Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

sâmbătă, 25 mai 2013

Colectivism şi asociere

de Vintilă Mihăilescu

Colectivism şi asociere

– un comentariu la articolul lui Andrei Pleşu –

Mă văd nevoit, de gura tîrgului, să încep cu un aviz amatorilor: nu, nu mi-am dat demisia de la Dilema veche şi nici n-am fost dat afară; şi nici nu m-am certat cu Andrei Pleşu sau reciproca. Pur şi simplu, am o părere uşor diferită într-o anumită privinţă, care cred că este şi de un oarecare interes public. Pe vremea mea, se chema discuţie intelectuală...

Acestea fiind zise, să trecem la lucruri serioase: în ce privinţă am o părere diferită de aceea a domnului Pleşu?

Vă amintesc, articolul se chema, uşor îngrijorat, „Înapoi la colectivism?“ Adică? Iată ce spune domnul Pleşu: „De ce spuneam că «metodologia» propusă de doamna Angela Gronenborn are o dimensiune neliniştitoare? Pentru că, din experienţa interdisciplinarităţii, dînsa induce principiul preeminenţei echipei asupra cercetătorului individual. (...) Da, un grup (mare) de savanţi poate produce o enciclopedie sau o culegere de articole pe aceeaşi temă. Dar nici în ştiinţele exacte, nici în cele ale spiritului, marile idei nu coboară, ca Duhul Sfînt, asupra unui colectiv «apostolic», ci se nasc în mintea unui om. A unui singur om.“ De unde riscul care se prefigurează, îngrijorător, la orizont: moartea entropică a inteligenţei.

Există două probleme aici, total distincte. Mai întîi, oare chiar există un asemenea risc? Părerea mea este că nu. Aceste mari colective de autori apar în ştiinţele experimentale, care au nevoie tot mai mult de laboratoare la fel de mari şi de o şi mai mare coroborare de date diferite, pentru a putea ajunge la o concluzie pertinentă. Un articol semnat de 82 de autori (imens!) – cum evocă doamna Gronenborn – nu înseamnă, probabil, decît că a fost nevoie de contribuţia tuturor acestor cercetători pentru ca primul autor (în orice astfel de listă există şi un „prim autor“, care nu este niciodată întîmplător...) să poată face o afirmaţie pertinentă. Ar fi, deci, o problemă de echitate şi onestitate academică. În ştiinţele spiritului (dar şi în matematică, de pildă), acest lucru pur şi simplu nu este posibil. Şi nici nu se întîmplă. Mînat de spiriduşul pozitivist, m-am apucat să mă uit pe nişte publicaţii de referinţă din domeniul ştiinţelor sociale. Ei bine, fără a pretinde că am făcut o „statistică reprezentativă“, la prima vedere se pare că frecvenţa articolelor cu mai mulţi autori a scăzut în ultimii ani. Pe de altă parte, există nu doar riscul, ci şi confirmarea că modelele de performanţă din ştiinţele exacte, în general, pogoară mai rău decît Sfîntul Duh asupra naţiunilor tolerate ale umanioarelor. Dar aceasta este o altă discuţie, în care nu cred că aş avea vreo diferenţă notabilă de păreri faţă de domnul Pleşu...

Cealaltă problemă este însă mai largă şi mă „îngrijorează“ de data asta pe mine:echivalarea colectivism – echipă. Or, „preeminenţa echipei“ nu înseamnă „înapoi la colectivism“, ci exact invers: înainte la individualism. Echipa este opusul colectivismului, căci este o asociere liberă de indivizi raţionali, care îşi distribuie eficient eforturile pentru a-şi mări şansele de reuşită într-o sferă de interes comun. Echipa este o asociaţie, iar asociaţia este idealul individualismului liberal, nu al colectivismului comunist – sau, înaintea lui, al majorităţii societăţilor „tradiţionale“.

Pentru articolul integral din "Dilema veche", click AICI.

miercuri, 1 mai 2013

Faceţi loc şi Domnului Iisus Hristos, de Ziua Învierii Sale!


de Cosmin Stoica

„Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.
Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,
Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.“ (Isaia, 53, 3–5)

Suntem în Săptămâna Patimilor Domnului Nostru Iisus Hristos şi, ca de fiecare dată, a pătimaşelor noastre dorinţe!
Ieri, acum două milenii, şi ieri, în ziua de Florii, Domnul Hristos a fost primit în Cetate cu interes politic sau cu speranţa rezolvării problemelor cotidiene: ieri, speranţa independenţei prin ieşirea de sub dominaţia romană şi azi speranţa independenţei determinate de bunăstare.
Apropierea de Dumnezeu şi de sfinţii săi reprezintă, din păcate, ieri şi azi, etapa premergătoare intervenţiei de la niveluri foarte înalte pentru soluţionarea cu celeritate a petiţiilor. Faptele bune, în special cele din perioada Sărbătorilor, impun de cele mai multe ori forme de contraprestaţie proniatoare. Solicităm, într-o abordare rudimentară, ca orice pretinsă faptă bună sau rugăminte a noastră să fie imediat răsplătită, aici, pe lumea asta.
În eleganţa Sa, Domnul Iisus Hristos înţelege scopurile vremelnice ale lumii, de aceea vine călare pe un pui de măgăruş, blând şi smerit în Cetatea Împărătească. Nu foloseşte ofensive strategice, nu uzează de retorică.
„Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.“ (Isaia, 53, 7)
Vine să împlinească pentru omenire adevărata realitate a „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte“. În poveştile copilăriei noastre şi în dorinţele noastre necenzurate, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte reprezintă însă idealuri pe care încercăm să le împlinim prin efortul nostru egocentric, într-un mod antagonic şi fantezist.
Pentru pretinsa tinereţe fără bătrâneţe ne ritualizăm împovărător viaţa în mutilări estetice, descântece anti-aging, tezaurizări corporale cu etichete la vedere sau talismane care resuscitează, în funcţie de preţul plătit sau de brand, dezechilibre diforme sau emoţionale.
Elixirul vieţii fără de moarte ni-l închipuim, în mod dramatic, soluţionat prin remediile poziţionării ierarhice şi acumulării patrimoniale.
Şi totuşi din iubire, Domnul Iisus Hristos vine să ne bucure dăruindu-Se pentru dorinţa noastră, dar în înţelegerea Sa, pentru că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“!
Domnul Hristos nu cere eforturi supraomeneşti – tot ce este peste puterile noastre, crucea şi jertfa sunt duse de El. Noi, însă, pentru scopuri hedoniste sau josnice am pierde zile şi nopţi.
Dumnezeu ne-a dăruit, prin creaţie şi suflare de viaţă, frumuseţea şi veselia chipului Său, asemănarea Sa în iubire şi încântare pentru creaţia şi opera creatoare.
„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.
Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.“ (Psalmul 8, 3–6)
Şi totuşi, lumea contemporană are chipul toxic al exceselor, asemănarea instinctelor prădătoare, suflarea istovită de zădărnicii.
Stăpânul întunericului ascunde toate aceste mutilări ale Divinului într-o cosmetică rafinată a intelectului şi manierelor. Din această „sinteză a harababurii“ se creează un dumnezeu al scopurilor şi intereselor mărunte.
Viaţa trupului se adaptează intelectual, fiziologic, material, nutriţional şi vestimentar la epoci şi vreme. Viaţa sufletului şi a minţii se adaptează şi ea în funcţie de relaţia pe care o ai sau nu o ai cu Dumnezeu, cel care ne-a dăruit Sufletul prin suflare de Viaţă.
Dumnezeu şi Diavolul, Sfinţenia şi Golănia, Bucuria şi Îmbuibarea, Viaţa şi Moartea reprezintă atributele oricui, la dispoziţia oricui.
„Iată, eu astăzi ţi-am pun înainte viaţa şi moartea, binele şi răul!“ (Deuteronom, 30, 15)
De Sfintele Sărbători, când veselia şi bucuria imaculată ar da slavă întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, trăim o satisfacţie instinctuală care depăşeşte de multe ori şi planul diabolic de răsturnare a esteticului şi firescului.
În Duminica Floriilor, Domnul Iisus Hristos este singurul împărat al tuturor timpurilor care intră blând şi smerit în tulburătorul Oraş al Păcii.
Noi avem dezlegare la peşte, trimitem mesaje sterile şi tranzacţionăm în funcţie de obligaţii şi ierahii, cadouri la cei care sunt înrudiţi cu numele florilor. Ne îmbulzim la poarta bisericilor, pentru că sunt reduceri la rămurele de salcie, înţelese mai mult într-o nuanţă magică decât în rânduiala simbolisticii ortodoxe.
De Luni, Domnul Iisus îşi începe Patima Sa pentru despătimirea noastră.
Noi începem curăţenia în case, umflăm doagele piscinelor, apoi alergăm disperaţi către mall-uri.
La Biserici bat clopotele, noi batem covoarele!
„Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă miluieşte.“ (Luminânda din Săptămâna Patimilor).
În aceste cântec de o muzicalitate desăvârşită vedem că Domnul Iisus cel ce se îmbracă cu Lumina ca şi cu o haină şi are grijă de noi mai mult decât de crinii câmpului, conştientizează necesitatea primenirii şi împrospătării, însă în Adevărul Său.
În Săptămâna Patimilor, dureros lucru, calea noastră devine o intersecţie nesemaforizată, pe culoarele hypermarket-urilor, pentru cobiliţele multimodale.
Mântuitorul tace în această Săptămână în faţa puterilor vremelnice, ştie că ideologia sufocă dragostea, că oamenii nu vor înţelege nimic din jertfă. Cum să înţeleagă domnii lumii acesteia că se frânge şi pentru ei, care aparent au lumea la picioare? Săracul Lazăr şi văduva cu cei doi dinari au întâietate în Împărăţie, ceilalţi cumpără ranguri şi proprietăţi.
Este lovit, umilit, prietenii Îl părăsesc, prin inima Preacuratei trece sabia profeţită de dreptul Simeon.
Noi ne gândim ce vom bea, ce vom mânca la masa de Paşti.
În căderile noastre, Hristos este Calea şi duce Crucea ministrului şi a omului de la sapă, printr-un voluntariat tainic, de două milenii. Nu are nevoie de mediatizare, nu are nevoie de posturile şi metaniile noastre aplicate ca după un cod deontologic.
Nu are nevoie, dar doreşte întoarcerea noastră la frumuseţea cea dintâi, la chipul şi la asemănarea Sa.
Hristos este Viaţa şi împărtăşirea cu El ne asigură totul, rezolvă inclusiv toată grija cea lumească.
În Vinerea Mare se cântă, se trăieşte Moartea în toată substanţa ei chinuitoare şi înspăimântătoare.
„Astăzi s-a răstignit pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor.“ (Troparul din Vinerea Mare).
Suntem prea ocupaţi să murim cu Hristos, avem de tranşat mielul, de vopsit ouăle în culorile zbuciumului nostru interior. Dacă mergem la biserică suntem competitivi în spânzurarea nodurilor pe sfoară.
Curtea Bisericii devine în comunităţile mici un podium pentru colecţia de primăvară, un bâlci al bilanţurilor de la ultimul exerciţiu al întâlnirilor şi achiziţiilor.
În noaptea Învierii facem raliuri cu lumânările aprinse, menirea noastră fiind doar una de protecţie a micuţei flăcări.
În ziua cea mare a Învierii trimitem într-un limbaj de lemn remasterizat, sms-uri în care săracul şi plăpândul iepuraş, paşte fericit!, are obligaţia să ne dea case, bani, servicii. Dacă ar fi conştient că el, o fiinţă neînsemnată a Creatorului e personaj principal într-un spectacol al grotescului, într-o zi unică pentru omenire, s-ar retrage sfios din prea mult bun simţ.
Participăm la campionatul ouălelor albastre, verzi, vineţii, apoi, vorba cântecului, „săptămâna mare trece, ne-om iubi mândro cât zece!“.
După Paşti, metalele grele din excese ne mortifică, ne întunecă, ne intoxică.
Pentru că noi facem totul după chipul şi asemănarea noastră, a lumii în care trăim şi a prinţului veacului acestuia, ce se vede totuşi depăşit în imaginaţie de bestiala noastră aplicaţie de viaţă.
Iisus Hristos e un Domn, nu ne încurcă nimicurile zilei, devenite mod şi ideal de viaţă, stă la uşă şi bate. Dacă îl chemăm nu vine cu mâna goală, vine cu însuşi Trupul şi Sângele Său.
Faceţi loc şi Domnului Nostru Iisus Hristos la petrecere, doar este Ziua Învierii Sale, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim!
Hristos a Înviat!!!