Reportaj despre ratarea unui reportaj

de Alexandru Ciolan

Joi, seara târziu, am primit un telefon de la o inimoasă prietenă (altfel, cu inima slăbită) care m-a întrebat, entuziasmată, dacă ştiam că a doua zi, vineri 29 octombrie, la ora 11, va conferenţia la Intercontinental Muhammad Yunus, Nobelul pentru pace din 2006, creierul şi sufletul revoluţionarei instituţii numite Grameen Bank. Nu ştiam. De unde să aflu…? Din presă? Presa noastră nu suflase o vorbă, avea teme mai importante de măcinat – ce-a mai zis Boc, ce-a mai spus Băsescu, ce-a mai trăncănit Antonescu, ce-a mai proorocit Ponta, lucruri serioase, pline de substanţă. Am intrat pe net, am gugălit „Grameen Bank“ şi „Bucureşti“ şi am ajuns la o anemică ştire pe HotNews care anunţa evenimentul – nimic despre organizatori, nici o vorbă despre condiţiile de acces. M-am consolat împreună cu prietena vestitoare că n-avem ce căuta acolo, mai mult ca sigur invitaţii au fost aleşi pe sprânceană de cine ştie ce fundaţie sau organizaţie la care nu avem acces.
Dimineaţă m-am sculat însă mai încrezător şi mi-am zis că trebuie să încerc să intru la conferinţă – dacă reuşesc, bine, dacă nu – nu. Aveam de făcut un drum la bancă (BCR), să duc un teanc de acte unei doamne care se ocupă de „clienţi micro“ ca mine. Am predat vraful de hârtii (aproape o jumătate de copac sacrificat pentru a deveni suport de ştampile şi semnături), iar gracila doamnă l-a verificat cu ochi neiertător de expert în proceduri. Slavă Domnului, era în regulă! Puteam să mai stau puţin, cât se duce să adune semnăturile şefilor sau preferam să mai vin o dată în zilele următoare să iau exemplarele mele? Nu pot să stau, am zis, ştiţi, la ora 11 e conferinţa lui Yunus de la Grameen Bank la Inter şi tare mult aş vrea să asist şi eu, mă duc să încerc, poate-poate reuşesc să intru. Aţi auzit de Grameen Bank? Nu auziseră (în birou sunt mai multe drăguţe doamne şi domniţe). Le-am prezentat în câteva fraze, cu un entuziasm pe care nu mi-l putem reprima, fenomenul Grameen Bank, sub privirile neîncrezătoare ale asistenţei. „Din câte povestiţi e… o chestie neserioasă… trebuie să fie vreo şmecherie la mijloc…“ „E greu de făcut aşa ceva, la noi nu au încredere soţii unul în celălalt, dar să aduni grupuri de oameni care să garanteze unii pentru alţii…“ Am fugit de neîncrederea lor spre Inter. În faţa intrării, pe trotuar, un zdrahon cu părul periuţă şi cu privire în care sticlea coeficientul de inteligenţă. „Ştiţi cumva unde e conferinţa de la ora 11?“ Nu ştia, evident. M-a însoţit în hol, unde a consultat un şefuleţ, care-i venea până pe la cataramă, unde e o conferinţă de presă. Nu conferinţă de presă, am corectat eu, conferinţa profesorului Yunus de la Grameen Bank. Şefuleţul s-a dus la un panou, s-a uitat acolo şi a dat verdictul: evenimentul organizat de BCR, la etajul 21. M-a pufnit râsul – Muhammad Yunus, preşedintele Grameen Bank, simbolul afacerilor sociale, conferenţiază la Bucureşti sub aripa protectoare a Băncii Comerciale Române…!? La Intercontinental, la etajul 21!? Dumnezeule, conferinţa asta e sinteza contrariilor! Fie profesorului Yunus nu i s-a explicat ce simbolizează Intercontinentalul şi BCR în România, fie BCR-ul nu ştie ce a făcut şi ce simbolizează profesorul Yunus… Fie… Am fost oprit din ţesutul ipotezelor de clopoţelul ascensorului, care ajunsese la parter. În lift m-a pufnit din nou râsul, pentru că mi-am amintit că nu era o jumătate de ceas de când într-un birou al BCR fusesem privit cu neîncredere amuzată când rostisem numele Yunus şi Grameen. M-am stăpânit, însă, pentru că nu voiam să-i trezesc zdrahonului bănuieli de instabilitate psihică. Am ajuns la 21, pe hol mese cu pahare pentru trataţia de după şi câţiva roboţei becerei, tinerei nenaturali îmbrăcaţi fără gust pentru că sunt puşi să se îmbrace corporatist, arborând un zâmbet chinuit când li te adresezi. M-am îndreptat spre unul dintre ei: Eşti de la BCR? Da. Intrarea e liberă sau pe bază de invitaţie? l-am luat pe ton de procuror. S-a holbat aproape îngrozit la mine, de parcă aş fi rostit o blasfemie: Cum să fie liberă…? Intră numai invitaţii… Dumneavoastră aţi primit invitaţie? Nu, m-am smerit eu brusc, nu am primit, dar tare mult aş vrea să ascult conferinţa asta. Am aflat de ea aseară, pe net, şi am venit să încerc, poate reuşesc să intru… De unde sunteţi dumneavoastră…? Sunteţi ziarist…?, m-a interogat semi-dulce. Nu sunt de la presă, sunt de la o editură, dar mă interesează foarte mult subiectul… Aşteptaţi puţin, i s-a terminat brusc aerul semi-dulce şi a devenit demi-sec, nu eu mă ocup de asta, trebuie să vină colega mea, e puţin plecată… Aşteptaţi acolo… şi a făcut un semn vag cu mâna. După un minut a apărut lângă uşa sălii de conferinţe o roboţică becerică zâmbărică şi mieroşică. Cum vă numiţi? mi s-a adresat fără să ridice ochii de pe lista cu invitaţi. Păi, am zis eu, nu sunt pe listă, nu am primit invitaţie, dar tare mult aş vrea să asist la conferinţă… Nu se poate, dacă nu aţi primit invitaţie nu puteţi intra, noi am trimis invitaţii la presă, locurile sunt limitate. Nu puteţi face o excepţie…? am îndrăznit eu, poate nu vine cineva şi rămâne vreun scaun liber… Stau şi în picioare… Nu se poate, mi-a tăiat-o plină de sirop de zahăr piariţa beceriţă, e un eveniment exclusivist. O să vedeţi la televizor. (Fac pariu că dulce-amăruia piariţă beceriţă habar nu are ce înseamnă exclusivist. Şi cât de departe sunt ideile şi acţiunea lui Muhammad Yunus de exclusivism, oricum ai defini exclusivismul.)
Am plecat, n-avea rost să forţez nota – venisem să încerc marea cu degetul. A fost, totuşi, o bună lecţie. Despre cum poţi deturna sau surdiniza un mesaj care ar trebui să ajungă la cât mai multă lume, ca să dărâme prejudecăţi şi să pregătească pentru lumea de mâine. Aşa, mesajul a rămas la etajul 21 de la Inter, între pereţi vătuiţi, printre invitaţii la un eveniment „exclusivist“.
Aştept, sceptic, ecourile din presă. Înţeleg că s-a lansat şi o carte…

MISTERELE CUVINTELOR. Când aud de cultură… (V). Underground

de Alexandru Ciolan

Format în engleză, din under „sub“ şi ground „pământ, sol“, underground „subteran“ are prima atestare pe la 1570, ca adverb, adjectivul fiind consemnat treizeci de ani mai târziu. După alţi treizeci de ani, adjectivul căpătase deja sensul figurat de „ascuns, secret, subteran“, aflat la baza sensurilor care ne interesează aici, aplicabile subculturii (subcultură în sens sociologic, adică o cultură de nişă). Mişcările de rezistenţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva ocupaţiei germane fuseseră underground, secrete, conspirative, aşa că după 1950, când a pornit războiul noului David întruchipat de generaţia beat cu Goliatul reprezentat de cultura dominantă, mai opresivă, în opinia tinerilor rebeli decât fusese nazismul pentru rezistenţii din urmă cu mai puţin de un deceniu, undergroundul a devenit sinonim cu lupta pentru libertate şi neconvenţionalism.
În Dicţionarul de cuvinte recente, primele atestări ale lui underground referitoare la un fenomen cultural (muzical) sunt de la mijlocul anilor ’70, cele două texte aproape simultane referind, unul la o realitate occidentală („A fost şocul pe care simplitatea şi cursivitatea melodică îl proiectau asupra unor timpane insensibilizate de complicate şi tunătoare sofisticări subterane (vezi «underground»-ul şi variantele sale)“, I.B. 18 IV 74 p. 2), iar celălalt la una autohtonă („Concepţia folk-underground pe linia deschisă în urmă cu câţiva ani de bucureşteanul M.P.“ Săpt. 22 III 74 p. 13). După cum deducem din ultimul citat, folkul românesc underground era mai vechi decât anul 1974 şi, cu siguranţă, ascundea altceva decât subminarea culturii dominante, care sub comunişti nu putea fi pusă sub semnul îndoielii. Deducem, aşadar, că underground ca identificator pentru un anume gen de muzică (în cazul acesta, folk) însemna în anii aceia doar „nedifuzat la radio şi TV“.
Pentru a citi aritolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

Pledoarie pentru naţionalismul verde

de Ovidiu Hurduzeu

Pe 14 ianuarie 1994, Herman E. Daly, „senior economist” al Băncii Mondiale, a propus patru „remedii“ radicale pentru reformarea venerabilei instituţii. Discursul, care a însoţit cererea sa de demisie, a lansat o viziune inovatoare asupra globalizării şi trecerii la o economie sustenabilă. La acea vreme, ideile lui Daly au fost primite cu suspiciune. Acum, însă, cuvintele sale se dovedesc profetice. Puţini mai pun la îndoială justeţea soluţiilor celui care este considerat în prezent „unul dintre cei o sută de vizionari care ne pot schimba viaţa“.
Dintre propunerile pe care Daly le-a înaintat Băncii Mondiale, cea de-a patra mi-a atras atenţia în mod deosebit. O voi cita aproape în întregime:
„Renunţaţi la ideologia integrării economice globale prin comerţul liber, mobilitatea capitalului liber şi creştere bazată pe export şi favorizaţi o orientare mai naţionalistă, care caută să dezvolte producţia domestică pentru pieţele interne ca primă opţiune, recurgând la comerţul internaţional doar atunci când acesta se dovedeşte a fi în mod clar mai eficient. În prezent, interdependenţa globală este glorificată drept un bine axiomatic. Calea regală spre dezvoltare, pace şi armonie este considerată a fi cea prin care fiecare ţară urmăreşte să cucerească neîncetat pieţele celorlalte naţiuni. Cuvântul «globalist» are conotaţii politice corecte, în vreme ce «naţionalist» a ajuns să fie peiorativ. S-a ajuns atât de departe încât consider necesar să ne reamintim că Banca Mondială există pentru a servi interesele membrilor ei, care sunt state naţiuni, comunităţi naţionale – nicidecum indivizi, corporaţii sau chiar ONG-uri. Nu are o cartă care să servească o singură lume fără frontiere, viziunea cosmopolită a integrării globale…
Modelul comunităţii internaţionale, de la baza instituţiilor sistemului Bretton Woods (FMI şi Banca Mondială, nota trad.), este cel al «comunităţii comunităţilor», o federaţie internaţională de comunităţi naţionale care cooperează pentru a rezolva problemele globale conform principiului subsidiarităţii. Nu este modelul cosmopolit al cetăţeniei globale directe într-o singură comunitate mondială integrată fără intermedierea statelor naţionale.
A globaliza economia prin ştergerea frontierelor economice naţionale prin comerţ liber, mobilitatea liberă a capitalului sau cel puţin prin migraţiile necontrolate înseamnă să răneşti în mod fatal unitatea majoră a comunităţii (statul naţiune, nota trad.) care este capabilă să ducă la îndeplinire politicile dedicate binelui comun…
Globalismul cosmopolit slăbeşte graniţele naţionale şi puterea comunităţilor naţionale şi subnaţionale, în timp ce întăreşte puterea relativă a corporaţiilor transnaţionale. Din moment ce nu există guvern mondial capabil să reglementeze capitalul global în interes global, şi din moment ce atât necesitatea şi posibilitatea unui astfel de guvern nu sunt de dorit, va fi necesar să facem capitalul mai puţin global şi mai naţional. Ştiu că acum (1994, nota trad.) acest lucru este de neînchipuit, dar luaţi-l drept o prezicere – peste zece ani cuvintele şi conceptele cele mai în vogă vor fi «renaţionalizarea capitalului» şi «înrădăcinarea în comunitate a capitalului pentru dezvoltarea economiilor naţionale şi locale», nicidecum truismele actuale legate de creştere generată de exporturi şi stimulată prin orice fel de ajustări necesare pentru a creşte competitivitatea globală. «Competitivitatea globală» (de obicei un slogan menit să amorţească gândirea) reflectă nu atât o productivitate crescută a proceselor de valorificare a resurselor ci o competiţie bazată pe micşorarea standardelor menită să reducă salariile, să externalizeze costurile ambientale şi sociale şi să exporte capital natural la preţuri mici în chip de «venit».
Cu ocazia celebrării celor cincizeci de ani de activitate, Banca Mondiala ar trebui să reflecte în mod profund la cuvintele, date uitării, ale unuia dintre fondatorii ei, John Maynard Keynes: «Simpatia mea se îndreaptă spre cei care minimizează, mai degrabă decât spre cei care accentuează la maxim încrengătura economică între naţiuni. Ideile, cunoştinţele, arta, ospitalitatea, călătoriile – acestea sunt lucruri care trebuie să fie internaţionale prin natura lor. Dar bunurile să fie produse acasă ori de câte ori este posibil şi convenabil şi, mai presus de toate, finanţele să rămână în primul rând naţionale“.
Nu ştiu în ce măsură a aplicat Banca Mondială propunerile lui Herman E. Daly. Aşa după cum a prevăzut acesta, între timp „dezvoltarea sustenabilă“ a devenit, cel puţin în teorie, fundamentul politicilor de dezvoltare naţională. Astăzi asistăm la un conflict, încă mocnit, între susţinătorii dezvoltării durabile şi cei ai globalizării financiare şi corporatiste. Pe de-o parte, aparatul propagandistic al globalismului continuă să slăbească prin toate mijloacele sale statul naţional, să denigreze pe faţă sau pe ascuns ideologiile şi politicile care susţin interesele comunităţilor naţionale. Pe de altă parte, în ultimul timp, globalismul s-a vopsit în verde, se vrea „eco“, se arată prietenos faţă de „local“ şi „etic“.
Campania de „înverzire“ a globalizării galopante nu este decât o operaţiune de inducere în eroare a opiniei publice şi de slăbire a vigilenţei organismelor democratice din statele naţionale. Întrebarea pe care şi-o punea Herman E. Daly în 1999, în discursul său la primirea premiului Sophie – „dacă Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional nu mai vor să servească interesele ţărilor membre, atunci căror interese servesc ele?“ – este mai actuală ca oricând. Ne-o punem mai ales noi, românii, când constatăm cu groază cum suveranitatea României se evaporă pe zi ce trece cu concursul FMI-ului şi al servitorilor acestuia, clasa politică autohtonă. La rândul nostru, îi întrebăm pe cei care au parafat acordul cu FMI-ul: Ce câştigă statul român obligat să vândă pachetul majoritar de control la aproximativ 150 de întreprinderi publice, inclusiv strategice, cum ar fi cele din domeniul energetic? Ce câştigă romanul de rând obligat să muncească în condiţii de sclavagism salarial după noul cod al muncii, mai „flexibil“, impus de FMI şi acceptat fără crâcneală de guvernanţi? Ştim că FMI-ul, prin creditarea României, îşi bagă în buzunar peste 150 de milioane de euro. Ne sunt necunoscute însă sumele imense pe care le vor câştiga fondurile speculative, corporaţiile transnaţionale şi oligarhii locali de pe urma spolierii în continuare a capitalului natural şi uman al României.
Dar oare cât va mai dura jaful? Va dura atâta timp cât în România nu vor exista forţe politice, civice şi spirituale hotărâte să-l oprească. Oameni competenţi, înarmaţi cu o ideologie naţionalistă care să spună: „Stop! Pe aici nu se mai trece!“
Dar astăzi naţionalismul mai este oare o ideologie credibilă? Se mai poate construi în baza lui o argumentaţie solidă care să dezamorseze sofisticăria corporatistă şi globalistă care ne este servită în chip de evidenţă irefutabilă?
Nu numai că naţionalismul rămâne o ideologie viabilă, dar ea este singura capabilă să promoveze atât interesul naţional cât şi pe cel al omenirii în condiţiile mileniului III. Noul naţionalism, pe care noi îl numim naţionalismul verde, este însă bazat pe alte valori, urmăreşte alte scopuri şi se desfăşoară în circumstanţe istorice complet diferite de cele ale perioadei interbelice. Dacă vrem să vorbim de „afinităţi“, atunci va trebui să le căutăm acolo unde ne aşteptăm mai puţin.
Există o continuitate evidenta intre vechiul naţionalism, imperialismul militarist şi globalismul de astăzi. Cele trei ideologii aparţin vechii paradigme în care voinţele individuale (a insului monadic sau a statului naţionalist/imperialist) intrau într-o competiţie acerbă pentru dominaţie. Printr-o pervertire a creştinismului, puterea lui Dumnezeu, conceput ca „voinţă“ şi „raţiune“, se transferă individului şi statului naţional (agregatul centralizator al voinţelor individuale).
Globalismul urmează vechea logică a darwinismului social. Companiile transnaţionale, fondurile speculative, „statele globale“ puternice şi slujbaşii lor, oligarhii şi politicienii locali nu sunt animaţi decât de voinţa individuală de putere tradusă în voinţa de a maximiza profitul pe spinarea jucătorilor mai slabi din „noua ordine mondială“. „Privatizarea şi globalizarea“ – scrie Ilie Şerbănescu – „sunt simple baliverne vânturate de cei puternici spre a-i supune şi subjuga pe cei slabi… S-a văzut de la o poştă ce minciună gogonată este asta cu «globalizarea»! Fiecare jucător important a uitat de «globalizare» şi s-a concentrat pe capitalul propriu: mari companii proprii din sectorul financiar-bancar sau chiar din sectorul industrial… Problema este că «naţionalismul economic» s-a manifestat şi se manifestă între «globalizatori»… Aceştia au putut fi naţionalişti pentru că mai au pe ce şi cu ce! Dar cei deja «globalizaţi» nu mai dispun de nimic altceva“.
Timp de douăzeci de ani, România a jucat după cum i-au cântat neocomuniştii şi „glocaliştii“ (globaliştii, plus politrucii şi oligarhii locali). Am fost „integraţi“ pentru a fi dezintegraţi. A fost dezintegrată economia naţională şi odată cu ea coeziunea socială şi spirituală a unui întreg popor. Nu mai dispunem de nimic altceva decât de credinţa în Dumnezeu şi de puterea refuzului.
Dar ce-ar trebui oare să refuzăm? În primul rând, să refuzam să gândim şi să trăim în termenii vechii paradigme, aşa după cum ni s-a dictat în ultimii şaizeci de ani. Dacă vom continua să ne globalizăm, să urmăm aceeaşi logică dezastruoasă, sfârşitul României este aproape.
Glocalizaţi, vom asista neputincioşi la completa distrugere a:
1) capitalului natural (păduri, resurse minerale, biodiversitatea florei şi faunei etc. Afacerea Roşia Montană şi acceptarea cu braţele deschise a culturilor de plante modificate genetic nu sunt decât avanpremiera a ceea ce va urma);
2) capitalului uman printr-un învăţământ neperformant şi imbecilizare mediatică (România va fi furnizorul european de sclavi pentru muncile de jos şi pentru implanturile româneşti ale transnaţionalelor);
3) identităţii naţionale şi spirituale. Distrugerea identităţii naţionale va fi pasul premergător dezintegrării teritoriului naţional. O populaţie amorfă căreia i s-au extirpat instinctele identitare nu va opune nici un fel de rezistenţă.
Ni se va reproşa că un astfel de scenariu este prea pesimist. Iar ca argument suprem, vom primi asigurarea că „nu ne vor lăsa ei să murim“. Ei fiind cei care ne sapă în prezent mormântul…!
România nu este însă o ţară de hoţi, laşi şi oligofreni. A început deja marea evadare, fizică şi mentală din Matrixul „glocalist“. Românii se trezesc la realitate. Neîncrederea, apatia şi indiferenţa cetăţenilor noştri nu sunt stări congenitale. Ele sunt cauzate de un sistem care i-a făcut neputincioşi şi le-a răpit una câte una speranţele.
Printre evadaţii din Matrix se numără şi naţionaliştii verzi, oamenii care înţeleg că România a urmat un model nesustenabil de dezvoltare. În loc de ciorovăieli sterile, ei propun măsuri hotărâte pentru a contracara atât entropia resurselor economice şi sociale cât şi epuizarea ultimelor rezerve de energie şi speranţă.
Să nu-i confundăm cu ecologiştii, cu extremiştii de dreapta sau de stânga, cu socialiştii, cu neoliberalii şi cu adepţii altor „isme“”! Nu sunt o elită ocultă, nici populişti „salvatori ai neamului“ şi nici „băieţi deştepţi“ care vor s-o mai pună de un PJ (partid al jefuitorilor). Sunt oameni normali, îi întâlnim în toate domeniile de activitate. Ceea ce-i uneşte în primul rând este noua viziune asupra dezvoltării viitoare a României. Ei văd renaşterea României prin trecerea hotărâtă la economia civică, răspândirea largă a micii proprietăţi productive, dezvoltare durabilă, profesionalism şi întrajutorare.
Promovează un model românesc de economie civică diferit atât de neoliberalism/neoconservatorism cât şi de ideologiile neomarxiste (diviziunea dintre neoconservatorism şi neoliberalism este o farsă, căci încearcă să stabilească diferenţe acolo unde ele nu există). Economia civică a naţionalismului verde crede în dezvoltarea durabilă şi în lucrurile sustenabile fiindcă acestea sunt pornite şi organizate de la nivel local şi construite la scară umană. Neoliberalismul predică subsidiaritatea, dar sfârşeşte ca şi socialismul: reduce pluralitatea, centralizează şi concentrează la vârf capitalul, oportunităţile, deciziile şi beneficiile. Economia civică promovează vecinătatea; legată prin multiple relaţii organice de comunitate, este realistă, chibzuită şi inter-naţionalistă în sensul pe care Daly îl dă acestui termen („internaţional înseamnă, desigur, «între naţiuni». Unitatea de bază rămâne naţiunea, chiar dacă relaţiile între naţiuni devin din ce în ce mai importante şi necesare“). Precum marxismul, neoliberalismul este utopic şi milenarist, idolatrizează o ficţiune transcendentă, aşa-numita „piaţă liberă globală“, menită să amalgameze toate particularităţile regionale şi naţionale în spaţii fluide şi omogene.
Naţionalismul verde aplică în toate domeniile principiul antropologic fundamental al omului ca persoană. El urmăreşte respectarea demnităţii şi autonomiei cetăţenilor în toate laturile vieţii sociale, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la asigurarea unui venit drept. Neoliberalismul se adresează „omului nou“, acel homo oeconomicus care l-a înlocuit pe homo sovieticus. Acesta este individul fragmentat şi izolat ce-şi urmăreşte doar propriile interese. Obţinut prin inginerie economică şi socială, el este exploatat ca marfă sau ca sursă de profit.
Combinând spiritul troţkist al „revoluţiei permanente“ cu individualismul exacerbat, neoliberalismul/neoconservatorismul şi ideologiile neomarxiste promovează mereu „distrugerea creatoare“ în viaţa economică şi socială. („Distrugerea creatoare este celălalt nume al nostru, pe care îl folosim atât în plan intern cât şi în afara graniţelor. Dărâmăm vechea ordine în fiecare zi, din lumea afacerilor şi până în cea a ştiinţei, literaturii, artei, arhitecturii, din domeniul cinematografiei până în cel al politicii şi justiţiei“, declara neoconservatorul Michael Ledeen.) „Distrugerea creatoare” decimează tradiţiile, comunităţile organice, asocierile locale – There is no such thing as society (Societatea nu există), spunea Margaret Thatcher – şi creează o societate atomizată şi instabilă, dominată de tensiuni sociale şi de relaţii conflictuale.
Naţionaliştii verzi înlocuiesc „distrugerea creatoare“ a neoliberalilor, pusă în scopul unui progres nesustenabil, care nu ţine cont de realităţile concrete, cu dezvoltarea durabilă; relaţiile violente şi conflictuale cu cele de cooperare şi întrajutorare, individualismul exacerbat, care absolutizează drepturile individuale şi pornirile egoiste, prin personalism, în care interesul personal este urmărit cu responsabilitate şi armonizat cu cel al comunităţii.
Neoliberalismul este o „economie utopică“ (John Cassidy). În schimb, în forme mai mult sau mai puţin asemănătoare, economia civică a funcţionat în trecutul nostru (cooperativele interbelice ale ţărăniştilor lui Ion Mihalache) şi funcţionează, înfloritoare, în diferite colţuri ale lumii (Ţara Bascilor, regiunea italiana Emilia-Romagna, Quebec). În planul ideilor, modelul economiei civice al naţionalismului verde poate să înfrunte cu succes cele mai bune teorii pe care le oferă neoliberalii şi socialiştii. În planul realităţii, neoliberalismul a mers din eşec în eşec, în timp ce economia civică şi dezvoltarea durabilă sunt apanajul viitorului.
Agricultura sustenabilă, cu focalizare pe agricultura ecologică, şi industriile verzi trebuie să fie locomotiva dezvoltării durabile a României în acest mileniu. Naţionaliştii de viţă nouă militează pentru ca sămânţa industriei verzi din România să se dezvolte pe solul fertil al economiei civice. Ei vor veghea să nu se încalce şi să fie aplicate principiile generale ale dezvoltării durabile, cum ar fi: o producţie nesustenabilă nu poate conta drept „capital“; alocarea optimă a resurselor umane şi naturale trebuie să fie în concordanţă cu scara optimă la care trebuie să se desfăşoare activităţile economice – „small is beautiful“; diversitatea este parte integrantă a unei societăţi sustenabile; perspectiva intergeneraţională: generaţiile prezente au obligaţii faţă de cele viitoare; respect faţă de limite; sustenabilitatea ca principiu organizator reflectând interconectivitatea stabilită între problemele şi preocupările ecologice, economice şi sociale.
Mai presus de toate, naţionaliştii verzi susţin o amplă reformă morală. În acest context este foarte important ca economia civică să fie îmbrăţişată de Biserica ortodoxă iar principiile sustenabilităţii să fie traduse în termenii eticii creştine şi asociate valorilor creştine de smerenie, înfrânare, jertfire, modestie, cumpănire, dăruire. Sunt de evidenţiat paralelele şi echivalențele dintre economia civică şi „economia dăruirii“ susţinută de Biserica ortodoxă. Nu există nici o incompatibilitate între cele două economii, ambele sunt teo-centrice. Suntem creaţii ale lui Dumnezeu, care ne-a dat în DAR persoana noastră, familia din care facem parte şi această ţară – şi de toate acestea trebuie să avem grijă pentru a răspunde dragostei Sale nemărginite. Trebuie să restaurăm acest „circuit al dăruirii“ – „economia darului“ este cea mai veche, potrivit antropologului Marcel Mauss – fără de care „circuitul capitalului“ reduce realitatea la profit şi relaţiile interumane la tranzacţii comerciale între „străini“.
Odată ce va fi fost înrădăcinată economia civică, societatea românească va redeveni o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană va interpreta partitura sa, fiecare aducând o contribuţie concretă, fiecare profitând de pe urma acţiunii semenilor săi. Înţelegând că economia civică şi naţionalismul verde acţionează spre binele său şi al ţării, românul îşi va sufleca mânecile şi va trece la treabă. Vom fi uimiţi de entuziasmul ce-l va însufleţi, cât de repede şi de bine va fi restaurată din temelii România – în sfârşit, România noastră.

Despre rugăciune

de părintele Cleopa

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutăţile mele“.
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul: Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – care a fost „vârful teologiei“ şi „bilanţul teologiei ortodoxe“ în secolul VI – în Filocalie şi în cartea numită Ambigua, o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi „Pasărea cerului“: Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă „maica faptelor bune“, că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.
Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nisa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: „Împărate ceresc“, „Sfinte Dumnezeule“, „Preasfântă Treime“, „Tatăl nostru“, „Crezul“, „Psalmul 50“...; şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura – şi aşa se învaţă rugăciunile – ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica: mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, sau „Tatăl nostru“, sau „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!“ sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.
Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii – ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.
Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.
Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de-abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de-abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?
Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“, de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la „Cântarea Cântărilor“, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5, 17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. „Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?“ Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie „de sine mişcătoare“, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la „rugăciunea de sine mişcătoare“, împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este „gura Duhului“, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat „rugăciunea de sine mişcătoare“, orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: „Părinte, de ce te închini?“ Şi el a răspuns: „Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui“.
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită „văzătoare“. Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt – că sunt mulţi – şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.
Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!
El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că „de-abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta“. Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a minţii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.
Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei, şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune şi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.
Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: „Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt“. Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.
Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.
Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Cămara, voi credeţi că este cea din lemn, casă? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.
Or aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.
Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.
Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici, la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.
La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.
Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul, „Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage“. Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.
Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.
Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali – că-s mai mari boii decât oile – sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!
Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.
Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!“ Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)“. Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.
Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei – că el este teolog vechi – şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.
De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: „De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!“. Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!
Hristos cere de la noi rugăciunea „monologhie“, adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!
Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.
Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.
Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.
Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceaţă duhovnicească şi mare căldură.
Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.
Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două – cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima – când s-ar trezi, o săptămână sau două în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!
Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.
Dar o să mă întrebaţi: „Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?“ Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.
Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? „Amu te-ai rugat straşnic!“ Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.
Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: „Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile“. Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia ascetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
— Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
— Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
— Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă!
Dar bătrânul a zis:
— Arătat este că nu vă rugaţi!
Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
— Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
— Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! – ca să-i arate care-i adevărata rugăciune.
A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele:
— Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa!
Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.
Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-a plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.
Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!“ Dar zice din toată inima.
Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: „Miluieşte-mă, Doamne!“, sau „Mila mea!“, sau „Îndurarea mea!“, sau „Dumnezeul meu!“ Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: „Iisuse al meu! Iisuse al meu!“. Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!
Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: „Iisuse al meu!“. Dar în acel „Iisuse al meu!“, atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.
De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: „Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! – el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei – dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!“ Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărată.
Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: „Dar ce? Vom părăsi rugăciunea cea de cantitate?“. Că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. „N-o părăsim!“ Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.
Este o vorbă ţărănească: „Exerciţiul face premianţi!“ Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.
Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: „Ehei! asta-i rugăciune!“. Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.
Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.
Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: „Împărate ceresc“, „Sfinte Dumnezeule“, „Preasfântă Treime“, „Tatăl nostru“, „Crezul“ şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.
Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: „Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească“. Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.
De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.
Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.
Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugăciune, dar lui îi pare rău.
Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.
Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peşteră, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi de-a pururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!
Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.
Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei – inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.
Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e frică de voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.
Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge, că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: „Stai, hai să te învăţ“. Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.
Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.
Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus – de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească – are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!
Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!
Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. „Strigă aşa, femeie!“ Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: „Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!“. Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.
Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică „Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!“. Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.
Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: Doamne, câine sunt eu – adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână – dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor.
Adică, „chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii“. Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!
Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!
Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: „Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac! “.
Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.
Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: „Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!“
Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.
Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? „Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?“ Se gândea el: „Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!“
Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: „Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite“. Se gândea el, „ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?“ Duhul Sfânt i-a dat în gând: „Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! “
Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. „Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!“ După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. „Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte.“ Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: „Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul“. Adică: „Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul“. Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa: „O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!“.
Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.
De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.
Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (V)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

FRANŢA
a. Dimensiuni, sectoare industriale şi descrierea generală a cooperativelor
În Franţa, cooperativele lucrătorilor sunt numite SCOP, acronim de la „Société coopérative de production“; înainte se numeau „Société cooperative ouvrière de production“. Într-un SCOP, lucrătorii membri trebuie să aibă cel puţin 51% din capital şi 65% din voturi. Aceasta indică deschiderea către capitalul extern ca şi către un anumit control extern, cu condiţia ca lucrătorii membri să păstreze controlul majoritar.
SCIC (Société coopérative d’intérêt collectif) este o nouă formă de întreprindere cooperativă,, care îi reuneşte pe cei care doresc să acţioneze împreună într-un proiect local de interes public, incluzând lucrătorii, beneficiarii, voluntarii, autorităţile locale sau alţi parteneri. SCIC a fost adaptat după modelul cooperatist inventat în Italia şi este reglementat de Legea din 17 iulie 2001. Interesul nostru se va îndrepta în principal către SCOP.
Conform Confederaţiei Generale a SCOP-urilor (CG-SCOP), la sfârşitul anului 2008 erau 1893 de cooperative înscrise în Confederaţie, atât SCOP cât şi SCIC, cu 39.929 de lucrători, fără a ţine cont de lucrătorii subsidiarelor care nu sunt cooperative.
În Franţa, SCOP-urile sunt formate în principal din oameni calificaţi. Construcţiile constituie principalul sector în care pot fi găsite SCOP-uri, atât ca număr al cooperativelor (24% din total) cât şi ca număr al locurilor de muncă (29,1%). La egalitate cu construcţiile, domeniul „profesional, ştiinţific şi tehnic“ şi „activităţile de servicii administrative“, cu accent pe serviciile pentru afaceri, includ 24% dintre cooperative. Folosind mai puţin personal, ocupă însă doar 21,3% din locurile de muncă din SCOP-uri. Industria prelucrătoare este al treilea sector, cu 366 de companii şi 9.838 de lucrători, reprezentând 19,3%, respectiv 24,6% din total. Pe locul al patrulea, dar mult sub primele trei sectoare: comerţul, activităţile hoteliere, transportul şi alimentaţia reprezintă, împreună, 12,3% din cooperative şi 9,9% din locurile de muncă. Celelalte formează o mică minoritate, ocupând împreună puţin sub 10% din total.
Un SCOP are în medie 21 de lucrători, numărul membrilor variind între 2 (minimul legal) şi peste 1000 de persoane. În medie, aproximativ 60% dintre lucrători sunt şi proprietari.

b. Tendinţe şi rate de creştere
Mişcarea cooperatistă a lucrătorilor datează din secolul al XIX-lea. O lege din 1791, Legea Chapelier, interzicea asociaţiile muncitorilor, inclusiv cooperativele şi sindicatele. Totuşi, în perioadele revoluţionare ale Franţei, de pildă în 1848 şi sub Comuna din 1871, multe cooperative ale lucrătorilor s-au format clandestin. Până în 1878, statul a atacat SCOP-urile. Dacă erau descoperite, erau distruse de poliţie. În 1878, Legea Chapelier a fost abrogată, s-a pus capăt atacurilor şi a început chiar să se acorde sprijin. De la începutul secolului XX, mecanismele de autofinanţare ale cooperativelor au fost iniţiate prin Banca Cooperativelor (Banque des Coopératives) şi acordarea de credite de către stat; o procedură de împrumut pe termen mediu care din 1938 a devenit Creditul Cooperatist (Le Crédit Cooperatif).
De când au apărut, SCOP-urile s-au tot înmulţit. În 1885 erau 40, în 1914 erau 120, în 1928 erau 280, în 1939 erau 480, iar în 1980 erau 736. Dezvoltarea mişcării cooperatiste a lucrătorilor nu a fost uniformă; au fost perioade de creştere rapidă (de exemplu, în timpul crizei economice din 1905-1910; al celei din anii ’30 şi în perioada de reconstrucţie de după al Doilea Război Mondial), combinate cu alte perioade de stagnare.
Privind spre timpurile recente, între 1994 şi 2009, constatăm o creştere 40,1% a numărului SCOP-urilor, de la 1392 la 1950, şi cu 41,8% a numărului locurilor de muncă, de la 28.691 la 40.685. În 2008 şi 2009, criza economică a lovit şi SCOP-urile, dar au avut puterea să se stabilizeze.
Din 2007, aproximativ 200 de noi SCOP-uri au apărut în fiecare an, fie pornind de la zero, fie prin transformarea formei de proprietate, faţă de 120-150 pe an în anii anteriori. Aceste SCOP-uri nou înfiinţate sau rezultate prin transformare au generat în medie 1500 de locuri de muncă pe an din 2007.
Din 2000, industria prelucrătoare din Franţa a pierdut o jumătate de milion de locuri de muncă. Sunt frecvente anunţurile de închidere sau restructurare a întreprinderilor prelucrătoare în Franţa. Şi totuşi, în acest context de dezindustrializare care a început cu mult înaintea prezentei crize, cu vreo 20 de ani în urmă, SCOP-urile au avut puterea să reziste şi continuă să funcţioneze.
Prezente în toate sectoarele, SCOP-urile cresc în ramura manufacturii cu peste 400 de noi întreprinderi mici şi mijlocii (IMM), urmând o tendinţă pozitivă în acest sector extrem de disputat. În decada 1997-2007, înaintea crizei financiare şi economice, toţi indicatorii demografici şi economici în sectorul manufacturier au fost superiori restului sectorului: o creştere cu 6% a numărului companiilor, o sporire cu 11% a numărului locurilor de muncă (faţă de o pierdere de 10% pe ansamblul sectorului), o creştere de 68% a vânzărilor şi o creştere a veniturilor nete de 300%. Din 2008 şi izbucnirea crizei economice, SCOP-urile din manufactură, asemenea tuturor IMM-urilor, au fost puternic lovite de scăderea comenzilor, de războiul preţurilor şi de fluctuaţia preţului materiilor prime. În timp ce închiderile de întreprinderi au crescut cu 24% pe ansamblul celor doi ani de criză, 2008 şi 2009, comparativ cu anii 2006 şi 2007 cumulaţi, în cazul SCOP-urilor rata închiderilor a rămas stabilă în aceeaşi perioadă. SCOP-urile, inclusiv cele din industrie, dau dovada capacităţii lor de rezistenţă.

c. Cadrul legislativ şi politic
Capitalul este deschis către partenerii externi, dar cu limitări: aceştia nu pot depăşi 49% din capital şi au o pondere de maximum 35% din voturi.
Patrick Lenancker, preşedintele CG-SCOP (Federaţia naţională), consideră că unul dintre motivele pentru care SCOP-urile s-au bucurat de succes este faptul că au un capital stabil substanţial. Cel puţin 15% din beneficii trebuie să fie plasat în rezerve (în practică, se ajunge la 40-45%) cu avantajul că rezervele rămân permanent în posesia cooperativei, asigurând stabilitatea financiară pe termen lung.
Marcel Arteau, pe atunci director executiv al Quebec Worker Co-operative Federation (FQCT), scria: „După o lungă dezbatere, legea franceză a păstrat principiul rezervei indivizibile din următoarele motive: împiedică preluarea SCOP-urilor de către persoane dinafară; asigură independenţa cooperativelor; asigură sustenabilitatea întreprinderii pe termen lung; face posibilă trecerea cooperativei către generaţiile viitoare“. Surplusurile sunt alocate după cum urmează: minimum 15% către rezervă, minimum 25% către salariaţi (inclusiv membrii), iar ceea ce rămâne membrilor. Suma acordată membrilor-proprietari trebuie să fie mai mică decât cea acordată tuturor salariaţilor. Să notăm că în 1992 amendamente aduse legii franceze a cooperaţiei au permis ca alte tipuri de cooperative să înceteze să mai aibă o rezervă indivizibilă obligatorie. SCOP-urile însă au insistat pe menţinerea rezervelor indivizibile.
Cooperativele lucrătorilor se bucură de facilităţi fiscale din partea guvernului francez. SCOP-urile nu trebuie să plătească taxa profesională, care este între 1,5% şi 2,5% din venituri. Veniturile provenite din participarea la beneficii a lucrătorilor sunt scutite de impozitul pe venit.

d. Capitalizarea
Mişcarea SCOP a reuşit să-şi creeze mecanisme de finanţare şi de acordare de asistenţă tehnică. Una dintre cerinţele pentru recunoaşterea oficială a statutului de SCOP este ca societate să finanţeze mişcarea cooperatistă a lucrătorilor. Cotizaţiile membrilor, de 42% din beneficii, sunt distribuite între federaţii şi instrumente financiare, dintre care multe au fost create în parteneriat cu alţi actori ai economiei sociale (cum ar fi Institutul de Dezvoltare a Economiei Sociale – IDES, Creditul Cooperatist).
SOCODEN (Société coopérative de développement et d’entraide, instituţie financiară administrată de SCOP-uri din 1965) oferă împrumuturi echitabile şi finanţare pentru nevoile de capital de lucru. Accentul se pune pe noile SCOP-uri şi pe cele aflate în criză. Serviciile includ: consiliere, garanţii şi subvenţionarea dobânzilor la împrumuturile personale menite a spori capitalul unui SCOP. În medie, 150 de SCOP-uri pe an primesc finanţare prin SOCODEN, sumele totale anuale cifrându-se la 5,5 milioane de euro.
Mai sunt şi alte căi de finanţare pentru SCOP-uri, bazate în primul rând pe cele 42 de procente vărsate din beneficii. SOFISCOP oferă o garantare a împrumuturilor astfel încât membrii nu trebuie să-şi gajeze veniturile personale. SPOT este o societate de capital de risc care oferă capital SCOP-urilor. IDES investeşte de asemenea în SCOP-uri cu titluri de participare, care beneficiază de o remunerare prioritară a capitalului investit. În primii 25 de ani de funcţionare, grupul IDES a investit 100 de milioane de euro în 545 de întreprinderi, dintre care 70% au fost SCOP-uri.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

Călin Georgescu sau ieşirea din Matrix

de Ovidiu Hurduzeu

Zilele acestea asistăm la sfârşitul unei epoci. Degringolanda clasei politice, disoluţia autorităţii statului, revolta populaţiei umilite şi înfometate marchează prăbuşirea pseudodemocraţiei postdecembriste.
S-au spulberat iluziile prosperităţii importate, create de modelele de dezvoltare neocolonială, până mai ieri sacre şi obligatorii. Ţara nu este numai în prag de faliment economic. În ceea ce priveşte demnitatea noastră naţională, am ajuns pe treapta cea mai de jos pe care o poate atinge o naţiune care se consideră suverană. De pildă, România şi-a abandonat poziţiile economice nu numai prin transferuri de proprietate de la stat către multinaţionale şi către oligarhii locali, dar şi prin transferuri de proprietate de la statul român către alte state (Romtelecom către OTE – companie grecească de stat, Distrigaz Sud către Gaz de France – companie franceză de stat etc. etc.) Aceste jafuri au fost legitimate de un întreg aparat academic şi propagandistic. Chiar în aceste zile, Universitatea din Iaşi a anunţat că-i va acorda titlul de Doctor Honoris Causa unui economist libertarian din Spania care propavăduieşte disoluţia statelor naţionale şi înlocuirea lor cu pseudostate aflate în proprietatea privata a unor oligarhi. La rândul lor, săptămâna trecuta, câteva multinaţionale din România au lansat cu turle şi trâmbiţe „un plan de dezvoltare“ a României în 12 puncte. Practic, vor desfiinţarea ţării noastre ca entitate economică independentă. Nici cele mai îngenunchiate ţări din Africa nu au permis asemenea blasfemii la adresa demnităţii lor naţionale.
Principala vinovată pentru actuala situaţie este, fără doar şi poate, clasa politică. Din păcate, de la opincă la vlădică, toată lumea nu vede, nu concepe şi nu visează decât „soluţii politice“. De fapt, „soluţii politicianiste“. Politicianismul a modelat universul mental, nu numai al aşa-ziselor elite, dar şi al omului de rând. A creat o pseudo-realitate în care orice fleacuri devin „probleme serioase“ şi orice nulitate, o „personalitate“. Mai nimic în „România profundă“, România oamenilor reali cu probleme reale, nu-şi poate găsi rezolvare datorită ecranului ce se ridică între cetăţean şi realitatea pe care o trăieşte. Este vorba de o construcţie artificială (politică) ce se oferă pe sine ca soluţie generală şi funcţionează cu scopul de a eluda situaţiile şi rezolvările concrete. Trăim în plin marxism fără marxism; totul este mistificat prin politizarea problemelor şi valorilor.
Ce înseamnă, de fapt, politizarea unei probleme reale? În primul rând, „descărnarea“ ei de conţinut. Odată intrată în centrifuga politicianistă, problema reală îşi pierde realitatea, profunzimea şi încărcătura umană. Nu ne mai trimite la o situaţie concretă, tragică de multe ori, care îşi cere o rezolvare imediată, ci la un „discurs despre…“, o „naraţiune“. În România, tot ceea ce este politizat primeşte şi o dimensiune mitică – spun „mitică“ întrucât politicianismul, precum mitul, explică totdeauna o situaţie sau o condiţie printr-o poveste, în acest caz, o poveste oferită de mass media şi de oamenii politici. Fără acest aspect mitologizant al politicianismului românesc, cum am putea explica fascinaţia exercitată asupra populaţiei de către personaje şi probleme care nu ar însemna nimic în afara pseudo-realităţii politicianiste?
Vine însă vremea când miturile se sfarmă. O vreme în care ordinea politică, pentru a se salva din ghearele politicianismului şi a iluziilor sale, pentru a deveni din nou legitimă, este obligată să discute în alţi termeni decât cei politici. Asta nu înseamnă sfârşitul democraţiei în România, ci doar începutul ei.
Un guvern de tehnocraţi care ar destrăma iluziile pseudo-realităţii create de politicianism ar repune politica într-o matcă democratică. Ar face-o smerită şi la locul ei. Politicianismul nu poate acţiona decât prin violenţă, dezbinare, constrângere spirituală, ideologică şi fizică. Nu urmăreşte decât Puterea brută. Or, exercitarea puterii brute este incompatibilă cu statul democratic modern care, pentru a funcţiona corect, are nevoie de solidaritate socială, de o „big society“ (în sensul atribuit de conservatorii britanici acestei sintagme), nicidecum de o adunătură de clanuri orligarhice.
Dacă scriu din nou despre Călin Georgescu şi nevoia unui guvern de tehnocraţi o fac din dorinţa de a atrage atenţia cititorului grăbit asupra schimbării de paradigmă care se desfăşoară sub ochii noştri. Un guvern de tehnocraţi condus de Călin Georgescu nu ar fi doar o soluţie de avarie, cum au fost guvernele conduse de Isărescu şi Stolojan. Ar însemna plasarea României pe o altă traiectorie de dezvoltare. Pur şi simplu, am ieşi din Matrix – un Matrix satanic al politicii neghioabe, al ingineriilor sociale şi economice, al denaţionalizării, incompetenţei şi corupţiei.
În ultimul sau interviu din „Adevărul“, Călin Georgescu lansează idei de-a dreptul incandescente. Care politician român a avut curajul sa declare că actuala criză „este o greşeală de sistem“ iar „sistemul a fost construit greşit şi trebuie refăcut“? Ni s-a împuiat capul cu ideea că în capitalism doar banul, care nu are miros, contează; Călin Georgescu pune la baza capitalismului munca şi competenţa. Ce personalitate politică din România a ridicat în mod serios problema mediului? Călin Georgescu îşi doreşte ca ţara noastră să devină un „tigru verde“ (în alt interviu, publicat în revista AS, s-a pronunţat în mod hotărât împotriva „afacerii Roşia Montană“). Este reconfortant şi încurajator să vezi, în sfârşit, un bărbat care enumeră în mod clar priorităţile ţării: asigurarea hranei, a apei potabile, a energiei şi protecţia mediului.
Dar poate cel mai important lucru pentru România, în eventualitatea în care Călin Georgescu ar deveni prim-ministru, este accentul pe care l-ar pune, fără echivoc, pe apărarea interesului naţional, promovarea binelui comun şi a unei economii civice bazate pe un model românesc care să îmbine principiile dezvoltării durabile cu răspândirea largă a proprietăţii productive. Politicienii de toate culorile nu văd redresarea României decât printr-un alt val de privatizări, atragerea de noi fonduri speculative şi „investitori strategici“ – altfel spus, prin colonizarea completă a României; Călin Georgescu vede revigorarea României „prin oamenii ei“ şi prin investiţia masivă în tineri şi în sistemul educaţional.
Nu ştiu dacă expertul Călin Georgescu va ajunge primul ministru al României. Sau dacă, odată ajuns în fruntea unui guvern de tehnocraţi, va putea să duca la bun sfârşit ceea ce şi-a propus. Indiferent de cursul evenimentelor politice, zarurile schimbărilor radicale au fost aruncate. Un perete al Matrixului a fost dărâmat. Paradigma s-a schimbat, harta viitorului este conturată.
Depinde de noi daca vom pune umărul să construim „modelul românesc“ de la firul ierbii, printr-o amplă mobilizare şi solidaritate populară, sau aşteptăm în continuare ordine „de sus“.

MISTERELE CUVINTELOR. Când aud de cultură... (IV)

de Alexandru Ciolan

Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţiile din 1998 şi 2009) şi Marele dicţionar de neologisme sunt singurele dicţionare de limbă care consemnează, cu înţelesul lui din sociologie, termenul subcultură: „cultură a unui subgrup social“. Termenul a coborât din sfera dezbaterilor ştiinţifice şi circulă în presa culturală şi în articolele cu caracter enciclopedic. Putem, astfel, citi, despre subcultura tinerilor cu capetele rase (= skinheads; Adev. 20 X 07) ), despre subcultura emo-kid din România (G. 15 V 08), despre subcultura gay (TimeOut 28 II 08), despre subcultura ţigănească (altermedia.info 27 VIII 10), despre subcultura tineretului (Adev. 22 VI 10), despre subcultura huliganilor din fotbal (Adev. 25 VII 09), despre subcultura hipster (Adev. 2 X 08), despre subcultura t-shirt-ului (Adev. 15 VII 07), despre subculturi urbane (G. 30 VI 08 p. 9) etc. etc. Termenul a fost luat din engleză (subculture) nu numai de limba noastră, ci şi de franceză (subculture şi sous-culture), spaniolă, italiană, portugheză (subcultura), germană (Subkultur) etc., pentru că „La origine, conceptul de subcultură […] a fost propus de Şcoala de la Chicago a anilor ’30-’40 din secolul trecut“ (R.lit. 24 XII 03). Coborând în limbajul curent al presei şi de aici (nu mai era decât un pas) în limbajul curent, termenul şi-a pierdut aura ştiinţifică şi a ajuns să fie folosit de profani în mod greşit, pentru a desemna, fără nici un determinant, o (sub)cultură anume: „Dacă te duci la Frankfurt şi să spunem că eşti homosexual şi vrei să afli care e infrastructura homosexualităţii, poţi întreba pe oricine «Unde găsesc subcultura?» şi o să-ţi răspundă: «A doua stradă la stînga». Evident, în acest caz, cuvîntul «subcultură» nu e un termen ştiinţific, dar a devenit demult popular în sfera amintită“ (R.lit. 24 XII 03).

Pentru a citi restul articolului în „Ziarul de duminică“ click AICI.

Cum ne învaţă multinaţionalele să mâncăm... fecale

Am primit un mail cu textul de mai jos, pe care vi-l prezentăm periat şi redactat. Nu ştim de unde provine, dar e un semnal de alarmă care ar trebui să ne pună în gardă.

Puţină lume ştie ce mănâncă. Şi mai puţină lume citeşte ambalajul a ceea ce mănâncă. Şi încă şi mai puţină lume are noţiuni de microbiologie.
Iaurturile probiotice – invenţia concernelor americane –, spre exemplu, conţin bacterii care nu au fost folosite niciodată în alimentaţie. Una dintre aceste bacterii este specia „Bifidobacterium bifidum“. Aceste bacterii se găsesc de obicei în flora vaginală, în rect şi în tractul uro-genital, în excremente de porc şi ale altor animale. Aceste bacterii nu sunt prezente în mod normal în intestinul subţire, în stomac sau în gură, în afara situaţiei în care omul a avut un contact direct cu cele de mai sus.
Bacteriile bifide nu supravieţuiesc, de regulă, acidului din stomac atunci când sunt ingurgitate, pentru a nu periclita flora din intestine, în special din cel subţire.
Concernele nu numai că ni le-au introdus în iaurturi, dar le-au şi modificat genetic ca să supravieţuiască acţiunii acidului gastric. De aici se vede şi reaua-voinţă şi perversitatea celor care le-au inclus în consumul, inconştient, al omului contemporan.
Prin intermediul iaurtului „probiotic“ folosit ca un cal troian microbiologic, aceste bacterii vaginale şi fecale modificate genetic ajung în intestinul subţire al omului. Şi acest lucru duce la tot felul de probleme ulterioare, căci se schimbă flora naturală, care este înlocuită cu o floră tipic vaginală. Danone & Co vă creează deci un fel de floră vaginală în intestine – ceva contrar naturii umane şi cu efecte nocive pentru sănătate.
Cunoscutul specialist în tehnica alimentară Udo Pollmer, care apare des la televiziunea germană ca specialist în alimentaţie, a făcut cunoscut acest fapt în una dintre cărţile sale. Puţini au aflat, însă... La televizor el nu poate vorbi despre aşa ceva – şi nici nu este îndemnat să o facă. Nu-i de mirare, la cât câştigă din reclamele pentru iaurturile probiotice posturile de televiziune. Cum să-şi alunge clienţii?
Citatul din carte cu privire la acest truc şi daunele aduse de consumul de probiotice poate fi găsit aici, în limba germană – pentru cine ştie germana. Pentru cine nu ştie germana, traducem în continuare câteva paragrafe:

„Bacteriile de iaurt nu au obiceiul să se lipească de pereţii intestinelor, căci ele trăiesc din lapte proaspăt şi nu din lucrurile digerate. Pe de altă parte, bacteriile probiotice nu sunt în stare să acrească laptele, această sarcină având-o bacteriile lactoacide. De aceea, preţioasele bacterii (probiotice) se introduc pe altă cale, ulterior, în iaurtul deja fermentat.
Bacteriile din fecale, din secreţii vaginale sau din bacterii care au fost izolate la pacienţi reprezintă, după microbiologul alimentar prof. Michael Teuber, noi specii. Sunt bacterii create de geneticieni din fecale de porc sau din intestinul şobolanilor. Sunt bacterii a căror specie nu este definită clar şi care au fost testate, fără scrupule, inclusiv pe sugari. Aici trebuie specificat că bacteriile bifide pot fi şi patogene, aşa cum avertizează specialistul elveţian. Unele bacterii bifide pot provoca carii şi chiar meningită“.

Aşadar, aceste bacterii nu pot produce iaurt din lapte! Ele sunt amestecate în iaurt DUPĂ ce acesta a fermentat.

„Consumul produselor probiotice poate deci să afecteze flora intestinală. Pentru microbiologi, acest fapt nu este o surpriză. La urma urmei, nici o bacterie nu are chef să se lupte cu alţi patogeni. Bacteriile se ceartă mai degrabă cu rudele lor, care au aceleaşi preferinţe alimentare.
Într-adevăr, indiciile despre efectul nociv al produselor probiotice nu lipsesc. În anul 2000, presa germană scria: «iaurturile probiotice pot periclita viaţa». La originea acestor scandaluri era un congres de medicină din Birmingham, unde imunologul vienez dr. Wolfgang Graninger îşi prezentase rezultatele cercetărilor. Conform acestora, iaurturile probiotice pot duce la persoanele cu sistem imunitar slăbit la boli periculoase precum meningita, pneumonia sau septicemia. La acel congres a fost prezentat cazul unui diabetic în vârstă, care a făcut în urma consumului de probiotice un abces la ficat şi care a putut fi salvat doar prin operaţie. Directorul spitalului vienez, dr. Elisabeth Pittermann, a scos după aceasta întâmplare iaurturile probiotice din meniul spitalului. Firma Scheitz din Andechs, care produce iaurturi ecologice, a eliminat bacteriile probiotice din lista de ingrediente. Cine vinde cu plăcere produse cu bacterii care, atunci când sunt depistate de specialiştii în igienă reprezintă o dovadă de contaminare cu fecale?“ (Udo Pollmer)

Problema şi mai gravă este că de la introducerea „proboticelor“ concernele au convins, încetul cu încetul, fie prin persuasiunea tipic americană, fie prin preţul mai mic al acestor culturi, cam toţi producătorii de iaurturi – indiferent că sunt probiotice sau nu – să folosească aceste bacterii nocive la prepararea iaurtului, aşa că este greu de găsit un iaurt natural, obţinut cu bacterii tradiţionale. Bacteriile tradiţionale folosite la prepararea iaurtului provin de la viţel sau vacă. După Pollmer, ele se numesc Streptococcus thermophilus şi Lactobacillus bulgaricus.
În Germania, este foarte greu să găseşti azi un iaurt care să nu aibă culturi bifide. Cu alte cuvine, este greu de găsit un iaurt care nu este produs din bacterii vaginale şi fecale.
Mâncăm fecale, fără să ştim, fiindcă îi credem orbeşte pe cei care fac reclamă la TV. Asta este...
Apelând la Google este extrem de greu de găsit un articol din care să reiasă ceea ce acum câteva decenii era bine cunoscut despre aceste bacterii, însă dacă citim cărţi mai vechi sau căutăm cu grijă putem vedea că aceste bacterii nu au nimic de-a face nici cu iaurtul, nici cu intestinele şi că, de fapt, fac parte din flora altor organe. Toate articolele noi despre aceste bacterii mint cu bună ştiinţă sau au preluat minciuna de la alţii. De exemplu (vezi mai jos), o firmă vinde un produs cu bacterii bifide din flora vaginală asemănătoare celor care se găsesc în iaurturile probiotice. În general, se ştie – sau cel puţin se ştia – că flora vaginală şi cea din intestine sunt complet diferite. Dar... cine mai gândeşte în ziua de azi? Toată lumea crede ceea ce i se spune. Şi crede orbeşte.
Dacă se folosesc aceleaşi bacterii pentru stomac şi pentru vagin, ceva nu e în regulă, nu credeţi?

Aici, puteţi citi alb pe negru.
Ultimate Flora Vaginal Support Formula contains 50 Billion active probiotic organisms, which are natural residents of the healthy urogenital tract (vagina and urinary tract).
Ultimate Flora Vaginal Support Formula contains 45 billion Lactobacilli and 5 billion Bifidobacteria. Lactobacilli are the most prevalent beneficial bacteria found în the urogenital tract, with lesser numbers of Bifidobacteria. Lactobacilli produce compounds and acids that help to fight the growth of harmful bacteria and yeast.
The urogenital tract is second only to the colon în the number of bacterial residents, and many people experience yeast infections and urinary tract issues when the beneficial bacteria become unbalanced.
The high concentration of probiotics în Ultimate Flora Vaginal Support Formula is designed to help maintain a healthy balance of vaginal and urinary tract bacteria.