Scrisoare către un prieten

Dragă domnule Profesor,

Trebuie să vă fac câteva destăinuiri ca unui vechi prieten, cum vă consider. Vă admir ca pe o „persoană“, pentru ceea ce sunteţi „în totalitate“, şi nu ca pe o „funcţie“. Cred că sunteţi scârbit de cei care se gudură pe lângă dumneavoastră pentru o bursă, o scrisoare de recomandare, o invitaţie sau o „legitimizare“. S-ar putea să aveţi prieteni buni în generaţia dumneavoastră dar mă îndoiesc foarte mult de sinceritatea tinerilor conservatori care vă dau târcoale. Adulmecă precum şacalii mirosul „oportunităţilor“. N-au nici un scrupul.
Rândurile care urmează le scriu în totală deschidere şi, sper, claritate. Am zigzagat, într-adevăr, până mi-am găsit calea, dar nu din oportunism, nici din naivitate, ci pentru că nu cunoşteam adevărata situaţie. La Stanford, când îmi făceam doctoratul mă ocupam exclusiv de literatură. Profesorii din departamentul de franceză, stângişti cu toţii, m-au încurajat să scriu o teză despre Cioran. Nimeni nu a ridicat din sprâncene. Habar n-aveam că subiectul Cioran nu era „politic corect“. Doar în Franţa, unde am fost un an pentru definitivarea tezei, am aflat că un idiot de la Sorbona îşi făcea o teză în care „demasca“ legionarismul lui Cioran. Mi s-a părut o tâmpenie şi nu am băgat-o în seamă. În timpul şederii mele la Stanford am avut un prieten american, poetul şi istoricul Rodney Koeneke – poet avantgardist dar, ca toţi americanii, cu nostalgia rădăcinilor. Omul s-a îndrăgostit de România, de ortodoxie şi a văzut în ea şi-n manifestările ei culturale nu o cavernă culturală, ci un ALTCEVA creator în mijlocul postmodernităţii însăşi. Am tradus împreună o culegere de poezie religioasă din poeţii generaţiei ’90, plănuiam o ediţie bilingvă. Au îngropat-o întâi Buzura şi apoi Patapievici la ICR.
Am două dosare cu e-mail-uri, dialogurile mele cu Rodney Koeneke. Admiraţia „neturistică“, pur şi simplu „metafizică“ a acestui om faţă de „România profundă“ a trezit în mine dorinţa de a realiza un proiect „personalist“ românesc care să fie un „model de identitate“ şi pentru Occident. O soluţie la criza culturală actuală. Să-i învăţăm noi, romanii, pe occidentali să gândească altfel? O nebunie, o să-mi spuneţi. Da, dar măcar „I think big“, când voi pica, ştiu măcar că am picat de la înălţime mare, mi-am atins nivelul de incompetenţă, luându-mă la trântă cu Imposibilul, cum scrie undeva Cioran. Am fost şocat să constat că în România cei care se opuneau cel mai mult unei astfel de idei erau „elitele“ postdecembriste. Nu li se părea absurdă amploarea întreprinderii mele, ci scopul ei. Veneau cu propriul lor proiect: continuarea comunismului sub altă formă (globalism) şi ştergerea României ca identitate culturală şi entitate economică de sine stătătoare. Nu ştiam care erau atunci „les enjeux“ în România, am crezut că „elitele“ au adoptat „multiculturalismul“ etc. din necunoaşterea situaţiei. Iată de ce mi-am propus „să le educ“. Ştiţi bine ce-a urmat, riposta dură a lui Marino etc. La vremea aceea, nu cunoşteam istoria conservatorismului american – veneam din literatură –, am pus semnul egalităţii, ca un nătâng, între „conservatorism“ şi „neoconservatorism“. Iată de ce am declarat într-un interviu că n-am nici o treaba cu conservatorismul. Mergând pe linia „antiglobalismului“, am ajuns la stânga conservatoare (Lasch) şi conservatorismul tradiţional, Pat Buchanan, paleoconservatorii, pe care i-am asociat imediat cu autorii mei preferaţi, Allen Tate, T.S. Eliot, Dante, pe linia „gândirii întrupate“ a formulei medievale „littera gesta docet“. (De aici şi interesul meu pentru un cuvânt „greu“, reprezentat de Unabomber şi Manifestul lui.) Proiectul meu trebuia deci să REFACĂ unitatea dintre semnificat şi semnificant. Pentru mine, linia de separaţie nu mai era dreapta / stânga ci „gândirea întrupată“ / „gândirea dezîntrupată“, globalism / antiglobalism, gnosticism / creştinism, întruparea Logosului / „spiritualitate creştină“ (ecumenism). O să spuneţi că m-am cantonat în particularism. Nici gând! Ca să evit acest lucru am introdus noţiunea de „eveniment“. Un eveniment este „încarnat“ dar în acelaşi timp „o deschidere“. Personalismul lui Yannaras şi Zizioulas este pur relaţional, postmodern, nu trage toate consecinţele din încarnarea hristică. Baudrillard a sesizat cu multă acurateţe că, de fapt, globalismul este cel care a distrus universalul – a distrus mijlocirea „universalului“ care favoriza o „cultură universală a diferenţei“, mijlocind între „particularul“ anarhic şi „abstracţiunea globalului“. Universalul s-a prăbuşit, nu mai poate fi reanimat. În locul universalului, ortodoxia este SINGURA capabilă să introducă o adevărată structură de mediere pe care eu o numesc „structura de mediere personalist evenimenţială“. Este un model cultural care poate să fie adaptat de către Occidentul catolic şi protestant. Pentru mine este important ca ideile să se încarneze. Nu mă interesează să „dezbat“, să formez „grupuri de reflecţie“, mă interesează ca ideile să mişte munţii din loc, sau măcar câteva suflete. Ce-am realizat până acum? „A Treia Forţă. România profundă“ a creat o mişcare „personalist conservatoare“ „încarnată“ grassroot, cu insuliţe în „arhipelagul monastic“, generaţia tinerilor cu sensibilitate conservatoare de până la 25 de ani (încă nemânjiţi de mierea burselor); teologi de o mare calitate, marginalizaţi de ecumenişti; micii întreprinzători sătui de UE şi banditismul oligarhic din România. Pe toţi aceştia i-am numit „România profundă“. Pe cine se bazează alde Tismăneanu, Patapievici, ecumenistul pro-Eurabia T. Baconschi sau tinerii conservatori ca Mihail Neamţu? Pe nimeni, n-au nici o priză la populaţie, sunt complet „descărnaţi“, un produs gnostic, implantat precum consilierii sovietici din anii ’50. Au însă la dispoziţie aparatul mediatic şi acţionează în reţea.
Deci, ce vreau eu? În primul rând să se limpezească apele. Aici, în SUA, lucrurile sunt clare, apele s-au despărţit, acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi în România. Până acum „elitele“ au tot năclăit ideile, au aburit conceptele şi au dansat în jurul problematicii adevărate. Gata, s-a sfârşit!
Eu nu-l cunosc pe Dragoş Aligică, nu vreau să vorbesc cu păcat, totuşi nu înţeleg: De ce trebuie să altoim „liberalismul“ pe trupul ortodoxiei? Ce nevoie religioasă neîmplinită resimte românul că e musai să devină ortodoxo-liberal? Eu zic: Fraţilor, vă simţiţi liberali, duceţi-vă oameni buni şi înfiinţaţi o mişcare liberală şi numiţi-o cum vreţi, dar lăsaţi-i pe conservatori în pace. Sunteţi ortodocşi dar vă simţiţi catolici precum Bădiliţă? Treceţi la catolicism, nu e nici o problemă! Vedeţi în creştinism un „instrument civilizator“ precum Baconschi sau Pleşu, intraţi într-o lojă masonică (citeam pe Internet că poţi deja să devii mason plătind o taxă de $200). Pot să fac alianţă între personalismul ortodox şi conservatorismul tradiţional, sunt compatibile, dar nu văd cum aş putea să amestec capitalismul monopolist financiar (asta-i „liberalismul“ azi) cu ortodoxia „babelor şi a parastaselor“. A, da, este posibil, modificând Ortodoxia, transformând-o într-un SRL pragmatic utilitar. Dar deja asta e „autre chose“. Se cheamă inginerie religioasă şi corespunde ingineriei culturale şi economice a statului managerial-instrumentalist (în varianta românească „statul mafiot“). Vrem să facem o „casă europeană“? Pe baze „liberale“? „Multiculturale“? No, thanks! Şi stânga, şi dreapta (nu numai din România) au renunţat la critica puterilor economice şi sociale; neoconii, după cum ştiţi, aruncă nişte fumigene împotriva valorilor culturale postmoderne – se menţin strict în planul culturii, politica reflectă cultura – aşa încât critica lor rămâne suspendată în aer. Stânga stă şi mai rău. În loc de critică socială, denunţă homofobia. Cine câştigă din această paralizie intelectuală? Capitalismul monopolist financiar şi statul managerial. Iată de ce m-am lansat într-o critică a tehnoglobalismului – mi-a deschis ochii J. Ellul, care în tinereţe a fost „personalist“, împreună cu amicul sau Charbonneau (s-au desprins de Mounier, care e un dezîntrupat). Fără o critică a tehnologiei nu poţi să înţelegi cum s-a dezvoltat colosul birocratic al statului managerial (paleoconservatorii nu văd legătura dintre tehnologie şi dezvoltarea statului managerial, punând totul în cârca politicilor birocratic-manageriale ale elitelor globaliste, de dreapta sau de stânga). În România, orice „grup de reflecţie“ conservator rămâne suspendat în aer atâta timp cât promovează „modernizarea ţării“ şi „critica culturală“, whatever that means, fără să ţină seama de „neam“ în toate înţelesurile lui.
Cam ăsta este traseul carierei mele din ultimii zece ani. Nu spun că este corect, pretind totuşi că este coerent. Nu ştiu ce vă povestesc alţii, eu mă simt dator, ca un prieten, să vă spun fără perdea ce gândesc şi care este situaţia de această parte a baricadei.

Cu prietenie,
Ovidiu Hurduzeu