Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

marți, 20 august 2013

România între martiraj, ocrotirea, răsplătirea, convertirea torţionarilor și teroarea ideologică


de pr. dr. Mihai Valică


1. Introducere

A scrie despre martiri și teroare în România este un act de mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri, iar dacă nu ai trăit vremurile de martiraj și teroare, atunci poți fi atins, cu siguranță, de o umbră de impostură1.

1.1. Motivația titlului

Personal, doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat „nor de mărturii“2 ale credinței creștine şi ale demnităţii umane. Știu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii actuale, în special al nesimțirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic, astăzi, să vorbim despre propriii noştri martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi...! Să fie oare perioada postdecembristă nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei năucitoare, care a transformat România într-o rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, fără economie şi fără viitor, sau este şi o continuare subtilă a comunismului reşapat şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei etc. sunt oare parte componentă din de-ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor fericiţi3, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensiile uriaşe, pătate cu sânge şi moarte? Iată doar câteva întrebări pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.
Chiar dacă adevărul este crud și barbar, am credința că el ne poate ajuta la purificare și mântuire. Știm că „cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte“4 spune Eminescu și doar el „te face liber5 ne învață Mântuitorul Hristos. Iar „acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui“, spune un apologet creștin6.
Doresc doar să cunosc Istoria națională sau „naționalitatea în marginile adevărului7 pentru a putea trăi în viitor cu demintate națională și să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului „cu slava neamului meu“8.
Despre „Noul Ierusalim“, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata obştească, stă scris: „Neamurile vor umbla-n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava“9; și „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate“10.
Deci scriu despre martiraj și teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eshatologică, ca teolog și preot și nicidecum din postura de martir sau erou și nici ca judecător moralist al istoriei.
Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj [...] iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală“11, personal, îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului și de dragul înveșnicirii neamului meu.
Doresc să arăt apoi că martirajul este un act de credință creștină profundă și o șansă enormă pentru mântuire, în ciuda faptului că unii laici democrați nu au înţelegere pentru martiraj, iar în concepţia lor „martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră [...] iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile...“12 și nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu slava lui...!
Cu toate că nu există martiri universali, respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“13, doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi al credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel, sunt fie victime, fie agresori, fie torţionari, fie eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă „ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric14.

2. Ce este un martir după învățătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel15, răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, al adevărului și al credinței creștine, dobândind astfel harisma iubirii, care lucrează în cele patru virtuţi: „luarea aminte [adică atenţia la toate evenimentele vieţii cotidiene], bărbăţia, înfrânarea şi dreptatea“ scrie Sfantul Evagrie Ponticul16.
De aceea, unii filosofi, sociologi şi critici ai creştinismului au indentificat religia creştină cu suferinta, chiar cu masochismul, ceea ce este total fals, întrucât „suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii”17.
Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar pentru că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni18, a unei tagme, a unei etnii sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele sau curajul, sau şi mai rău, cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria19, atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noţiunea de martiraj şi lipsind-o de valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime ale unui sistem sau ale erorii umane.
Falsul martir se trâmbițează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni și omisiuni.
Mucenicul creștin, luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. „Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective“20.
Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști. Cei care știu sau „au știut că sunt din Dumnezeu...“ au luptat să iasă de sub lumea care zăcea „sub puterea celui rău“21 și să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice: „urâţi răul, alipiţi-vă de bine“22; „fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!“23.
Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi24.
În contextul de mai sus, martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului:comunismul.
Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin doar dacă au rămas constant, până în prezent, în luptă împotriva răului25 și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, care se pot mântui26.
Însă cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât „cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui“27.
Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic. Astfel, martirul creștin devine, pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al propriei suferinţe de odinioară sau al suferinţei altora...!?
Lupta împotriva răului pentru o scurtă sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, „împotriva duhurilor răutății“28, până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naște martiri creștini, ci și astăzi și pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptății, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos29 se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare hristică mântuitoare.
Raportată la istorie și la lume, mucenicia creștină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume.
Raportată, deci, la persoana creștină, care nu „se lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele“30, mucenicia creștină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârșitul vieții pământeşti a creștinului. După primirea cununii cerești, mucenicia are valoare veșnică, întrucât sufletele martirilor sălășluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: „și când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o“31.
Deci vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, a regionalizării impuse, a sodomizării afişate public şi legiferate, a globalizării fără de Hristos și împotriva lui Hristos, a des-creștinării lumii; toate acestea generează deja o secularizare soft, ce va conduce spre un ateism militant şi spre anticreştinism feroce.
Martirii creștini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunați și nu și-au acuzat niciodată torționarii pentru atrocitățile comise32. Aceștia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creștin și sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi. Ei sunt aleşii credinţei și ai neamului, în focul chinurilor, precum aurul în topitoare.
România sub teroarea roșie a holocaustului comunist a dat „nor de mărturii“33 ale credinței creștine. Cred că va sosi clipa când martirii creștini vor fi puși în calendare și în sinaxare și nu uitați în sertarele indiferenței.
Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodoxe este puterea de desăvârșire și îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioșilor ei și apoi aceasta lucrează dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

3. România modernă între prigoana ideologică și asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de față ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii și ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare.
Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm, doar să ne rugăm pentru ei!
Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta34, nici o instituţie a statului nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist35.
Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele trecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod36.
Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societății civile, pentru a fi eliminați luptătorii jertfitori și sinceri împotriva răului și neorânduielii oculte, întrucât dacă elimini luptătorii și pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate.
Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge37, până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea“ (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor omeneşti: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre [...]. Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu38.
Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi, şi azi.
Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când se tinde să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează“ meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi al mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor“39, să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi al adevărului Bisericii lui Hristos.
În acest context, cred că nu prudența, nu compromisurile sau exlusiv tactul pastoral al unora au salvat Biserica în perioada comunistă, ci că Însuși Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și ca veșnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei și pentru sângele, prigoana și jertfele martirilor uciși în temnițele comuniste, precum și pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în rândul creștinilor și al oamenilor verticali în fața răului, în perioada Holocaustului roșu40.

4. Dileme și întrebări actuale

Cei conștienți de rolul lor în istorie și de responsabilitatea lor în cadrul comunității eclesiale sau civice au reacționat și acționat conform convingerilor lor profesionale, morale și spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement și mondializării oculte actuale. Mulți au plătit cu viața, alții au suferit sau suferă până astăzi.
Nu demult puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar și nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că statul actual a „condamnat“ în general crimele comunismului, dar nu și ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că după unii41 „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, că este „mai periculos decât fascismul“42, având în vedere că istoria ține de conținutul credinței creștine,
Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice și constatări morale:
a. Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis?
b. Nu este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate că tot victimele sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora și politrucii jefuitori de la toate nivelurile să câștige și atunci și acum.
c. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi?
d. De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
e. De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau un holocaust? Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.
f. Din păcate, atât politicienii din România și din Uniunea Europeană, cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii, în această incertitudine și în compromis, pentru că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide omul.
Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, nici pentru Biserică, nici pentru societatea românească.

4.1. Eventuale critici în urma tăcerii generale

Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau eclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista concret stările și elementele esențiale ale Împărăției lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează și în mod practic, nu numai declarativ.
Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu sau cel puțin raportarea la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.
În cazul când Biserica își asumă istoria și își îndeplinește cu toată responsabilitatea funcția ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ la toate nivelurile și în toate împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire și mărturisitoare în Duhul Adevărului.
În cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee și abuzive, înseamnă că ea devine colaboraționistă cu sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta la mușamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare și că va fi percepută de credincioșii ei ca împreună-asupritoare și nicidecum slujitoare.
Creștinește, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovați, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos43, sau să despartă cu forța pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină44 ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacurilor45.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viață nu este numai grâu, ci și neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane șansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui46.

5. Propuneri și perspective

Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru torţionari şi să-i facem conştienţi, măcar în ultima clipă a vieţii lor, de răul făcut, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, arătându-le că sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci reflectă starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt dezicerea de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de decădere morală în veşnicia păcatului.
Recuperarea, asumarea şi transfigurarea istoriei şi nu condamnarea torţionarilor ca persoane se poate face la nivel eclesial, din punctul de vedere al învăţăturii ortodoxe, dacă martirii şi eroii perioadei comuniste vor fi canonizați şi trecuţi în sinaxare şi calendare.
Cred că nu are nimeni interesul să lase răul să rămână rău, satana să nu primească nici o lecţie, iar Biserica să fie acuzată că bate toba despre nimicuri cotidiene, iar despre lucruri importante, cum ar fi jertfa neomartirilor şi pregătirea aperceptivă a credincioşilor pentru a deveni rezistenţi la era globalizării nimicului nu vorbeşte şi nici nu face nimic.
Dacă pe parcursul celor două milenii de creştinism, potrivnicul „a perfecţionat arta de a nu face martiri“47, Biserica, dimpotrivă, nu trebuie să se lase prinsă în această capcană vicleană, întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, loc al împăcării și al iertării, este chemată să amintească omului și generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor atât personal, cât şi comunitare.
Calendarele creştine sunt pline de martiri dar şi de unii din călăii şi torţionarii lor, care s-au căit şi convertit, transfigurând astfel fapta lor abominabilă, prin pocăinţă sinceră şi harul Sfântului Duh, în şansă a îndreptării şi a mântuirii. În Ortodoxie nimic nu este irecuperabil.
Jertfa martirilor şi convertirea torţionarilor reprezintă o lecţie dură dată de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în epoca globalizării sărăciei şi a neomeniei şi-a schimbat tactica şi nu mai lasă creştinului actual „dreptul martiriului public, pentru a nu se converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu bărbăţie, ajutaţi de Dumnezeu“48.
Biserica este obligată, prin vocația ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist că nu e moral să stea fără penitență și remușcări, la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat, și că nu e drept să se bucure de amnistie generală tacită, fără penitență morală, fără, măcar, remuşcări de conştiinţă, în lipsa ispășirii spirituale eclesiale, urmare a unui canon dat de duhovnic. Aceeaşi atenţionare hristică ar trebui să o adreseze Biserica, preventiv, şi noilor artizani, diriguitori, ideologi şi slugi ale mondializării fără Dumnezeu şi împotriva omului.
Concluzia generală a simpozionului internațional de martirologie din 11-12 oct. 2010 de la București a fost aceea ca Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „să facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă“49, spune părintele prof. Metallinos.
Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste obstacole50 şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând după o amănunțită cercetare a adevăraților martiri creștini, o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori și eroi ai credinţei noastre ortodoxe51.

NOTE

1 Vezi pe larg Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în Moartea martirică, fundația Sf. Irina, București 2010, p. 65.

2 Vezi Evrei 12, 1: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte“.

3 Vezi pe larg http://www.ziare.com/stiri/justitie/tara-tortionarilor-fericiti-1249196.

4 Mihai Eminescu, manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 85.

5 Ioan 8, 32.

6 Irlandezul C.S. Lewis, un apologet creştin contemporan nouă, în: Surprins de bucurie, citat de Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html.

7 Mihai Eminescu, manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 457. El scrie: „Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului“.

8 Apocalipsa 21, 24.

9 Ibidem.

10 Apocalipsa.

11 Sorin Lavric, Despre martiri, cit.; vezi și ziarul Lumina, 15 oct. 2010.

12 Ibidem.

13 Efes. 2, 19.

14 Op. cit.

15 Vezi articolul și comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/.

16 Vezi pe larg http://www.sud-est.m
d/numere/20010922/martiri/.

17 Nina Negru, Arta de a nu face martiri, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html.

18 Este cunoscut că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat schinguirile ca mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştrii Revoluţiei Franceze şi bolşevice, ai nazismului şi ai jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest, până astăzi, subliniză pe bună dreptate prof. G. Metallinos în http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

19 Vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiară, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/.

20 http://razvan-codrescu.blogspot.com/

21 1 Ioan 5, 19.

22 Romani 12, 9.

23 2 Timotei 4, 5.

24 Compară și Sorin Lavric, op. cit..

25 Vezi Iezechiel 33, 18: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta“.

26 Iezechiel 33, 19: „De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi“; Iezechil 18, 27-32.

27 Matei 10, 22: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“.

28 Efeseni 6, 12.

29 Matei 5, 11: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea“.

30 Romani 12, 21.

31 Apocalipsa 6, 9.

32 Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor, ed. Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu; Vezi și: Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană, ed. Fotini, Galați, 2007; Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, ed. Agaton, Făgăraș, 2010; Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2010.

33 Vezi Evrei 12, 1: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte“.

34 Vezi: http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil.

35 Vezi şi art. pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea în revista Rost din 10 febr. 2006.

36 Vezi şi articolul pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista Biserica Ortodoxă Română, an CIX (1991), nr. 7-9, p. 91-98.

37 Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge“.

38 Origen, Scrieri alese, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, Bucureşti 1981, p 155.

39 1 Corinteni 4, 12-13.

40 Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinți – memorii II, Brașov, 2000, p. 5-13; Vezi și Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Cluj-Napoca, 2010, p. 11-15.

41 Andrei Pleșu: „N-am să mai apuc alt chip al acestei țări”, Adevărul, 7 august 2009.

42 Jelio Jelev, Comunismul este mai periculos decât fascismul, în ziarul Lumina, 14 nov. 2009, p. 15.

43 Matei 6, 14-15: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre“; 18, 35: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre“.

44Matei.

45 Matei.

46 Vezi pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu și dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

47 Vezi pe larg Nina Negru, Arta de a nu face martiri, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html.

48 Id.

49 Vezi pe larg declarația pr. prof. univ. dr. Gheorghios Matallinos, în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

50 Vezi și articolul și comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/.

51 Vezi pe larg: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.

România și modelul extractiv


de Ovidiu Hurduzeu


Pentru a înțelege eșecul actual al modelului de (ne)dezvoltare românesc, trebuie să înţelegem de ce o societate este prosperă sau este săracă. De ce o societate, precum societatea românească, înzestrată de Dumnezeu cu daruri extraordinare, este săracă, iar alte societăți mult mai puţin înzestrate sunt prospere? De ce Finlanda și Danemarca au un nivel de trai atât de ridicat iar noi am rămas codașii Europei?

De prea multe ori s-a spus că România este săracă fiindcă românii sunt hoți, leneși, ortodocși sau situați geografic prea la sudul continentului. Nu geografia, cultura sau religia ne-au adus în situația de astăzi, ci modelul politic și economic pe care l-am adoptat, cu voia sau fără voia noastră, de 60 de ani încoace. Prosperitatea unei țări depinde mult mai mult de contextul politic, de tipul de instituții economice și politice decât de contextul etnic sau rasial. Spre ilustrarea ideii de mai sus vom oferi un exemplu concludent.

Oraşul Nogales este situat la granița dintre SUA şi Mexic. Practic, granița, marcată de un gard, desparte în două o comunitate care are aceeaşi origine etnică, aceleași obiceiuri culturale, aceeași religie și același profil moral. Oraşul american Nogales ține de comitatul Santa Cruz din Arizona, oraşul mexican Nogales, de statul Sonora din Mexic (Sonora fiind una dintre regiunile bogate ale Mexicului).Locuitorii oraşului american Nogales au un venit mediu anual de 30.000 de dolari pe familie, cei din partea mexicană doar o treime din venitul nogalezilor americani. Oraşul american beneficiază de avantajele unui sistem politic, administrativ şi economic în care domnesc „legea și ordinea“ (law&order, cum spun americanii), instituțiile statului funcționează fără corupție și birocrație înăbușitoare. Cetățeanul știe că funcționarul public acționează în interesul lui și nu pentru a-și umfla propriile buzunare. Dacă funcționarul public abuzează de puterea sa, el poate fi tras la răspundere prin instrumentele democrației americane. În oraşul american Nogales, infrastructura și starea sanitară a orașului sunt la nivelul unei țări dezvoltate, copiii merg la şcoală, populația adultă are cel puțin studii medii. Mediul de afaceri este stabil, micul întreprinzator fiind încurajat și protejat de autorități. Locuitorii de peste 65 de ani, care formează o mare parte a populației, au acces gratuit la Medicare, sistemul american de asigurări de sănătate.

De partea mexicană, practic, de partea cealaltă a gardului, întâlnim o situație care nu este mult diferită de situația multor orășele din România. Veniturile cetățenilor mexicani din Nogales sunt de trei ori mai scăzute decât ale nogalezilor americani, majoritatea adulților nu au mai mult de 8 clase primare, abandonul școlar este ridicat. Tot ridicată este și mortalitatea infantilă, condițiile sanitare din oraș fiind deplorabile. Străzile sunt desfundate, gunoaiele te întâmpină peste tot. Rata înaltă a criminalității, corupția, birocrația și ineficiența nu au nimic în comun cu „legea şi ordinea“ care domnesc în partea americană a orașului. Ca să-ţi deschizi o mică afacere în orașul mexican, trebuie să dai şpagă funcţionarilor corupți și să plătești taxă de protecție grupurilor infracționale. Te aștepți în orice moment ca micul tău magazin să fie jefuit de răufăcători.

Analizând situația celor două comunități, doi autori americani, Daron Acemoglu, profesor de economie la prestigiosul MIT, și James A. Robinson, profesor de științe politice la Harvard au observat (vezi lucrarea lor Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012) că singurul lucru care le diferențiază este natura și modul diferit de funcționare a instituțiilor politice și economice. Ei numesc tipul de instituții predominante în partea mexicană a orașului Nogales instituții de tip extractiv. Astfel de instituții sunt o trăsătură distinctivă a realităților latinoamericane, realități care nu se explică prin factorul geografic, ci prin cel politic. Nu ne propunem aici să analizăm situația din America Latină sau din alte țări din lume unde predomină instituţiile extractive. Ne vom referi exclusiv la România. Vom păstra termenul „model extractiv“ propus de cei doi autori americani – termenul „extractiv“ ni se pare semnificativ în contextul românesc actual – dar îi vom da un conținut diferit.

În linii generale, putem afirma că de 60 de ani încoace, România a cunoscut doar instituții extractive.Știm cu toții că România este susținătoarea ferventă a patru gigantice proiecte „extractive“: proiectul Roșia Montană, proiectul de exploatare a gazelor de șist, proiectul de defrișare a pădurilor țării – acesta din urmă fără binecuvântarea oficială a statului, dar sistematic implementat de entități economice și politice extractive interesate în maximizarea profitului privat în dauna interesului național și al comunităților locale. Statul se face vinovat pentru că nu vrea să oprească jaful din pădurile românești, ci, dimpotrivă, încurajează un dezastru ecologic care pune în pericol viitorul țării. (Pe lângă defrișarea pădurilor, statul a încurajat construirea de microhidrocentrale care distrug râurile de munte.) În fine, cel de-al patrulea proiect extractiv este „șpăguirea“, programele de privatizare prin care activele industriei românești au fost vândute pe nimic unor indivizi aflați în strânsă legătură cu statul mafiot. O parte importantă a programului de privatizare include înstrăinarea terenurilor agricole, o practică extractivă ale cărei consecințe devastatoare se vor simți în anii viitori.

Aceste patru proiecte economice și sociale distrugătoare – un adevarat ecocid – NU ar fi posibile dacă România nu ar fi încătușată de o structură politică și administrativă extractivă bazată pe instituții care nu creează bogăție, ci doar o „extrag“ prin diferite metode distructive. Cianura și fracturarea hidraulică își au corespondent în metodele distrugătoare folosite de instituțiile românești, în speță, incompetența, iresponsabilitatea, lipsa de viziune, lipsa de spirit civic și moral. Ca să nu mai vorbim de lipsa credinței în Dumnezeu. În țara noastră, instituțiile au fost deturnate de la menirea lor naturală, de a servi societatea, spre un obiectiv toxic, acela de a extrage bogăția creată de societate în avantajul unui număr restrâns de grupuri de interese. Instituțiile extractive nu sunt interesate de inovație, nici de asigurarea unor oportunități egale pentru toți membrii societății. Nici nu sunt interesate de asigurarea unui cadru legal și investițional care să promoveze o competiție corectă. Ele sunt interesate doar de a extrage cât mai multă bogăție într-un timp cât mai scurt, indiferent de mijloacele folosite și indiferent de consecințele pentru țară. Este o bogăție extrasă în avantajul exclusiv al unei oligarhii. Imaginea care îmi vine în minte este cea a conchistadorilor spanioli, interesați doar de aurul, argintul și mâna de lucru ieftină din teritoriile cucerite. România a căzut pradă conchistadorilor interni şi externi care o vor abandona când tot ce putea fi extras se va fi epuizat.

Să încercăm o comparație dintre oraşul mexican Nogales și situația din România.Orasul Nogales este situat în deșert. În partea americană, deșertul este transformat într-o oază de prosperitate economică și de stabilitate socială; în partea mexicană, deșertul instituțiilor extractive apare ca o continuare a peisajului pârjolit de soarele necruțător. Deșertul captează energia solară, pe care o risipește noaptea, nu o poate reține și răspândi pentru a crea viață. Prin contrast, jungla și pădurea rețin căldura soarelui, o prelucrează și o distribuie apoi în întregul ecosistem sub formă de energie vitală. În oraşul mexican Nogales, instituțiile pârjolesc bogăția reală, storc capitalul uman și nu fac nimic pentru a înmulți această bogăție în mod sustenabil, spre binele generațiilor prezente și viitoare. Aceeași situație este valabilă în România, unde bogăția este stoarsă prin truda poporului sau creată prin îndatorare, tot pe spezele poporului, fiind risipită apoi precum căldura deșertului noaptea. Metaforic vorbind, banii emigranţilor români, fondurile europene și banii împrumutați de la FMI încălzesc economia și umflă unele buzunare „glocale“ privilegiate pentru perioade din ce în ce mai scurte. În curând se va instala lunga noapte cu frig deșertic care va îngheța întreaga societate românească.

Repetăm: deșertificarea mediului natural și jefuirea resurselor subsolului din România are drept cauză directă procesul de deșertificare a instituțiilor statului cu tot ceea ce el implică: epuizarea resurselor bugetare, epuizarea capitalului natural și uman, epuizarea capitalului de încredere în clasa politică, lipsa mobilității sociale și, mai ales, risipirea oricărei speranțe. Altfel spus, procesele entropice accentuate produse de exploatarea nechibzuită a resurselor naturale sunt însoțite de procese accentuate de entropie socială.

Totdeauna în istorie un model extractiv a dus la ecocid.

Termenul „ecocid“ provine din grecescul oikos “casă” și latinul caedere “a distruge”. În prezent nu distrugem numai natura țării, ci dăm foc şi casei în care locuim, casa România.Experiența istorică ne arată că în copleşitoarea majoritate a cazurilor, regimurile de tip extractiv s-au prăbușit în mod spectaculos. Istoria însângerată a Americii Latine este o lungă înșiruire de regimuri extractive care s-au prăbușit unul după altul, producând o imensă suferință populației. Abia în ultimele două decenii unele țări din America latină (Ecuador, Bolivia, Argentina) au încercat să renunțe la modelul extractiv în urma unor revoluții pașnice.

România trebuie să abandoneze definitiv modelul extractiv și să înceapă de îndată tranziția spre un model civic-distributist. Bogăția produsă sustenabil urmează să fie larg răspândită în societate așa cum jungla și pădurea captează energia soarelui și o prelucrează cu „valoare adăugată“ în folosul întregului ecosistem. Dacă vrem o altă Românie, avem nevoie de altfel de instituții. Deșertul trebuie transformat în pădure. Până acum, noi am trăit în sistemul extractiv inaugurat de comuniști și perfectat de securiștii mafioți de astăzi.

Comunismul a urmat propriul lui model extractiv. Acesta a produs pentru un timp creștere economică datorită centralizării puterii politice. Centralizarea puterii politice, cu alte cuvinte, un stat puternic este o condiție a creșterii economice, fiindcă asigură stabilitatea socială necesară oricărei investiții. Capitalul va ocoli Somalia, unde nu există o putere centrală. Un stat puternic este și chezașul apărării interesului național în fața atacurilor de tot felul provenite din afara granițelor țării. Dacă această centralizare și întărire a puterii statului nu este însă însoțită de răspândirea unei rețele largi de instituții cu caracter inclusiv (care să asigure mobilitatea socială), productiv (să creeze bogăție în loc să o secătuiască pe cea existentă) şi distributist (distributist în sensul de răspândire a proprietății productive și a democrației participative, nu numai în sfera politică, dar și în cea economică – vezi întreprinderile cu lucrători-proprietari și cele de tip mutualist) – dezvoltarea nu este sustenabilă. Ea va fi o dezvoltare de tip extractiv, care neglijează sănătatea și reproducerea organică a întregului sistem. (Un model de creștere nesustenabilă, dirijată de instituții extractive îl urmează China de astăzi. Un alt exemplu recent îl furnizează Turcia lui Erdogan. În zadar s-a dezvoltat Turcia în mod spectaculos, în zadar și-a plătit datoriile dacă întărirea statului turc nu a fost însoțită de larga răspândire a democrației economice și politice participative.)

Astăzi România continuă modelul extractiv, moștenit de la comuniști, așa cum America Latină a continuat timp de secole modelul extractiv moștenit de la conchistadorii spanioli. Resursele țării noastre sunt stoarse și alocate de către grupuri private unor scopuri care nu sunt în interesul poporului, ci în scopul menținerii status quo-ului. Ca și în comunism, în România de astăzi există prea puțină inovație instituțională. Există doar structuri instituționale anchilozate și „inovație“ în perfecționarea tehnicilor de jefuire a bogăției create.

Un sistem extractiv este închis, clientelar, de castă – un „sistem-acvariu“. Instituțiile extractive, politice și economice, nu au nici un interes să se primenească, să promoveze mobilitatea și dreptatea socială, să investească în competență și inovație. În statele dezvoltate, investiția în competență și inovație este sprijinită de aranjamente politice de tip distributist, care împiedică grupuri restrânse să monopolizeze puterea politică și s-o folosească doar în interesul lor și în detrimentul societății. (Este adevărat că neoliberalii încearcă din răsputeri să reinstaureze sistemul extractiv și în economiile avansate.) În România, un stat slab a permis susținătorilor modelului extractiv să acapareze unitățile economice şi instituțiile publice și să le deturneze de la menirea lor inițială.

Vrem să fie bine înțeles! Nu statul este extractiv prin definiție, ceea ce ar justifica după unii restrângerea atribuțiilor sale (conceptul de „stat minimal“), ci instituțiile publice și entitățile private sunt deturnate spre scopuri extractive. Când întregul sistem urmărește doar astfel de scopuri, ceea ce urmează este incompetența generalizată, inegalități sociale flagrante, ruina economică și colapsul final.

Pentru o anumită perioadă de timp, instituțiile extractive creează mari avantaje grupurilor de „aleși“ aflate temporar în fruntea bucatelor. Aceste avantaje fiind însă concentrate doar la vârf, ele sunt mereu revendicate de alte grupuri cu mentalitate extractivă. Este vorba despre „lupta pentru ciolan“ care creează o instabilitate politică permanentă și mari animozități sociale.

Dacă nu vom opera o transformare politică și economică fundamentală a instituțiilor extractive, cât de curând acvariul se va sparge și peștii din el se vor trezi pe uscat, zbătându-se precum peștii aruncați pe mal după o furtună pe mare. Iar furtunile în regiuni în curs de deșertificare tind din ce în ce mai mult să aibă puterea unor  taifunuri.

Ce-i de făcut? Pentru România, alegerea nu este între un capitalism de stat, gen capitalismul chinezesc, sau un capitalism neoliberal de tip anglo-saxon – ambele pot avea derapaje extractive, după cum se observă în acești ultimi ani – ci între instituții anchilozate de tip extractiv și instituții inclusive de tip productiv-distributist. Dacă vom continua să menținem instituțiile extractive, orice model economic pe care l-am adopta va fi deturnat.

În primul rând, să oxigenăm întreaga societate, nu numai apa din piscinele potentaților. Societatea românească se sufocă. Se sufocă IMM-urile – numai anul acesta au dat faliment 100.000 de IMM-uri –, se sufocă medicii, profesorii, se sufocă tinerii care nu mai au nici o perspectivă, satele sunt muribunde iar majoritatea orașelor din țară se găsesc și ele într-o stare jalnică. Să nu mai vorbim de infrastructura de transport, educație, cercetare sau instituțiile de cultură. Nici natura nu mai poate respira sub greutatea lobbyului industriei extractive. Românii responsabili, nemanelizați se simt de parcă ar fi fost înghesuiți în vagoanele unui tren de marfă care-i duce spre locul ecocidului. Ajunși în pragul disperării, oamenii nu vor avea de ales; vor sparge ușile vagoanelor și se vor năpusti asupra celor care conduc trenul spre pierzanie.

Reformați statul, deschideți sistemul politic și economic dacă nu vreți ca el să fie deschis prin violență și anarhie. Nu mai mizați pe faptul că v-ați trimis odraslele în străinătate şi că tot ce-ați jefuit ați ascuns prin paradisuri fiscale. Când nu vom mai putea răbda / Când foamea ne va răscula / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!

Instituțiile politice şi economice trebuie să redevină inclusive, adică să permită mobilitatea socială. Dacă un tânăr capabil emigrează în Australia, SUA sau Canada, el are șanse reale să avanseze pe scara socială datorită capitalului de cunoștințe și integrității sale morale (cel puțin așa a fost până la declanșarea crizei). În Romania, aceste calități, care constituie un avantaj decisiv într-un sistem inclusiv-distributist, sunt considerate „periculoase“ întrucât pun în pericol supraviețuirea sistemului extractiv.

În Romania interbelică, fii de țărani au ajuns mari personalități fiindcă în acea perioadă sistemul politic românesc nu era extractiv ci inclusiv-distributist: proprietatea productivă era larg răspândită în societate, iar bogăția era folosită pentru reproducerea unui sistem în care fiecare avea șanse să avanseze pe scara socială dacă își vedea în mod serios de treaba lui și conlucra cu aproapele său. Clasa politică nu reprezenta doar interesele unei oligarhii, ci diversitatea intereselor din societate. Răspunzând voinței poporului, elitele românești au creat instituții distributist-inclusive. Țăranii au fost împroprietăriți, clasa politică s-a deschis, s-au creat noi partide care au exprimat interesul maselor populare, precum PNŢ-ul, iar vechile partide, partidul liberal de pildă, au înțeles să îmbrățișeze interesul naţional și nu al unui grup restrâns. Astfel, Romania a blocat cu succes influențele bolșevice, bucurându-se de o perioadă înfloritoare de progres social și economic într-o vreme în care țările dezvoltate treceau prin cea mai neagră perioadă din istoria lor modernă.

Sistemul actual trebuie deschis şi permisă intrarea pe scena politică românească a unor noi actori, cu noi oferte electorale, care să reprezinte cu adevărat aspirațiile populare. Este aproape imposibil să formezi azi un partid cinstit, pornind de la firul ierbii, pe baza actualei legislații. De asemeni, este tot mai greu să pornești o firmă și s-o menții în hățișul de reglementări, de impozite covârșitoare și fără să plătești o anumită „taxă de protecție“. Democrația participativă trebuie întărită și însoțită de o economie participativă în care firmele mici să aibă o șansă reală pe piață.

În Romania, formele economice participative – asocieri de tip cooperatist şi mutualist – lipsesc aproape cu desăvârșire deși acestea şi-au dovedit rezilienţa pe timp de criză. În schimb, se promovează pe toate canalele media entități economice de tip extractiv: compania RMGC care vrea să distrugă Roșia Montană, multinaționale al căror model de afaceri este eminamente extractiv (fonduri speculative, firme care defrișează pădurile sau vor să exploateze gazele de șist); sau firme care vin în Romania pentru a deversa deșeuri toxice (fabrici de formaldehidă, de incinerat gunoaie). Câte locuri de muncă au creeat IMM-urile în România? Câte joburi creează transnaționalele venite să stoarcă din țară un profit maxim într-un timp cât mai scurt? De ce le tot descurajăm pe unele și le tot încurajăm pe celelalte?

O țară poate oricând evolua de la un sistem extractiv la unul productiv-distributist şi vice-versa. Oraşul mexican Nogales nu este condamnat la sărăcie iar oraşul american Nogales s-ar putea s-o ia pe panta extractivă. Derivele extractive ale societății occidentale din timpul crizei economice ne arată că democrația nu este scutită de propriile ei riscuri. Cert este că instituțiile  din România, pentru a păstra status quo-ul, vor căuta sprijin oriunde în lume există structuri și mentalități extractive.

Dacă poporul se va trezi din letargie și va pune piciorul în prag, mafiile de tot felul vor fi obligate să renunțe la actualul sistem extractiv (în speranța că își vor salva astfel pielea). Avem capacitatea necesară să construim efectiv un model regional și chiar global pentru secolul XXI. Doar să vrem cu adevărat!

duminică, 18 august 2013

Renaşterea unei biserici într-un sat muribund, în imagini


de Alexandru Ciolan

Am fost plecat, sâmbătă 17 şi duminică 18 august 2013, spre inima României profunde, în Oltenia doljeană, la Valea Muierii, localitate care nu mai figurează pe hărţi, pentru că nu mai este nici măcar un cătun, ci o fantomatică fostă glorie. Un sat aflat la prea mulţi kilometri neasfaltaţi de şosea ca să mai intereseze vreun suflet de român. Are pământ de să-l ungi pe pâine, are apă necontaminată la fântâni, are curent electric, are case părăsite şi vreo două duzini de locuitori, în covârşitoarea lor majoritate bătrâni neputincioşi.
Cu câţiva ani în urmă, Valea Muierii de Sus făcea deliciul presei centrale şi locale datorită bisericii devenite cuib de ciori şi de şerpi. Preotul itinerant refuza să mai vină să slujească acolo. Peste crucea grea a nepăsării vremurilor şi a neputinţei locuitorilor, bunul Dumnezeu S-a milostivit însă a lucra pentru ca locaşul de rugăciune din satul aflat pe moarte să renască. Fără fonduri europene (folosite de primărie pentru a trage un drum inutil, paralel cu şoseaua, printre tarlale...), fără alocări bugetare, fără implicarea (altfel decât declarativă) a autorităţilor locale, doar prin contribuţiile nevolnicilor locuitori ("banii văduvei") şi ale fiilor satului răspândiţi prin toată ţara, biserica din Valea Muierii de Sus a fost, într-un timp uimitor de scurt, restaurată şi repictată. Pe 18 august 2013 ea a fost resfinţită.

Pentru început, câteva imagini grăitoare despre frumuseţea dumnezeiască şi despre tristeţea omenească a locurilor:





Apoi, despre jalea tăcută a caselor părăsite:




Casa Domnului aşa cum se arată, înainte de a începe, din vârful dealului, coborâşul-urcuş spre ea:



Special pentru John Chrysostom Medaille, texanul iubitor al ortodoxiei şi al României, Sf. Ioan Gură de Aur, veghind asupra altarului bisericii:



Şi tot pentru John, o parte din lista umililor contributori la restaurare (ultimul, pe dreapta, este numele său):



Pisania din pridvor şi pisania restaurării, din interior:




Resfinţirea:





Şi sfânta liturghie, în aer liber, ca să se poată bucura de ea toţi credincioşii prezenţi:








O parte dintre credincioşi, aşteptând să le fie sfinţite bucatele (tanti Ghiorghiţa, gazda noastră, a privegheat toată noaptea, în curte, ceaunul cu sarmale puse la fiert...):



Iar la sfârşit, băgându-se în seamă şi plictisind lumea, o primăriţă şi un deputat:



Poate muri, oare, o localitate din România profundă care a avut puterea să-şi refacă biserica...?

sâmbătă, 17 august 2013

De ce poporul grec acceptă propria sa distrugere?


de Michael Nevradakis

Theodoros Pangalos
Greg Palast, ziarist de investigație, economist și autorul unor best seller-uri, Vulture's Picnic, Billionaires and Ballot Bandits, The Best Democracy Money Can Buy, nu se teme să ia la bani mărunți  unele dintre cele mai puternice persoane din domeniul politicii și finanțelor.  Palast nu a pregetat să dezvăluie corupția și actele criminale ale celor bogați și puternici, de la demascarea ștergerii  de pe listele de vot din Florida a persoanelor afro-americane de către Katherine Harris la alegerile din anul 2000, până la scoaterea la suprafață a  adevărului privitor la „asistența" acordată economiilor aflate în dificultate de către Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.

Într-un interviu recent acordat lui Dialogos Radio, Palast  s-a concentrat asupra Greciei  și  măsurilor de austeritate care au fost impuse acestei țări de către FMI, Uniunea Europeeană și Banca Centrală Europeeană.

„Pentru mine, Grecia este scena unei crime", a spus Palast. „Grecia moare și austeritatea este unul dintre lucrurile care au omorât-o." Palast a considerat drept „un nonsens"  declațiile recente făcute de oficiali greci și ai Uniunii Europeene care proclamă Grecia drept „o poveste de succes" economic. 

„Austeritatea și euro au distrus Grecia. Austeritatea în mijlocul unei recesiuni este o condamnare la moarte."

Unul dintre pilonii programelor de austeritate este privatizarea. Palast, care a investigat impactul programelor de privatizare din America latină, a făcut o paralelă dintre  experiențele acelor țări și condițiile care i se impun acum Greciei.

„Remarcăm aceleași practici brutale care au fost testate mai întâi pe pielea Argentinei, Ecuadorului și Braziliei - consecințele au fost dintre cele mai severe. Popoarele au fost jefuite. Oamenii nu pot trăi fără apă și electricitate iar acum o să le cumpere de la companiile germane, americane și canadiene, plătind o avere."

Criticând programele de privatizare, Palast s-a referit la Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel,  economist șef al Băncii Mondiale până în momentul în care a fost dat afară datorită faptului că s-a opus politicilor  acestei instituții. „Stiglitz a numit privatizarea „șpagătizare" întrucât....atunci când vorbim de privatizare, vorbim de niște indivizi care sunt în relații strânse cu guvernul grec, cu guvernul german,  ei sunt cei care aleg  aseturile pentru care plătesc mai nimic."

 Una dintre cele mai controversate dispute din Grecia din ultimul an a fost cea legată de minele de aur Skouries. Inițial, în 2004, minele au fost trecute în mâini private  pentru doar   11 milioane de euro, apoi  au intrat în posesia companiei canadiene Eldorado Gold care a început activitatea de exploatare.  Această situație a creeat  o activă mișcare protestatară  la firul ierbii.  Protestele au avut loc din motive atât economice cât și ecologice. Potrivit lui Palast, companii ca Eldorado Gold vânează țări vulnerabile.

„Aceste companii așteaptă momentul în care o țară este sleită, cu spatele la zid și împinsă  să renunțe la aurul ei. La presiunea FMI, Tanzania și-a vândut minele de aur pe nimic companiei  Barrick Gold din Canada. Barrick Gold a câștigat din afacere miliarde peste miliarde."

„Să nu ne amăgim," a adăugat Palast. "Nimeni nu obține o mină de aur fără a da șpagă celor aflați la putere. Așa stau lucrurile...asta nu este privatizare, pur și simplu îți fură aurul."

Pentru Palast, soluția pentru Grecia este ieșirea din zona euro.

„Nu-i de rămas în zona euro. A sta în zona euro e ca și cum ai spune că vrei să rămâi într-o colonie de leproși. Euro este o creație monstruoasă. Euro nu înseamnă să ai o zonă fericită de comerț liber. Euro înseamnă eliminarea statului social. Înseamnă cel de-al Patrulea Reich...și trebuie să cedezi."

Palast a oferit drept model pentru Grecia câteva țări din America Latină.

„Argentina s-a rupt de dolar; le-a spus creditorilor să se ducă la naiba iar acum are o economie înfloritoare." Pentru a realiza acest lucru, a adăugat Palast,  Grecia trebuie să aibă o conducere hotărâtă.
„Diferența dintre Grecia și Argentina constă în faptul că poporul grec nu mai are vână în el. Grecii sunt lași în timp ce argentinienii au sânge în instalație. Încerc să-i întâresc pe oameni ca să nu cedeze. În Grecia, nu mai este nimeni împotriva euro. Există un partid independent (Syriza) care a cedat complet...avem nevoie mare de o a treia voce." Partide „a treia forță", consideră Palast, au repurtat succese electorale în America latină întrucât au spus  un nu hotărât FMI-ului și politicilor care impuneau austeritate și privatizări. Drept consecință, a continuat Palast, economiile acelor țări sunt acum în plin avânt.

Palast a criticat dur Germania pentru rolul ei în criza grecească. „Spun mereu că  nemții vor să schimbe numele monedei euro în Panzer. Reușesc prin  manipulare economică ceea ce  au încercat cu tancurile în cel de-al doilea război mondial. Devii colonie germană dacă nu renunți la moneda nemților."

Palast a criticat dur și stabilimentul politic grec. Noua Democrație și PASOK, principalele două partide ale țării, „nu se deosebesc unul de altul... liderii lor poartă aceeași responsabilitate morală  pentru că au mințit poporul și au produs publicului un mare rău. Cred că ar trebui să fie trași la răspundere."

Palast  a amintit că  Goldman Sachs și  alte bănci au ajutat guvernele Greciei să-și ascundă deficitele. „A fost o fraudă, au încasat de la guvernul grec  aproape jumătate de miliard de dolari  pentru a-l ajuta să-și  ascundă deficitele. De ce ar fi vrut să le ascundă? Dintr-un singur motiv: să rămână în zona euro.

Cuvintele cele mai critice le-a avut la adresa lui Theodoros Pangalos,  un fost ministru  din partea  PASOK care a jucat un rol proeminent în criza grecească.  Recent, la Eurasia Media Forum din Kazahstan, Palast  i-a luat un interviu lui Pangalos.

„N-am rezistat tentației de a-i lua un interviu", a spus Palast. „ Are aproape 150 de kilograme și o burtă imensă...A fi gras este deobicei o chestiune personală, în acest caz însă nu este așa, pentru că în Grecia există oameni care chiar mor de foame ...după părerea lui  Pangalos dacă nu te supui austerității ești fie comunist fie anarhist. Nu, nu ești comunist sau anarhist, ești doar un părinte care  încearcă să pună copiilor o bucată de pâine pe masă ."„Pangalos are o vorbă: ‚Am mâncat toți împreună′ - nu, n-am mâncat împreună. Pangalos este gras în timp ce poporul crapă de foame.

Palast i-a îndemnat pe greci să  reacționeze în fața crizei prin a  protesta contra măsurilor de austeritate: „De ce acceptă grecii propria lor distrugere? E o nebunie.  A sosit timpul  să acționeze,  nu pot să renunțe acum. Eu am văzut cum,  în întreaga lume, oameni care credeau că nu mai au nici o speranță au format mișcări de rezistență și au reușit. [...]
  
Traducerea Ovidiu Hurduzeu

Versiunea în limba engleză AICI

vineri, 16 august 2013

Biserica ortodoxă rusă cere „o economie a auto-suficienței“ în locul „economiei creșterii“


    Un înalt oficial al Bisericii ortodoxe ruse a pus sub semnul întrebării „fundamentalismul pieței″ și a afirmat că „este necesar să facem trecerea de la o economie a creșterii la o economie a auto-suficienței", a anunțat agenția de știri rusă Interfax.
 
   „Mai devreme sau mai târziu, creșterea economică va înceta întrucât resursele planetei sunt limitate iar cererea nesăbuită nu poate continua la nesfârșit″, a declarat părintele Vsevolod Chaplin (Все́волод Анато́льевич Ча́плин) care conduce Departamentul sinodal al cooperării dintre biserică și societate din cadrul patriarhiei Moscovei. (Părintele Vsevolod Chaplin este purtătorul de cuvânt al Bisericii ortodoxe ruse - nota trad.)

    „Auto-suficiența și înfrânarea de sine în dobândirea de bunuri lumești au caracterizat întotdeauna civilizația ortodoxă", a adăugat părintele Vsevolod Chaplin. „Tradițiile civilizației ortodoxe ne învață să nu înmulțim la nesfârșit bunurile lumești ci să ne mulțumim doar cu o mică parte din ele, sau cel puțin, să ne bucurăm de ele cu măsură. Cred că viitorul aparține unei astfel de atitudini." Sursa AICI

luni, 12 august 2013

Aviatori de altădată

de Ovidiu Hurduzeu

Astăzi, dacă vrei să vorbești despre România, nu poți vorbi decât la trecut. Prezentul, care nu mai aparține acestei țări, este o ficțiune croită la repezeală de o mână de impostori. Poporul român a ieșit din istoria reală, „rezistă“ doar pe Facebook și în fața televizorului. Realitatea românească, cea care mai aparține românilor, se reduce la grijile cotidiene legate de plata facturilor și a întreținerii sau de siguranța locului de muncă. Nu mai există speranțe, doar amăgiri privitoare la un viitor „mai bun“ pentru copiii noștri care „vor pleca“ și „se vor realiza“ nu se știe când și unde.
În cartea Aviatori de altădată
(Editura Institutul European, 2012) istoricul Daniel Focșa evocă o altă lume. Lumea esențială a eroilor aerului din timpul celui de-al doilea război mondial. Dan Vizanty, Mariana Drăgescu, Smaranda Brăescu sunt astăzi nume uitate, prezente doar în lucrări de specialitate. Aceste nume ar trebui să figureze însă în manualele școlare, să fie un izvor de inspirație pentru artiști, dramaturgi, regizori de film așa încât oriunde te-ai afla în România, să simți prezența lor vie. Marele merit al cărții lui Daniel Focșa este de a reda, cu talent și pe baza unei documentații solide, imaginea acestor eroi ca și când ei ar exista încă printre noi. Citind Aviatori de altădată ai impresia că piloții eroi trăiesc, sunt oamenii de elită prin care România încă mai respiră, mai rămâne în lumina Adevărului. Ei sunt cei vii, noi doar niște zombies.
Nu vreau să repovestesc faptele de un extraordinar curaj, devotament și profesionalism pe care cititorul le va găsi evocate în carte. Deși este un document istoric, Aviatori de altădată are ritmul unui roman de acțiune și suspensul filmelor gen Top Guns. Rămâne adânc întipărit în memorie episodul din 10 iunie 1944 când IAR-urile 80 ale Grupului 6 Vânătoare sub comanda lui Dan Vizanty au înfruntat 100 de P38 Lightening-uri venite să distrugă aparatele de vânătoare românești aflate la sol. Piloții români au dejucat planurile americane și au doborât 24 de aparate inamice, înregistrând doar pierderi minime. Victoria lui Dan Vizanty și a camarazilor lui, sărbătorită în întreg Bucureștiul, a rămas în analele aviației militare, din păcate, nu și în memoria colectivă. La fel de memorabile sunt paginile care evocă „fabuloasa Escadrilă albă“ de pe frontul de Est, destinată transportului răniților și pilotată de femei. Capitolele consacrate Nadiei Russo și Marianei Drăgescu reușesc să surprindă, prin tușe bine conturate, puterea gingașă și spiritul de sacrificiu al câtorva mari doamne ale aviației militare românești.
În august 1944, când istoria României s-a răsucit precum se răsucește un avion de vânătoare în picaj, soarta piloților noștri a luat și ea o turnură tragică. După terminarea războiului, piloții evocați de Daniel Focșa au cunoscut o cruntă prigoană. Citind caznele la care au fost supuși acești oameni excepționali de către regimul bolșevic, te cuprinde un sentiment de furie neputincioasă. Un sentiment cu atât mai puternic cu cât torționarii comuniști rămân nepedepsiți și își mănâncă liniștiți pensiile de ofițeri. (Un caz despre care s-a discutat intens in mass media în ultimul timp este cel al torționarului Alexandru Vișinescu, bestia care îl are pe conştiinţă pe fruntașul țărănist Ion Mihalache.)

Cartea Aviatori de altădată de Daniel Focșa este mai mult decât un document istoric și o sumă de portrete ale unor eroi ai aerului. Este un îndemn indirect la acțiune împotriva fantoșelor prezentului care subjugă România datorită neputinței noastre. Aviatorii de altădată ne-au arătat că nu există misiune imposibilă și nici dușman care să nu poată fi zdrobit.