Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 24 februarie 2012

Cherchez la femme

de Alexandru Ciolan

Mijloc de săptămână (joi), mijloc de februarie (16) într-un Bucureşti sfâşiat de dileme mediatice: vor învinge sau nu roş-albaştrii? va împrăştia sau nu opoziţia, pe stadion, fluturaşi pro-prezidenţiali pentru a stârni mânia suporterilor? este sau nu deontologic să difuzezi un filmuleţ cu fostul premier în şuncile goale? se vor topi brusc zăpezile, provocând inundaţii? îşi va menţine sau nu unul dintre canalele rezultate în urma unei separări fratricide avantajul de audienţă asupra concurenţei? Pentru asemenea întrebări esenţiale răspunsul "cherchez la femme" nu oferă o pistă de rezolvare.

Şi totuşi… invitaţia "Cherchez la femme!", atunci când vine din partea trupei Passe Partout Dan Puric (de la care, dacă i-ai văzut spectacolele, ştii la ce să te aştepţi, dar care nu încetează să surprindă), e suficientă pentru a te scoate din casă în seara unei premiere anunţate. Începe să te furnice întrebarea: cum voi fi, de data aceasta, asediat estetic? Şi porneşti să iei în piept nămeţii de pe trotuare (în Bucureştiul începutului de mileniu carosabilul e mai important decât trotuarul, pentru că automobilul e mai important decât omul), ca să te înghesui în metrou alături de roboţei plecaţi de la muncă spre casele cu televizor, o paranteză între două zile de muncă, şi care între două staţii nu vorbesc despre cărţi ori despre teatru, ci îşi bârfesc şefii şi colegii, şi să ajungi la timp la Teatrul de pe Lipscani.

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Bărbaţi urbani (2). Ubersexual, retrosexual

de Alexandru Ciolan

Într-un articol apărut în salon.com în iunie 2003, intitulat Beckham, the virus (Virusul Beckham), Mark Simpson introduce alte două cuvinte care vor face carieră, ce-i drept, nu la fel de glorioasă ca aceea a lui metrosexual: über-metrosexual şi retrosexual.

Să mergem la text, pentru a vedea despre ce este vorba: "Beckham, spune Simpson, este über-metrosexualul, nu numai pentru că îndeasă metrosexualitatea pe gâturile bărbaţilor suficient de îndărătnici ca să rămână retrosexuali şi să refuze să-şi penseze sprâncenele, ci şi pentru că este un sportiv, un om de succes - un bărbat «adevărat» - care doreşte să dispară în spaţiu şi să devină omniprezent - să devină media". Über-metrosexualul este aşadar metrosexualul în grad maxim, metrosexualul perfect (germ. über). Cât despre retrosexual, este retrogradul, bărbatul tradiţional, opusul metrosexualului. Cuvântul, neprins pe atunci în dicţionare, fusese folosit, în 1995, dar cu alt înţeles (conform datelor accesibile pe wordspy.com): "rămas în urmă cu activitatea sexuală". Nu ştim dacă Simpson îl cunoştea şi l-a îmbogăţit ca sens ori dacă l-a creat independent…

Pentru articolul integral din "Ziarul de duminică“ click AICI.

vineri, 17 februarie 2012

MISTERELE CUVINTELOR. Bărbaţi urbani (1). Metrosexualul

de Alexandru Ciolan
Totul a început în noiembrie 1994, când revista pentru bărbaţi GQ (abreviere din Gentlemen’s Quarterly şi nu, cum avea să se insinueze, din Gay Quarterly) a organizat la Londra primul târg britanic de ferchezuială masculină (au participat, cu pavilioane proprii, coloşi ai producţiei de îmbrăcăminte, accesorii şi cosmetice precum Calvin Klein ori Giorgio Armani). O săptămână mai târziu, ziaristul Mark Simpson exclama în ziarul Independent că narcisismul masculin a erupt şi că era începutul unei noi ere. Pe cumpărătorii spilcuiţi care umpleau târgul, Mark Simpson îi numea, încă din prima frază a articolului, metrosexuali. Cuvântul fusese format de el însuşi din metro(politan) şi -sexual (desprins din homosexual, heterosexual) şi desemna „tânărul celibatar cu venituri înalte, care locuieşte ori lucrează în oraş (pentru că acolo sunt cele mai bune magazine)“ şi care constituia „cea mai promiţătoare piaţă de consum a deceniului“. În anii optzeci, asemenea indivizi puteau fi găsiţi doar în paginile unor reviste precum GQ ori în barurile pentru homosexuali (heterosexualii nu cumpărau decât bere, ţigări şi, din când în când, prezervative, restul târguielilor intrând în competenţa femeilor). În era consumismului neînfrânat, metrosexualii aveau unde ieşi la shopping. „Metrosexualul este un fetişist al cumpărăturilor: un colecţionar de fantezii despre bărbaţi pe care i le vinde industria de publicitate“. „Metrosexualii sunt creaţia capitalismului însetat de noi pieţe“, îşi încheia, nemilos, Mark Simpson prezentarea noului dandy, căruia mai mult decât să privească după femei ori după alţi bărbaţi îi place să se privească în oglindă şi să fie privit.
Termenul nu a făcut carieră decât după ce a traversat Atlanticul, a fost coborât din sfera teoretică, şi-a găsit câteva nume de idoli care să-l încarneze şi a început să aibă legătură cu sexul. În iulie 2002, publicaţia online salon.com afişa un articol al aceluiaşi Mark Simpson, intitulat Meet the metrosexual (Faceţi cunoştinţă cu metrosexualul), cu rezumatul: „E bine îmbrăcat, narcisiac şi obsedat de fese. Dar să nu-l credeţi gay“. Analiza cazului David Beckham, întruchipare a metrosexualităţii britanice, căpitanul naţionalei engleze de fotbal care pozase pentru o revistă gay, stârnind un imens scandal, îl conducea pe Simpson spre o definiţie lărgită a metrosexualului, care nu mai este doar cumpărătorul ironizat în 1994, ci reprezentantul unei a patra orientări sexuale. David Beckham, spune Simpson, nu este, în ciuda aparenţelor (căsătorit, cu doi copii), heterosexual, cum crede lumea, ci un metrosexual, pe deplin corespunzător părţii a doua a definiţiei lărgite: „Oficial poate fi homo, hetero sau bisexual, dar acesta este un aspect lipsit de importanţă, pentru că s-a luat în mod hotărât pe sine însuşi drept obiect al propriei iubiri şi a făcut din plăcere preferinţa lui sexuală“.
Pentru articolul integral din "Ziarul de duminică" click AICI.

miercuri, 15 februarie 2012

Autorii jafului din Parcul National Retezat: nişte drujbişti rupţi în fund

de Nicolae Dărămuş

Motto: "Parturient montes, nascetur ridiculus mus." (Se vor screme muntii si va iesi un soarece) (Horatius, Ars poetica)

Sub titlul „Verdictul Academiei: jaf în Parcul Naţional Retezat”, scrisesem în 15 decembrie 2011 despre defrişările abuzive de pe Râul Şes. Făcute de o firmă privată, în folosul nesătulei Holzindustrie Schweighofer, ele au fost motivate scriptic prin atacul gândacului Ips Typographus. Sub pretextul scoaterii din teren a arborilor bolnavi şi uscaţi, buldozerele au deschis drumuri, prin care s-a intrat cu drujbele şi TAF-urile într-o pădure seculară. Raportul Comisiei Academiei Române, condusă de academicianul Victor Giurgiu, afirma că "inventarierea şi marcarea arborilor propuşi să fie extraşi s-a făcut în mod necorespunzător, urmărindu-se cu predilecţie arbori valoroşi din punct de vedere dimensional şi sortimental" şi conchidea: „La situaţia descrisă s-a ajuns ca urmare a neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu a personalului de specialitate din O.S. Retezat şi din Administraţia P.N. Retezat (...) Implicarea, la timpul oportun, a Consiliului Ştiinţific al P.N. Retezat şi a Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii ar fi fost necesară.”

O scrisoare pierdută la CMN

Primul care a observat agresiunea de pe Râul Şes a fost inginerul silvic Gheorghe Cionoiu, cunoscător al Retezatului, actualmente emigrat în Germania. Mea culpa, aşadar pentru întâietatea descoperirii, acordată, în textul precedent, omului de afaceri Romeo Dunca. Gheorghe Cionoiu sesizase răul încă din iulie 2011, înştiinţase mass-media şi eco-societatea civilă, iar telefonic şi prin mesajele electronice schimbate cu academicianul Dan Munteanu - preşedintele Comisiei Monumentelor Naturii şi membru în Consiliul Ştiinţific al P.N.R -, nădăjduise să scoată din amorţire aceste organisme. Deopotrivă, o scrisoare adresată secretarului general al Academiei Române, academicianului Ion Păun Otiman fusese încredinţată aceluiaşi Dan Munteanu.

Batista pe ţambalul CMN şi o turuială „academică”

La simpozionul despre ariile protejate, desfăşurat la 18 noiembrie 2011 în Casa Oamenilor de Ştiinţă, privitor la situaţia din P.N, Retezat, preşedintele CMN, academicianul Dan Munteanu, care nu fusese în Retezat, i-a incriminat numai pe muncitorii firmei de exploatare, contrazicându-i tocmai pe membrii Comisiei Academiei, prezenţi acolo: „Membrii comisiei au fost ... pe teren. V-aş putea spune că concluziile nu au fost atât de pesimiste, pe cât a fost făcut tapajul mai ales pe internet. Suprafeţele exploatate sunt relativ modeste. Arborii valorificaţi, care s-au verificat, cioate, erau marcate. Se pare, nu se poate încă şti, dar trebuie verificat, dacă volumul de masă extrasă este sau nu corespunzător amenajamentului. Ceea ce este într-adevăr deplorabil, este modul în care s-a făcut acolo exploatarea: deci, cei care au fost acolo cu drujbe şi cu securi – ăia au fost nişte derbedei. O tăiere la ras, o rărire, se poate – dumneavoastră ştiţi mult mai bine decât mine – aveţi experienţa, se poate face într-o formă civilizată, organizată, tras lemnul în mod, hai să zic pe nişte căi mai limitate, nu lăsate – erau capete, vârfuri de arbori, crengi, cum să zic, o vraişte era şi într-adevăr asta a creat o – şi oricui care merge acolo crează – era, mie mi-a făcut impresia bombardamentelor care le vedeam în filmele ruseşti, când îi bombardau şi cum zburau mestecenii din pădurile lor.” Elocinţă academică, nu glumă...Cât priveşte recuperarea prejudiciului de către statul român, niciun reprezentant al său (parchete, R.N.P. Romsilva, Ministerul Mediului) nu pare afectat, drept care acţionarea şi condamnarea vinovaţilor în justiţie nu va avea loc. Revoltat, în ianuarie 2012 inginerul Gheorghe Cionoiu a adresat o scrisoare deschisă academicianului Dan Munteanu şi CMN, detaliind toate aceste aspecte.

Pentru articolul integral din „Jurnalul naţional“ click AICI.

joi, 2 februarie 2012

Nu există sferă economică neutră

Revista pariziană L’Homme Nouveau publică, în numărul din 28 ianuarie 2012, un interviu cu Ovidiu Hurduzeu. Îl reproducem mai jos, în traducere românească.
Pentru versiunea originală, în limba franceză, a interviului, click AICI.

Philippe Maxence este redactorul şef al bimensualului catolic L’Homme Nouveau (cu apariţie din 1946), şi preşedinte al "Les Amis de G.K. Chesterton Society". Philippe Maxence este autor al lucrărilor Pour le réenchantement du monde, une introduction à Chesterton, L’Univers de Chesterton, petit dictionnaire raisonné, Le Monde de Narnia décrypté, Pâques 1916, renaissance de l’Irlande şi al altor trei cărţi. Este căsătorit, are şase copii şi trăieşte la ţară.

Român şi ortodox, doctor al Universităţii Stanford, Ovidiu Hurduzeu priveşte criza economică într-un mod original, reunind tradiţia ortodoxă cu distributismul de inspiraţie catolică. Pentru el, economia profană a profanat lumea.

Philippe Maxence: Cum priviţi criza economică mondială şi cum afectează aceasta, în mod concret, ţara dumneavoastră, România?

Ovidiu Hurduzeu: Ne aflăm astăzi în faţa unei crize generalizate a ceea ce eu numesc societatea tehnoglobalistă. Este o societate în care sistemul ia locul vieţii, în care organizaţia golită de conţinut se substituie organicului, iar complexitatea şi gigantismul subminează din interior omul viu în existenţa lui concretă. Concentrării puterii şi a bogăţiilor în mâinile unei tehnocraţii globale îi corespunde monopolizarea criteriilor adevărate, a tuturor semnificaţiilor umane. Nu ne mai gândim decât la tehnostructuri globale, nu mai vorbim decât în limbajul neoliberal al „eficienţei“ industriale şi al „austerităţii“ financiare, ca şi cum banii şi creşterea economică ar reprezenta singurele valori autentice. Nu mai stăpânim limbajul care ne-ar permite să descriem şi să analizăm situaţia actuală dincolo de cadrul strâmt şi uscat al economismului. Ei bine, ar trebui să punem capăt dominaţiei monopoliste a tehnoglobalismului asupra valorilor noastre, asupra moravurilor şi comportamentului nostru. Pentru a regândi societatea dintr-un unghi de vedere diferit, trebuie să mărturisim cealaltă dimensiune a omului şi să ne situăm în raport cu realităţi ultime. Numai în felul acesta vom putea face un pas înapoi, pentru a lua distanţă faţă de evenimente şi a privi dincolo de măşti.
În România, criza a provocat prăbuşirea justificărilor mincinoase, a ipocriziei şi a calculelor noii „economii de piaţă“. Din păcate, adevărata situaţie încă mai este mascată mediatic, ceea ce împiedică oamenii să priceapă. Mulţi români încă mai împărtăşesc viziunea comercială asupra societăţii, se lasă subjugaţi de confortul material cel mai vulgar cu putinţă – burta şi iPod-ul trec pentru ei înaintea valorilor. După căderea comunismului, românii s-au transformat în consumatori de iluzii, în participanţi entuziaşti la uriaşa mistificare neoliberală (în varianta cleptocratică a ei) care este pe cale să proletarizeze lumea şi să distrugă natura.

PM: Cum aţi caracteriza evoluţia postcomunistă din România?

OH: Prăbuşirea lumii comuniste a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea unei societăţi distributiste a micilor proprietari. La începutul anilor ’90, în România, sub presiunea populară, s-a înregistrat o puternică acţiune de mutualizare a întreprinderilor fostului stat comunist. Primele privatizări erau practic mutualizări care au transformat foştii sclavi salariaţi ai economiei comuniste în lucrători-proprietari. Nici conducătorii români postcomunişti (cadre ale partidului comunist şi ale Securităţii), nici Occidentul neoliberal nu doreau însă o Românie distributistă a unor persoane libere. În noua Europă, României i se rezervase un statut neocolonial: să devină o piaţă de desfacere pentru produsele occidentale şi un rezervor de forţă de muncă pentru ţările dezvoltate ale Uniunii Europene (distrugerea industriei şi a agriculturii româneşti au creat trei milioane de emigranţi). Proiectul mutualist a fost rapid înlocuit cu o „terapie de şoc“ neoliberală, cu consecinţe dezastruoase pentru ţară.

PM: Există în ţara dumneavoastră o puternică tradiţie agrară, tradusă politic în angajamente în favoarea unei societăţi tradiţionale, nici liberale, nici socialiste. Această tradiţie mai supravieţuieşte astăzi?

OH: România interbelică era o societate tradiţională cu o economie distributistă. Sectorul cooperatist era amplu iar statul încuraja autonomie economică a ţăranilor şi a micilor întreprinzători. Comuniştii au distrus această economie la scară umană şi au înlocuit-o cu modelul dirijist al uriaşei industrializări comuniste. Experienţa distributistă a perioadei interbelice a fost distrusă instituţional, dar ea revine în actualitate ca alternativă viabilă la „capitalismul dezastrelor“.

PM: În prezent, dumneavoastră vă inspiraţi din curentul distributist anglo-saxon, ilustrat odinioară de Chesterton şi Belloc. De ce?

OH: Agrarienii români din perioada interbelică nu s-au revendicat de la Chesterton şi Belloc. Pe atunci, distributismul era o cale comună, a treia cale, nici liberală, nici socialistă, care a îmbrăcat aspecte diferite în funcţie de condiţiile specifice din fiecare ţară. Îl apreciez enorm pe „Chesterbelloc“, dar nu este cazul să redactăm, pur şi simplu, un glosar al ideilor lor. Noile provocări cu care se confruntă distributismul privesc soluţiile postcapitaliste ale crizei. Distributismul trebuie să-şi propună obiectivul ambiţios de a oferi alternativa, care constă în a propune o altă viziune asupra lumii, nu doar un model economic alternativ.

PM: Consideraţi, totuşi, că dincolo de nevoia de a răspunde problemelor actuale, distributismul trebuie să fie, în România, înrădăcinat în tradiţia ortodoxă. Este vorba de o luare de poziţie religioasă, care ar semnala că nu trebuie să existe o colaborare cu catolicii români şi cu protestanţii?

OH: Distributismul este vehiculul care ne apropie, şi nu cel care ne separă. Trebuie să avem în vedere că pivotul central al distributismului este persoana umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aplicată în domeniul economic şi social, noţiunea ortodoxă de persoană este apropiată de cea catolică. Dimensiunea personalistă a distributismului ne permite să gândim împreună un spaţiu postcapitalist. Trebuie să rupem cu reprezentările bazate pe abstracţiunile despre individul monadic şi despre masa de monade amalgamate. Trebuie, dimpotrivă, să concepem un viitor care să nu mai arate ca economia neoliberală, formalismul şi utopiile universaliste.

PM: Ce vreţi să spuneţi atunci când declaraţi că trebuie să ne inspirăm din concepţia iconografică asupra persoanei umane?

OH: Lumea contemporană se caracterizează prin consumul de semne goale. „Societatea spectacolului“ nu mai trimite la nimic. Dincolo de ea... doar vidul. Mass media şi publicitatea pun în circulaţie falşi semnificanţi fără nici o legătură cu situaţia concretă a omului. Individul contemporan este o lume fără uşi şi fără ferestre, o cameră obscură ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu imaginile hipnotice deversate de ecranele digitale. Omul este cucerit de aceste imagini mincinoase care îi ascund logos-ul (raţiunea de a fi) a lucrurilor şi instaurează nimicul şi ne-viul ca unice alternative posibile. Icoana nu este însă o simplă imagine, ci o deschidere, o fereastră spre „altceva“, un punct de iradiere a Prezenţei, o mărturie a instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca fereastră spre Împărăţia Cerurilor, icoana conduce către întâlnirea omului cu Dumnezeu. Practica icoanelor împiedică spectacolul imaginilor mincinoase de a concentra orice privire şi orice conştiinţă. În lumea ortodoxă, icoanele sunt peste tot şi conturează un spaţiu metasocial care limitează circulaţia generală a semnelor golite de conţinut. În România, dacă vrea să reuşească, distributismul trebuie să funcţioneze, ca economie, în acest „spaţiu iconic“, nu numai la scară umană, ci şi cu faţă umană. Din perspectiva ortodoxă, afacerea de familie, economia domestică, cooperativele, agricultura ecologică etc. nu sunt „lucruri necesare“ concentrate doar asupra propriei obiectivităţi utilitare. Ele îşi au logos-ul personal care se raportează la prezenţa personală a Logos-ului Ziditorului, la manifestarea Persoanei Logos-ului. În momentul în care logos-ul personal al „lucrurilor“ nu se mai manifestă, pentru că lucrurile se limitează la ele înseşi şi la circulaţia imaginii lor, persoana umană redevine un individ izolat. O monadă care se pierde în noaptea adâncă a nihilismului.

PM: Vorbiţi chiar de un „sacerdoţiu“ economic. Despre ce este vorba?

OH: Ortodocşii cred că totul este menit unei împliniri liturgice. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că lumea este un templu cosmic în care omul îşi exercită sacerdoţiul. În ortodoxie, nu există o separare reală între sacru şi profan. Totul poate fi sanctificat (nimic nu este sacru în sine). Liturghia îi închină lumea lui Dumnezeu, o sublimează reorientând-o spre menirea ei autentică întru Iisus Hristos. Prin urmare, liturghia euharistică nu poate exclude viaţa economică. Prin icoană, homo oeconomicus este chemat să participe, şi el, la viaţa veşnică şi la regăsirea logos-ului, a adevăratei raţiuni de a fi a lucrurilor materiale. Într-un sens larg, distributismul este un preot al vieţii economice, căci ne arată calea unui „teomaterialism“ care ne eliberează de iluziile economismului contemporan. Dacă „satisfacerea nevoilor“ nu este întru Dumnezeu, ea este lipsită de semnificaţie. Nu există o sferă economică neutră. Economia este orientată fie spre Dumnezeu – şi atunci participă la marea iconomie cerească, fie către demonism – şi atunci devine activitatea „maimuţelor lui Dumnezeu“. Distributiştii sunt chemaţi să acorde economiei şi vieţii sociale o valoare sanctificatoare. Nu trebuie schimbate legile interne ale economiei, ele trebuie transfigurate pentru ca homo oeconomicus să se depăşească în mod constant în plan personal.

PM: Mai este posibilă astăzi restaurarea unei asemenea viziuni?

OH: În Occident omul este singur. De aici disperarea ori plictisul lui. În România, omul încă mai este înconjurat de icoane – icoanele profeţilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale sfinţilor. Mai există şi icoanele vii ale părinţilor duhovniceşti, care le oferă fiilor lor duhovniceşti o relaţie personală transfiguratoare. Această lume liturgică încă mai este vie, nu este nevoie să fie readusă la viaţă. Românii trebuie să o protejeze, înlocuind regimul „satanocraţiei“ cu întâlnirea faţă către faţă. Cât despre distributiştii din Est, ei nu trebuie să se cantoneze în probleme lipsite de însemnătate. O adevărată schimbare economică nu este posibilă fără o „transfigurare“, fără o spiritualizare deificantă. Aici, prin icoană, Cerul este foarte aproape, intim, aproape palpabil.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Părintele Justin: Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu


Până nu vom avea un conducător cu frica lui Dumnezeu care să ţină drept predania Bisericii, nu vom putea ieşi din criza actuală.

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum vedeţi protestele care au loc în Bucureşti. Ce alternativă politică consideraţi viabilă în această situaţie? Au românii ce să aleagă?

Din păcate nu avem din ce alege. Partidele care ni se prezintă astăzi sunt agăţate politic ori de Răsărit, ori de Occident, unde este acelaşi socialism şi într-o parte şi într-alta. Şi nouă, celor din închisorile comuniste, ne-a luat multă vreme să ne dumirim că în Occident era acelaşi socialism ca şi în Răsărit, decât îmbrăcat în altă uniformă.
Diferenţa dintre generaţia noastră şi această generaţie este că pe când aceşti oameni strigă în stradă pentru o bucată de pâine, pentru că le-a ajuns cuţitul la os într-adevăr, noi strigam pentru apărarea valorilor morale ale acestui neam. Noi aveam respect faţă de neam, pe care conductorii de azi l-au golit de toată bogăţia morală şi fizică. Credeţi că era puţin curaj să arunci tablourile lui Gheorghiu- Dej şi ale Anei Pauker sub bancă? Sau să calci pe tabloul lui Stalin? Românul a protestat mai eroic într-un stat comunist, în care teroarea era arma de bază a puterii, decât într-un stat democratic în care eşti liber să protestezi oricând. Dar acum, sărmanul, a ajuns la capătul puterilor, la capătul răbdării, pentru că nu mai are ce pune pe masă copiilor şi nu își mai poate trăi firesc existența în societate. Mă uit la bătrânii aceştia pensionari şi îi compătimesc cum strigă şi ei, sărmanii, în frig de nu mai au nici glas, fără niciun rost, bineînţeles. Pentru că în conjunctura actuală nu avem niciun partid care să le poată oferi mai mult. Atât guvernanţii cât şi poporul l-au scos pe Dumnezeu din calcul, au uitat să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a părăsit pentru necredinţa noastră. Românul nostru e bun de gălăgie şi atât. Dar când e vorba să baţi din picior la el, nu mai mişcă un pas, atât durează curajul românului de azi. Pentru că totul este o manevră politică şi nu răzbeşti mai departe. E nevoie de o strategie, de oameni capabili care să îşi asume un rol eroic, un sacrificiu. Au atâta dibăcie în a manevra şi ameţi turma, încât şi norii ţi-i adună să plouă sau să ningă, pentru a împrăştia mulţimile. Metodele securistice de azi sunt mult mai avansate şi nu răzbeşti tu aşa uşor să schimbi un sistem politic. Realitatea este că românul nostru pleacă la război, dar nu are nici oameni, nu are nici arme, şi mai presus de toate nu are un lider, omul care să dirijeze.

Dar tânărul acesta locotenent, Alexandru Gheorghe, care a protestat eroic alături de mulţimile din Piaţa Universităţii, amintind atât de onoarea şi dragostea de neam cât şi de valoarea de creștin, nu credeţi că a mişcat ceva în conştiinţele românilor?

Tânărul acesta este un simbol al tineretului şi tinerii de azi ar trebui să ia aminte la curajul lui. Am întrezărit ceva din duhul tinerilor din perioada mea, care şi-au sacrificat viaţa pentru a elibera neamul de sub comunism. Pentru mine acest tânăr reprezintă graiul neamului care nu s-a stins şi nu se va stinge atâta timp cât vom avea oameni de sacrificiu şi de jertfă precum acest tânăr locotenent. Eu mă rog pentru el să aibă puterea mărturisirii până la capăt, fără să se compromită, şi asemenea lui să îi urmeze cât mai mulţi români care nu au dat uitării jertfele martirilor şi voievozilor acestui pământ.
A ieşit vreun preot să susțină aceşti oameni necăjiţi? Uite mireanul cum te roagă să ieşi în mijlocul lor, aşa cum a cerut acest tânăr locotenent. A ieşit vreo barbă deasă în faţa mulţimii? Nu! Eventual a ieşit în parlament în faţa stăpânirii, unde unul vorbeşte şi ceilalți dorm. Salariu bun şi unii şi alţii, unul cu Doamne miluieşte, celălalt cu prinde peşte. Nu zic să protesteze violent cu scandări, ci să facă un marş al păcii cu rugăciuni pentru popor. Însă e greu, pentru că dacă îţi asumi să spui ceva, trebuie să şi suferi oleacă. Noi predicăm despre eroism, adevăr, dragoste şi dreptate, dar unde este fapta noastră concretizată? Pentru ce mai există amvon dacă nu este folosit când e nevoie? Atunci nu mai ieşim deloc la amvon şi stăm aici şi facem pocăinţa tâlharului. Aşa după cum în parlament este un ton pe care îl dă guvernul, aşa şi omul Bisericii dă tonul din amvon. Şcoala, Biserica şi armata ar trebui tot timpul să fie în mijlocul unui popor – cele trei instituţii care conduc şi sprijină un stat.
Dar dacă ar fi apărut în faţa acestei mulţimi un tânăr preot sau teolog care a terminat acum doctoratul pe la Bruxelles sau pe la Roma – să vină să spună şi el un cuvânt – uite, domnule, eu vin din propria mea convingere, nu vin nici din partea guvernului, nici a Bisericii, vin ca un creştin simplu care îmi pasă de soarta acestui popor şi vreau să mă fac părtaş durerilor lui? Unde sunt intelectualii şi doctoranzii acum? Cu ce contribuie doctorandul acum la renaşterea acestui popor, de pe seama căruia i se dă bursă de studiu? Au călătorit prin toate statele lumii doar ca să vină din America cu o hârtie de titrat? Dar dacă învaţă în şcoala masonică… e normal să nu contribuie cu nimic. Dacă eu nu am legătură cu nicio haită de lupi care conduce naţiunea, nu mă tem de nimic.

Pentru interviul integral în reviszta Atitudini click AICI.

Basescu & Boc cedează gratis combinatele energetice şi transformă, în sfârşit, România într-o colonie

Deja nu mai e corupţie în cazul lui Băsescu şi a găştii sale. Este înaltă trădare!

Abia daca s-a scris sau s-a vorbit zilele astea printre sinistratii de prin zapezi si discursuri populiste despre un subiect de o gravitate extrema – Basescu, Boc & Co. pregatesc discret, dar cu mare iuteala de mana, lovitura de gratie pe care o vor aplica in urmatoarele luni poporului roman. Cu alte cuvinte vor sa dea aproape gratis unor “investitori strategici” toate companiile profitabile si/sau strategice aflate inca, dupa 22 de ani de jafuri sistematice, de stat, in portofoliile Ministerului Economiei si Ministerului Transporturilor. Va prezentam mai jos lista intreprinderilor care vor fi date gratis (“cu discount semnificativ”, potrivit formularii Ministerului Economiei) asasinilor economici din jurul clicii mafiote FMI-BM care a pus stapanire pe Romania prin intermediul cuplului Basescu-Isarescu si a acolitilor acestora.

Va rugam sa remarcati termenele stranse pentru “privatizarea” perlelor coroanei, care va avea loc, hoteste, un fel de alba-neagra in ultimele luni de mandat. Cele privatizate integral vor fi oferite prin negociere directa, deci fara licitatie, unor “investitori” alesi pe spranceana.

Practic, toate intreprinderile profitabile construite de poporul roman in zeci de ani sunt date acum gratis unor asasini economici internationali de un presedinte ilegitim, care nu reprezinta in niciun caz interesele poporului roman.

Pentru articolul integral pe Apologeticum click AICI.