Faceţi loc şi Domnului Iisus Hristos, de Ziua Învierii Sale!

de Cosmin Stoica

„Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.
Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,
Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.“ (Isaia, 53, 3–5)

Suntem în Săptămâna Patimilor Domnului Nostru Iisus Hristos şi, ca de fiecare dată, a pătimaşelor noastre dorinţe!
Ieri, acum două milenii, şi ieri, în ziua de Florii, Domnul Hristos a fost primit în Cetate cu interes politic sau cu speranţa rezolvării problemelor cotidiene: ieri, speranţa independenţei prin ieşirea de sub dominaţia romană şi azi speranţa independenţei determinate de bunăstare.
Apropierea de Dumnezeu şi de sfinţii săi reprezintă, din păcate, ieri şi azi, etapa premergătoare intervenţiei de la niveluri foarte înalte pentru soluţionarea cu celeritate a petiţiilor. Faptele bune, în special cele din perioada Sărbătorilor, impun de cele mai multe ori forme de contraprestaţie proniatoare. Solicităm, într-o abordare rudimentară, ca orice pretinsă faptă bună sau rugăminte a noastră să fie imediat răsplătită, aici, pe lumea asta.
În eleganţa Sa, Domnul Iisus Hristos înţelege scopurile vremelnice ale lumii, de aceea vine călare pe un pui de măgăruş, blând şi smerit în Cetatea Împărătească. Nu foloseşte ofensive strategice, nu uzează de retorică.
„Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.“ (Isaia, 53, 7)
Vine să împlinească pentru omenire adevărata realitate a „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte“. În poveştile copilăriei noastre şi în dorinţele noastre necenzurate, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte reprezintă însă idealuri pe care încercăm să le împlinim prin efortul nostru egocentric, într-un mod antagonic şi fantezist.
Pentru pretinsa tinereţe fără bătrâneţe ne ritualizăm împovărător viaţa în mutilări estetice, descântece anti-aging, tezaurizări corporale cu etichete la vedere sau talismane care resuscitează, în funcţie de preţul plătit sau de brand, dezechilibre diforme sau emoţionale.
Elixirul vieţii fără de moarte ni-l închipuim, în mod dramatic, soluţionat prin remediile poziţionării ierarhice şi acumulării patrimoniale.
Şi totuşi din iubire, Domnul Iisus Hristos vine să ne bucure dăruindu-Se pentru dorinţa noastră, dar în înţelegerea Sa, pentru că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“!
Domnul Hristos nu cere eforturi supraomeneşti – tot ce este peste puterile noastre, crucea şi jertfa sunt duse de El. Noi, însă, pentru scopuri hedoniste sau josnice am pierde zile şi nopţi.
Dumnezeu ne-a dăruit, prin creaţie şi suflare de viaţă, frumuseţea şi veselia chipului Său, asemănarea Sa în iubire şi încântare pentru creaţia şi opera creatoare.
„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.
Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.“ (Psalmul 8, 3–6)
Şi totuşi, lumea contemporană are chipul toxic al exceselor, asemănarea instinctelor prădătoare, suflarea istovită de zădărnicii.
Stăpânul întunericului ascunde toate aceste mutilări ale Divinului într-o cosmetică rafinată a intelectului şi manierelor. Din această „sinteză a harababurii“ se creează un dumnezeu al scopurilor şi intereselor mărunte.
Viaţa trupului se adaptează intelectual, fiziologic, material, nutriţional şi vestimentar la epoci şi vreme. Viaţa sufletului şi a minţii se adaptează şi ea în funcţie de relaţia pe care o ai sau nu o ai cu Dumnezeu, cel care ne-a dăruit Sufletul prin suflare de Viaţă.
Dumnezeu şi Diavolul, Sfinţenia şi Golănia, Bucuria şi Îmbuibarea, Viaţa şi Moartea reprezintă atributele oricui, la dispoziţia oricui.
„Iată, eu astăzi ţi-am pun înainte viaţa şi moartea, binele şi răul!“ (Deuteronom, 30, 15)
De Sfintele Sărbători, când veselia şi bucuria imaculată ar da slavă întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, trăim o satisfacţie instinctuală care depăşeşte de multe ori şi planul diabolic de răsturnare a esteticului şi firescului.
În Duminica Floriilor, Domnul Iisus Hristos este singurul împărat al tuturor timpurilor care intră blând şi smerit în tulburătorul Oraş al Păcii.
Noi avem dezlegare la peşte, trimitem mesaje sterile şi tranzacţionăm în funcţie de obligaţii şi ierahii, cadouri la cei care sunt înrudiţi cu numele florilor. Ne îmbulzim la poarta bisericilor, pentru că sunt reduceri la rămurele de salcie, înţelese mai mult într-o nuanţă magică decât în rânduiala simbolisticii ortodoxe.
De Luni, Domnul Iisus îşi începe Patima Sa pentru despătimirea noastră.
Noi începem curăţenia în case, umflăm doagele piscinelor, apoi alergăm disperaţi către mall-uri.
La Biserici bat clopotele, noi batem covoarele!
„Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă miluieşte.“ (Luminânda din Săptămâna Patimilor).
În aceste cântec de o muzicalitate desăvârşită vedem că Domnul Iisus cel ce se îmbracă cu Lumina ca şi cu o haină şi are grijă de noi mai mult decât de crinii câmpului, conştientizează necesitatea primenirii şi împrospătării, însă în Adevărul Său.
În Săptămâna Patimilor, dureros lucru, calea noastră devine o intersecţie nesemaforizată, pe culoarele hypermarket-urilor, pentru cobiliţele multimodale.
Mântuitorul tace în această Săptămână în faţa puterilor vremelnice, ştie că ideologia sufocă dragostea, că oamenii nu vor înţelege nimic din jertfă. Cum să înţeleagă domnii lumii acesteia că se frânge şi pentru ei, care aparent au lumea la picioare? Săracul Lazăr şi văduva cu cei doi dinari au întâietate în Împărăţie, ceilalţi cumpără ranguri şi proprietăţi.
Este lovit, umilit, prietenii Îl părăsesc, prin inima Preacuratei trece sabia profeţită de dreptul Simeon.
Noi ne gândim ce vom bea, ce vom mânca la masa de Paşti.
În căderile noastre, Hristos este Calea şi duce Crucea ministrului şi a omului de la sapă, printr-un voluntariat tainic, de două milenii. Nu are nevoie de mediatizare, nu are nevoie de posturile şi metaniile noastre aplicate ca după un cod deontologic.
Nu are nevoie, dar doreşte întoarcerea noastră la frumuseţea cea dintâi, la chipul şi la asemănarea Sa.
Hristos este Viaţa şi împărtăşirea cu El ne asigură totul, rezolvă inclusiv toată grija cea lumească.
În Vinerea Mare se cântă, se trăieşte Moartea în toată substanţa ei chinuitoare şi înspăimântătoare.
„Astăzi s-a răstignit pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor.“ (Troparul din Vinerea Mare).
Suntem prea ocupaţi să murim cu Hristos, avem de tranşat mielul, de vopsit ouăle în culorile zbuciumului nostru interior. Dacă mergem la biserică suntem competitivi în spânzurarea nodurilor pe sfoară.
Curtea Bisericii devine în comunităţile mici un podium pentru colecţia de primăvară, un bâlci al bilanţurilor de la ultimul exerciţiu al întâlnirilor şi achiziţiilor.
În noaptea Învierii facem raliuri cu lumânările aprinse, menirea noastră fiind doar una de protecţie a micuţei flăcări.
În ziua cea mare a Învierii trimitem într-un limbaj de lemn remasterizat, sms-uri în care săracul şi plăpândul iepuraş, paşte fericit!, are obligaţia să ne dea case, bani, servicii. Dacă ar fi conştient că el, o fiinţă neînsemnată a Creatorului e personaj principal într-un spectacol al grotescului, într-o zi unică pentru omenire, s-ar retrage sfios din prea mult bun simţ.
Participăm la campionatul ouălelor albastre, verzi, vineţii, apoi, vorba cântecului, „săptămâna mare trece, ne-om iubi mândro cât zece!“.
După Paşti, metalele grele din excese ne mortifică, ne întunecă, ne intoxică.
Pentru că noi facem totul după chipul şi asemănarea noastră, a lumii în care trăim şi a prinţului veacului acestuia, ce se vede totuşi depăşit în imaginaţie de bestiala noastră aplicaţie de viaţă.
Iisus Hristos e un Domn, nu ne încurcă nimicurile zilei, devenite mod şi ideal de viaţă, stă la uşă şi bate. Dacă îl chemăm nu vine cu mâna goală, vine cu însuşi Trupul şi Sângele Său.
Faceţi loc şi Domnului Nostru Iisus Hristos la petrecere, doar este Ziua Învierii Sale, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim!
Hristos a Înviat!!!