştere, federaţia cooperativelor Mondragón fiind astăzi cea de-a şaptea mare companie la nivelul Spaniei.
Părintele José María Arizmendiarrieta (22 aprilie 1915 – 29 noiembrie 1976) s-a născut în Barinaga, Markina-Xemein, Biscay, fiind fiul cel mai mare al unei familii modeste.
Şi-a pierdut un ochi într-un accident din copilărie aşa că nu a putut să fie soldat. În schimb, a fost jurnalist pentru ziarele de limbă bască. Acţiunile sale l-au făcut să fie arestat după război şi a fost condamnat la moarte pentru activităţile sale. Eliberat, a dorit să-şi continue studiile în Belgia însă a fost trimis într-o parohie aflată la câteva zeci de kilometri distanţă de oraşul natal. În februarie 1941, avea să pună piciorul în Mondragón. Tânărul preot în vârstă de 26 de ani avea să găsească un oraş încă suferind în urma războiului, al cărui preot local fusese împuşcat de forţele lui Franco.
Arizmendi, cum i se mai spunea, nu şi-a impresionat noii enoriaşi. Unul dintre ei avea să-l descrie astfel: „Vorbea monoton, cu o frazeologie complicată şi repetitivă greu de înţeles…“ Iniţial, enoriaşii au cerut episcopului să-l înlocuiască. Arizmendi era însă decis să găsească o cale de a-şi ajuta enoriaşii şi şi-a dat seama ca dezvoltarea economică – locuri de muncă – era soluţia pentru celelalte probleme ale localităţii. Cooperativele păreau cel mai potrivit mod de a realiza acest lucru. Cooperativele, atât ale consumatorilor cât şi ale lucrătorilor, şi organizaţiile de întrajutorare aveau o lungă tradiţie în Ţara Bascilor, întreruptă însă de război.
În 1943, Arizmendi a instituit Şcoala Politehnică, acum Universitatea Mondragón, un centru de învăţământ democratic, deschis tuturor tinerilor din regiune. Şcoala s-a extins rapid, cu bani colectaţi de la localnici pe la colţuri de stradă. Studenţilor le-a predat însuşi Arizmendi. Şcoala a jucat un rol-cheie în apariţia şi dezvoltarea mişcării cooperatiste, educarea şi responsabilizarea locuitorilor oraşului.
Arizmendi, care a murit în 1976 în Arrasate, este venerat în oraşul său adoptiv şi în întreaga lume de adepţii cooperativelor, care văd că acestea pot fi afaceri eficiente şi transforma comunităţile locale.

Corporaţia Cooperativelor Mondragón
Bunuri în valoare de 4.287 de milioane de euro la nivelul anului 2010. Birouri de afaceri deschise în Brazilia, Chile, China, India, Mexic, Rusia, SUA şi Vietnam. Fabrici deschise – în afara Spaniei – în 18 ţări, inclusiv România – Danobat şi Egurko Planerko.
Corporaţia Cooperativelor Mondragón (CCM) este considerată unul dintre cele mai de succes exemple de întreprinderi deţinute de lucrători, conform ownershipassociates.com. Luându-şi numele de la micuţul oraş basc, din nordul Spaniei, CCM s-a extins nu doar în ţara natală şi în Europa, ci şi în lume. Pentru că reţeaua ei integrată de cooperative face faţă cu succes competiţiei cu marile corporaţii convenţionale pe plan local şi mondial.
Mica firmă pornită în 1956 cu 25 de angajaţi a devenit acum o afacere de succes a 84.000 de oameni din sute de întreprinderi şi organizaţii afiliate deţinute de cei care lucrează în ele.
Firmele CCM sunt cel mai important producător de aparate de uz casnic şi maşini-unelte din Spania, deţin cel mai mare lanţ de supermarket-uri pe piaţa internă spaniolă şi sunt cel de-al treilea mare furnizor de componente pentru automobile din Europa. Printre produsele şi serviciile pe care le oferă se numără antene de satelit, autobuze de lux, prese industriale, structuri metalice mari, dar şi consultanţă în inginerie şi dezvoltare de software, pentru a numi doar câteva.
MCC suportă şi o serie de costuri, cum ar fi sprijinul acordat unor instituţii de învăţământ, lucru pe care corporaţiile obişnuite nu îl fac.
Grupul Mondragón deţine, de asemenea, un record excepţional de creştere a ocupării forţei de muncă, un amestec curios de factori explicând acest record. Aceşti factori includ o strictă politică de neconcediere a membrilor, o rată extraordinar de mare de supravieţuire a întreprinderilor, precum şi utilizarea unui anumit număr de lucrători temporari, în companiile care operează pe pieţele volatile.

Începuturile
Rădăcinile istorice ale Mondragón sunt o poveste complicată. Ţara Bascilor, cu depozite substanţiale de minereuri de fier şi cărbune, a dezvoltat o tradiţie industrială de-a lungul secolelor. Industriile de prelucrare a metalelor de diferite tipuri, precum şi construcţiile navale au prosperat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX.
În 1941, în Ţara Bascilor era sărăcie şi represiune ca urmare a Războiului Civil din Spania. Arhiepiscopul regiunii a trimis în zonă un preot tânăr, José Maria Arizmendiarrieta, care avea să joace un rol esenţial în dezvoltarea cooperativelor. Pe scurt, el a fost cel care a inspirat şi a făcut posibilă sprijinirea primelor inovaţii instituţionale ale grupului.
Arizmendiarrieta a început cu… educaţia. În 1943, el a înfiinţat o mică şcoală tehnică pentru tineri. Pe măsură ce anii absolveau şcoala, a organizat asociaţii locale de toate tipurile, de obicei sub auspiciile Bisericii, şi bazându-se pe lecturile sale din ştiinţele sociale şi pe doctrina socială catolică, treptat, le-a prezentat participanţilor ideile sale cu privire la relaţiile economice şi sociale. De-a lungul anilor, un nucleu de tineri dedicaţi s-a format în jurul valorilor propuse de Arizmendiarrieta. În cele din urmă, cinci din acest grup au absolvit şcoala tehnică, au devenit apoi ingineri şi, în 1955-1956, au deschis o afacere cu sobe pe baza de parafină, numită Ulgor.
Pe măsură ce economia îşi revenea după război, noi afaceri şi-au găsit relativ uşor pieţe de desfacere locale şi regionale. Nu a fost o competiţie internă, dar piaţa spaniolă a fost foarte protejată de presiuni din afara în anii 1950 şi 1960, un factor cheie în dezvoltarea companiilor Mondragón. Arizmendiarrieta a convins curând grupul că acestea ar trebui să aibă o sursă directa de capital propriu bancar şi în 1959 i-a ajutat să pună bazele Caja Laboral Popular.
La mijlocul anilor ’60, firmele Mondragón erau stabilizate; multe crescuseră la dimensiuni rezonabile şi erau în total peste 30. Toate au devenit în mod legal afiliate cu Caja Laboral prin semnarea unui „contract de asociere“, adoptând acelaşi set de reguli şi trimiţându-şi reprezentanţi la Adunarea Generală Caja pentru a face politica de grup. Mai multe alte instituţii importante au fost înfiinţate: un colegiu de inginerie în 1968, precursorul supermarket-urilor, lanţul de magazine Eroski, în 1969; Lagun Aro, reţeaua de securitate socială şi un serviciu de pensii, devenit independent de Caja în 1973.
Afacerile au continuat să crească, iar grupul s-a extins, dar nu exploziv, ca în primii ani.
O trăsătură definitorie a cooperativelor Mondragón de-a lungul istoriei a fost capacitatea de a adapta structurile lor instituţionale globale la circumstanţele în schimbare. În primii ani, cele mai multe dintre cooperative funcţionau mai mult sau mai puţin independent. Dar, pe măsură ce pieţele au devenit mai mari şi mai competitive, firmele au început să vadă avantajele unirii forţelor. Începând încă de la mijlocul anilor ’60, şi apoi într-o măsură mult mai mare la sfârşitul anilor ’70 şi ’80, societăţile comerciale au constituit subgrupuri regionale pentru a le oferi o gestionare strategic cuprinzătoare şi servicii conexe. Până la sfârşitul anilor ’80, grupul ca întreg a simţit că acest aranjament nu mai era adecvat. Pieţele erau globale şi Spania era integrată în mediul concurenţial al Uniunii Europene.

Structura de conducere
Grupul Mondragón a răspuns la aceste presiuni concurenţiale în mai multe moduri, dar răspunsul cel mai semnificativ a fost un brand special de unificare structural-juridică. Noua structură, creata în 1991, a adunat toate întreprinderile şi organizaţiile de sprijin sub un singur acoperiş: Corporaţia Cooperativelor Mondragón (CCM). Subgrupurile regionale au fost în mare parte dizolvate şi întreprinderile cooperatiste individuale au fost grupate în sectorul industrial din cadrul noii structuri CCM: trei grupuri principale de afaceri (financiar, industrial şi de comerţ cu amănuntul) şi, în cadrul Grupului Industrial, şapte divizii diferite.
CCM este acum condusă de un preşedinte şi un Consiliu general, compus din nouă vicepreşedinţi (câte unul pentru fiecare grup sau diviziune), precum şi din directorii celor şase departamente centrale. Oficialii CCM subliniază că scopul reorganizării nu a fost controlul centralizat operaţional, ci mai degrabă o coordonare mai strânsă a activităţilor în cadrul sectoarelor de afaceri comune şi consolidarea planificării strategice. Caja Laboral rămâne o instituţie centrală, dar acum se dedică unei activităţi bancare mai strict definite. Capitalul său de risc, precum şi funcţia de elaborare a politicilor de consultanţă şi de grup au fost în mare măsură mutate în altă parte.
Noile organe de conducere sunt responsabile pentru cele două structuri de guvernare reprezentativă, un Congres şi un Comitet permanent. La Congres participă reprezentanţi aleşi de toate cooperativele din corporaţie (în proporţie indirecta cu mărimea lor) şi este organismul de bază în elaborarea politicilor pentru CCM ca întreg, înlocuind Adunarea Generală a Caja. Comitetul permanent este format din 17 oameni aleşi din rândul reprezentanţilor din Consiliile de administraţie ale grupurilor sectoriale şi diviziilor. Comitetul permanent numeşte preşedintele CCM (CEO), trebuie să aprobe alegerea preşedintelui pentru Consiliul General şi, în general, serveşte ca un consiliu de administraţie internă.
Dacă CCM pare, la prima vedere, mai mult un conglomerat convenţional, principiile de bază ale Mondragón sunt încă în vigoare. Fiecare cooperativă este în continuare, în mod legal şi, într-o mare mîsurî, funcţional, o unitate autonomă controlată de Adunarea Generală a lucrătorilor-membri. Fiecare firmă s-a alăturat (sau, în câteva cazuri, a respins aderarea), la CCM printr-un vot al Adunării Generale şi poate vota oricând pentru ieşirea din corporaţie. Cu toate acestea, noul regim a generat controverse în cadrul grupului pe probleme cum ar fi centralizarea autorităţii, distanţarea birocratică a conducerii de membri şi altele.
Cert este că CCM este acum o afacere internaţională de miliarde de dolari cu o structura interna inventiva.

Structura internă
Practic toate societăţile cooperatiste din CCM au acelaşi statut şi structură internă. Adunarea Generala a membrilor-lucrători este cea mai înaltă autoritate din cadrul firmei şi ia decizii bazate pe principiul un membru – un vot. Adunarea Generală trebuie să se reunească cel puţin o dată pe an (de obicei o face de două ori), revizuieşte şi aprobă planul anual de afaceri şi îşi alege un Consiliu de conducere (un consiliu de administraţie internă) şi un preşedinte al Consiliului general. Membrii Consiliului şi preşedintele au un mandat de patru ani şi pot fi realeşi. Consiliul general numeşte şi are posibilitatea de a elimina CEO-ul şi trebuie să aprobe alegerea directorilor executivi numiţi de acesta. Consiliul se întruneşte bisăptămânal sau lunar pentru a face sau a revizui propunerile de politici pe care Adunarea Generală trebuie să le ia în considerare, să monitorizeze echipa de management şi performanţa companiei şi punerea în aplicare a politicii companiei.
Intreprinderile din CCM au, de asemenea, un Consiliu Social, care se întruneşte lunar şi este format din reprezentanţi aleşi de către departament, cu mandat de doi, putând fi realeşi. Consiliul Social serveşte la facilitarea comunicării între management şi linia frontului şi prezintă perspectiva lucrătorilor din prima linie în discuţiile cu managementul superior. Se pronunţă în orice chestiune importantă pentru lucrători, dar se concentrează, de obicei, pe comunicarea cu managementul şi pe problemele legate de condiţiile de muncă, sănătate şi siguranţă, de calendarul de lucru şi de relaţiilor de muncă şi de personal.

Rolul Băncii Caja Laboral şi al diviziei antreprenoriale
Un rol esenţial în succesul CCM îl joacă dezvoltarea grupului de „instituţii de sprijin“. Unul dintre acestea este grupul de afaceri, bazate mai întâi pe regiune, şi mai apoi pe sector. Dar poate că cea mai importantă dintre aceste instituţii de sprijin, în special în primele două decenii, a fost banca grupului, Caja Laboral. Firmele deţinute de angajaţi au avut în mod tradiţional mari dificultăţi în obţinerea de finanţare adecvată. Părintele Arizmendiarrieta i-a convins pe cei din Mondragón să fondeze o organizaţie de finanţare, creată special pentru a oferi lucrătorilor-proprietari capital, pentru a răspunde, în general, la necesităţile financiare ale noilor întreprinderi cooperative şi ale cooperativelor care se confruntă cu dificultăţi. Caja a îndeplinit un alt rol-cheie de sprijin de-a lungul anilor, printr-o organizaţie internă unică numită „Divizia antreprenorială“. Această divizie a fost creată cu rolul de a oferi un management extins şi consultanţă tehnică întreprinderilor noi şi în extindere, ca şi firmelor cu probleme din reţea. Asistenţa diviziei antreprenoriale a fost crucială pentru succesul pe termen lung al multor întreprinderi din grup.
Rolul Caja s-a schimbat însă considerabil în ultimele decenii. Pe măsură ce societăţile cooperative deveneau mai mari şi nevoile lor financiare şi de piaţă şi mediul de reglementare au evoluat, CCM şi Caja au luat decizia strategică ca cea din urma să se concentreze mai mult asupra consumatorilor tradiţionali şi asupra afacerilor bancare. În 1991, divizia antreprenorială a fost dizolvată, dar scopul nu a fost în nici-un caz abandonat.
Funcţiile ei pur şi simplu au fost transferate către alte instituţii din cadrul CCM. O instituţie denumită Fondul Intercooperatist Central, la care fiecare societate cooperativă contribuie cu 10% din profitul anual, şi alte instituţii similare furnizează capital de risc, în timp ce asistenţa tehnică şi de gestionare este asigurată de Departamentele Centrale ale CCM sau de personalul din diviziile sectoriale. În plus, o parte din foştii specialişti ai diviziei de antreprenoriat au creat o nouă cooperativă, LKS Consulting (şi mai târziu încă una, LKS Engineering), care vinde servicii de consultanţă pentru cooperative şi alte organizaţii.

Părintele Justin Pârvu: România – rezistenţa ortodoxă din Balcani

2011-06-24T10:02:00.004+03:00

Interviu realizat de monahia Fotini, apărut în numărul 17 / 2011 al revistei Atitudini.

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre poetul şi mărturisitorul Radu Gyr. V-a ajutat poezia lui Radu Gyr în închisoare?

Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viaţa de detenţie a lui Radu Gyr, anume – asumarea sentinţei condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranţa zilei de mâine, aşteptând în orice clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru că era atât de inumană şi bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteţi imagina. De pildă, condamnaţii la moarte erau încarceraţi într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea altora şi trăgeau câte un foc de armă, aşa de formă, ca să audă deţinuţii, care aşteptau cu sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăieşti aceste momente.

Uneori îşi băteau joc de ei, minţindu-i că urmează să fie executaţi. Bieţii deţinuţi erau legaţi la ochi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie care trăgea cu gloanţe false, şi apoi erau duşi iarăşi la celulă. Iar după două-trei săptămâni veneau şi anunţau schimbarea pedepsei. Cei care aveau condamnări la moarte erau supuşi la chinuri şi pedepse mai aspre, cum ar fi scaunul electric, o alimentaţie minimă şi te făceau de ajungeai ca o cârpă lepădată. Deveneai ca un om mort de viu. Eu însumi am stat în celulă cu un comandant legionar de prin Ardeal, care a întâmpinat astfel de torturi – Roşca Mihai. Şi ajunsese, săracul, în starea asta de cădere morală şi fizică, tot așteptându-și condamnarea timp de o lună de zile. După o lună de zile, a venit comutarea pedepsei. Dar când mă gândesc la Radu Gyr că a stat un an de zile supus acestei terori… Însă Gyr avea o imensă forţă lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simţea onorat să își dea viaţa pentru Dumnezeu şi idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii. Toţi ne-am hrănit din poezia lui, care era binecunoscută nu doar de deţinuţii legionari, ci şi de toţi ceilalți, de alte orientări politice, care rămâneau uimiţi şi pătrunşi de sacrificiul legionarilor, care renunţau şi la puţina lor porție de mâncare pentru a salva pe altul mai plăpând. Însuşi gestul de a oferi ceva altui deţinut în închisoare putea fi fatal, pentru că dacă erai prins, erai aspru pedepsit sau chiar executat pe loc. Deci, era şi un risc foarte mare la care se supuneau. Şi pentru faptul că ştiai o poezie de Radu Gyr, te trezeai imediat cu dosarul verde.

Prima poezie de Radu Gyr, pe care am învăţat-o, a fost As’noapte, Iisus… Poeziile lui erau scrise pe perete sau pe pantof. Radu Gyr a fost aşa de mare, că nici măcar nu s-au putut atinge de el: a rămas viu şi nevătămat.

Cum reuşeaţi să scrieţi pe pantof?

Umezeai oleacă pantoful, talpa, şi scriai cu varul de pe perete. Se imprima extraordinar varul în cauciucul acela înmuiat. Unii mai confecţionau peniţe din lemn de fag sau stejar. Noi ne lăfăim acum cu calculatoarele că încap mii de cuvinte pe un centimetru pătrat, pe când acolo noi scriam numai începutul cuvântului, ca să încapă. Aşa procedam şi cu alfabetul morse, băteam doar începutul cuvântului, iar restul era de la sine înţeles. Erau deţinuţi cu o aşa inteligenţă încât ştiau din memorie poezii întregi, citate întregi din Sfânta Scriptură şi le transmiteau pe calea aceasta a alfabetului morse. De aceea mergea foarte rapid comunicarea prin morse; era o adevărată publicaţie şi ziaristică. Însă gardienii au aflat de alfabetul morse şi de acum stăteau cu stetoscopul la ureche şi ascultau prin celule. Dar şi noi învăţasem unde să ne aşezăm să batem în perete. Eu mă aşezam în unghiul morţii, imediat după uşă, între uşă şi perete, şi ei nu aveau cum să vadă; stăteam cu spatele aşa la perete şi cu mâna băteam morse. Iar gardianul te vedea că stai popândău acolo, şi îşi zicea: „Ei, acela nu face nimic”.

Martirii din temniţele comuniste sunt criticaţi pe de o parte că nu au adus un aport Bisericii, şi nici neamului, datorită controversatei lor apartenențe politice…

Iniţiatorii Mişcării Legionare erau în primul rând oameni creştini model, erau nişte modele ale societăţii. Ei au adus un mare aport neamului şi Bisericii în acea perioadă. Au refăcut viaţa bisericească şi duhovnicească a poporului, pentru că era o oarecare decădere. Au întreţinut o flacără aprinsă de rugăciune, au întreţinut un spirit viu al jertfei şi sacrificiului, al omeniei. Acei tineri nu au urmărit scopuri politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii. Nu era vorba de vreo rătăcire, să pui neamul mai presus de Biserică, ci doar să aduci neamul în Biserică şi la consolidarea aceasta, au contribuit minţile cele mai înalte ale culturii şi spiritualităţii noastre de atunci, pe care noi acum le îngropăm. Ei au reuşit să îi dea ţăranului o pâine mai ieftină, acesta era de altfel scopul lor. În afară de asta, ei au avut un rol foarte important în stăvilirea comunismului.

De pildă, în anul 1920, când era ancorat la Iaşi steagul roşu deasupra atelierelor din Nicolina, alături de fotografia lui Marx, Codreanu s-a ridicat şi a aruncat de acolo cârpa aceea roşie. Atunci mult tineret s-a ataşat Mişcării Legionare. Erau multe manevre străine, ce introduceau la noi în țară corupţia, în special ruşii şi evreii, care stăpâneau presa, învăţământul şi comerţul. Legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulţi evrei simpatizanţi ai Mișcării, iar Radu Gyr însuşi a înfiinţat Teatrul Evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor, atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc.

Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi. Ei vin acum cu holocaustul lor, cum că românii i-au maltratat şi i-au dus în lagăre; dimpotrivă noi i-am protejat pe evrei. Antonescu avea ordin de la germani să îi aresteze pe evrei şi să îi închidă în lagărul din Transnistria. Antonescu ce a făcut? Nu a arestat niciun evreu. Ci în locul evreilor a adunat toţi ţiganii, i-a dus în lagăr, unde trebuiau duşi evreii. Nemţii ne întrebau cum stăm cu evreii. „Da, i-am deportat pe evrei”, pe când evreilor le-a dat în alb paşaport Antonescu să părăsească ţara şi aşa au scăpat de uciderea nemţilor.

Este cunoscut faptul că era o relaţie amicală între Codreanu şi rabinul sef din România, care a fost foarte impresionat de personalitatea Căpitanului, şi se întrețineau în discuții. Căpitanul era chiar şi împotriva nazismului. Se ştie că atunci când au vrut să cumpere o maşină, Codreanu a dat ordin camarazilor săi să cumpere o maşină străină, dar numai nemțească să nu fie. Nu împărtăşea deloc spiritul egoist al nazismului. Dacă nu era Mişcarea Legionară am fi avut aceeași soartă cu a sârbilor, cum au fost ei decimaţi de germani, cu protecţia papalităţii cu tot. În fond, atât ruşii cât şi germanii erau state cu o puternică doctrină ateistă.

Dacă acei tineri de care povesteaţi au reușit să coboare steagurile roşii, vom reuşi oare şi noi să înlăturăm steagurile ungureşti de pe clădirile principale ale Statului Român, aşa cum de pildă s-a întâmplat la Târgu Mureş unde ungurii şi-au arborat aşa-zisul steag al Ţinutului „secuiesc”, deasupra steagului României? Credeţi că vor dobândi autonomie, după cum urmăresc?

Conform situaţiei actuale, ei nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi. Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este temperatura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze. Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri. Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice. Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă. Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.

Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică. Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică? De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului sentimente nobile, sentimente patriotice. Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică. Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce. Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală, putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

Cum vedeţi conflictul din ultima vreme dintre patriarhiile ortodoxe, cu precădere între cea a Ierusalimului şi cea a României?

Acestea nu sunt decât nişte cancanuri patriarhale, care sunt provocate special spre a ţine Biserica în tulburare şi conflict. Ştim foarte bine că şi patriarhii au azi susţinere şi interese politice, pentru că nu mai există nicio instituţie nedirijată la ora actuală. Sunt interese neortodoxe de scindare a Bisericii. Au mai fost în istoria Bisericii conflicte între Patriarhii, dar au ţinut mai presus de toate neştirbită unitatea Bisericii, călcând în cele din urmă peste toate orgoliile şi neînţelegerile lor. Dacă, azi, capii bisericilor se bat de la o bucăţică de pământ, ce încredere să mai aibă credincioşii în ei? Cum mai pot ei propovădui neagoniseala şi smerenia? Noi fericim pe făcătorii de pace şi nu preafericim pe făcătorii de dezbinare. Duşmanii Bisericii dănţuiesc de bucurie, uitându-se la conflictele dintre ortodocşi, iar aceşti patriarhi, cu voie sau fără voie, cad în laţurile lor, făcând jocul acestor neiubitori de adevăr. Să ne rugăm pentru pacea şi unitatea lor!

Apar multe articole în presă cu caracter ateist, denigratoare la adresa creştinilor practicanţi, încercând să anuleze convingerile de bază ale Ortodoxiei, cum ar fi credinţa în viaţa de apoi. Credeţi că afectează viaţa creştină?

Aceste articole apar tocmai spre a opri oamenii să ia calea credinţei. Pentru că această criză economică i-a determinat pe oameni să se refugieze mai mult în sânul Bisericii. Şi acest lucru îi deranjează pe cei ce vor să obţină alte rezultate de pe urma acestei crize provocate; credinţa nu face parte din planul lor. Iar lumea intelectuală, în general, nu prea a avut convingeri religioase, ci a scris pentru cine a întins un salariu mai mare. Oamenii presei scriu la comanda stăpânilor lor. Ateismul bolşevic tot încearcă să renască. Aceşti oameni vor ca noi să ajungem nişte roboţi, adică oameni fără niciun scop şi ateismul este arma lor de bază. Au provocat sărăcia, ca omul să nu se mai gândească decât la o bucată de pâine pentru ziua de mâine. Dar, iată că oamenii se mai gândesc şi la Dumnezeu.

Această robotizare a societăţii, ei o încearcă acum şi prin invazia erei electronice, prin aceste cipuri, împotriva cărora sfinţia voastră aţi tras un mare semnal de alarmă şi aţi sfătuit credincioşii să nu le accepte cu niciun chip şi să ceară autorităţilor dreptul la o viaţă liberă, o viaţă normală. Mulţi dintre aceşti credincioşi sunt însă bulversaţi, deoarece primesc sfaturi diferite de la alţi duhovnici, unii chiar de renume, inclusiv din Sfântul Munte Athos iar sfinţia voatră aţi fost acuzat că panicaţi creştinătatea şi provocaţi tulburare…

A spune un adevăr nu înseamnă că produci panică. Uneori adevărul e greu de purtat, mai ales pentru cei ce nu se leapădă de cele ale lumii. De altfel şi vin mulţi credincioşi care s-au dus să viziteze Muntele Athos, Ierusalimul şi alte oaze duhovniceşti ale lumii şi se întorc înapoi aproape neschimbați, contrariaţi chiar că nu mai găsesc acolo o viaţă de asceză şi nevoinţă, după cum se aşteptau, după cum citesc prin paterice şi prin cărţi. Nu mai găsesc decât sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni, de unde primesc mângâiere şi ajutor în necazurile lor, dar un sfat, o susţinere duhovnicească – cu anevoie găsesc.

Din păcate, Athonul s-a modernizat şi şi-a ieşit de pe făgaşurile lui de altădată. Majoritatea călugărilor sunt neinformaţi şi nu sunt la curent cu problemele oamenilor, dar dacă ar fi avut dragoste şi durere pentru lume, ar fi descoperit prin Duhul Sfânt ce să le spună. Dar uneori, pentru că stăm izolaţi de lume şi mergem la slujbele Bisericii şi facem câte o demonstraţie de priveghere, ni se pare că ne-am făcut datoria şi că avem rugăciune. Rugăciunea este smerenie şi durere pentru celălalt. Athoniţii trebuie să aibă mare grijă în ceea ce spun, pentru că omul simplu se îndreaptă către ei cu credinţă, ştiind că este un munte aflat sub protecţia Maicii Domnului, un munte al nevoinţelor sihăstreşti, un far de lumină pentru ei.

Viaţa creştină din Grecia a decăzut foarte mult şi evlavia românilor îi depăşeşte. Nu ai să vezi în curţile bisericilor noastre credincioşi care să fumeze, la ei însă credincioşii fumează alături de preoţi. Şi eu, când am ieşit din închisoare, am călătorit spre Athos cu gândul de a rămâne acolo, dar primul călugăr grec pe care l-am întâlnit, era unul care fuma nestingherit în văzul lumii. Nu mi-a mai trebuit Athos şi abia aşteptam să mă întorc în ţărişoara mea. Bineînţeles că nu toţi sunt aşa, sunt şi acolo oameni aleşi, oameni ai rugăciunii, dar la greci fumatul şi alte obiceiuri sunt lucruri normale, fireşti, nu îşi mai pun problema că păcătuiesc.

Ce le transmiteţi athoniţilor care contestă poziţia sfinţiei voastre referitoare la cipuri?

Athoniţilor care contestă această convingere a noastră, eu le transmit să aibă grijă să nu se depărteze de la principiile şi acrivia adevăraţilor athoniţi, bătrânilor care le-au lăsat lor rânduielile athonite. Să nu se depărteze, prin modernizare, pentru că vine osânda lui Dumnezeu şi nu o să mai avem nici atât cât ne dă Dumnezeu. Să ne gândim că judecata va începe de la casa noastră ortodoxă. Ei trebuie să fie un model de morală creştină şi lepădare de cele lumeşti, ca să nu se facă sminteală fraților mai mici, care vin către ei ca la nişte luminători ai Ortodoxiei. Iar dacă nu cunosc aceste probleme şi nu au găsit răspuns înaintea lui Dumnezeu la aceste probleme, mai bine le-ar fi lor să tacă decât să grăiască împotrivă. La judecată o să îi întrebe Dumnezeu: ce aţi făcut voi pentru neamurile acestea ortodoxe? Să dea Dumnezeu să iasă cu bine la această întrebare.

Iar credincioşilor care sunt derutaţi de poziţia lor, ce le spuneţi?

Ortodocşilor noştri români le transmit să fie credincioşi principiilor creştine unde s-au născut. Pentru ei, cea mai sănătoasă rânduială este acolo unde s-au botezat şi au văzut lumina zilei şi a Ortodoxiei. Să fie statornici în ceea ce le-am spus şi până acum, să nu primească aceste otrăvuri electronice, pentru că sunt periculoase, atât pentru viața aceasta temporară, cât şi pentru cea veşnică, datorită scopurilor antihristice ce le ascund. Să se gândească, aşa cum spune psalmistul – că toată bogăţia aceasta a lumii este deşertăciune. Am spus şi alte dăţi: nu trebuie să primim aceste strâmtorări şi necazuri cu panică, ci cu bărbăţie şi seninătate să mergem pregătiţi cu sufletul pe poarta cea strâmtă a Crucii, prin care a intrat Hristos şi ne-a ridicat la frumuseţea cerească. Noi nu avem aici cetate stătătoare, ci luptăm nădăjduind în Împărăţia veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu. Neamul nostru este obişnuit cu suferința şi va trece şi de această ispită, pe care o consider ca pe cea mai periculoasă din toate care au fost până acum. Dar Dumnezeu, cum ne-a orientat atâtea veacuri, o să ne orienteze şi de aici înainte.

Cu timpul își vor da seama din ce în ce mai mulţi că aceste cuvintele ale mele au fost adevărate şi mă rog pentru ei ca să poată face faţă urgiei ce va veni şi să biruiască fiara antihristică, ce i s-a dat putere să biruiască şi pe cei aleşi de îi va fi cu putinţă. Noi nădăjduim că, creştinătatea se va trezi şi va primi puterea Sfântului Duh, pentru rugăciunile martirilor şi tuturor sfinţilor noştri, cărora ne rugăm. Amin!

Ovidiu Hurduzeu: „Românii trebuie să fie din nou stăpâni la ei acasă“

2011-06-22T09:05:00.004+03:00

Interviu de Răzvan Papasima

Scriitorul Ovidiu Hurduzeu radiografiaza critic peisajul cultural romanesc si da solutii nationalist-distributiste pentru regasirea spiritului si a traditiilor unei societati aflate in plina degringolada globalista. Recent revenit in Romania pentru o scurta vacanta, a sustinut mai multe conferinte intr-un periplu prin tara, dar si in Republica Moldova. Inainte de a pleca spre Statele Unite, Ovidiu Hurduzeu a acordat revistei VIP un interviu ale carui raspunsuri nasc intrebari profunde.

Traiti de aproape doua decenii in Statele Unite, dar ati ramas, sufleteste, in Carpati. Cartile dvs., in special A treia forta: Romania profunda si Economia libertatii, sint dovezi materiale ale acestei captivitati spirituale si, in acelasi timp, o incercare de a schimba starea de fapt din tara. Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi bine?

Romanii trebuie sa fie din nou stapini la ei acasa. In prezent, Romania nu mai este o casa, o gospodarie, ci o gara in care astepti trenul pentru o alta destinatie. Nu mai este o patrie, ci un loc unde se fac bani sau se crapa de foame, un cazinou sau un ghetou, o locuinta temporara, pe care vrei cit mai repede s-o parasesti. Cred ca majoritatea romanilor isi pregatesc copiii sa paraseasca tara. Cind esti mereu pe picior de plecare, nu-ti mai pasa ce se intimpla in jur. De aici, lipsa de reactie a populatiei fata de toate evenimentele negative care o afecteaza. In ochii multora, a lupta pentru Romania, a fi patriot, nationalist sau cum vreti sa-i spuneti, a devenit o actiune subversiva. Pina nu dispare patologia sociala a „parasirii corabiei“, nu prea exista sanse pentru o schimbare la fata a Romaniei.

Pentru interviul integral în revista VIP click AICI.

Otravă înghiţită și lumină refuzată (II)

2011-06-22T06:06:00.005+03:00

de Nicolae Dărămuş

„În 2009, acoperiţi de crepusculul unui ianuarie, rulând pe un drum aglomerat aproape de Lake Worth în Florida, am intrat dintr-odată într-o zonă stranie, un fel de cimitir format din lungi şiruri de case neluminate, părăsite, afişând futile panouri «de vânzare», «de închiriat». Toţi proprietarii acestor locuinţe modeste fuseseră expulzaţi fiindcă nu îşi plătiseră cheltuielile. Locul picura umilinţa părinţilor, disperarea copiilor, întrupând decadenţa unei societăţi.

«La grandeur d’une civilisation se juge à la façon dont el traite les plus faibles» («Grandoarea unei civilizaţii se judecă după felul în care îi tratează pe cei mai slabi» – n.m.), scria Jean Rostand. Civilizaţia americană părea să fi ajuns rău sub acest aspect.“ Nu este începutul unui roman, cum ar sugera talentul literar al autorilor – prof. dr. Yvan Allaire şi prof. dr. Mihaela Fârşirotu –, ci al unei lucide şi generoase cărţi de analize şi sugestii economice: Plaidoyer pour un nouveau capitalisme (Pledând pentru un nou capitalism). Captând cititorul prin adevăruri de bun-simţ, rostite ferm de un adept declarat al capitalismului (prof. dr. Yvan Allaire este, după Financial Post Magazine, „unul dintre cei şase guru economici ai Canadei“, membru în Consiliul Forumului Economic de la Davos etc.), cartea trezeşte în cititor nădejdi şi ceea ce aş numi „emoţia demnităţii“.

Cuvinte ca o sabie de cristal
„Această carte atacă dur sistemul financiar, ca şi pe anumiţi operatori care îl jefuiesc. Noi estimăm şi încercăm să demonstrăm că, pe nesimţite, economiile ţărilor – cea a Statelor Unite în primul rând – au fost împinse spre o formă de capitalism în care pieţele financiare domină, fac legea şi îşi impun voinţa întreprinderilor. Afirmăm că această evoluţie nefastă este cauza fundamentală a crizelor şi fiascourilor financiare repetate de două decenii încoace. Propunem reforme care, în opinia noastră, ar reaşeza finanţele la locul modest pe care ele ar trebui să îl ocupe şi care ar aduce în întreprinderi o gestionare pe termen lung, precum şi un anume nivel de loialitate, de încredere mutuală şi solidaritate esenţiale bunei funcţionări a oricărei organizaţii umane“ – scriu în continuare autorii. Într-un interviu acordat de aceştia, rezumat în cele ce urmează, referirile la România au fost clare.

Pentru articolul integral din Kamikaze, click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Efectul yo-yo

2011-06-17T10:45:00.005+03:00

de Alexandru Ciolan

Yo-yo (ortografiat şi yoyo), numele contemporan pentru discul care urcă şi coboară pe o sfoară, jucărie simplă şi veche de când lumea, apare (incredibil!) într-un dicţionar românesc de-abia în anul 2000 (în Marele dicţionar de neologisme al lui Florin Marcu).

Jucăria pare a se fi născut, ca atâtea alte lucruri, în China antică, cu vreo mie de ani înainte de Hristos şi era pe atunci din fildeş şi fir de mătase. Cinci secole mai târziu, în Grecia, pictat pe un vas, aflăm un băiat care ţine în mână un diskos, un disc atârnat de o sfoară (foto 1). După multe veacuri în care nu ştim mai nimic despre soarta jucăriei, Europa o redescoperă şi face din ea un obiect de alungat plictisul aristocratic. Un portret de la sfârşitul secolului al XVIII-lea îl înfăţişează pe cel ce ar fi trebuit să devină Ludovic al XVII-lea al Franţei (mort în închisoare la vârsta de zece ani) ţinând în mâna dreaptă ceea ce se numea un bandalore (foto 2). Tot cu bandalore se juca, la 1791, şi o cochetă pariziancă (foto 3). Pe generalul Lafayette, pe contele Mirabeau şi pe Napoleon jucăria îi ajuta să-şi adune gândurile. Peste Canalul Mânecii, viitorul George IV se joacă şi el, într-un portret, cu un quiz.

Atât jucăria actuală, cât şi numele ei nu ne vin însă pe filieră eropeană, ci de peste mări şi ţări: din Filipine şi din Statele Unite. În tagalog, limba vorbită în insula Luzon, yo-yo înseamnă "du-te-vino", iar legenda urbană ţesută în anii '30 de producătorul nord-american al jucăriei pretinde că ar fi fost iniţial o armă, inspirată de modul de a vâna al cameleonului: desfăşurându-şi limba, acesta înhaţă prada, după care îşi înfăşoară la loc limba în gură. Ascunşi în copaci, filipinezii ar fi aruncat asupra vânatului o piatră aflată la capătul unei corzi din liane. Dacă rata ţinta, piatra revenea, cuminte, asemenea bumerangului, la vânător. Existenţa armei nu a fost dovedită, dar yo-yo era în Filipine cea mai populară jucărie, pe care şi-o construia orice copil.

Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

Statul şi pieţele

2011-06-16T14:17:00.004+03:00

de Yvan Allaire

Prezentare la Academia Română
Bucureşti, 23 mai 2011

Criză financiară sau criză morală…?
• Criza financiară din 2007-2008 s-a transformat în multe state în recesiune economică şi în criză fiscală;
• Cruda ironie este că guvernele au trebuit să se îndatoreze pentru a salva sistemul financiar şi pentru a face faţă recesiunii pe care tocmai acest sistem o produsese; apoi guvernele au fost forţate să impună popoarelor lor politici de austeritate pentru ca aceleaşi bănci să nu cumva să sufere pierderi în urma creditelor acordate guvernelor;
• Criza financiară a fost de fapt o criză morală, care încă nu a luat sfârşit;
• În acest timp, se depun mari eforturi menite a reglementa funcţionarea sistemului financiar, sau cel puţin a lăsa impresia că se face aşa ceva…
• „Şi totuşi, nu putem să nu fim cuprinşi de un sentiment de zădărnicie la vederea acestui masiv efort, de impresia că nu se vizează adevăratele cauze ale acestei crize care se încăpăţânează să persiste, că totul seamănă cu pregătirea pentru a lupta într-un război din trecut.
• Nimic din ceea ce se propune nu schimbă de fapt caracterul sistemelor financiare, motivaţiile care le animă, lăcomia de care sunt infectate. Prin urmare, să ne pregătim pentru următoarea criză…“
Yvan Allaire, „After the melt-down“, în Policy Options, martie 2011
Pentru articolul integral de pe CRIP click AICI.

Un sistem bancar distributist

2011-06-12T19:09:00.005+03:00

de John Médaille

Un hâtru spunea undeva că infracţiunea de a jefui o bancă nu înseamnă nimic în comparaţie cu aceea de a înfiinţa una. Henry Ford găsea că sistemul actual de creare a banilor de către bănci este atât de revoltător încât, dacă oamenii ar înţelege cum funcţionează, ar avea loc imediat o revoluţie. Ce i s-a părut lui Ford atât de respingător? Pur şi simplu, faptul că, înainte de a semna ipoteca pentru a-ţi achiziţiona o casă, contractul de credit pentru cumpărarea unei maşini sau chitanţa de plată cu cardul de credit la McDonald's pentru un hamburger, banii pentru plata casei, a maşinii şi a hamburgerului nu există; ei sunt creaţi chiar în momentul în care semnăm/împrumutăm. Aşadar, băncile creează bani sub formă de credite purtătoare de dobândă.
În general, se crede că atunci când depunem banii la bănci, acestea îi împrumută cu dobândă pentru a împărţi cu noi o parte din profituri. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Băncile nu împrumută din depozite. Acestea sunt păstrate ca rezerve pentru cazurile de pierderi sau pentru cantitatea de numerar necesară zilnic. Băncile dau cu împrumut din depozite multiplicate prin practicarea sistemului de rezerve fracţionare. De exemplu, dacă depozitezi 100.000 de dolari, banca păstrează o parte din aceştia ca rezervă, iar restul îi dă cu împrumut. Dacă rata rezervelor minime obligatorii este de 10%, banca reţine 10.000 de dolari ca rezerve, iar restul de 90.000 de dolari sunt împrumutaţi. În realitate, banca nu dă împrumutătorului 90.000 de dolari, cât a cerut acesta, ci creează un credit de 90.000 de dolari în baza căruia debitorul poate scrie cecuri. Astfel, vor exista în depozit încă 90.000 de dolari, din care banca va depune în rezervă 9.000 şi va împrumuta 81.000 şi aşa mai departe. Astfel, depozitul iniţial de 100.000 de dolari este multiplicat rapid în împrumuturi de 900.000 de dolari în baza unui total de un milion de dolari în depozit. Aproape toţi banii din Statele Unite sunt creaţi de bănci din împrumuturi. Crearea de bani a devenit o activitate monopolistă a băncilor private.

Contractul invalid
Caracteristic sistemului de rezerve fracţionare este faptul că practic toţi banii sunt creaţi din datorie, ceea ce înseamnă că toţi banii împrumutaţi aduc băncii o dobândă. Problema este însă că băncile, prin fiecare nou împrumut, creează creditul principal, dar nu şi banii pentru plata dobânzilor. Plata acestora trebuie să se facă prin contractarea de noi împrumuturi, iar dobânzile aferente acestor noi datorii vor putea fi achitate, la rândul lor, prin alte împrumuturi. Acest fapt conduce la încheierea unui „contract imposibil“ [termenii contractului sunt imposibil de respectat], în care nu există niciodată suficienţi bani pentru a restitui creditele fără a lua alte împrumuturi. De exemplu, dacă împrumutăm 1.000 de dolari pentru un an la o rată a dobânzii de 10%, va trebui să plătim înapoi 1.100 de dolari. Cei 1.000 de dolari au fost injectaţi în economie prin primul împrumut, dar nu şi cei 100 de dolari care reprezintă dobânda. Altcineva trebuie să împrumute cei 100 de dolari, dar va avea de restituit, împreună cu dobânda, 110 dolari; aşadar, altcineva trebuie să împrumute 10 dolari şi aşa mai departe. Cu cât este mai mare rata dobânzii, cu atât este mai invalid contractul ¹.
Cu alte cuvinte, împrumuturile trebuie să fie injectate constant în economie pentru a fi plătite dobânzile împrumuturilor mai vechi. Fiecare nou împrumut atrage după sine o serie infinită de alte împrumuturi. Efectul este că se produce o expansiune continuă a creditului în economie, indiferent dacă economia – şi ne referim la economia reală, constituită din bunuri şi servicii – are nevoie sau nu de aceste fonduri. În cele din urmă, nevoile economiei reale şi cele ale economiei financiare ajung să nu mai coincidă, rezultatul fiind declanşarea unei crize a creditelor ².
Banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei într-o ţară, deci a bunurilor care sunt de vânzare la un moment dat. Avem nevoie de serviciile financiare şi de creare a banilor pe care băncile le pun la dispoziţie. O cantitate sporită de bunuri necesită o masă monetară mai mare, iar fondurile financiare sunt necesare, întrucât va exista mereu un interval de timp între semănat şi recoltare, între deschiderea unei linii de producţie şi vânzarea produselor, iar în acest interval este nevoie de finanţare pentru ca afacerea să continue.
Dar avem oare nevoie să apelăm la actualul sistem bancar pentru a face rost de bani? Atunci când băncile creează noi credite, acestea nu creează şi bogăţie. Ele îşi sporesc doar puterea de a controla rezervele existente de bogăţie. Pentru a ilustra acest fapt, să comparăm împrumutul bancar cu următorul caz: Un fermier împrumută grâu de la vecinul său. Grâul împrumutat reprezintă munca şi bogăţia vecinului şi nimeni nu poate nega dreptul împrumutătorului de a cere în perioada recoltei nu doar restituirea grâului său, dar şi o cantitate suplimentară de grâu ca răsplată pentru munca sa şi pentru riscul pe care şi l-a asumat.
Dar să ne imaginăm că în loc de a apela la vecinul său, fermierul merge la bancă. Spre deosebire de vecin, banca nu are nici grâu, nici bani pentru a-l împrumuta. În schimb, aceasta „împrumută“ credite pe care ea însăşi le creează, credite care au puterea de a decide bogăţia altor oameni. Aceste credite nu reprezintă o muncă, ci doar puterea monopolului legal de care dispun băncile. Dar puterea financiară pe care o are monopolul va fi mult mai mare decât puterea unui fermier, întrucât un fermier poate crea bogăţie doar prin munca sa, în timp ce banca creează un simulacru de bogăţie prin apăsarea câtorva butoane la un computer, iar durata producerii acestei bogăţii este incomparabil mai mică decât durata de care are nevoie un fermier pentru a produce grâu. Oamenii care creează bogăţie reală nu pot intra în competiţie cu cei care produc, ex nihilo, bogăţie financiară.
În plus, băncile au tendinţa de a emite prea mulţi bani în vremuri bune, provocând inflaţie, şi prea puţini în perioadele grele, împiedicând redresarea şi provocând deflaţie. Atunci când sunt emişi bani, volumul emis trebuie să reflecte în mod adecvat stocul de bunuri şi servicii pe care îl reprezintă banii. Dar atâta vreme cât acest stoc variază de la o zi la alta, volumul de bani nu poate corespunde niciodată perfect cantităţii de bunuri. Soluţia este ca banii împrumutaţi să fie utilizaţi mai ales în scopuri productive. Băncile îşi pot însă înmulţi profiturile prin acordarea împrumuturilor pentru consum (de ex., carduri de credit) sau a împrumuturilor pentru speculaţii financiare. În acest mod, ele creează mai mulţi bani decât este nevoie pentru producţie, conducând, în acelaşi timp, la instalarea unei tendinţe sistematice spre speculaţie şi consumerism.

Banii şi comunitatea
Toate acestea conduc la întrebarea: „Cine ar trebui să creeze bani în locul băncilor?“ Banii sunt un mijloc prin care putem achiziţiona cu uşurinţă alte bunuri. Acest fapt ne sugerează cine sunt cei care ar trebui să creeze bani: oricine produce bunuri şi servicii care pot fi comercializate. Într-un fel, fiecare producător are această putere, întrucât, atunci când un comerciant acordă credit clientului său, el creează bani la acest nivel, iar banii au acoperire în bunurile pe care le oferă spre vânzare. Companiile aeriene creează bani acordând cărţi de credit cu beneficii în călătoriile aeriene, iar proprietarii de magazin, sub forma cupoanelor de cumpărături. Dar cele mai multe companii preferă să evite efortul sau riscul emiterii de bani proprii şi să cedeze unei puteri publice privilegiul de a crea o monedă prin care pot fi achiziţionate produsele propuse spre vânzare.
Totuşi, este important ca întreprinderile şi comunităţile să aibă dreptul de a-şi crea bani proprii. În fond, dreptul emiterii de bani trebuie să aparţină oricărei comunităţi producătoare de bunuri. Observaţi că am spus „comunitate“, nu „guvern“. Guvernul este o comunitate, aşadar dispune de drepturile unei comunităţi, însă nu se bucură de aceste drepturi în mod exclusiv, fiindcă într-un astfel de caz se substituie în mod abuziv tuturor celorlalte comunităţi. Guvernele federale îşi arogă dreptul monopolist al creării de bani (pe care îl delegă apoi băncilor), însă o astfel de măsură nu este necesară. Atâta timp cât guvernul îşi poate crea propria monedă pe care o declară singura acceptată pentru plătirea impozitelor şi întrucât toţi plătim impozite, această monedă va avea prevalenţă câtă vreme va rămâne stabilă.

O masă monetară distributistă
Cum ar funcţiona un sistem monetar distributist? Să îl comparăm cu un sistem naţional, întrucât acesta este cel mai important astăzi, dar să avem în vedere principiile care se aplică în cazul unei comunităţi. Punerea în circulaţie de noi bani reprezintă, în primul rând, o decizie conştientă a guvernului. Guvernul emite bani proprii pentru a finanţa programe de investiţii de capital, de exemplu, pentru infrastructură (drumuri, diguri etc.). Aceste proiecte contribuie, în mod precis, la crearea de bunăstare reală, iar bunurile destinate vânzării se înmulţesc odată cu infuzia de bani. De asemenea, guvernul federal poate împrumuta bani guvernelor statale şi locale pentru proiectele lor de investiţii în schimbul unei taxe administrative ³.
Aşadar, remarcăm că noii bani sunt emişi de guvern, nu împrumutaţi de la grupuri private care au puterea de a crea credit prin dobânzile percepute. În acest mod, nu există nicio creştere a datoriei naţionale şi nu ne împovărăm copiii cu datorii contractate de noi. De asemenea, banca federală poate împrumuta bani băncilor private, cu o dobândă modestă, astfel încât acestea, la rândul lor, să îi adauge la cei ai deponenţilor şi să-i distribuie spre companii şi întreprinzători. Drept recompensă, bancherii au dreptul la o parte din profiturile obţinute prin banii pe care i-au împrumutat. Acest lucru contribuie, de asemenea, la creşterea masei monetare şi la sporirea bunurilor prin care sunt garantaţi banii. Mai mult, acest sistem înlesneşte participarea trezoreriei publice la dezvoltarea comercială a ţării şi diminuează nevoia de impozitare directă.
Se va putea întâmpla, din când în când, ca emisia de bani de către guvern să fie prea mare, provocând inflaţie. Însă, în această situaţie, cauza inflaţiei va fi înţeleasă corect, iar responsabilitatea va fi uşor de stabilit. Cei care vor fi responsabili pentru emiterea unui volum prea mare (sau insuficient) de bani vor avea nu doar cunoştinţele necesare remedierii problemei, dar şi determinarea de a rezolva această situaţie.
În ultimă instanţă, ceea ce poate conduce la disciplinarea monetară este existenţa altor monede. Dacă oamenii suspectează că o anumită monedă creează probleme, vor înceta să o mai folosească şi vor solicita ca efectuarea plăţilor să se facă într-o monedă alternativă. Tocmai libertatea de a produce şi alte monede este cea care garantează toate monedele.
Sistemul monetar actual ne împovărează nu doar pe noi, dar şi pe copiii noştri cu datorii şi impozite aberant de mari, având în vedere că dobânzile datoriei trebuie achitate odată cu impozitele. Și, ceea ce este cel mai păgubitor, a consacrat cămătăria ca practică de bază în sistemul nostru economic. Prin cămătărie înţeleg acumularea de bogăţie fără muncă. Băncile nu produc bogăţie şi nu furnizează locuri de muncă, şi totuşi, în sistemul actual, au dreptul la un venit nemeritat şi nemuncit. Este un nonsens să împrumuţi de la o instituţie care nu are bani, ci doar deţine un monopol al puterii pe care noi i l-am conferit. Este încă şi mai absurd să plătim şi dobândă pentru această datorie. Un astfel de sistem este menit să declanşeze colapsuri economice periodice şi îi împuterniceşte pe cei care provoacă aceste falimente să şantajeze practic statul pentru a-i „salva“ printr-o infuzie generoasă de bani din buzunarul public. Banii – şi economia – nu sunt o ştiinţă „neutră“; o concepţie greşită sub aspect moral conduce la un sistem economic greşit. Cămătăria şi monopolul reflectă principiile greşite care stau la baza unui sistem economic defectuos ⁴.
Henry Ford avea dreptate: avem nevoie urgentă de o revoluţie – o revoluţie distributistă.

Traducere de Irina Bazon după: John Médaille, „A Distributist Banking System“, în Gilbert Magazine, noiembrie-decembrie 2010, vol. 14 / nr. 2-3, revistă publicată de American Chesterton Society.

NOTE
Notele aparţin traducătorului (în notele 2, 3 şi 4 sunt adăugate câteva citate din John Medaille, Toward a Truly Free Market: A Distributist Perspective on the Role of Government, Taxes, Health Care, Deficits, and More, ISI Books, Wilmington, Delaware, 2010, carte care va apărea şi în România, în 2011, la Editura Logos)

¹ Pentru înţelegerea modului cum funcţionează sistemul monetar actual, recomand şi documentarul Money as Debt (părţile I şi II), de Paul Grignon.
² „Metoda de creare a banilor din datorii se află la originea acestor crize. Oamenii care sunt afectaţi cel mai tare de recesiune nu fac parte, de obicei, din grupul celor care au beneficiat de pe urma expansiunii creditului. Prin urmare, recompensele sunt privatizate, iar riscurile socializate. «Câştigătorii» urmăresc să-şi păstreze profiturile, în timp ce publicului i se cere să acopere pierderile. Puterea bancherilor de a crea bani din nimic constituie un stimulent cu efect pervers asupra oamenilor, care sunt împinşi spre comportamente riscante sau dăunătoare. Băncile acumulează profit din dobânzile percepute pentru banii creaţi şi cu cât vor putea acorda mai multe împrumuturi, cu atât mai mare va fi câştigul.“ (John Medaille, Toward a Truly Free Market, p. 88). Pentru a-şi mări profiturile, băncile vor fi mereu tentate să ofere împrumuturi în scopuri pur speculative, însă activităţile speculative nu creează bunăstare reală, nu sporesc cantitatea de bunuri şi servicii reale necesare pentru susţinerea unei economii; într-o economie speculativă, în care „profitul unei părţi este măsurat prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte“ (Médaille), băncile nu se simt ţinute să urmărească binele comun.
³ „Dacă Guvernul tipăreşte bani pentru consolidarea propriului capital, populaţia nu este împovărată cu dobânzi pe care să fie obligată să le plătească unui grup privat care controlează volumul banilor. Acest lucru nu va provoca inflaţie atâta timp cât noii bani sunt utilizaţi strict în scopul dezvoltării infrastructurii publice, care va spori capacitatea productivă a ţării. Poate apărea o inflaţie temporară şi de mici proporţii, întrucât banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei. Nu construim drumuri şi poduri din bani, ci din oţel şi beton. Emiterea de noi bani redirecţionează o parte dintre aceste materiale dinspre sectorul privat în beneficiul sectorului public. Creşterea cererii pentru aceste mărfuri poate atrage după sine o creştere a preţului lor. Cu toate acestea, având în vedere că dezvoltarea infrastructurii conduce la crearea unei bunăstări reale, cantitatea tot mai mare de bunuri poate ajunge în scurt timp să echivaleze cantitatea de bani noi emişi, diminuând efectele inflaţiei. Să ne amintim de exemplul pe care l-am dat referitor la pământul, forţa de muncă şi uneltele care rămân nefolosite în economie (care sunt economii «reale») întrucât nu există bani cu ajutorul cărora să fie aduse laolaltă şi să devină productive. Atâta timp cât există astfel de resurse nefolosite, banii pot fi emişi pentru a stimula puterea productivă a acestora, fără un risc nedorit al inflaţiei. În plus, utilizarea în acest scop a noilor bani are drept rezultat revigorarea unei economii slăbite. Când economia este slabă, guvernul poate investi noi bani în proiecte viabile şi poate face acest lucru fără a recurge la împrumuturi sau la majorarea impozitelor.“ (ibidem, p. 91).
⁴ Alături de metoda creării de credite din datorii practicată de bănci, John Médaille combate, în cartea sa, şi concepţia potrivit căreia întoarcerea la etalonul-aur ar fi o soluţie pentru stabilizarea masei monetare: „Sunt mulţi oameni care cred că revenirea la etalonul-aur şi eliminarea banilor de «hârtie» va rezolva toate problemele. Ei consideră că astfel banii nu vor mai fi un produs fictiv, ci unul real, întrucât aurul are o valoare «intrinsecă», ce rămâne în afara manipulărilor operate de Guvern sau de bancheri. De asemenea, ei argumentează că revenirea la moneda cu acoperire în aur va lipsi băncile de puterea de a crea noi bani şi va conduce, astfel, la stabilizarea masei monetare. […] Aceste argumente sunt uşor de combătut. Valoarea «intrinsecă» a aurului este mai ales artistică, întrucât aurul nu are utilitate în afara artelor decorative. […] Adepţii revenirii la aur susţin că o monedă de aur ar stabiliza masa monetară, dar acesta pare mai curând un argument împotriva adoptării unei astfel de monede. O economie dinamică are nevoie de o masă monetară dinamică. Și nimic nu va pune mai tare piedică unei expansiuni decât existenţa unei canităţi limitate de bani. În sfârşit, argumentul istoric nu este atât de solid cum ar părea la prima vedere. În primul rând, este ignorat modul cum au acţionat aurarii şi, mai târziu, bancherii. Existau şi «banii de hârtie», iar băncile aveau rezerve de aur «de hârtie». Aderenţa puternică la etalonul-aur era una dintre trăsăturile doctrinei economice a secolului al XIX-lea şi a începutului de secol XX. A fost însă un dezastru, care a destabilizat economia în întreaga lume. În America se produceau fluctuaţii uriaşe de preţ, declanşându-se inflaţia oricând se descoperea un nou zăcământ de aur, iar în restul timpului se instala deflaţia. Masa monetară nu era corelată nevoilor economiei, ci depindea de posibilitatea descoperirii unor noi surse de aur. Toate clasele sociale au început să se opună acestui sistem, mai ales clasele capitaliste, ale căror afaceri pur şi simplu nu puteau tolera fluctuaţiile anormale rezultate din aplicarea arbitrară a etalonului-aur. Este evident că sunt puţine şanse ca o ţară să îşi poată extinde masa de aur la fel de repede cum îşi poate spori capacitatea productivă. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur devine, astfel, o piedică în calea expansiunii economiei. Oricât de atrăgătoare ar părea ideea de «bani reali», din aur, în realitate, nu există niciun mijloc prin care o marfă fictivă să poată deveni una reală. Nu putem schimba o realitate descrisă acum 2.500 de ani de Aristotel, care a arătat că banii nu sunt o marfă, ci există doar prin lege şi convenţie. Astfel, banii nu au calitatea intrinsecă a unei mărfi, ci reprezintă puterea unei comunităţi. Prin urmare, ei vor reprezenta fie puterea democratică a întregii comunităţi, fie puterea oligarhică a câtorva membri ai comunităţii.“ (ibidem, p. 92-93).

Viitorul agriculturii tradiţionale

2011-06-10T08:18:00.003+03:00

de Ovidiu Hurduzeu

Dacă agricultura ţărănească va avea un viitor în România, acest viitor va depinde foarte mult de voinţa şi capacitatea noastră de a reveni la o viziune agrară şi creştină asupra lumii. Mai suntem încă fascinaţi de industrialism, a cărui prezenţă se face simţită în agricultură prin marea fermă de tip industrial. Încă de pe timpul comunismului ne minunam la auzul poveştilor despre vacile olandeze care dădeau zeci de litri de lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar şi priveam cu dispreţ la Joiana bunicilor. Seara, venită de pe islazul comunal, biata vacă dădea şi ea câţiva litri de lapte. Dar ce lapte!
Departe de a fi o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale s-au dovedit a fi un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. În primul rând, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil să supravieţuiască pe piaţa liberă fără masive subvenţii de la stat. Fermele industriale de creştere a animalelor pompează hormoni şi antibiotice într-o asemenea măsurî încât poricii şi vitele n-ar mai putea supravieţui sub cerul liber.
Ne-am mândrit mult timp cu marele combinat de creşterea porcilor de la Timişoara fără să ne întrebăm care sunt consecinţele ecologice şi rentabilitatea pe termen lung, ca să nu mai vorbesc de aspectul umanitar al acestor fabrici de animale. Astăzi puţini sunt românii care se opun cultivării plantelor modificate genetic, şi încă mai puţini se opun cultivării plantelor oleaginoase pentru biocombustibil.
În viziunea industrială asupra agriculturii, ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.
Locuiesc în SUA, unde industrializarea forţată a agriculturii a creat un adevărat dezastru, ale cărui proporţii de-abia acum încep să fie percepute. Fermierii americani şi familiile lor numără mai puţin de 2,5 milioane de suflete, cu 91% mai puţin decât cifra din 1940; fermierul de rând are de obicei 65 de ani, este cam pântecos din lipsă de exerciţiu fizic. De cele mai multe ori îl vom întâlni nu pe câmp ci într-un birou, în faţa computerului, vânând noi subvenţii şi scutiri de impozite sau jucând la bursa din Chicago.
Douăzeci până la 40% din veniturile fermierilor care practică agricultura de tip industrial provin din subvenţiile de la stat. Şi, desigur, cele mai mari subvenţii le primesc cele mai mari ferme. De fapt, sistemul de subvenţionare a agriculturii industriale este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporaţii transnaţionale din domeniul agricol. Politicile guvernamentale şi nu ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii tradiţionale.
Americanii, ca şi comuniştii, au întreţinut cultul tractorului, al agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizează trecerea de la o agricultură bazata pe energia solară gratuită la una dependentă de combustibili fosili şi o lungă listă de furnizori. Dacă acest tip de agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au trecut cu succes prin toate crizele.
Ferma industrială are un singur avantaj: foloseşte mai puţină forţă de muncă. Nu se ia însă în consideraţie faptul că mai putina forţă de muncă în agricultură înseamnă mai multă mecanizare, care cere o enormă cantitate de energie neregenerabilă. De fapt, dacă ne gândim mai bine, nu se economiseşte nici măcar forţa de muncă. Când un fermier foloseşte un tractor care trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă. Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de energie înmagazinată în hrană.
Industrialismul este o paradigmă moartă. Este foarte eficient în a extrage energiile înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni dar nu oferă stimulente pentru ca aceste energii să se reconcentreze, să se adune la un loc pentru a fi reutilizate în viitor. Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile, în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile viitoare.
Acest mod de gândire este considerat normal de mulţi dintre noi. El este însă o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decât o patologie a spiritului uman. În Sfânta Scriptură, cultura care se apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului faraonilor. În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei societăţi industriale.
Ce făcea Egiptul? Ardea energia ieftină furnizată de sclavi, maşina industrială a acelor timpuri. Bogăţia adunată la vârful piramidei era fabuloasă. Acest Egipt al Faraonului divinizat nu mai cunoştea limite, a consumat până când a ajuns să se consume pe sine însuşi. Dumnezeu a intervenit şi l-a pedepsit. Societatea pe care poporul lui Israel urma să o constituie trebuia, în planul divin, să se opună valorilor cultivate de Egiptul bolnav.
Egiptul era o societate ierarhizată, totalitară, cu o agricultura centralizată aflată sub controlul statului. Stă scris în Ieşirea (1 : 13): „De aceea egiptenii sileau încă şi mai straşnic la muncă pe fiii lui Israel. Şi le făceau viaţa amară prin munci grele, la lut, la cărămidă şi la tot felul de lucru de câmp şi prin alte felurite munci…“.
De ce amintesc toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.
Trebuie să ieşim din cuptorul de fier al industrialismului şi, în speţă, al agriculturii industriale şi să revenim la agricultura tradiţională. Astăzi, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat agricultura de tip industrial.
Agricultura tradiţională există în cadrul unei economii smerite care ţine cont de limite. O agricultură care înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei alte economii – economia lui Dumnezeu, de la care toate ne vin. Este vorba de Marea economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, un celebrul scriitor agrarian din SUA. În această economie totul se leagă, este interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.
Când vorbim de viitorul agriculturii tradiţionale româneşti, trebuie să ne referim în primul rând la această agricultură smerită şi la relaţia ei cu Marea Economie divină. Economia socialistă, ca de altfel şi cea capitalistă, nu era smerită, rupsese legătura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerându-se pe sine singura economie posibilă. Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite. A răvăşit satele şi a secătuit pământul. După 1990, agricultura noastră ar fi putut să cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de ea. Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli. Printr-o politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi administreze creaţia lui Dumnezeu.
Nu subvenţiile vor salva satul românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.
O agricultură smerită nu se poate dezvolta armonios decât în cadrul unor multiple şi diversificate economii agricole locale. Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrana de calitate care este un factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială. Pentru a realiza în mod concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.
Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.

Marine Le Pen, preşedinta Frontului Naţional: Euro, Schengen şi FMI „trebuie să dispară“

2011-06-08T12:51:00.004+03:00

de Eliza Frâncu

Vrea să desfiinţeze zona euro. Apoi, să abolească spaţiul Schengen. Şi apoi, Fondul Monetar Internaţional. Se numeşte Marine Le Pen,iar cele mai proaspete sondaje arată că va intra în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa. Şi că ar obţine, indiferent împotriva cui ar candida, 37% din voturi.

Cu alte cuvinte, are şanse serioase de a deveni următorul preşedinte al Franţei, mai ales că şi-a pierdut „cel mai puternic adversar" - pe Dominique Strauss-Kahn. Talentul său oratoric cucereşte pe zi ce trece tot mai mulţi francezi. Are un limbaj simplu, incisiv, dar nu colorat precum al tatălui său.

E imaginea modernizată a Frontului Naţional, pe care îl consideră naţionalist, dar în niciun caz extremist.

Preşedinta Frontului Naţional, Marine Le Pen, spune că ne aflăm la capătul sistemului euro şi la capătul sistemului monetar internaţional. Ea crede că fiecare ţară Schengen trebuie să revină la propriile graniţe.

Care e soluţia pe care o aveţi în vedere pentru salvarea zonei euro?

Înainte de toate, euro e o alegere politică. Anumiţi oameni l-au creat, l-au reglementat şi astăzi spun că e un fel de fatalitate, o catastrofă naturală împotiva căreia nu se poate face nimic. Oamenii care au făcut această construcţie politică se confruntă astăzi cu eşecul ei absolut. Unii oameni din Franţa - şi ne putem mândri cu un Premiu Nobel pentru economie - au avertizat de la bun început că moneda nu era viabilă. Şi iată la ce am ajuns azi odată cu moneda euro - dăm tuturor bolnavilor din spital acelaşi medicament. Vedem limitele acestui sistem - la slăbirea căruia a contribuit extinderea UE - şi că a slăbit economia Europei şi a slăbit întregul organism care nu a mai putut să răspundă la criza financiară din 2008.

Zona euro este zona financiară cea mai slabă din lume, a intrat în criză chiar înaintea SUA şi se chinuieşte îngrozitor să iasă din ea. Azi, singura soluţie posibilă este să cerem tuturor statelor UE să contribuie la un fond european pentru a salva ţări care sunt în faliment. Şi atunci, fie mergem până la capăt cu logica pe care ne-o impune sistemul, şi deversăm miliarde pentru aceste ţări - ceea ce ne constrânge să împrumutăm bani altor ţări ca să-şi rezolve datoriile înainte de a le putea rezolva pe ale noastre (1.500 de miliarde în cazul Franţei), sau putem semna eşecul Europei şi să renunţăm în bloc la moneda euro, o ieşire pregătită. Euro e mort şi e mai inteligent să anticipezi ieşirea din zona euro, decât să te lovească. Consecinţele economice şi sociale ar fi incalculabile.

Pentru articolul integral din Adevărul click AICI.