Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 26 august 2011

Orto-doxia salvează România

de Ovidiu Hurduzeu

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete1. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.
Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă2 – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.
Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.
Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului
În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.
Un întreg mecanism propagandistic va denunţa „miturile fondatoare“, aşa-numitele „naraţiuni istorice“ legate de figura simbolică a Tatălui în jurul căruia se cristalizează Naţiunea, Poporul, Statul, Patria (componenta feminina a „Tatălui“). Cultura eroului şi jertfei (martirului) este înlocuită de o mentalitate a confortului şi gratificării imediate. Statul naţional, cu valorile sale „identitare“ (eroi, martiri, memorie) este socotit perimat, o piedică în calea mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă. Creştinismul este dezavuat. Mântuitorul nu urmează logica mărfii iar relaţia privilegiată cu Hristos transformă „schimbul“ în comuniune personală, situaţie inacceptabilă din punct de vedere comercial. Întrucât întruparea hristică nu poate fi inclusă într-un circuit generalizat de echivalenţe, se acordă preferinţă ecumenismului (religiile sunt interşanjabile). „Economia de piaţă“ îşi depăşeşte rolul său economic şi tinde să devină „societate de piaţă“, un principiu regulator al întregii activităţi umane. Domenii odinioară sustrase economiei de piaţă – religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sexualitatea – se contaminează de consumism. Individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă“, un lifestyle bazat pe materialismul societăţii de consum: „Consum, deci exist“.
Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ obedient, liber să aleagă într-o lume în care totul este dinainte determinat. Omul postmodern se comportă ca un consumator care niciodată nu ştie sau nu trebuie să ştie exact ceea ce vrea. Construit pe „o coloană absentă“ (Michaux), nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. Este mânat doar de sentimente, emoţii şi dorinţe pe care le vrea totdeauna cât mai plăcute. Mereu pe fugă, trece în viteză pe lângă tot ce l-ar putea situa. Familia, creşterea unui copil, ataşamentul faţă de aproape, biserica sau ţara sa implică un ataşament care i-ar putea opri „curgerea“ – omul modern nu recunoaşte decât fluxul în chip de „activitate“, „cariera profesională“, „schimbarea“ (sub forma permanentei permutări). Vrea „o viaţă mai bună“ fără să aibă în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţeleagă care este menirea sa adevărată pe pământ. Imaginarul „supunerii“, „acomodării“ şi „confortului spiritual“ invadează întreg spaţiul cultural al postmodernităţii. În ziua de astăzi contestaţia este ferm încadrată în structuri instituţionalizate. Feminismul, multiculturalismul, mişcările de emancipare ale minorităţilor, „drepturile omului“ – într-un cuvânt reţelele Corectitudinii Politice – sunt încercări de a crea aparenţa libertăţii, diversităţii şi a unui punct de vedere critic exterior sistemului.

Sfârşitul iluziilor
Criza economică mondială a spulberat însă iluziile întreţinute de „societatea spectacolului“ global. Epuizarea resurselor naturale şi dezastrul ecologic au pus frâu revoluţiei consumiste. Ingineriile financiare şi, în general, rapacitatea „elitelor globale“ sunt văzute drept consecinţe directe ale decăderii morale cauzate de o lume fără Dumnezeu.
Nimeni nu mai crede că, acţionând doar în interesul propriu, indivizii contribuie în final la bunăstarea generală a societăţii. „Animalul mulţumit de sine însuşi“ (Ortega y Gasset), lipsit de simţul responsabilităţii şi dominat de tendinţe pecuniare este pus la stâlpul infamiei. Tulburările din Marea Britanie sunt considerate un indicator al stării de degenerescenţă civilizaţională produsă de secularism. Premierul britanic, David Cameron, a recunoscut că revolta este consecinţa unui „colaps moral“; principalul sau consilier în materie de ideologie, Phillip Blond, scrie în ultima sa carte: „Ceva foarte grav se întâmplă în Marea Britanie. Acesta este sentimentul pe care îl împărtăşeşte fiecare, indiferent de părerile sale politice. Dar care este oare boala de care suferim? Ştim cu toţii simptomele: teama crescută, lipsa de încredere, multă suspiciune între noi, creşterea criminalităţii, violenţă, singurătate, recesiune, depresiune, distrugerea familiei, divorţuri, infidelitate conjugală, servicii publice roase de birocraţie, care nu răspund cerinţelor cetăţenilor, spitale murdare, neputinţă, creşterea rasismului, orar de muncă tot mai prelungit, copii fără părinţi, acumularea şi aparent permanentizarea sărăciei, adolescenţi înarmaţi cu pumnale, adolescenţi înjunghiaţi de pumnale, declinul politeţii, tineri agresivi, eroziunea libertăţilor civile şi creşterea supravegherii obsesive a populaţiei, autoritarism în sfera publică, libertarianism privat, generalizarea derizoriului, cinism politic şi o lipsă acută a bucuriilor zilnice. Acest sentiment nu este resimţit de câţiva dezamăgiţi ci exprimă un sentiment general căruia însă i se acordă prea puţină atenţie“.
„Astăzi deja“ – constata teologul ortodox Christos Yannaras – „impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a «echilibrului groazei», a programelor raţionale de «fericire generală», a reziduurilor toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală“3.

O lume de „true believers“
Timpurile s-au schimbat. În prezent secularizarea şi-a epuizat resursele ideologice şi, în curând, armata sa combatantă va avea prea mulţi generali („elitele globaliste“) în posturi de comandă şi prea puţini soldaţi în tranşee. Deşi ţările bogate rămân deocamdată seculare, populaţia globului devine tot mai religioasă (Norris & Inglehart). În tabăra creştinilor „fundamentalişti“ din Occident, are loc o spectaculoasă revenire demografică şi spirituală; secularizarea a reuşit să răvăşească creştinismul „moderat“, dar nu i-a afectat pe „true believers“.
În ţările scandinave şi Franţa, afectate de secularizare încă din secolul al XIX-lea, declinul creştinismului a încetat. Deşi este vorba de numai 5% din populaţie, acest grup de creştini practicanţi este imun la deprecieri viitoare. În Finlanda, comunitatea luteranilor laestadiani are o rată totală a fertilităţii de 5,47 faţă de 1,45 la finlandezii seculari. În Larsmo, comunitatea lor s-a dublat în ultimii 30 de ani, ajungând în prezent la 40% din populaţia oraşului, cu perspectivă de a atinge 75% într-o singură generaţie. În Olanda, calvinii ortodocşi au o rată totală a fertilităţii de 3 în comparaţie cu 2,3 pentru ceilalţi protestanţi, 1,9 pentru catolici şi 1,7 pentru persoanele secularizate. Rata relativ înaltă a fertilităţii şi rezistenţa în faţa secularizării au fost factorii care le-au permis să se menţină la 7% din populaţia Olandei, aproape aceeaşi cifră ca în 1889 când s-au separat de Biserica reformată olandeză. Prin comparaţie, protestanţii au înregistrat pierderi catastrofale în faţa secularizării; din 49% din populaţie în 1889, ponderea lor s-a redus la 5%. Situaţia catolicilor nu este cu nimic mai bună, ei ajungând la 8% din populaţie, o scădere vertiginoasă de 20% în cursul ultimului deceniu.
În SUA, mormonii sunt imuni la cântecele de sirenă ale secularizării. Dacă în statul Utah din SUA, în 1900 doar 15% din mormoni se duceau regulat la biserică, astăzi procentajul este de 70%. Până în anul 2100 se estimează că între 1 şi 6 % din populaţia pământului vor fi mormoni. Este interesant de remarcat că rata de creştere a mormonilor, 40% în fiecare deceniu, este similară cu cea a creşterii creştinilor din primele secole. Când Împăratul Constantin a adoptat creştinismul în 312, comunitatea creştină avea deja şase milioane de membri!
Un exemplu de creştere fenomenală a unor comunităţi religioase creştine ni-l oferă huteriţii din America de Nord, care au crescut de la 400 de suflete în 1880 la 50.000 astăzi, şi amishii – de la 5000 în 1900 la 250.000, în prezent4.
Când ne referim la „declinul creştinismului“, trebuie să precizăm că este vorba despre declinul „creştinismului globalizat“ care caută să se adapteze la cerinţele unei lumi secularizate. Acesta nu-i altceva decât un „habitat“ religios al timpurilor postmoderne, o trivializare a Adevărului. Creştinii „moderaţi“ nu vor să supere raţiunea de stat liberală/libertariană, rămân mereu în defensivă. Nici prin gând nu le trece să răstoarne mesele în templu. Compromisurile şi adaptarea la normele societăţii de consum le-au slăbit legitimitatea; din ce în ce mai mulţi creştini practicanţi părăsesc „biserica oficială“ pentru a găsi Adevărul în tabăra „fundamentaliştilor“ de tot felul.
Dogmele secularizării încep să fie încălcate iar seculariştilor li se contestă în mod deschis poziţia hegemonică în societate. Chiar secularizarea spaţiului public – o idolatrie promovată de la Revoluţia franceză încoace – este pusă sub semnul întrebării. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille, scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“5. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini „fundamentalişti“ ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor creştini din SUA.
În condiţiile colapsului civilizaţional al Occidentului secularizat frugalitatea, înfrânarea şi disciplinarea poftelor, ascetismul sunt din nou considerate virtuţi indispensabile individului şi societăţii. „Creşterea economică“, marea religie a lumii secularizate este înlocuită cu „dezvoltarea sustenabilă“. Încet dar constant, valorile şi idealurile societăţii secularizate se erodează iremediabil. În scurt timp, lipsit de suportul demografic, secularizarea va ajunge apanajul „bătrânilor“ fără de Dumnezeu în timp ce vigoarea duhovnicească şi trupească se va afla în tabăra creştinilor.

Spre o guvernare orto-doxă
În ultimii douăzeci de ani, „elitele româneşti“ şi mass media s-au lansat într-o adevărată apologie a secularizării, consumismului şi aranjamentelor financiare care-l susţin. „Delirul achizitoriu“ a cuprins întreaga societate. Preoţii capitalismului dâmboviţean, şmecherul şi şmenarul au ajuns să blagoslovească tot ce mişcă în România. Căruciorul plin de cumpărături de la „mall“ a tins să devină singura legătură a românului cu lumea şi cu sine însuşi.
Anatemizarea orto-docşilor din România de către kulturnici, libertarienii economici şi mafioţii din presa aservită mi se pare un atac la integritatea fizica şi morală a poporului nostru. Cu atât mai grav est comportamentul lor cu cât vecinii României urmează o cale complet diferită. De exemplu, Ungaria vecină a adoptat o constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională6.
Timp de 60 de ani, secularizarea a fost bolovanul agăţat de grumazul României. Fie ca s-a numit comunism, neocominternism, consumism, neoliberalism, secularizarea a tras poporul român în jos spre abisurile nihilismului şi ale distrugerii de sine. Timp de şaizeci de ani am trăit cu iluzia „progresului“ şi „dezvoltării“ ca să constatăm că am siluit şi distrus natura, am epuizat resursele noastre energetice, am produs fie foamete (în timpul comunismului) fie o alimentaţie toxică (în perioada mafiot-neoliberalistă de astăzi). Mai grav, nu am mai răspuns când Dumnezeu ne-a chemat la viaţă, care înseamnă relaţie, comuniune – iubire personală – preferând să rămânem în moarte, adică separaţi de Dumnezeu, de natură şi de aproapele nostru. Ne-am tot afundat în omul cel vechi întinat de păcat. Discuţiile despre „solidaritate naţională“, „patriotism“, „naţionalism“ s-au raportat mereu la criteriile şi logica secularizării, nu au ţinut seama de etosul adevărului ortodox. Iată de ce ele nu au dus nicăieri.
Această situaţie nu mai poate dura. Orto-doxia este chemată astăzi să redevină „aluatul“, nu numai al comunităţii euharistice, dar şi al întregii societăţi româneşti. Neamului românesc nu-i este dat să fie o populaţie de monade, de „părţi contractante“, ci o întrunire de fraţi, de persoane chemate să crească într-o biserică (ecclesia)– „o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, totul fiind coordonat, dirijat şi unificat sub conducerea lui Hristos, fiecare aducându-şi contribuţia concretă şi fiecare profitând în mod reciproc de toţi ceilalţi“7. Apărătorilor dreptei credinţe le stă în putere să restaureze civilizaţia românească. Ei pot să dea forme concrete întrupării istorice a adevărului, să transforme mărturia ortodoxă în mod cotidian de viaţă, să restaureze trupul eclezial al poporului român. A venit timpul ca românul să redevină persoană. Dacă secularismul se adresează unui individ instrumentalizat (consumator, „sclav fericit“) „creştinismul se adresează persoanei“ (Dumitru Stăniloaie).
Secularizarea l-a depersonalizat pe român, transformându-l într-o unealtă, o schemă utilitară, un homo oeconomicus sau apendicele unei abstracţiuni ideologice, un „duşman de clasă“, o „victimă“. Biserica a fost judecată după randamentul sau economic, moral sau terapeutic iar poporul român după ratingul de ţară acordat României. Am uitat că eficienţa nu este un scop în sine. Dacă eficienţa unei instituţii sau tehnici depersonalizează omul, îl înjoseşte şi-i răpeşte libertatea, blochează modul său de existenţă treimic – viaţa ca depăşire de sine în iubire – cum ar putea fi justificată?
O guvernare orto-doxă înţeleaptă va pune rânduială în România. Neamul nostru va deveni din nou numeros, prosper, iubitor şi iubit. „România profundă“, acea mare familie iubitoare unde predomină încă simţirea şi trăirea de frate, va deveni prototipul României de mâine.
Sub o guvernare orto-doxă, va înceta depersonalizarea existenţei. Vor fi încurajate relaţiile vii, personale care duc la conservarea şi supravieţuirea neamului, la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. În acest sens, modelul neoliberal de dezvoltare economică va fi înlocuit de modelul economiei civice, al unei economii la scară umană, centrate pe familie şi pe răspândirea largă a proprietăţii productive. În economia civică, schimburile de bunuri şi servicii sunt creatoare de relaţii sociale. Autonomia „sferei financiare“ şi a tehnologiei – termenul „autonom“ desemnând, în acest caz, „separat de persoana umană reală“ – va fi limitată întrucât duce la depersonalizare şi determinism economic, la transformarea românului într-un simplu „obiect“ sau „resursă umană“.
Nu ne-am propus aici să trasăm programul unei „revoluţii fundamentaliste“. Ne întrebăm însă de ce ne sperie atât de mult perspectiva unei României orto-doxe? Ne sperie oare faptul că vom trăi din nou creştineşte? Că vom întrupa exigenţele Adevărului în gândurile, acţiunile şi gesturile noastre de zi cu zi? Ne este teamă să acţionăm aşa cum gândim şi să gândim temeinic ceea ce înfăptuim?
Ieşirea din cuşca secularizării se dovedeşte o mai grea povară decât ieşirea din comunism.

NOTE
1 Studiul „Declinul demografic al României. 2030 – 19 milioane. 2050 – 16 milioane. Prof Vasile Gheţău: Singura soluţie – pro fertilitatea“, postat eXpress, marţi 22 martie 2011, www.ziaristionline.ro/2011/03/22/declinul-demografic-al-romaniei-2030-19-milioane-2050-16-milioane-prof-vasile-ghetau-singura-solutie-program-de-fertilitate-studiu/
2 Sorin Bulboacă, „Introducere în Demografie“, ediţia a-II-a, revizuită şi adăugită, Arad 2010 (curs de demografie), p. 50.
3 Christos Yannaras, Abecedarul credinţei, Editura bizantină, 1996, p. 201.
4 Date statistice preluate din cartea lui Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010).
5 The Church and the Libertarian, The Remnant Press, Minnessota, p. 279.
6 Tom Gallagher, „Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman“, România liberă, 22 august 2011.
7 Dumitru Stăniloaie, Autoritatea bisericii, p. 187, citat de Calinic Berger în „Face Euharistia Biserica?“ (revista Tabor, nr. 7/2007, p. 13-39).

luni, 22 august 2011

Economia centrată pe familie

de Alan Carlson
(Discurs rostit în cadrul „Summitului demografic de la Moscova: Familia şi viitorul umanităţii”, desfăşurat în perioada 29-30 iunie 2011, la Universitatea de Stat din Moscova. Text preluat de pe distributist.review.com)
Unul dintre prizonierii Gulagului stalinist din anii 1930 a fost Aleksandr Chaianov. Economist agricol de o profunzime intelectuală ieşită din comun, Chaianov şi-a realizat cea mai mare parte a operei la Moscova şi a fost pe punctul de a pune bazele unei veritabile teorii a ceea ce el a numit „economia bazată pe familia naturală“. Din păcate, închisoarea şi apoi moartea au curmat proiectul său. Totuşi, lucrările pe care le-a lăsat ne lămuresc ce înseamnă o reală economie centrată pe familie. Mai mult, am convingerea că refacerea instituţiei familiei şi reînnoirea demografică depind de recuperarea unor idei din teoria lui Chaianov despre economia familiei naturale.
Aleksandr Chaianov a studiat vechea ordine agrară din Rusia, care până în 1914 era formată din proprietari de ferme ţărăneşti sau de familie, reprezentând aproape 85 % din populaţia Rusiei din acea epocă. În timp ce comuniştii şi capitaliştii liberali ai vremii susţineau că o astfel de agricultură la scară mică este sortită, în mod inevitabil şi natural, dispariţiei în era industrială modernă, Chaianov a contestat această concepţie. El a arătat că istoria nu se îndreaptă în mod fatal spre capitalismul pur sau spre comunismul total, că nu se impunea dispariţia ţărănimii şi că ferma ţărănească de familie se poate menţine „schimbându-se mereu doar în anumite caracteristici ale ei şi adaptându-se circumstanţelor economiei naţionale“ [1].
Chaianov a argumentat clar că modul cum funcţionează economia bazată pe ferma de familie nu poate fi înţeles prin recursul la categoriile din teoria marxistă sau la cele aparţinând şcolii liberale de la Manchester. Fermele ţărăneşti, de exemplu, funcţionau, în general, fără să utilizeze categoria salariilor şi conceptele convenţionale de profit, acumulare de capital, dobândă sau rentă. Aceste observaţii i-au determinat pe Chaianov şi pe colegii săi să dezvolte, în cadrul Şcolii de Organizare şi Producţie din Moscova, un nou sistem de contabilitate adaptat condiţiilor unei ferme ţărăneşti, care să evalueze inputurile şi outputurile din cadrul procesului de producţie desfăşurat în interiorul acesteia.
Teoriile lui Chaianov ne furnizează, în principal – după cum spune istoricul Teodor Şanin –, „armele“ conceptuale referitoare la funcţionarea microeconomiei centrate pe ferma de familie [2]. Chaianov subliniază că biologia umană, şi nu „conflictul de clasă“ sau „utilitatea marginală“, este cea care determină cursul economiei ţărăneşti. Dezvoltarea economică depinde, potrivit lui Chaianov, de „diferenţierea demografică, aceasta fiind, la rândul ei, determinată de creşterea familiei biologice“. Prin familie, Chaianov înţelege „conceptul pur biologic de cuplu căsătorit, trăind împreună cu copiii lor şi cu reprezentanţii generaţiei mai vechi“ [3]. Importanţa acordată diviziunii sexuale a muncii în cadrul fermei face din căsătorie „o condiţie necesară pentru dezvoltarea deplină a unei gospodăriei ţărăneşti“ [4]. Mai mult, economia bazată pe familia naturală determină creşterea ratei fertilităţii. În fond, întreaga sa teorie are la bază ceea ce economistul Daniel Thorner numeşte „istoria naturală“ a familiei: cuplul de ţărani se căsătoreşte, creşte, în medie, nouă copii, pe care îi instalează la gospodăriile lor, apoi se retrage [5]. După cum rezumă istoricul Mark Harrison:
„Economia ţărănească se dezvoltă prin intermediul familiei. Familia stă la originea ciclului de viaţă familial şi determină creşterea populaţiei. Ea este deţinătoarea proprietăţii. Astfel, ea reflectă faptul că scopul producţiei este consumul casnic, nu renta feudală sau profitul burghez“ [6].
De asemenea, Chaianov evidenţiază că însăşi familia reprezintă o „unitate de lucru“, membrii familiei fiind profund legaţi unii de ceilalţi: soţul şi soţia au nevoie unul de altul pentru a se întreţine şi a prospera; la rândul lor, au nevoie de copii pentru a prospera şi supravieţui. După cum arată Chaianov, „gospodăriile ţărăneşti sunt structurate astfel încât să se conformeze gradului optim [care mobilizează] forţa de muncă a familiei“ [7]. Argumentul său central este simplu: participarea la munca din cadrul unei întreprinderi comune adună laolaltă membrii familiei.
Agricultura bazată pe fermele de familie pare a fi dispărut. Țărănimea din Rusia şi Ucraina a fost decimată în urma campaniilor de colectivizare şi deschiaburire [deposedare de bunuri, n.tr.] declanşate la începutul anilor 1930. În mod ciudat, şi în America agricultura de familie a fost anihilată, chiar dacă mai târziu – după 1940 – şi fără a recurge la violenţa fizică. S-a produs o schimbare a politicii guvernamentale, rezultatul fiind însă identic: agricultura de tip industrial şi dispariţia aproape completă a fermelor de familie [la scară mică] [8].
Teoria lui Aleksandr Chaianov ne furnizează lecţii valabile şi astăzi cu privire la politica familială şi demografică. Important, chiar în vremurile noastre, este că familiile puternice şi mari, cu mulţi copii, sunt, în general, cele nevoite să practice o economie domestică reală: o economie bazată nu doar pe consum, ci şi pe producţie. Un scriitor american contemporan în consonanţă cu Aleksandr Chaianov este Wendell Berry. Poet – dar şi romancier şi eseist – (...), Wendell Berry susţine că, pentru ca viaţa unei naţiuni să se întemeieze din nou pe principiile libertăţii şi familiei, familia trebuie să îşi recapete funcţiile fireşti. După cum scrie Berry: „Va trebui să recuperam funcţiile de cunoaştere şi responsabilitate“ care au fost transferate guvernelor şi corporaţiilor pe parcursul secolului XX, „să le reunim şi să le restituim familiilor, gospodăriilor şi comunităţilor noastre“ [9].
Și marele sociolog ruso-american Pitirim Sorokin a arpătat că „pierderea funcţiei“ constituie atât cauza, câţ şi simptomul principal al declinului familiei. Sorokin scria în „Criza epocii noastre“: „În trecut, familia reprezenta cea mai importantă instituţie educaţională în cadrul căreia erau formaţi tinerii. Acum câteva sute de ani, familia era aproape singura instituţie care asigura educaţia unei proporţii însemnate a generaţiei tinere. În prezent, funcţiile educative ale familiei s-au redus extrem de mult. (…) Familia a rămas fără majoritatea prerogativelor care îi reveneau în trecut“. Sorokin a atras atenţia şi asupra pierderii funcţiilor religioasă, recreaţională şi de subzistenţă. „Acum familiile sunt mici, iar membrii ei se desprind repede de căminul familial (…). Drept rezultat, casa familială a devenit doar «un loc de parcare pe timp de noapte»“ [10] – conchide el.
Aleksandr Chaianov, Wendell Berry şi Pitirim Sorokin au analize similare cu privire la declinul familiei. Soluţiile pe care le propun sunt şi ele similare? Cred că răspunsul este: da: Pe scurt, societăţile trebuie să recupereze şi să relanseze economia axată pe familia naturală; anumite funcţii economice – înţelese în sens larg – trebuie să fie transferate înapoi către familii. Ce ar presupune acest lucru? Permiteţi-mi să ofer câteva soluţii în concordanţă, mai ales, cu ideile lui Chaianov, începând cu cele simple, până la cele care vor părea, probabil, surprinzătoare.
Prima şi cea mai simplă soluţie este ca tinerele mame să-şi alăpteze copiii. Wendell Berry o descrie drept „ultima formă de producţie casnică“, la care femeile au avut înţelepciunea să nu renunţe [11]. Alăptarea eliberează hormonii maternali, dezvoltă instinctele materne şi stimulează dorinţa mamelor de a mai avea copii.
În al doilea rând, toate familiile ar trebui să practice o agricultură domestică. O grădină de legume familială, creşterea câtorva animale, chiar cultivarea de legume în balconul apartamentului devin activităţi de familie, simbolizează preocuparea familiei de a se aproviziona din producţia proprie, întărind, astfel, solidaritatea între membrii familiei şi autonomia acesteia.
În al treilea rând, guvernele ar trebui să protejeze agricultura la scară mică, practicată la nivel de comunitate. În noua sa carte, Shall the Religious Inherit the Earth? (Vor moşteni cei credincioşi pământul?), specialistul britanic în ştiinţe politice Eric Kaufmann răspunde: „da“. El se referă la comunităţile rurale religioase precum Vechiul Ordin Amish, comunităţile Hutterites din America de Nord şi luteranii laestadieni din Finlanda, spunând că acestea reprezintă „viitorul rasei umane“. Cu rate totale de fertilitate situându-se între 5 şi 9 copii, aceste grupuri cresc exploziv. De exemplu, comunitatea Amish din America număra numai 5000 de membri în 1900; în 2011, Amishii se apropie de 300.000. Acesta este rezultatul unei creşteri naturale, care continuă şi în secolul XXI, în timp ce restul lumii dezvoltate se află în scădere demografică [12]. Guvernele nu pot impune un astfel de comportament, dar pot susţine şi proteja astfel de grupuri.
În al patrulea rând, guvernele ar trebui să protejeze şi să încurajeze şcoala de acasă. Cea mai neaşteptată şi importantă mişcare populară din America din ultimele trei decenii a fost extinderea rapidă a învăţământului la domiciliu: dacă în 1980 numărul copiilor educaţi acasă nu atingea 50.000, astăzi se apropie de trei milioane. Privite dintr-o perspectivă istorică, aceste familii din epoca postmodernă au rezolvat, de fapt, problema asupra căreia avertiza Sorokin şi au restituit familiei o funcţie esenţială: cea educativă. În America, elevii educaţi acasă au, în general, rezultate mai bune decât colegii lor din şcolile publice şi private atât în privinţa performanţei cât şi a creativităţii. În privinţa vieţii de familie, practic toţi elevii care învaţă acasă provin din cupluri căsătorite. De asemenea, acest lucru are şi un efect pozitiv asupra fertilităţii: 62 % dintre aceste familii au trei sau mai mulţi copii, comparativ cu doar 20 % la nivel naţional. Peste o treime dintre aceste familii au patru sau mai mulţi copii, în comparaţie cu procentul general de 6 %.
În al şaselea rând, guvernele ar trebui să acorde facilităţi firmelor mici de familie. Efectul cel mai dizolvant pe care l-a avut asupra societăţii revoluţia industrială a fost separaţia pe care a produs-o între locul unde muncesc oamenii şi locul unde trăiesc. Cele mai multe dintre problemele actuale legate de familie – de la disputele aprinse privind rolurile bărbatului şi femeii, până la subiectele referitoare la îngrijirea copilului şi rata scăzută a fertilităţii – sunt cauzate de această separaţie. Tehnologiile de care dispunem în secolul XXI – în special, computerul personal şi Internetul – ne pot ajuta să refacem legătura dintre locul de muncă şi casă. Prin urmare, se impune existenţa unui sistem de impozitare care să favorizeze microîntreprinderile de familie, de acasă. Organismele financiare ar trebui să mobilizeze capitalul, la rate favorabile, în beneficiul acestor microîntreprinderi. Statul ar trebui să împună reglementări care să protejeze aceste firme de familie de manevrele şi acţiunile jefuitoare ale marilor corporaţii.
În al şaselea rând, politica guvernamentală ar trebui să încurajeze deţinerea de pământ şi case de către tinerele cupluri cu copii, prin alocarea de loturi de pământ şi prin acordarea de credite ipotecare în condiţii favorabile.
Și în al şaptelea rând, politica fiscală trebuie să favorizeze mamele casnice şi familiile cu mulţi copii. Mamele care stau acasă au un rol esenţial în cadrul economiei centrate pe familia naturală. (…9 Mamele care se ocupă exclusiv de creşterea şi educaţia copiilor ar trebui, de asemenea, să beneficieze de credite generoase prin care să contribuie la sistemul de pensii publice [pentru a li se garanta un ajutor la împlinirea vârstei de pensionare, n. trad.], beneficiile crescând în funcţie de numărul de copii. Este necesar ca şi familiile cu copii dependenţi să beneficieze de reduceri substanţiale la impozitul pe venit şi/sau de scutiri, în funcţie de mărimea familiei. Familiile cu venituri medii, cu trei sau mai mulţi copii, ar trebui să fie scutite de plata acestui impozit. Statisticile americane arată că astfel de politici sunt puternic pronataliste [13].
Principalele concluzii sunt limpezi: familiile funcţionale sunt puternice şi mari. Familiile puternice şi mari îndeplinesc foarte multe funcţii. Guvernele responsabile trebuie să ia aminte.

Traducere de Irina Bazon

Note:
[1] A.V. Chaianov, Peasant Farm Organization (The Cooperative Publishing House, Moscova, 1925), p. 42.
[2] Teodor Shanin, The Awkward Class: Political Sociology of Peasantry in a Developing Society: Russia 1910-1925 (Clarendon Press, Oxford, 1972), p. 101.
[3] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 257, 54.
[4] Citat de Teodor Shanin în „The Nature and Logic of the Peasant Economy 1: A Generalization”, Journal of Peasant Studies 1 (octombrie 1973), p. 68.
[5] Daniel Thorner, „Chaianov’s Concept of Peasant Economy”, în A.V. Chaianov, The Theory of Peasant Economy (The University of Wisconsin Press, Madison, 1986), p. xvii.
[6] Mark Harrison, „The Peasant Mode of Production in the Work of A.V. Chaianov”, Journal of Peasant Studies 4 (iulie 1977), p. 330.
[7] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 5-7, 92.
[8] Doar recent sectorul fermelor mici a cunoscut o revigorare în Statele Unite. A se vedea Allan Carlson, „Agrarianism Reborn: On the Curious Return of the Small Family Farm”, Intercollegiate Review 42 (primavară 2008), pp. 13-23.
[9] Wendell Berry, A Continuous Harmony: Essays, Cultural and Agricultural (San Diego, CA si New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1972, 1970), pp. 79, 82.
[10] Pitirim Sorokin, The Crisis of Our Age (E.P. Dutton, New York, 1941).
[11] Wendell Berry: The Unsettling of America: Culture and Agriculture (Editura Avon, New York, 1977), p. 115.
[12] Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010), pp. 35-39.
[13] Lawrence M. Rudner, „Scholastic Achievement and Demographic Characteristics of Home School Students in 1998”, Education Policy Analysis Archives 7 (23 martie 1999), pp. 7-8, 12.
[14] Leslie Wittington, „Taxes and the Family: The Impact of the Tax Exemption for Dependents on Marital Fertility”, Demography 29 (mai 1992), pp. 220-21; şi L.A. Wittington, J. Alan şi H.E. Peters, „Fertility and the Personal Exemption: Implicit Pronatalist Policy in the United States”, The American Economic Review 80 (iunie 1990), pp. 545-56.

duminică, 21 august 2011

Ciborgii şi cibersexul (1)

de Alexandru Ciolan

În limba elină, kybernetike (din kybernan, trecut în latină sub forma gubernare, de unde fr. gouverner, de unde rom. a guverna) desemna arta pilotării, arta cârmuirii. (Cibernetica şi guvernarea sunt aşadar descendenţi ai aceluiaşi cuvânt grecesc.)
La începutul veacului al XIX-lea, în lucrarea sa Essai sur la philosophie des sciences, fizicianul şi matematicianul André-Marie Ampère, părinte al electromagnetismului şi inventator al telegrafului electric, al cărui nume a fost dat unităţii de măsură pentru intensitatea curentului electric, a format în franceză, pornind de la v.gr. kybernatike, substantivul cybernétique “ştiinţa/studiul mijloacelor de guvernare“. O sută şi ceva de ani mai târziu, în 1948, fără a avea habar de existenţa cuvântului francez, care a rămas doar o propunere terminologică fără urmări, matematicianul nord-american Norbert Wiener publica volumul Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine (Cibernetica sau controlul şi comunicarea la animale şi maşini), în care propunea o nouă ştiinţă, aceea a sistemelor complexe studiate sub aspectul legăturilor dintre elementele componente, al comunicării şi controlului. În traducere liberă, cum putem face ca un sistem să funcţioneze de parcă ar fi controlat de om, fără ca omul să-l controleze de fapt.
În 1960, revista Astronautics publica studiul cercetătorilor Manfred Clynes şi Nathan Kline intitulat „Cyborgs and space“, în a cărui prezentare citim: „A altera funcţiile corporale ale omului ca să corespundă cerinţelor din mediile extraterestre ar fi mai logic decât a încerca să creăm pentru om un mediu pământesc în spaţiu“. Se deschidea larg poarta nu numai către cercetarea aplicativă în domeniu, ci şi către un fertil câmp de manifestare a fanteziei literare şi cinematografice. Cyborg-ul, un cyb[ernetic] org[anism], este văzut astăzi ca o fiinţă cu puteri excepţionale conferite de tehnologia pe care o încorporează. „Va deveni cyborgul, hibridul dintre om şi maşină, care populează romanele şi filmele SF, o realitate a viitorului?“ (Ad. 23 XII 04 p. 10). În ce ne priveşte, spectacolul oferit de semenii abandonaţi deja, necondiţionat, tehnologiei („Cyborgii […] sunt acele persoane care nu-şi pot imagina viaţa fără celular“, Ad. 21 V 03 p. 12) ne taie cheful de a mai apuca ziua când artefactele tehnice ne vor intra la propriu pe sub piele, încununând ciborgizarea.
Pentru textul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 11 august 2011

Pledoarie pentru mâncarea sănătoasă

de Ovidiu Hurduzeu

Pledoaria mea pentru mâncarea sănătoasă este, de fapt, un apel pentru recâştigarea autonomiei şi libertăţii noastre. În comunism, am fost sclavi fiindcă eram mai tot timpul flămânzi. Ani de zile ne-am sfâşiat între noi pentru ca EU, şi nu TU, „să prind” o bucată de caşcaval sau un litru de ulei „peste cotă”. Înfometarea populaţiei României din timpul comunismului a exacerbat instinctele achizitive, nepăsarea faţă de nevoile aproapelui, egoismul, conformismul şi laşitatea. Un popor flămând nu poate fi nici generos, nici liber şi nici conştient de propriile interese. Înfometaţii nu sunt martiri, de regulă, ei sfârşesc prin a săruta mâna care le mai aruncă, din când în când, câte-o ciozvârtă. În momentul în care stăpânii deţin controlul asupra hranei supuşilor, puterea lor devine absolută. Începe teroarea.
În ultimii douăzeci de ani, situaţia noastră nu s-a schimbat radical. Ne-am transformat din proletari flămânzi în consumatori pasivi, care beau şi mănâncă pe veresie. Socialismul crea în mod artificial foamete propriu-zisă, capitalismul global creează în mod artificial foamea de bani şi iluzii. Atât comunismul cât şi globalismul ne împiedică să fim proprietarii unei surse de hrana şi de adăpost; comunismul, ne-o lua cu japca, globalismul ne permite să avem acces la hrană şi adăpost doar prin intermediul cămătarilor (creditul oferit de bănci).
Sursa de venit monetar a devenit astfel mai importantă decât sursa de hrană. O întreagă ţară a renunţat să mai producă pâinea cea de toate zilele, bunuri şi servicii reale. În schimb, toţi alergăm năuci după bani. Timp de douăzeci de ani ne-am hrănit cu iluzia prosperităţii financiare. Ne-am „monetarizat” existenţa, ne-am vândut pe doi lei pământurile moştenite de la străbuni, noi înşine ne-am vândut, marfă ieftină, în speranţa iluzorie că „vom aduna bani”. Am uitat ca hrana sănătoasă, spirituală şi trupească este adevărata bogăţie. Foamea noastră de bani a înlocuit foamea de libertate şi de dreptate socială. Considerând că Banul este alfa şi omega vieţii omului, i-am admirat pe cei care au făcut bani peste măsură şi i-am uitat pe nevoiaşi. Din moment ce doar „banul contează”, nu am mai îngenunchiat smeriţi în faţă icoanei. Ne-am închinat lui Mamona. Din moment ce totul se vinde pe „piaţa liberă”, ne-am vândut ţara, bucată cu bucată.
Degeaba tunăm şi fulgerăm acum împotriva „băieţilor deştepţi”, ei sunt creaţia noastră; înainte de a fi devenit coşmarul nostru, „băiatul deştept” fusese pentru noi un model de conduită, omul de admirat, cel care a ştiut să se descurce în Vajnica Lume Nouă. Ne-au trebuit 20 de ani să ne dăm seama cât de viermănoasă a fost o astfel de gândire, şi tot 20 de ani ca să recunoaştem cinstit ca mărul cel oacheş din Turcia şi roşia impecabilă din civilizata Olandă n-au nici un gust. Între timp, am distrus sistematic sursele noastre de dezvoltare sustenabilă; ca să mascăm gaura din avuţia naţională şi sufletul nostru, am exacerbat la maxim iluziile.
Tot aşteptându-i pe străini să „investească”, să ne lucreze pământurile cu tractoarele lor uriaşe, am lăsat pământul pârloagă. În loc să înfigem bărbăteşte în brazdă lama plugului, am înfipt ţăruşul cu semnul „FOR SALE”.
*
Am permis o separaţie totală între bani şi hrană, şi chiar am justificat acest fapt ca fiind „progres”. Astfel, ni s-a inoculat concepţia – propagată şi de conducători ignoranţi, care par a o crede – că dacă avem bani, vom avea şi mâncare. Este o concepţie eronată care conduce la distrugerea agriculturii şi a hranei, cu nimic diferită şi la fel de dăunătoare precum ideea că lumea se conformează dorinţelor noastre şi că putem fi oricum am vrea noi să fim. (Wendell Berry)
*
Dar a venit criza şi iluziile noastre s-au prăbuşit. Ne-am dat seama că am rămas şi fără bani şi fără mâncare sănătoasă, iar împrumuturile cămătarilor sunt la fel de toxice ca şi alimentele cu aditivi chimici vândute prin reţelele de distribuţie globală (hipermarketurile). Când „tataie de la ţară” nu ne-a mai umplut portbagajul cu produse iar „mamaie” nu a mai putut să ne crească nepoţii, am constatat, îngroziţi, că am rămas şi fără săteni tineri şi viguroşi. De data asta, chiar nu mai are cine să mulgă, la propriu, Joiana românească.
*
Prea multe otrăvuri a înghiţit România! Într-o lume toxică, a mânca sănătos devine un act de responsabilitate personală şi civică; o declaraţie de independenţă faţă de „hrana modernă”; o detoxificare fizică (a trupului) şi etică (a minţii ce a fost intoxicată mediatic). O ieşire din ignoranţă şi apatie.
Zi de zi, trebuie să luptăm pentru sănătatea copiilor şi familiilor noastre. O bătălie care va fi câştigată definitiv doar atunci când vom fi reuşit să restaurăm sănătatea economică, socio-politică şi spirituală a ţării. În mod cert, mâncarea nesănătoasă ne îmbolnăveşte; dar boala trupului este simptomul îmbolnăvirii sufletului şi alterării caracterului nostru. Suntem trupuri şi suflete suferinde într-o societate bolnavă.
Dar orice boala are un leac. Nu o să ne vindecăm dintr-o dată. Nici nu vom putea peste noapte să stârpim microbii şi să eradicăm maladiile societăţii noastre. Să începem cu paşi mici, cu fiecare gest al existenţei noastre cotidiene. După un timp, vom continua cu paşii de gigant ai unei mişcări de solidaritate naţională.
*
— Nu lăsaţi hipermarketul, micromarketul şi alţi raspânditori de otrăvuri (junk şi fast food) să vă hrănească familiile. Nu are statul bani?! Cereţi impozitarea hranei lipsite de valoare nutritivă, a „apei îndulcite” tip cola, a chiftelei jupuite, a chipsurilor şi a altor „bunătăţi” fabricate spre deliciul sclavilor fericiţi (în SUA, 30 de oraşe mari au în plan să pună taxe speciale pe „junk-food”, un ministru francez a propus triplarea taxei pe cola etc.). Impozitarea alimentelor-gunoi ar reduce dramatic consumul lor iar banii obţinuţi ar putea fi folosiţi pentru sprijinirea gospodăriei ţărăneşti de subzistenţă (pe cale de dispariţie). Când are de ales, orice părinte preferă puiul din „curtea bunicilor” celui crescut cu hormoni şi antibiotice în „fabrica de animale”. Dacă vrem cu toţii „puiul lui Mamaie” şi nicidecum puiul american sau unguresc, de ce n-am obliga clasa politică să se supună voinţei populare? „No free trade!” când este vorba de sănătatea populaţiei.
*
— Nu va lăsaţi amăgiţi de „mâncarea ieftină”! Nu există mâncare mai ieftină decât cea obţinută şi pregătită în gospodăria proprie. „Mâncarea ieftină” este o iluzie creată de agricultura industrială prin externalizarea adevăratului cost al alimentelor produse de acest sistem. SUA = mâncare ieftina = o treime din cetăţenii americani diabetici sau prediabetici, 33% din copii şi adolescenţi suferă de obezitate. Sol şi biodiversitate distruse, ape poluate pe suprafeţe întinse, depopulare rurala în proporţii catastrofale. „Mâncare ieftină” şi televizor, sedativ pentru mase.
*
— Nu acceptaţi mall-ul şi cultura lui să ţină loc de educaţie pentru copiii voştri.
Proastele obiceiuri alimentare se dobândesc în copilărie. Cu atât mai mult cele spirituale. Daca acum puştiul dumneavoastră preferă prăjitura din reclama TV „prăjiturii de casă”, pe Harry Potter lui Făt Frumos, Halloween-ul, sfintelor Sărbători de Crăciun, mai târziu va renunţa la sarmalele de acasă pentru shaorma de pe strada şi sandvişul din café-barul corporatist. Adoptarea „fast-food”-ului vine la pachet cu flexibilitatea morală şi pierderea principiilor sănătoase. Potenţiatorii de gust ne fac să pierdem gustul libertăţii. Stimulatorii de apetit şi aromele artificiale ne creează dorinţa de a rămâne robii consumului. „Ce dacă sunt sclav?, mi-a replicat o tânără, atâta timp cât am bani, totul e OK”.
E-urile morale, tinerii le înghit în doze homeopatice sub forma „cool” a „spontaneităţii”, „creativităţii” şi „personalităţii mele”. Puţini îşi dau seama ca în Vajnica Lume Nouă altcineva alege în locul lor. Acesta este sensul lui „my choice, mon choix”. Tânărul crede însă că-i Dumnezeu. „Sunt ceea ce sunt”, îi şopteşte o reclamă pentru Nike. Treziţi-l la realitate!
*
— Mâncarea noastră cotidiană este mărturisitoare. Toate aspectele existenţei noastre biologice, sociale şi spirituale sunt prezente în felul în care ne hrănim. Ce şi cum mâncăm spune foarte mult despre valorile şi credinţa noastră. Când singura preocupare este să supravieţuieşti, mănânci orice şi oricum. Înfuleci un sandviş pe fugă şi bei o cafea. Singura ta grijă este să ajungi cât mai repede la scârbici să nu dai motiv patronului să te dea afară (19% din americani îşi iau micul dejun în maşină). Daca însă îţi pui întrebarea: oare care-i sensul vieţii adevărate?, mâncarea ta devine act de comuniune, mâncare strămoşească în care se reflectă istoria, credinţa şi tradiţiile acestui popor.

marți, 9 august 2011

„Avem în România toate ingredientele unei crize majore"

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal
Interviu consemnat de Sabina Fati

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră". Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb".

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei asemenea provocări".


Sunteţi unul dintre puţinii eco­nomişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit ca România să fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi a dus în mod direct la recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru evitarea acestei crize financiare, România ar fi trebuit să lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere a provenit de la „investisori" (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin, au oferit majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie a cursului de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză aproape peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul bine fondat de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate mijloacele şi autoritatea pentru a lua măsurile necesare, măsuri care ar fi putut evita în România efectele cele mai grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?

M.F.: Banca Naţională a României şi alte organisme de supraveghere a pieţelor financiare aveau autoritatea de a impune un plafon, o limită privind suma împrumutată de cetăţean în relaţie cu valoarea de piaţă a bunului imobiliar. În perioade de supra încălzire imobiliară, acest mecanism serveşte moderării activităţii imobiliare şi limitării efectelor speculaţiilor. Ce este mai grav este că autorităţile finaciare româneşti aveau dreptul de a interzice împrumuturile în euro făcute cetăţenilor români, şi nu au facut-o. Este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb. Dacă România n-ar fi avut de suferit efectele negative ale crizei imobiliarului, n-ar fi trecut prin această recesiune dură.

Pentru interviul integral din „România liberă“ click AICI.

vineri, 5 august 2011

Asigurarea obligatorie, un abuz şi o jignire


Prin prezenta, noi, membrii Consiliului Parohiei Ortodoxe „Sf. Treime” Vatra Dornei, judeţul Suceava, întruniţi plenar în şedinţă extraordinară CONTESTĂM Dispoziţiile din Legea 280/2006 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor şi ale Ordinului nr. 6/87 din 21 aprilie 2011 privind normele de aplicare a Legii nr. 260/2008.

MOTIVE:

În fapt, dispoziţiile Legii nr. 260/2008 instituie obligativitatea încheierii unei asigurări a locuinţelor, indiferent de deţinătorul acesteia (persoană fizică sau juridică).

Dispoziţiile art. 2 din Legea 114/1996 (Legea locuinţei) definesc noţiunea de locuinţă şi în conţinutul textului nu apare ca fiind locuinţă şi construcţia biserică.

Faţă de aceste prevederi, bisericilor (construcţie stricto sensu) nu li se aplică dispoziţiile Legii 260/2008 privind asigurarea obligatorie şi nici Ordinul 6/87 din 21 aprilie 2011 – Normele de aplicare a Legii 260/2008.

Cu toate lipsurile şi scăpările Statutului Bisericii Ortodoxe Române, art. 170 din HG 53/2008 prevede totuşi, conform canoanelor Sf. Părinţi, următoarele:

(1) Din punctul de vedere al destinaţiei lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinţei poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.

(3) Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: locaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc.

(4) Sunt asimilate cu bunurile sacre şi beneficiază de acelaşi regim juridic şi: casa parohială, (…).

Rezultă, fără putinţă de tăgadă, faptul că, în baza acestui text de lege, casa parohială intră în categoria „bunuri sacre” conform prevederilor art. 170 alin. 4 din HG nr. 53/2008 - Statutul BOR.

Casa parohială nu poate face obiectul Legii 260/2008 întrucât are categoria de folosinţă „bun sacru” .

Dispoziţiile prevăzute de art. 1 din Legea 260/2008 prevăd strict şi limitativ asigurarea obligatorie a locuinţelor. Mai mult, considerăm că este o blasfemie să „asiguri” bunurile sfinte.

Tradiţia Bisericii noastre spune că unde se întâmplă să fie distruse unele Biserici sau case parohiale, de foc, cutremure, alunecări de teren, inundaţii etc., înseamnă că Dumnezeu acolo doreşte să înnoiască ctitorii, să transmită un mesaj sau să ne facă o descoperire.

Câte icoane făcătoare de minuni, moaşte de sfinţi şi ruinele unor vechi bisericii au fost descoperite atunci când au fost trecute prin incendii, alunecări de teren, forţa apelor (vezi moaştele de la Niculiţel), cutremure etc.?

Desigur, ceea ce depinde de noi, de vigilenţa, responsabilitatea, grija şi prevenţia noastră împotriva unor eventuale distrugeri materiale aparţinând Bisericii trebuie să fie pe măsura chemării noastre ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor. 4,1).

Deşi am expus juridic şi canonic o situaţie faţă de care Biserica nu are cum să se conformeze, să se „asigure”, sunt preoţi care îndeamnă la asigurarea obligatorie a caselor credincioşilor, cu toate că aceştia nu stau nici lângă ape, nici pe locuri alunecoase, nici pe nisipuri mişcătoare sau vulcani (noroioşi ori în activitate), ci pe munte, lângă stânci. Aceşti preoţi ne amintesc de preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor în perioada 6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946), care sfătuia credincioşii să se înscrie la colectiv (colectivizarea forţată începe în 1949) şi să se supună stăpânirii vremii, chiar dacă era atee, de unde vine şi zicala: ca popa Burducea, când cu steaua, când cu crucea.

A accepta legile care ne umilesc, ne scot din circuitul sacru şi care ne pun în rând cu lucrurile lumeşti, înseamnă că Biserica grăbeşte mondializarea lui Antihrist şi înscrierea Bisericii lui Hristos pe lista celor care doresc colectivizarea forţată, secularizarea şi escrocarea unor oameni săraci sub pretextul grijii părinteşti simulate de unele societăţii de asigurare, cu cooperarea maximă şi plină de „dragoste civică” a unor politruci corupţi, care inventează legi peste noapte pentru a ne păzi de pericole imaginate doar de ei şi a ne face fericiţi cu forţa...!

Credem că BOR ar trebui să ia atitudine faţă de acest abuz legislativ.

Unele legi naţionale, dar şi internaţionale, ne apără în astfel de cazuri şi ne asigură că, în situaţia în care nu există interes şi voinţă din partea uneia din părţi, nu se poate încheia un asemenea contract. Deci un contract consensual se poate încheia numai prin acordul părţilor şi nu în mod obligatoriu.

Vă anunţăm pe această cale că, în acest context legislativ internaţional şi naţional, Parohia „Sf. Treime” va contesta legile aberante şi jignitoare în cauză.

Faţă de aceste aspecte, vă rugăm să vă precizaţi punctul de vedere şi să procedaţi în consecinţă, prin înaintarea contestaţiei noastre către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi eventual către Patriarhia Română, în vederea atacării dispoziţiilor din Legea 260/2008 şi a normelor de aplicare a acesteia – Ordinul 6/87 din 21.04.2011.

În drept, invocăm HG 53/2008 privind Statutul Bisericii Ortodoxe Române şi Legea cultelor nr. 489/2006, care statuează în mod clar şi exhaustiv faptul că cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică...) (art. 8, alin.1) şi funcţionează prin legi speciale, în cazul de faţă conform canoanelor Bisericii (drept privat), care nu ne obligă să ne asigurăm la puterea lumească patrimoniul sacru, deoarece acestea sunt direct în grija şi paza dumnezeiască.

Din încredinţarea Consiliului şi Comitetului Parohial al Parohiei „Sf. Treime” Vatra Dornei,

Pr. paroh, prof. dr. MIHAI VALICĂ

(text preluat de pe www.crainou.ro.

MISTERELE CUVINTELOR. La cererea publicului: despre manele (bis)

de Alexandru Ciolan

Între maneaua din dicţionarele actuale ("cântec turcesc de dragoste cu melodie duioasă şi tărăgănată"), care îşi are rădăcinile în epoca fanariotă, şi maneaua de azi (neprinsă încă în dicţionare) există o soluţie de continuitate. Am putea chiar spune că sunt cuvinte diferite, care desemnează lucruri diferite. Dacă manelele din secolul al XIX-lea erau o muzică pentru elite (se cântau la curţile domneşti şi boiereşti), cele actuale se adresează vulgului rupt de tradiţiile satului, încă locuitor în mediul rural ori strămutat în periferia mizeră de beton a oraşelor. Dacă vechile manele erau melancolice şi tihnite, cele actuale sunt expansive şi nestăpânite. Dacă vechile manele erau prin excelenţă orientale, cele noi sunt un amestec de ţigănie, balcanism şi mahala autohtonă. Dacă, în sfârşit, vechile manele erau interpretate la instrumente tradiţionale, cele actuale nu au nevoie, uneori, decât de un sintetizator şi un gurist cu aplomb de hip-hoper. Născut în anii '90, noul gen lipsit de inhibiţii şi-a însuşit numele vechii muzici, cu care mai are foarte puţine în comun - poate doar inflexiunile orientale. Şi a început să cucerească ţara, să facă bani şi… să creeze sau să dea naştere la cuvinte.

După cincisprezece ani de ascultat muzică autohtonă pentru buric şi pelvis, privim nostalgic spre vremurile când încă nu existau manele, ci doar proto-manele: "alt gen de cultură, care include şi istorica formaţie de proto-manele Azur" (Suplim. de cult. 4 VI 11). Între timp, noua manea a evoluat, nu mai e doar ce-a fost şi ce este, adică o lălăială, a ajuns să desemneze, ironic-dispreţuitor, orice este făcut în pripă, amatoristic dar cu mare tămbălău: "Asistăm la o manea politică. Suntem singura ţară din Uniunea Europeană care nu are o strategie postaderare" (Cotid. 20 I 07 p. 24). Iar lucratul după ureche, lăutăreala a căpătat numele de manelism ("România este condamnată să nu iasă niciodată din acest manelism fiscal", adevarul.ro 30 VIII 10).

Manelele sunt ca furtuna: te poţi lăsa luat de ele sau, rămuros stejar din Borzeşti, rămâi neclintit în faţa năvălirii lor. La cumpăna dintre cel de-al doilea şi cel de-al treilea mileniu exista deja "Ziua naţională a luptei împotriva play-bac-ului şi manelelor" (Naţ. 1 XI 00 p. 1), iar în iunie 2006, din revoluţionara Timişoară (mai precis: de la filiala locală a unei sigle, SRADSCD) se lansa chemarea: "Români, să dăm Mozart la tot cartieru'!" (hotnews.ro, 31 V 06), instituind "Luna românească de luptă împotriva manelelor".

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

marți, 2 august 2011

Scrisoare deschisă adresată Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional

de solicitare a colaborării autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, în vederea înscrierii sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) pe Lista Patrimoniului Mondial

În atenţia d-lui Ministru Kelemen Hunor

ŢINÂND CONT de argumentele experţilor în domeniul zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană, şi în special ale Prof. dr. Ioan Mârza, de la Departamentul de Geologie al Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca, care în calitatea sa de:
– profesor universitar cu o autoritate ştiinţifică recunoscută internaţional, în specialitatea Zăcăminte de minereuri, cu studii asupra zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană (pe care l-a vizitat şi cercetat de nenumărate ori în ultimii 50 de ani),
– conducător al unei excepţionale teze de doctorat cu această temă,
– referent ştiinţific al altei teze de doctorat cu tematică asemănătoare,
– îndrumător de-a lungul anilor al multor lucrări de diplomă studenţeşti despre acest celebru zăcământ,
– cunoscător al geoarheologiei miniere de la Roşia Montană
– şi totodată un bun român,
afirmă că: „acordarea avizului de exploatare ar fi o greşeală catastrofală, deoarece în inconştienţa noastră, ne-am distruge cel mai de preţ argument istoric al latinităţii poporului român, ilustrat prin lucrări miniere bine conservate (subterane şi de suprafaţă), datate ca fiind de peste 2000 de ani, probabil chiar şi dacice (la suprafaţă),dar în mod cert, romane (galerii romane trapezoidale săpate cu dalta şi ciocanul)“;

ŢINÂND CONT că, „în ciuda unor programe de prevenţie arheologică (Preventative Archaeological Programs) anunţate de Firma Gabriel Resources/RMCG, exploatarea zăcământului de aur din masivele vulcanice Cetate şi Cârnic, preconizat a fi integral valorificat, ar duce la distrugerea totală a acestor surse geologice devenite geoarheologice (vechi galerii romane şi medievale care străbat aceşti munţi)“;

SUBLINIIND că „aceste galerii şi lucrări miniere reprezintă un obiectiv de patrimoniu de o valoare arheologică inestimabilă“;

SUBLINIIND că „dintre artefactele arheologice (unelte de minerit, obiecte auxiliare vieţii şi activităţii minerilor şi familiilor acestora din perioadele antică, medievală şi modernă, cimitire, stele funerare etc.) doar o parte infimă poate fi recuperată şi expusă în muzee (majoritatea dispărând sub puterea şi colţii excavatoarelor)“;

EVIDENŢIIND că, în alte ţări, existenţa unui obiectiv de patrimoniu cu o valoare adesea mai mică decât cea a Roşiei Montane reprezintă un motiv suficient pentru respingerea oricărui proiect care ar pune în pericol obiectivul istoric, chiar dacă proiectul ar putea atrage beneficii economice;

SUBLINIIND că un proiect cu consecinţe fatale pentru un obiectiv de patrimoniu naţional şi universal, de valoarea celui de la Roşia Montană, n-ar trebui sa fie aprobat nici în România pe baza calcului economic;

LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE, totuşi, argumentul economic şi acceptând ca realistă suma de 4 miliarde USD ca beneficii pentru România, anunţată de Gabriel Resources/RMCG,
– subliniem că ele nu reprezintă decât 200 UD de persoană pentru întreaga viaţă de 18 ani a proiectului sau 11 USD pe an pentru fiecare Român;
– subliniem de asemenea că, conform condiţiilor contractuale actuale, Statul Român va începe să încaseze redevenţe numai la aproximativ 3 ani de la aprobarea proiectului; în plus, aceste redevenţe nu sunt calculate în funcţie de preţul aurului, cum se întâmplă în proiecte similare;
– subliniem de asemenea că eventualele dividente vor începe să curgă abia după 5 ani de la începerea proiectului, adică în 2016, în cazul în care proiectul ar fi demarat anul acesta;
– evidenţiem de asemenea că exploatarea propriu-zisă a aurului ar începe abia după 30-36 de luni de la începerea operaţiunilor şi că în următorii 2 ani după aceea toate fluxurile monetare disponibile vor fi alocate către Gabriel Resources, pentru rambursarea investiţiilor de 1 miliard USD făcute înainte şi după aprobarea proiectului; aceasta este o practică neuzuală în proiecte industriale;

SUBLINIIND că cele 19 miliarde USD pentru o perioadă de 18 ani, estimate de o firmă de consultanţă care lucrează pentru Gabriel Resources/RMGC, drept contribuţie a proiectului Roşia Montană la Produsul Naţional Brut al României, sub formă de „activităţi directe, indirecte şi stimulatoare de alte activităţi economice“ nu reprezintă o prognoză sau o obligaţie, ci o estimare standard a efectului multiplicator al oricărei activităţi economice. Aceasta este o practică de marketing uzuală atunci când se doreşte convingerea unei populaţii reticente în privinţa beneficiilor unui proiect;

REAMINTIND că 66% din populaţia României, conform unui sondaj efectuat de IMAS Marketing and Sondage, în aprilie 2009, este de acord să se interzică folosirea cianurilor în sectorul minier în România (eşantion: 1249 persoane, cu o marjă de eroare de 2,8%) şi numai 8,2% acceptă folosirea acestora, ceea ce echivalează cu o opoziţie larg majoritară faţă de proiectul Roşia Montană (deoarece singura exploatare economică posibilă a unei mine de aur este cea pe bază de cianură);

REAMINTIND că Academia Română, Biserica Ortodoxă Română, peste 40 de organizaţii ale societăţii civile, din domeniul cultural şi al protecţiei mediului, numeroase personalităţi româneşti şi străine precum şi multe milioane de români s-au pronunţat împotriva proiectului Roşia Montană;

SUBLINIIND că UNESCO, prin organismul sau, Comitetul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (ICOMOS) a luat în octombrie 2008 o poziţie oficială în favoarea Roşiei Montane, declarând-o un „potenţial Sit al Patrimoniului Mondial, întrucât este o aşezare minieră excepţională cu un peisaj cultural de acelaşi nivel“; ICOMOS cere autorităţilor române „să intervină de urgenţă pentru a asigura protejarea acestui sit“ şi „să evalueze importanţa lui culturală, istorică, arheologică, arhitecturală, etnografică şi spirituală în contextul patrimoniului cultural al Europei şi al lumii“ (ICOMOS – 16th General Assembly of ICOMOS, Quebec, Canada, 30 September-4 October, 2008),

Solicităm ferm colaborarea autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, pentru evaluarea sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) în vederea nominalizării lui pentru Lista Patrimoniului Mondial.


de solicitare a colaborării autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, în vederea înscrierii sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) pe Lista Patrimoniului Mondial.

În atenţia d-lui Ministru Kelemen Hunor

ŢINÂND CONT de argumentele experţilor în domeniul zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană, şi în special ale Prof. dr. Ioan Mârza, de la Departamentul de Geologie al Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca, care în calitatea sa de:
– profesor universitar cu o autoritate ştiinţifică recunoscută internaţional, în specialitatea Zăcăminte de minereuri, cu studii asupra zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană (pe care l-a vizitat şi cercetat de nenumărate ori în ultimii 50 de ani),
– conducător al unei excepţionale teze de doctorat cu această temă,
– referent ştiinţific al altei teze de doctorat cu tematică asemănătoare,
– îndrumător de-a lungul anilor al multor lucrări de diplomă studenţeşti despre acest celebru zăcământ,
– cunoscător al geoarheologiei miniere de la Roşia Montană
– şi totodată un bun român,
afirmă că: „acordarea avizului de exploatare ar fi o greşeală catastrofală, deoarece în inconştienţa noastră, ne-am distruge cel mai de preţ argument istoric al latinităţii poporului român, ilustrat prin lucrări miniere bine conservate (subterane şi de suprafaţă), datate ca fiind de peste 2000 de ani, probabil chiar şi dacice (la suprafaţă),dar în mod cert, romane (galerii romane trapezoidale săpate cu dalta şi ciocanul)“;

ŢINÂND CONT că, „în ciuda unor programe de prevenţie arheologică (Preventative Archaeological Programs) anunţate de Firma Gabriel Resources/RMCG, exploatarea zăcământului de aur din masivele vulcanice Cetate şi Cârnic, preconizat a fi integral valorificat, ar duce la distrugerea totală a acestor surse geologice devenite geoarheologice (vechi galerii romane şi medievale care străbat aceşti munţi)“;

SUBLINIIND că „aceste galerii şi lucrări miniere reprezintă un obiectiv de patrimoniu de o valoare arheologică inestimabilă“;

SUBLINIIND că „dintre artefactele arheologice (unelte de minerit, obiecte auxiliare vieţii şi activităţii minerilor şi familiilor acestora din perioadele antică, medievală şi modernă, cimitire, stele funerare etc.) doar o parte infimă poate fi recuperată şi expusă în muzee (majoritatea dispărând sub puterea şi colţii excavatoarelor)“;

EVIDENŢIIND că, în alte ţări, existenţa unui obiectiv de patrimoniu cu o valoare adesea mai mică decât cea a Roşiei Montane reprezintă un motiv suficient pentru respingerea oricărui proiect care ar pune în pericol obiectivul istoric, chiar dacă proiectul ar putea atrage beneficii economice;

SUBLINIIND că un proiect cu consecinţe fatale pentru un obiectiv de patrimoniu naţional şi universal, de valoarea celui de la Roşia Montană, n-ar trebui sa fie aprobat nici în România pe baza calcului economic;

LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE, totuşi, argumentul economic şi acceptând ca realistă suma de 4 miliarde USD ca beneficii pentru România, anunţată de Gabriel Resources/RMCG,
– subliniem că ele nu reprezintă decât 200 UD de persoană pentru întreaga viaţă de 18 ani a proiectului sau 11 USD pe an pentru fiecare Român;
– subliniem de asemenea că, conform condiţiilor contractuale actuale, Statul Român va începe să încaseze redevenţe numai la aproximativ 3 ani de la aprobarea proiectului; în plus, aceste redevenţe nu sunt calculate în funcţie de preţul aurului, cum se întâmplă în proiecte similare;
– subliniem de asemenea că eventualele dividente vor începe să curgă abia după 5 ani de la începerea proiectului, adică în 2016, în cazul în care proiectul ar fi demarat anul acesta;
– evidenţiem de asemenea că exploatarea propriu-zisă a aurului ar începe abia după 30-36 de luni de la începerea operaţiunilor şi că în următorii 2 ani după aceea toate fluxurile monetare disponibile vor fi alocate către Gabriel Resources, pentru rambursarea investiţiilor de 1 miliard USD făcute înainte şi după aprobarea proiectului; aceasta este o practică neuzuală în proiecte industriale;

SUBLINIIND că cele 19 miliarde USD pentru o perioadă de 18 ani, estimate de o firmă de consultanţă care lucrează pentru Gabriel Resources/RMGC, drept contribuţie a proiectului Roşia Montană la Produsul Naţional Brut al României, sub formă de „activităţi directe, indirecte şi stimulatoare de alte activităţi economice“ nu reprezintă o prognoză sau o obligaţie, ci o estimare standard a efectului multiplicator al oricărei activităţi economice. Aceasta este o practică de marketing uzuală atunci când se doreşte convingerea unei populaţii reticente în privinţa beneficiilor unui proiect;

REAMINTIND că 66% din populaţia României, conform unui sondaj efectuat de IMAS Marketing and Sondage, în aprilie 2009, este de acord să se interzică folosirea cianurilor în sectorul minier în România (eşantion: 1249 persoane, cu o marjă de eroare de 2,8%) şi numai 8,2% acceptă folosirea acestora, ceea ce echivalează cu o opoziţie larg majoritară faţă de proiectul Roşia Montană (deoarece singura exploatare economică posibilă a unei mine de aur este cea pe bază de cianură);

REAMINTIND că Academia Română, Biserica Ortodoxă Română, peste 40 de organizaţii ale societăţii civile, din domeniul cultural şi al protecţiei mediului, numeroase personalităţi româneşti şi străine precum şi multe milioane de români s-au pronunţat împotriva proiectului Roşia Montană;

SUBLINIIND că UNESCO, prin organismul sau, Comitetul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (ICOMOS) a luat în octombrie 2008 o poziţie oficială în favoarea Roşiei Montane, declarând-o un „potenţial Sit al Patrimoniului Mondial, întrucât este o aşezare minieră excepţională cu un peisaj cultural de acelaşi nivel“; ICOMOS cere autorităţilor române „să intervină de urgenţă pentru a asigura protejarea acestui sit“ şi „să evalueze importanţa lui culturală, istorică, arheologică, arhitecturală, etnografică şi spirituală în contextul patrimoniului cultural al Europei şi al lumii“ (ICOMOS – 16th General Assembly of ICOMOS, Quebec, Canada, 30 September-4 October, 2008),

Solicităm ferm colaborarea autorităţilor române competente cu UNESCO şi organismele sale, pentru evaluarea sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) în vederea nominalizării lui pentru Lista Patrimoniului Mondial.

Coaliţia Internaţională Roşia Montană: Salvaţi Patrimoniul Nostru!

Vă rugăm să sprijiniţi această petiţie semnând AICI.