Numai dogmele care nu trăiesc în suflet ne împiedică să reflectăm asupra lor. Unde este trăire nu este pusă în pericol credinţa, chiar dacă ea este însoţită de reflecţie, mai ales dacă mintea care reflectă are legătură cu străfundul sufletului.
Dacă vrem să gândim mai adânc subiectul autonomiei trebuie să pornim de la „omul profund“ şi străfundurile sufletului său. Când analizăm dezbaterile privitoare la revendicările minorităţii maghiare şi secuie, la aşa-numitele „drepturi ale minorităţilor“, constatăm că ele se referă la „omul de suprafaţă“, oferă rezolvări pur exterioare. Nu se vrea altceva decât „rezolvarea problemelor concrete“, noţiunea de „a rezolva“ acţionând ca o vrajă. Unde are loc însă „rezolvarea“? În exteriorul fiinţei noastre! Dar omul de suprafaţă care reflectă numai asupra exteriorului şi care rezolvă numai lucrurile din afara sa nu mai are puterea de a gândi în profunzime, nu ajunge la rădăcina problemelor concrete.
Autonomia, adică obţinerea unor drepturi pentru minorităţi, dreptul la un ţinut autonom, cu instituţii autonome, ar fi o soluţie numai de suprafaţă, care nu rezolvă şi nu are legătură cu adevăratele probleme, de adâncime, ale maghiarimii şi secuimii.
Când reflectăm asupra soartei unui popor trebuie să-i privim adâncurile, străfundurile sufletului, să înţelegem sensul a ceea ce se întâmplă în spatele aparenţelor, să înţelegem acel ceva devenit nevăzut tocmai din cauza văzutului concret.
Problema maghiarimii începe odată cu creştinarea forţată, cu adoptarea unui creştinism care nu a putut fi asimilat – mintea maghiarului a fost despărţită de suflet datorită creştinismului catolic prea raţional, care nu are mai nimic în comun cu sufletul. Distanţându-se una de celălalt, mintea şi sufletul maghiarimii nu mai sunt în armonie. Aceasta s-a datorat identificării noastre cu o cultură occidentală clădită pe prăpastia dintre minte şi suflet, unde omul trăieşte într-o criză continuă devenită deja o stare culturală normală. O astfel de situaţie a avut consecinţe profunde asupra noastră, a secuimii, ne-a aruncat într-o criză perpetuă pe toată durata existenţei noastre aici, în Bazinul Carpatic. Este vorba de o criză de identitate, o nesiguranţă interioară – Trianonul este doar consecinţa finală, punctul terminus al acestei crize. În sufletul maghiarimii, criza occidentală s-a manifestat mult mai accentuat decât în Occidentul însuşi. Din momentul în care am avut statut de minoritari în Ardeal, criza de identitate şi nesiguranţa noastră naţională s-au adâncit.
În secolul al XIX-lea, publicistul Valeriu Branişte, redactor la „Tribuna“ din Sibiu, un luptător pentru drepturile românilor din Ardeal, a făcut o observaţie pertinentă care-i vizează pe unguri. El afirma că ungurii din Austro-Ungaria se feresc să aibă contacte, le este frică să întreţină legături cu naţiunile din jur. Acelaşi lucru este observat şi de un gânditor maghiar, Prohászka Lajos, deci nu putem să spunem că observaţia îi aparţine doar naţionalistului Branişte.
Frica de contact a maghiarilor se datorează nesiguranţei interioare şi crizei de identitate care durează de aproape un mileniu şi care provin, la rândul lor, din neasimilarea creştinismului. Această frică de contact s-a agravat atunci când am ajuns să avem statut de minoritari în Ardeal. Ea se manifestă prin două comportamente: pe de-o parte există o închidere fricoasă în sinele nostru naţional – aceasta se întâmplă în Secuime; pe de alta parte se produce o uitare rapidă a propriei identităţi.
Noi, secuii, din cauza frustrărilor interioare, naţionale, ca minoritate, n-am putut să ne construim după Trianon o nouă identitate care să fie bazată pe o convieţuire organică cu majoritatea, o nouă identitate care să nu mai manifeste închidere faţă de majoritate.
Ajuns la acest punct al reflecţiei mele, după o foarte scurtă trecere în revistă a problemelor adânci care afectează identitatea maghiarimii şi secuimii, o să încerc să prezint legătura dintre aceste probleme şi cerinţa de autonomie.
Îmi pun întrebarea, o întrebare care cred că este esenţială: cerinţa de autonomie, cerinţa acordării mai multor drepturi nu provine cumva dintr-o criză istorică, nu cumva are ca resort nesiguranţa noastră de-a lungul istoriei? Altfel spus, nu cumva o siguranţă exterioară, autonomia, este cerută din cauza nesiguranţei noastre interioare? Nu cumva dorim autonomia, o vedem ca o necesitate fiindcă nu ne-am rezolvat criza noastră de identitate? Rezolvările exterioare, nu cumva vor să înlocuiască „soluţionările interioare“ ale problemelor naţiunii? Cerinţa de autonomie nu cumva vine din frica de a reflecta asupra adâncurilor sufletului secuiesc? Ne este frică de întâlnirea cu propria noastră conştiinţă, cu sinele, pur şi simplu fugim de sinele naţional. Nu cumva fuga din faţa identităţii naţionale interioare este ea însăşi ceva maladiv?
Cred că o asemenea frică indică o mare criză de identitate, care nu se poate rezolva printr-o autonomie exterioară. În loc să căutam o rezolvare reală a acestei crize, folosim autonomia exterioară drept refugiu.
La baza autonomiei – ştiu că românii sunt mai deschişi dialogului în această privinţă – trebuie să existe o identitate adevărată, spirituală, un spirit de sine stătător. Dar oare avem aşa ceva? Avem un spirit adânc, de sine stătător în Secuime care să reprezinte baza autonomiei? Oare cerinţa de autonomie are un fundament real, o bază spirituală de sine stătătoare care să posede o vitalitate proprie? De o autonomie reală se poate bucura doar acel ţinut care este o lume de sine stătătoare spiritualiceşte! Acolo unde există o criză de identitate nu putem vorbi de o lume spirituală de sine stătătoare! Tare mi-e teamă că secuilor le lipsesc fundamentele interioare ale autonomiei. Mai întâi trebuie construite aceste baze, pusă baza spirituală şi abia după aceea se poate revendica autonomia.
Şi iarăşi îmi pun întrebarea, bazat pe afirmaţia lui Valeriu Branişte şi a lui Prohászka: oare ideea de autonomie nu s-a născut din frica istorică, frica de contact cu alte naţiuni? Nu este o închidere a sinelui naţional secuiesc faţă de români?
Gândindu-mă la comportamentul secuilor faţă de ideea de autonomie, mi se pare a fi un fel de idee eshatologică, un fel de arhetip secularizat al „împărăţiei cerurilor“, unde totul se rezolvă de la sine iar neamul va fi mântuit ca prin farmec, în vecii vecilor. C. G. Jung, psihologul elveţian, scria în legătură cu problemele vieţii interioare, „unde este boala acolo este şi rezolvarea“. Sursa vindecării bolii maghiarimii o găsim chiar în sufletul nostru – şi nu în instituţii fără suflet, nu în exteriorul instituţional. Autonomia este o inginerie pur exterioară, ca toate celelalte forme legale şi instituţionale ale civilizaţiei de azi. Ea nu ne poate vindeca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu