Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

marți, 30 iulie 2013

Timpul închipuirilor

de James Howard Kunstler


În ultimii ani, ideea că societatea tehno-industrială e pe cale să se prăbușească a devenit foarte nepopulară. Cugetările (și temerile) pe această temă au fost înlocuite de un soi de fantezie izbăvitoare care întreține aceeași relație cu economia precum masturbarea cu pornografia. Actuala stare psihologică a națiunii ar putea fi caracterizată de faptul că o mulțime de indivizi, care ar trebui să știe mai bine ce se întâmplă, habar n-au pe ce lume trăiesc. Asistăm la implozia conștiinței colective americane.
Așa se întâmplă când adevărul se separă de realitate. Este exact ceea ce obții în urma strădaniei de a înlocui activitatea economică reală cu contabilitatea frauduloasă și propaganda. În ultimii cinci ani, Rezervele Federale au tot încercat să împiedice o necesară restrângere a tehno-industrialismului trimițând salve de așa-numiți „bani“ în curtea băncilor-cumetre, „dealerii primari“, pentru a alimenta acțiuni de tip carry trade care produc un ecou pe piețele bursiere. Un ecou, să fim bine înțeleși, este ceva închipuit, nicidecum ceva real – în acest caz, ceva real fiind valoarea.
Restrângerea permanentă a tehno-industrialismului este necesară deoarece principalul combustibil care alimentează motoarele sale e tot mai puțin și mai scump, chiar prea scump pentru a menține în stare de funcționare infrastructura Statelor Unite. Acea infrastructură nu poate fi înlocuită acum fără a se sacrifica o mare parte din capital. Paul Krugman – pe care unii observatori îl numesc fără nici o ironie Doctor Paul Krugman, conferindu-i puteri șamanice – a scris un editorial absolut stupid în New York Times, „Blocat de întinderea suburbiilor“ (Stranded by Sprawl), ca și când abia cu o săptămâna în urmă ar fi observat că modelul favorit de dezvoltare a țării noastre are consecințe nefaste. Îți stă mintea în loc!
Între timp, cei care vor să mențină status quo-ul sunt cuprinși de nervozitate și de speranțe deșarte. Au vândut publicului balivernele privitoare la faptul că nu am avea nici o problemă în privința resurselor noastre primare întrucât abundența petrolului și a gazului de șist ne-ar face „independenți din punct de vedere energetic“ și „cel mai mare exportator de petrol al lumii – America Saudită!“ O altă poveste înrudită se referă la iminenta „renaștere industrială americană“. Ceea ce nu spune povestea, chiar dacă ar fi adevărată, este că renașterea ar fi produsă de roboți, lăsând vechea și bine plătita (cu mult timp în urmă) muncitorime americană să fiarbă în propriul ei sos de methadrină, incest și „arta“ tatuajului.
Ca s-o spunem pe șleau, principala sarcină a acestei societăți ar fi să-și schimbe felul de viață. Schimbările necesare ar fi însă atât de severe și ar implica o pierdere atât de mare a ceea ce am investit până acum încât nu vrem să ne gândim la o asemenea situație. De exemplu, atât suburbiile cât și marile orașe sunt pe ducă. Destinul suburbiilor este să devină ghetouri, depozite de fiare vechi și ruine. Marile orașe sunt menite să împărtășească soarta Detroit-ului – cele mai multe dintre orașele americane (Atlanta, Houston) sunt monstruozități hibride, amestec de suburbie și oraș; acestea vor suferi cel mai mult. Grangurii economiei precum Doctor Krugman și Thomas Friedman nu recunosc că principala activitate economică a Dixieland-ului din ultima jumătate de secol a fost construirea suburbiilor. Acum, această operațiune fiind încheiată, se pot observa rezultatele: milioane de șomeri, proprietari de camioane Ford F-110 cuprinși de un început de furie politică.
Oare unde or să trăiască oamenii? Vor trăi în orașe mai mici și în cele care vor reuși să se restrângă în mod drastic, în micile orășele americane care în prezent sunt lăsate de izbeliște. Vor trăi într-o lume transformată în mod radical pentru a face posibilă o existență post-tehno-industrială. Această viață va fi la fel de îndepărtată de fantezia din cartea Singularity a lui Ray Kurzweil1 precum este Lawrence Summers2 de virtuțile civice. Oamenii vor trăi în locuri care vor menține o relație esențială cu producția de hrană.
Mulți dintre cei pe care i-am menționat mai sus, cei induși în eroare și escrocați (după ce își vor fi vândut Fordurile F-110) își vor da seama până la urmă că nu au altă perspectivă decât să se întoarcă în agricultură. Sau, cel puțin, copiii lor vor înțelege acest lucru în momentul în care nu va mai curge nici un strop de lapte din țâța dădacei federale. Astăzi, desigur, ideea de a pune osul la recoltat porumb pe câmp îi pare îngrozitoare asistatului social de 150 kilograme care înfulecă pui pane de la KFC și dă pe gât cutii de Mountain Dew, cel ce-și petrece viața într-o casă-vagon cu aer condiționat, cufundat în aventurile televizuale ale lui Kim Kardashian și ale faimosului ei vagin. Ipoteticii nepoți vor fi nevoiți însă să adopte o altă perspectivă atunci când ultimul aparat de aer condiționat își va fi dat obștescul sfârșit, termitele vor fi devorat podelele iar produsele KFC se vor fi pierdut în negura vremii, acolo unde Jenny Lind3 se va fi întâlnit cu Cavalerii Mesei Rotunde. Poate am prezentat lucrurile într-un mod hiperbolic, dar cred că ați priceput ideea: subzistența este afacerea viitorului și ea va implica mai multă sudoare decât actuala „sărăcie“.
Undeva, dincolo de această descriere manieristă a actualei stări de depravare culturală se întrevede imaginea unor oameni cu un comportament mai bun și care își petrec viața ocupându-se de lucruri care chiar merită să fie făcute (și demne de natura lor umană). Această transfigurare a vieții lor are însă nevoie de o îndreptare drastică a stricăciunilor prevalente astăzi. Aș merge atât de departe încât să prezic situația în care euforia națională legată de fanteziile actuale va rămâne foarte curând fără benzină. În următoarele luni se va instala o viziune mai fatalistă și numeroasele noastre preziceri vor începe să se adeverească. Va fi măcar un semnal că adevărul s-a apropiat de realitate.

Traducere din limba engleză de Ovidiu Hurduzeu

Pentru versiunea în engleză click AICI.

James Howard Kunstler, scriitor, critic social, publicist și blogger american cunoscut mai ales pentru cărțile sale „Geografia lui Niciunde" (Geography of Nowhere, 1994), „Lunga stare de urgență" (The Long Emergency, 2005), „Prea multă magie“ (Too Much Magic, 2012)

NOTE

1 Scriitor american, inventator, futurolog și director de engineering la Google.

2 Economist american, secretar al Trezoreriei în administrația Clinton.

3 Cântăreață de operă (1820-1887), supranumită „privighetoarea suedeză“.

Este oficial: S-a dat liber la Organismele Modificate Genetic

de Valentin Vioreanu
Este oficial. Proiectul privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.164/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului a devenit Lege. Astfel, Legea numărul 226/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 438 din 18 iulie 2013.
Legea permite cultivarea plantelor modificate genetic în ariile protejate de interes comunitar, sit Natura 2000. 

Articolul I punctul 15, alineatul (4) al articolului 52 se modifică şi va avea următorul cuprins: "„(4) În ariile naturale protejate, de interes comunitar, naţional şi internaţional este interzisă cultivarea plantelor superioare modificate genetic. Excepţie fac ariile naturale protejate de interes comunitar, sit Natura 2000, în baza avizului emis de Academia Română."

Amendamentul de mai sus face parte din Proiectul de Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.164/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului.
Textul inițial al respectivului alineat (4) din articolul 52 era: "(4) În ariile naturale protejate sunt interzise: orice activități de obținere, cultivare, depozitare, prelucrare, comercializare a organismelor vii modificate genetic".

Reţeaua Natura 2000 este o reţea europeană de zone naturale protejate care cuprinde un eşantion reprezentativ de specii sălbatice şi habitate naturale de interes comunitar. A fost constituită nu doar pentru protejarea naturii, ci şi pentru menţinerea acestor bogăţii naturale pe termen lung, pentru a asigura resursele necesare dezvoltării socio-economice.

La definirea acestor situri nu s-a plecat de la ideea unei protecţii stricte, care să interzică activitatea umană. Dimpotrivă, se consideră că în foarte multe situaţii activităţile umane de gospodărire a resurselor naturale pot continua.

Natura 2000 este o reţea ecologică constituită din situri Natura 2000 de două tipuri: Arii Speciale de Conservare (SAC - Special Areas of Conservation) constituite conform Directivei Habitate şi Arii de Protecţie Specială Avifaunistică (SPA - Special Protection Areas), constituite conform Directivei Păsări.

Suprafaţa totală a propunerilor de situri Natura 2000 (pSCI + SPA) reprezinta 17,84% din suprafaţa României. O buna parte din aceste situri se suprapun peste ariile naturale protejate de interes naţional (parcuri naţionale, parcuri naturale si rezervaţii).
Text preluat de pe site-ul revistei capital.

luni, 29 iulie 2013

Un martir uitat: Ion Mihalache

de Mihai Dorin
Intr-o tara de tarani, si nu de targoveti ori burghezi, precum in alte parti, se rosteau de la o vreme, sub inspiratia generoasa a romantismului, a poporanismului ori a samanatorismului, destule fraze frumoase despre "talpa tarii" ori "marele tacut". Eminescu innobilase subiectul cu toata forta titanica a geniului lui. Cuza a ramas in legenda moderna ca domn al taranimii, in vreme ce toata problematica sociala din statul national croit la 1859 s-a centrat pe "chestiunea taraneasca". Cu geniul lui atotcuprinzator, cu forta lui unica de a dezvalui adevarul si a diagnostica racilele societatii romanesti, cu iubirea lui de neam si tara, Iorga avea sa creeze unda de sensibilitate pe care societatea avea nevoie pentru a intelege ca Romania nu e tara intreaga, nici europeana, nici de viitor, daca nu gaseste degraba solutii pentru a face din tarani cetateni si nu doar obiect al compasiunii ori subiect al neputintei. Iorga a identificat subiectul si a definit urgenta chestiunii taranesti. Mai lipsea insa ceva esential, si anume ca din randul clasei taranesti insesi, adica acelor peste 80 % de romani care purtasera sarcinile istoriei, fara sa ceara nimic in schimb, sa se nasca cineva care sa reclame pentru clasa lui obidita, dreptul la demnitate. Istoria l-a identificat in persoana unui taran din partile Argesului, ajuns invatator de tara, adica un fel de "domn" ce si-a purtat toate zilele vietii lui, cu demnitate, nu atat straiele, cat mai ales nobletea taraniei, mandra de a fi dat tarii traditii si randuieli batrane, dar si munca tenace, din care tara si-a asigurat suportul pentru toate marile proiecte, de la apararea de vrajmasi si pana la dobandirea independentei si reintregirea neamului. Numele lui este Ion Mihalache. Putini concetateni mai vibreaza astazi, in vremea ceturilor tranzitiei si a spolierii tarii de o gasca de neofanarioti, nascuti nu pe malurile Bosforului, ci chiar in tarisoara noastra, la numele genialului invatator ce a reusit sa ridice taranimea la rangul de clasa sociala si la constiinta valorii de sine. Cine nu-i cunoaste viata, nazuintele si increderea netarmurita in neamul lui se face vinovat de ignoranta si inconstienta. E drept ca memoria i-a fost ocultata sistematic. E drept ca de sub lespedea de mormant a dramaticeidamnatio memoriae nu au razbatut pana la noi decat vagi ecouri. Istoricii de casa si-au facut ani in sir o profesiune din a-l discredita. Doar nu de un simbol al demnitatii taranesti aveau nevoie corifeii bolsevizarii tarii, pentru a-si subordona taranimea, ci de "eroii" stahanovismului colhoznic. Invatasera pe de rost comunistii nostri lectia tatucai Lenin, cum ca taranii sunt reactionari, antimoderni si greu de supus. De aceea, trebuiau distrusi. Unde nu a reusit tunul, ca in Rusia, a fost pus sa lucreze cnutul ideologiei, al deposedarii de bunuri si pamanturi, umilirea si incolonarea taranimii. De aceea, in taranistul Ion Mihalache comunistii au identificat un dusman mai periculos decat in liderii burghezi. Iar in combaterea taranismului, ideologii comunisti au investit infinit mai mult decat in lupta impotriva burgheziei ori a "fascistilor".

Pentru articolul integral din Ziarul de Iaşi click AICI.

sâmbătă, 6 iulie 2013

Fundaţia Soros se retrage din România



Miliardarul american George Soros se va retrage din Romania, alegand sa-si reorienteze investitiile in alte zone ale lumii.
Astfel, Soros se retrage din tara noastra, dupa investitii de 200 de milioane de dolari, potrivit B1 TV.

Tara noastra va mai putea benefica de banii fundatiei, insa numai pe baza de proiecte.

Fundatia George Soros din Romania a avut, in ultimii trei ani, un buget anual de aproximativ sapte milioane de dolari. Jumatate din suma a fost asigurata de catre George Soros, iar cealalta parte a sumei a provenit din fonduri europene, sponsorizari sau donatii.

Pentru ştirea integrală de pe ziare.com click AICI.

vineri, 5 iulie 2013

Băieţi, în zadar o stimulaţi, nu mai creşte... (II)


de Ovidiu Hurduzeu

„Ca să exiști, fă un împrumut“, „Ca să trăiești bine, fă plinul la mașină!“ Totu-i cool, e... wow! e... viitorul!

Pentru a menține în funcție o societate hipercomplexă este nevoie de energie și de bani cămătărești. Împrumuturile sunt arterele prin care circulă energia ieftină, sângele industrialismului. Hidrocarburile greu de scos din pământ schimbă însă datele problemei. Apare o situație neîntâlnită până acum, care afectează în mod radical sistemul economic: energia devine fie prea scumpă pentru consumator, fie prea ieftină, prin urmare, neprofitabilă pentru producător. Într-o economie lipsită de creștere, când lumea este deja îndatorată până peste cap, consumatorii nu-și pot permite prețuri mari la energie. Un preț mai mare de 100 de dolari pe baril aruncă în recesiune economia globală. Dacă scade prețul la pompă, consumatorul sărăcit jubilează, dar nu şi producătorul care scoate țițeiu de la șase kilometri sub apa mării. La un preț mai mic de 90 de dolari barilul, nu-i profitabil să instalezi o platformă de foraj marin de mare adâncime.

Intrăm astfel într-un cerc vicios. Prețurile mari limitează consumul energetic iar reducerea consumului scade prețul energiei până la punctul în care țițeiul sau gazul devin neprofitabile de exploatat. Nu contează cât petrol și gaz au mai rămas în pământ – există încă o cantitate enormă –, contează cantitatea pe care ne permitem, din punct de vedere financiar și ecologic, s-o exploatăm în mod sustenabil. Fără investițiile de capital, sub formă de debt-money (bani împrumutaţi), petrolul și gazul ar sta îngropate unde le-a lăsat Dumnezeu. (Nu luăm aici în discuție limitele ecologice pe care le presupune exploatarea resurselor de „energie murdară“, gazul de șist, petrolul extras din șisturile și nisipurile bituminoase.)

Energia scumpă dă peste cap sistemul de creditare. În societatea tehnoglobalistă rolul creditului este de a „rezolva“ problemele legate de hipercomplexitatea păguboasă. Hipercomplexitatea se manifestă prin supraproducție industrială, piețe uriașe de desfacere, birocrații statale și private (companiile transnaționale), o enormă aglomerare de gadgeturi și mijloace redundante, proliferarea superfluului și a insignifianței. Producția pe scară largă și la capacitate maximă asigură costuri unitare scăzute dar generează gigantice surplusuri. Marea bătaie de cap a modelului industrial nu este partea de producție, ci distribuția și consumul surplusului. Soluția standard: creditul de consum și deprecierea planificată. În Economia libertății. Renașterea României profunde1, Kevin Carson descrie cu acuratețe sistemul de distribuție de tipul „supply-push“ cerut de producția de masă.

Sistemul financiar actual favorizează supraîndatorarea întrucât sunt necesare împrumuturi colosale pentru a rezolva problemele legate de o economie supradimensionată. Este nevoie de ban cămătăresc pentru a administra hipercomplexitatea, pentru a produce și consuma surplusul industrial. Până la un anumit punct, sunt favorizați marii datornici, dobânda scăzând pe măsură ce datoria creşte.

Dacă împrumut 200 de dolari pentru câteva zile de la un cămătar din Ferentari, camăta este foarte mare, pe an poate ajunge și la 3000%; la zece mii de dolari împrumutați „pe cartea de credit“, în SUA, dobânda este în jur de 18%; pot să cumpăr o mașină în baza unui împrumut cu dobândă de 11% și o casă cu un credit ipotecar a cărei dobândă nu depășește 4.5%. Dacă sunt Germania, împrumut 100 de miliarde și dobânda este -1 (dobândă real negativă). Acest mecanism de creditare își atinge limita în momentul în care costurile și riscurile legate de hiperdatorie devin mai mari decât valoarea datoriei însăși. În acel moment sistemul financiar se găsește în situația de a nu mai putea oferi noi credite. Observăm cum, în contextul actualei crize, condițiile de creditare devin tot mai „strânse“, pe de-o parte, iar pe de altă parte, din ce în ce mai puțini își permit să recurgă la noi împrumuturi. De pildă, creditul ipotecar se acordă din ce în ce mai greu iar numărul cumpărătorilor care își permit să se împrumute la bancă pentru a-și cumpăra un automobil scade mereu. A conduce un automobil – observă analistul Steve Ludlum – nu generează un venit. Automobilul nu se plătește pe sine pe măsură ce se uzează. Nici nu plătește costul carburantului consumat, nici cel al întreținerii sale sau a structurii stradale. Toate acestea se plătesc prin noi și noi împrumuturi.

Oricât petrol am scoate din pământ, producția de energie provenită din surse neregenerabile nu mai crește în mod semnificativ. La mijlocul deceniului trecut s-a atins cota cea mai înaltă, temutul peak-oil. În prezent, suntem de partea cealaltă a versantului, ne rostogolim spre necunoscut. Se estimează că în 2014 costul de producere al unui baril din „noul petrol“ va fi de peste 100 de dolari, prea scump pentru consumatorul din economiile avansate. În SUA, pentru stilul de viață american, 4 dolari galonul înseamnă „linia morții“ de unde începe terenul minat.

Adio, suburbie de tip american! Peste câțiva ani, vilele construite în câmp, la marginea Bucureștiului, vor fi năpădite de buruieni și se vor scufunda în noroi. În cel mai bun caz, unele dintre gated communities dâmbovițene, dependente acum de naveta cu merțanul la oraș, se vor transforma în sătuce semiautarhice în genul „dacelor“ rusești, capabile să-și asigure propria hrană prin practicarea agriculturii tradiționale. Energia scumpă și puținătatea banului vor face imposibilă dezvoltarea unei infrastructuri de tip urban sprawl. Suburbia americană s-a născut atunci când barilul de petrol costa mai puțin de 20 de dolari iar dolarul era moneda mondială convertibilă în aur.

Pentru prima dată în ultimii 200 de ani, Bucureștiul și alte mari orașe ale României se vor restrânge. Capitala, așa cum arată ea astăzi, este produsul hidos al industrializării comuniste. Capitala de mâine va fi un oraș la dimensiuni umane unde țăranii își vor aduce marfa la piață în căruță; bicicleta și transportul în comun vor fi principalele mijloace de deplasare. Supermarketul, alimentat non-stop cu marfă adusă de TIR-uri de la mii de kilometri distanță, își va da obștescul sfârșit. Odată cu el, va pieri oricare altă unitate economică construită pe baza lanțurilor lungi de aprovizionare. Va reveni băcănia din colț, produsele alimentare locale vor înlocui usturoiul „made in China“, strugurii italienești și roșiile provenite din ținuturile Anatoliei. Agricultura industrială, ineficientă și energofagă, va împărtăși soarta „industriei grele cu pivotul ei industria constructoare de mașini“. Capitala va trăi în simbioză cu satele din jur. Megaproiectele urbane ale lui Oprescu, plănuitele „coridoare de transport paneuropene“ cu rețele de autostrăzi pe „axa nord-sud“, „sud-vest“ sau „Pamânt-Lună“ vor intra în istorie drept „fantezii ale epocii petrolului“. Cu o singură excepție: va fi terminat, cu mari eforturi, canalul București-Dunăre. Transportul pe apă și pe calea ferată va înlocui în mare parte actualul du-te-vino cu automobilul și avionul.

Globalizare? Stat supranațional? Adio și n-am cuvinte! Într-o lume în permanentă restrângere, imperii hipercomplexe precum Uniunea Europeană vor împărtăși soarta Uniunii Sovietice. S-ar putea ca statul național însuși să se împartă în unități teritoriale mai mici și mai puțin complexe.

După două secole de dezmăț industrial, băieții deștepți de pe mapamond vor fi epuizat resursele abundente de șmecherie ieftină. Banul cămătăresc va fi incapabil să tot umfle valoarea bunurilor așa încât 1% din populație să-și permită bunuri și servicii, oricât de mare ar fi prețul la energie. Mașinăria de gonflare a bulelor va deveni piesă de muzeu, ilustrând ingeniozitatea maladivă a capitalismului din faza sa terminală.

PR-ul tehnocrației globale va încerca să cosmetizeze un timp realitatea, dar acțiunea necruțătoare a legilor ei nu va putea fi suprimată. Populația, din ce în ce mai îmbătrânită, îndatorată și sărăcită, va înceta să mai cumpere junk-ul, mărfurile-gunoi pe care și le permiteau locuitorii epocii petrolului. Țări mercantiliste, ca Germania ori Japonia, se vor afla în imposibilitatea de a-și vinde în toată lumea gadgeturile tehnologice. Unii autori prevăd că Japonia va fi prima națiune industrială reîntoarsă spăsit în epoca medievală. Țara Soarelui Răsare va restaura societatea grațioasă de artizani pe care a abandonat-o în scurta ei perioadă de nebunie industrială. Modelul „Go mediaeval!“ (Mergeți spre Evul Mediu!) va fi urmat, rând pe rând, de celelalte națiuni „avansate“. Până la urmă se vor prăbuși toate structurile societății industriale, construite pe energie concentrată ieftină, de la agricultură, armată, sistemul bancar și administrativ până la sistemul de asigurări sociale și baza de impozitare.

Deocamdată ne aflăm în plină patologie negaționistă. Dintre noii adicți, China refuză orice apel la rațiune. Pe zi ce trece își injectează în vene doze tot mai mari de progresism. Două sute cincizeci de milioane de chinezi vor fi mutați de la sat la oraș în următorii doisprezece ani, a hotărât guvernul chinez. Se doreşte ca șaptezeci la sută din populație – aproximativ 900 de milioane – să locuiască la orașe până în 2025. În următoarele două decenii, liderii chinezi plănuiesc să construiască anual câte un nou oraș. „Dacă jumătate din populația Chinei începe să consume, creșterea este inevitabilă“, a spus Li Xiangyang, directorul adjunct al Institutului de economie și politică mondială de la Beijing. „Acum această populație trăiește în zone rurale, unde nu consumă.“

Spre deosebire de China, drogații invederați (SUA, Europa, Japonia) își dau cumva seama că au o problemă dar apelează tot la vechile tratamente pe bază de creștere economică, globalizare și inovație tehnologică. Realitățile arată însă altfel decât dorințele lor deșarte: cercetarea tehnologică este tot mai scumpă și, statistic, se află în regres, iar noile „tehnologii verzi" nu au cum să aducă mântuirea colectivă. Din două considerente: energia verde scumpă este subvenționată de energia ieftină a carburanților fosili; energia eoliană, solară & Co. nu poate asigura enormul consum energetic de care are nevoie societatea modernă pentru a funcționa la parametrii actuali.

Care ar fi, deci, viitorul? După un scenariu optimist, va urma o perioadă pașnică de tranziție spre o economie și societate smerită. Va fi un fel de colaps controlat pe baza „modelului bizantin“.

Reputatul istoric și antropolog american Joseph Tainter susţine că prăbușirea societăților complexe este inevitabilă. Aceste societați răspund provocărilor la care sunt supuse prin „complexificări“ din ce in ce mai costisitoare2. În istoria omenirii, afirmă Tainter, o singură societate complexă, Imperiul bizantin, a evitat prăbușirea prin adoptarea unui model distributist de „simplificare sistematică“.

În prima parte a secolului al șaptelea, imperiul bizantin era în pragul prăbușirii, părând că va împărtăși soarta Imperiului roman (de Vest). Strategiile de „complexificare“ – creșterea birocrației imperiale și a armatei, creșterea impozitelor – nu puteau fi aplicate în condițiile unei populații secătuite și a unui imperiu mult restrâns geografic (arabii cuceriseră jumătate din teritoriile imperiului). Bizantinii au găsit însă o soluție distributistă salvatoare.

În jurul anului 659, au luat măsuri radicale pentru a micșora costurile de întreținere ale imperiului și au reenergizat populația. Printre altele, au simplificat în mod sistematic guvernul și armata, le-au dat pământ soldaților, transformandu-i din consumatori în producători; imperiul s-a dezurbanizat, orașele, de dimensiuni mult mai reduse, s-au restrâns pe vârful dealurilor; „simplificată“, educația a fost redusă la noțiuni elementare de aritmetică și povestiri hagiografice. Economia s-a dezvoltat în maniera feudală prin răspândirea latifundiilor autosuficiente. Soldatul-țăran lupta acum pentru credința, familia și pământul său, nu pentru gloria imperiului. Această „simplificare sistematică“, deși este cunoscută sub numele de Evul întunecat bizantin, a deschis o epocă luminoasă. În câteva secole, Bizanțul renăscut a devenit prima putere din Europa şi Orientul Apropiat.

„Modelul bizantin – scrie Tainter3– este o soluție de restaurare prin simplificare deseori recomandată pentru o societate modernă, o cale de urmat mai puţin vătămătoare pentru mediul înconjurator și climă, un mod de a trăi în limitele unui buget energetic mai redus… Bizanțul poate fi un model sau prototip al propriului nostru viitor, în linii mari dar nu în detalii specifice.“

La Întrunirea internațională distributistă de la Rășinari (2012), noi am propus distributismul drept „modelul bizantin“ de urmat, nu numai de către România, dar și de o Europă aflată în pragul colapsului economic şi civilizațional. Mișcările de decomplexificare contemporană – slow food, slow money, slow travel, slow media, cittaslow (anti-omogenizarea localităților) – ne atrag atenția asupra prețului enorm pe care îl vom avea de plătit datorită nesăbuințelor de până acum. Ele nu oferă decât remedii temporare și de mică anvergură.

Salvarea noastră ar fi o reformă distributistă amplă, care să ducă la schimbarea la față a societății moderne. Este însă un medicament greu de înghițit. În afara vieții creștine, șansele ei de reușită sunt minime. A reveni la înțelesul simplu al lucrurilor implică asceză, luptă împotriva prea multului care urâțește omul și-l separă de Dumnezeu. Fără o despătimire a vieții materiale, fără să revenim la armonia și firescul unei existențe trăite în dragoste și smerenie nu va mai exista un „model bizantin“ salvator. Probabil nu va exista nici civilizație.

Note

1 Bucureşti, Ed. Logos, 2009.
2 Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Societies, Cambridge University Press, 1988.
3 Joseph A. Tainter, Tadeusz W. Patzek, Drilling Down: The Gulf Oil Debacle and our Energy Dilemma, Springer, September 16, 2011, Kindle Edition.