Neointelighenţia zootehnică liberală

În numărul 3 / 2010 (martie), publicaţia ieşeană „Timpul“ consacră trei sferturi din pagina 7 unui material, semnat de Bogdan C. Enache, tânăr politolog apreciat de Vladimir Tismăneanu, dedicat volumelor „A Treia Forţă: România profundă" şi „A Treia Forţă: Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“.
Reproducem deocamdată materialul, rezervându-ne deliciul comentariului pentru o postare separată. Acum citiţi, de bucurat o să vă bucuraţi mai târziu.

Recitiri
Neoagrarianismul în haine de import
De Bogdan C. Enache
Dacă Valeriu Stoica şi Dragoş-Paul Aligică (Reconstrucţia Dreptei, Humanitas, Bucureşti, 2009) propun o dreaptă românească coagulată în jurul conservatorismului liberal care, începînd cu anii 1960-1970, a devenit majoritar în sînul dreptei americane, atingînd maxima strălucire în epoca Thatcher-Reagan, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon (A Treia Forţă: România profundă, Logos, Bucureşti, 2008) schiţează, tot pe baza unor surse de inspiraţie anglo-saxone, o viziune conservatoare perenialistă, comunitariană şi tradiţionalist-agrariană, care reface – după o jumătate de secol în care ameninţarea comunistă a forţat conservatorismul să coabiteze cu liberalismul – legătura cu tradiţia conservatoare europeană, antiliberală şi corporatistă, care a inspirat şi dreapta românească interbelică.
Ca şi stînga din anii 1990 (Tony Blair, Gerhard Schröder, dar şi Bill Clinton), acest conservatorism comunitarian promovat în prezent de Paul Gottfried în SUA sau de Philip Blond în Marea Britanie se descrie ca o „a treia cale“ între liberalism şi socialism, dar rădăcinile sale coboară mult mai adînc în timp. El a apărut la sfîrşitul secolului XIX, cînd conservatorismul aristocratic şi elitist este succedat de un conservatorism agrarian, popular şi populist, iar în multe cazuri naţionalist şi xenofob. În geneza şi evoluţia acestui nou conservatorism european, un rol important l-a avut enciclica Rerum Novarum (1891) a papei Leon al XIII-lea şi enciclicele ulterioare care compun doctrina socială a Bisericii Catolice.
Acestea au dat naştere, în epocă, mişcării creştin-socialiste, o versiune „de dreapta“ a socialismului, careia îi va succede, cu unele reamenajă ri după al Doilea Război Mondial, mişcarea creştin-democrată, o versiune „de dreapta“ a social-democraţiei. Deşi grosul conservatorismului agrarian european a fost caracterizat de o anumită moderaţie funciară, în perioada interbelică acest curent va exercita o influenţă deosebită asupra aşa-numitelor mişcări de extremă-dreaptă (fascism, nazism, legionarism, franchism etc) şi, în multe ţari, a sfîrşit chiar prin a se dizolva în acestea. Mişcările de extremă dreaptă vor prelua multe idei creştin-agrariene şi vor formula pe baza acestora o versiune non-marxistă de totalitarism şi de socialism integral, în care proprietatea privată este totuşi menţinută cu titlu nominal.
La baza conservatorismului agrarian şi a doctrinei sociale a Bisericii catolice stă o critică a liberalismului şi a capitalismului, care înlocuieşte schema marxistă de gîndire şi ateismul materialist asociat acesteia, cu o concepţie moral-teologică asupra problemelor economice şi sociale. Aceasta condamnă individualismul şi societatea industrială apărută odată cu acesta, absenţa solidarităţii între corpurile sociale şi egoismul, exploatarea muncitorilor şi a tăranilor de către capitalişti rapace, şi mai ales de către sistemul financiar-bancar, fînîna tuturor păcatelor. Deşi au mai multe asemănări decît deosebiri, în cadrul agrarianismului pot fi distinse două doctrine economice şi sociale care au făcut carieră în perioada interbelică: cooperatismul şi corporatismul.
Vizunea cooperatistă sau distributistă asupra societăţii a fost articulată de Hilaire Belloc şi de G.K. Chesterson şi se remarcă prin paseism. În concordanţă cu doctrina socială catolică, cooperatismul se prezintă ca o alternativă atît la capitalism, considerat inechitabil şi imoral, cît şi la socialism, considerat autocratic şi invaziv, şi propune – ca şi Proudhon cu o jumătate de secol mai înainte – o redistribuire a proprietăţii în rîndul populaţiei, cu scopul de a crea o societate de mici întreprinderi şi ferme familiale autosuficiente, o societate necoruptă de „mercantilismul“ societăţii industriale. Acest tip de agrarianism a fost reprezentat în România interbelică de Mircea Vulcănescu, dar mai ales de ţărănismul lui Virgil Madgearu şi de poporanismul lui Constantin Stere, cu rezerva că sursa principală de inspiraţia a acestora au fost socialiştii nonmarxişti, în special ruşi, şi nu creştin-socialiştii, ceea ce nu face decît să arate încă o dată cît de înşelătoare pot fi etichetele politice de stînga şi de dreapta. Corporatismul este de asemenea proclamat ca o alternativă atît la liberalism cît şi la socialism, şi a reprezentat în epocă teoria economică oficială a fascismului, după cum reiese din eseul semnat de Benito Mussolini, Doctrina fascismului (1932). Dar, spre deosebire de paseismul cooperatismului, acesta nu se declară cîtuşi de puţin sceptic vizavi de statul modern ca atare, ci îşi propune să transforme statul în mijlocul prin care „anarhia pieţei“ este abolită, reunind proprietarii de companii în asociaţii patronale şi muncitorii în asociaţii sindicatele şi constituind pe baza acestora un sistem modern de bresele sau corporaţii medievale controlate şi reglementate de stat, cu scopul de a dirija şi planifica întreaga activitate economică. În România interbelică, teoreticianul şi promotorul corporatismului era Mihail Manoilescu, un mare admirator şi emul al lui Mussolini, ale cărui cărţi despre corporatism au beneficiat de o circulaţie internaţională şi au constituit o sursă de inspiraţie pentru regimul fascizant „Estado Novo“ din Brazilia.
Conservatorismul propus de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon are la bază versiunea cooperatistă de agrarianism. Acesta, deşi este agrementat cu cîteva tuşe legionare, nu îşi ia însă ca sursă de inspiraţie agrarianismul românesc interbelic, ci se revendică de la distributismul lui Hilaire de Belloc şi de la paleoconservatismului lui Paul Gottfried (o reformulare, la rîndul său, a agrarianismului sudist apărut în SUA în anii 1930 ca o exaltare a identităţ ii pierdute de această regiune după Războiul Civil). „A treia forţă“ sau „România profundă“ asupra căreia se opresc cei doi este tocmai lumea rurală autohtonă. Aceasta ar constitui un depozit ancestral de înţelepciune practică, ignorat de elitele post-comuniste, care nu a fost corupt nici de comunism şi nici de capitalismul financiar-bancar internaţional, şi care trebuie resuscitat în momentul de faţă. În opinia lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, lumea rurală este singura îndreptăţită să reprezinte dreapta pe scena politică românească actuală, iar conservatorismul agrarian este adevărata doctrină politică a dreptei.
Viziunea economică a acestui nou conservatorism agrarian este schiţată într-un volum editat de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, intitulat în mod înşelător A Treia Forţă: Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Logos, Bucureşti, 2009), şi care conţine mai multe articole, interviuri şi traduceri semnate, printre alţii, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, de conservatori agrarieni americani (John Médaille, Allan C. Carlson, James Matthew Wilson), de neoproudhonieni (Kevin Carson), de filozofi catolici (Thomas Storck) sau de distribuţionişti (Hilaire Belloc). Cartea debutează cu o demonstraţie a relevanţei distribuţionismului în contextul creat de criza economică declanşată în 2008, care este prezentat ca o alternativă atît la capitalismul laissez-faire cît şi la keynesismul care l-a succedat; include un proiect de reformă economică distribuţionistă în Marea Britanie şi se încheie cu un apel patetic la „economia dăruirii“, care este contrapusă economiei ştiinţifice inumane. Într-o analiză sumară, „eşecul“ capitalismului laissez-faire este echivalat pe baza unor locuri comune cu eşecul keynesismului, iar printr-un sofism sau joc de cuvinte, capitalismul este opus pieţei libere, pentru ca, în final, să fie condamnat fără drept de apel vinovatul suprem al tuturor relelor – sistemul financiar-bancar global, nu din cauza unor disfuncţionalităţi reparabile ale sale sau induse acestuia de cadrul de reglementare ori de regimul monetar, ci pur şi simplu datorită existenţei sale ca atare! Astfel, concluzia nu întîrzie să se impună aproape de la sine: abandonarea diviziunii internaţionale a muncii, a comerţului global şi a economiilor de scară la nivel global, în favoarea producţiei cooperatiste locale şi cvasi-autarhice, ilustrată prin presupusul succes al unei cooperative distributiste ideale dintr-un oraş basc...
Conservatorismul agrarian al lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, cu referinţele sale exotice, promisiunile deşarte şi trecutul său funest, reprezintă o contribuţie notabilă – chiar dacă nedorită – la apelul de clarificare doctrinară şi reconstrucţie a dreptei sub semnul căruia au stat evenimentele tumultoase de pe scena politică românească din ultimii 6 ani (victoria alianţei D.A., ruptura dintre cele două partide, transformarea PD în PDL şi conflictul dintre acesta din urmă şi PNL).
Deşi sper că nu se va lăsa convins de viziunea politică agrariană, cititorul român are acum în lucrările celor doi autori o primă reformulare a sensibilităţii etnic-tradiţionaliste care a marcat profund România precomunistă, o reformulare care nu mai este în întregime tributară legionarismului interbelic şi care este racordată la evoluţii similare din spaţiul occidental contemporan.

Pentru acces la pdf click AICI.