- De aproape doi ani semnezi în "Ziarul de duminică" o rubrică intitulată "Misterele cuvintelor", pe care o citesc cu pasiune. Şi nu numai eu. Ce înseamnă pentru tine misterele cuvintelor, de unde această pasiune?
- "Misterele" s-au născut, firesc, din lucrul la ediţia a treia a DCR. Într-un dicţionar nu poţi pune decât lucruri seci, nu poţi da decât indicaţii minime. Cel care merge la dicţionar ca să afle sensul unui cuvânt nu vrea să i se răpească timpul cu poveşti legate de realitatea pe care cuvântul o desemnează sau cu amănunte despre naşterea cuvântului. Pentru cei care nu sunt chiar grăbiţi şi îşi permit să piardă cinci-zece minute pe săptămână, m-am gândit că nu ar fi lipsit de interes să pun pe hârtie lucruri care nu-şi au locul într-un dicţionar, fie el şi un dicţionar special cum este Dicţionarul de Cuvinte Recente. "Misterele" s-au născut exclusiv din plăcerea mea de a mă apleca asupra cuvintelor pe care le redactez pentru ediţia a treia a DCR, nu au fost gândite cu faţa spre public, lămuresc în primul rând nelămuririle mele, potolesc propria-mi curiozitate. Dacă bucuria cu care descopăr eu ce se ascunde în spatele naşterii cuvintelor este împărtăşită de un cititor sau doi cititori, bine…, dacă nu - nu… eu voi continua să scriu oricum, o fac în primul rând pentru mine.
- Te ştiu de-o viaţă, adică de la sfârşitul anilor '70, când ai început să lucrezi la revista "Lumea", versiunea în limba spaniolă, o prostie de revistă de propagandă, cu totul diferită de cea în limba română, dar o rampă de lansare pentru mulţi tineri buni cunoscători de limbi străine, ca tine. Cât de radicală a fost acea experienţa care te-a rupt de meseria de profesor?
- Nu a fost o ruptură radicală, nu mi-a plăcut, nici nu mă prinde meseria de profesor. După primul an de facultate am făcut, vara, practică, la Congresul mondial al populaţiei, o experienţă pe care mi-o amintesc cu nostalgie… Era anul 1974, eram tânăr, plin de energie şi de speranţe, încă nu începuse să se oprească apa caldă, copilul meu cel mare avea câteva luni şi nu era o problemă să cumpărăm carne de vită sau de pui de la alimentara din faţa blocului ca să mănânce lucruri proaspete. Congresul era o demonstraţie ceauşistă de putere şi mărinimie, de deschidere spre lume, de organizarea lui se ocupa academicianul Mircea Maliţa, eu fusesem repartizat la un departament de primire a delegaţiilor străine (coordonam, chipurile, interpreţii traducători) condus de Tudor Meleşcanu, pe atunci o tânără speranţă a diplomaţiei româneşti. Evident (ştiu acum, pe atunci nu ştiam) că oamenii ca Maliţa şi Meleşcanu erau fantoşe, cei care trăgeau sforile erau păpuşarii nevăzuţi, activişti dispreţuitori, cu mentalitate de vechili, unul dintre ei, un tovarăş în costum cenuşiu, la fel de lat pe cât era de înalt, m-a "remarcat" şi a coborât, uman, la nivelul meu să mă întrebe dacă sunt conştient ce mă aşteaptă după ce voi termina facultatea: un post de profesor de ţară, în cel mai bun caz navetist… (alternativa era, evident, să mă fac activist, ca să rămân pe asfalt, în Capitală). I-am răspuns, cu o inconştienţă plină de speranţă, că nu voi ajunge profesor de ţară, că voi face cercetare… A ieşit o lege care spunea că absolvenţii nu pot fi angajaţi în instituţii centrale decât după ce şi-au terminat stagiatura (în cazul nostru, al filologilor, prin noroaie, la ţară), şi după absolvire am ajuns profesor navetist, am stat un an crunt în învăţământ şi m-a salvat… revista "Lumea", prostia ideologică pe care o pomeneşti. Era mai puţin decât îmi doream (mă visam cercetător) dar mult, mult mai mult decât aveam. Scăpam de navetă, scăpam de învăţământ, care nu mi-a plăcut, lucram înconjurat de oameni scuturaţi, am fost, iată, coleg cu tine şi cu Ilie Şerbănescu, chiar şi şefii, un Radu Pascal sau un Radu Budeanu (Dumnezeu să-i odihnească!) erau altceva decât inspectorii şcolari din Teleorman.
Pentru interviul integral click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu