Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

joi, 25 februarie 2010

Mica afacere americană nu trebuie să se stingă

de Barry C. Lynn


Versiune prescurtată a articolului American small businesses needn't go extinct publicat de „The Washington Post“, 21 febr. 2010

Barry C. Lynn este senior fellow la New America Foundation din Washington, D.C. A fost Executive Editor la „Global Business“, Scrie pe teme economice şi de dezvoltare în „The Financial Times“, „Harper’s“, „Forbes“,„The Washington Post“ ş.a. Este autorul lucrărilor Cornered: The New Monopoly Capitalism and the Economics of Destruction şi End of the Line.

Visul de a avea o mică afacere de succes este încă viu în America şi rămâne o parte esenţială a propriei noastre reprezentări naţionale. Dar de-a lungul bulevardelor şi al străzilor lăturalnice din ţară, în locul nenumăratelor mici afaceri de pe urmă cărora trăiesc milioane de familii în zeci de mii de comunităţi flutură acum steagurile câtorva corporaţii uriaşe.

Preşedintele Obama propune câteva iniţiative menite a întări micile afaceri, inclusiv un fond de 30 de miliarde de dolari pentru băncile din comunităţi dispuse să împrumute micilor întreprinzători, în efortul de a crea noi locuri de muncă şi a ajuta economia încă fragilă. Dar problemele cu care se confruntă sectorul micilor afaceri în Statele Unite sunt anterioare Marii Recesiuni, iar pentru reincluderea micilor întreprinzători în atât de multe domenii din care au fost de fapt excluşi este nevoie de mai mult decât de bani.

Întrebaţi un economist de ce atât de multe afaceri mici au fost înlocuite de marile lanţuri şi veţi fi nevoit să ascultaţi o prelegere despre dinamica economiei capitaliste şi a pieţelor libere şi cât de firesc şi sănătos este procesul de distrugere creatoare a afacerilor mici, independente. Mai mult, decizii ale Washingtonului din ultimele decenii le-au uşurat celor care controlează marile corporaţii munca de distrugere a micilor proprietari.

Populiştii din administraţiile Roosevelt, Truman şi Eisenhower, ca şi cei din Congres, au fost de acord cu concentrarea puterii economice. Ei au acceptat monopolurile nedisimulate, bunăoară în cazul multor utilităţi, câtă vreme publicul a avut un cuvânt de spus în conducerea lor, şi au acceptat trecerea industriei grele în mâinile câtorva mari companii, câtă vreme erau obligate la competiţie. Dar în comerţ şi agricultură, populiştii au optat să protejeze sistemul de piaţă care le permitea micilor proprietari să-şi ofere vecinilor produsele şi serviciile, neameninţaţi de îndepărtate forţe prădătoare. Rezultatul a fost o restaurare a republicii micilor proprietari stabilită de Thomas Jefferson şi James Madison la începutul veacului al XIX-lea.

Cu toate că americanii au început să audă termenul „dereglementare” atunci când preşedintele Jimmy Carter a desfiinţat Civil Aeronautics Board, ceea ce urmăreau reformele de sub administraţia Carter era o deplasare a puterii de reglementare de la agenţiile mici către autorităţile antitrust de care e greu să te atingi. Curând după preluarea mandatului de către Ronald Reagan, membrii administraţiei acestuia au spus clar că, pentru ei, „dereglementare“ însemna trecerea puterii din mâinile publice în mâini private.

În loc să protejeze pieţele competitive, oamenii lui Reagan au spus că vor folosi legile antimonopol pentru a promova „bunăstarea consumatorului“, pe care au definit-o în mare ca însemnând preţuri mai mici. Nu mai conta că puterea se consolida, câtă vreme consolidarea părea a avea drept rezultat livrarea de bunuri mai ieftine.
După o generaţie, rezultatele acestei abordări sunt clare. Aparent nesfârşita varietate de produse din magazinele noastre este controlată de un număr tot mai mic de companii comerciale care ne vând la preţuri tot mai mari. Şi am asistat la cea mai mare consolidare a puterii economice de la J.D. Rockefeller şi J.P. Morgan încoace.
Vestea bună este că, mulţumită nesecatei energii creatoare a întreprinzătorilor americani, privim la o renaştere a micilor ferme şi a pieţelor ţărăneşti de-a lungul întregii ţări, şi la o resurecţie a comunităţilor de afaceri locale în oraşe precum Austin, Salt Lake City şi Phoenix. Dar oricât de energice ar fi aceste mişcări, ele operează mai ales marginal. Mulţi dintre micii noştri oameni de afaceri talentaţi rămân asediaţi de rivalii înarmaţi nu cu produse mai bune sau cu modele economice mai bune, ci cu mai mulţi bani.

Timp de mai bine de două secole, micile afaceri au fost o primă sursă de bunăstare în Statele Unite, creând locuri de muncă, oferind pieţei idei mai bune, construind comunităţi ale clasei de mijloc şi, în cazul multor imigranţi, insuflând practicile şi valorile societăţii americane. Astăzi, ne putem recăpăta dreptul de a ne câştiga cele necesare traiului servindu-ne vecinii şi comunitatea, pe propriile noastre pieţe deschise. Va trebui să adaptăm unele legi ca să corespundă noilor condiţii, dar modelele de bază de care avem nevoie ne aşteaptă în propriul nostru trecut recent.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Aşezări

de Alin Voicu


Locurile de muncă nu sunt un dar primit de sus, de la marile birocraţii din fruntea cooperativelor şi guvernelor. Ele sunt un dar pe care ni-l facem noi înşine pentru că ne purtăm de grijă unii altora şi pentru că ne pasă de cei de lângă noi. – John Médaille

Relocalizarea economiei, aşezarea ei acolo unde locuiesc şi muncesc oamenii, este un al doilea pilon al paradigmei distributiste, aşa cum este prezentată în volumul A treia forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde. Ideea este legată, aşa cum scrie Phillip Blond1, de întărirea economiei pe plan local (sat, oraş, judeţ, ţară) în aşa fel încât afacerile mici şi mijlocii să prospere. Obiectivul este închegarea de pieţe şi dezvoltarea de relaţii între aceste organizaţii care să ofere suport atât vieţii economice cât şi celei social-politice importante din zona respectivă.

Una din formele de organizare a afacerilor încurajate în mod deosebit de distributism în acest scop este forma cooperatistă/mutuală. Termenul poate trezi reacţii negative în România, noţiunea de cooperaţie sau cooperativă având aici conotaţii de comunism sau socialism. Economiile acestor sisteme încearcă, într-adevăr, să rezolve problema distribuţiei valorii/bogăţiei create în societate, dar preţul este enorm: libertatea oamenilor, forţaţi să se cooperativizeze, iar dacă nu vor, întemniţaţi sau deportaţi. Distributismul nu are nimic de-a face cu aceasta.

Cooperaţiile se înscriu pe linia distributistă deoarece constituie o formă de organizare voluntară, proprietatea fiind a angajaţilor şi adeseori exclusiv spre folosul local. În acest fel membrii acestor asociaţii pot obţine resurse sau rezultate pe care nu le pot atinge independent şi, în acelaşi timp, pot participa efectiv la controlul organizaţiei şi la deciziile privind capitalul/finanţele (ca angajaţi/membri).

Două trăsături esenţiale pentru această formă de organizare sunt faptul că membrii (angajaţi sau mici afaceri) sunt de asemenea proprietari şi operatori şi că guvernarea ei este bazată pe principiul un om-un vot2. Efectul imediat al acestei disocieri între aspectul economic şi cel de control este o distribuţie mai justă a beneficiilor derivate din activitatea organizaţiei între membri. Aplanarea conflictelor „de piaţă” şi de muncă prin difuzia egală a dreptului de proprietate are o contribuţie importantă şi la reducerea implicării statului/guvernului în treburile organizaţiei, un beneficiu ilustrat foarte bine de relaţia distantă a statului spaniol cu cooperativele Mondragón.

Din punctul de vedere al morfologiei economice, o noţiune pe care economistul Ivan Emelianoff o considera a fi fost dezvoltată iniţial de Jean-Baptiste Say, cooperativa se defineşte ca un agregat de unităţi economice3. Se diferenţiază esenţial de alte forme de organizare (de ex., corporaţii/societăţi pe acţiuni, parteneriate etc.) prin faptul ca agregatul foloseşte ca loc de conlucrare al funcţiilor unităţilor componente (membri) care nu fuzionează şi nici nu se aliniază în mod necesar din punct de vedere al activităţilor specifice ale fiecăruia. Se diferenţiază de asemenea tranşant de conceptul de întreprindere4 prin absenţa capitalului de risc şi a proprietăţii fracţionare şi anonime sub formă de acţiuni.

Pe de o parte, cooperativele sunt utile unităţilor economice mici (familie, gospodărie) sau mari care nu au nevoie de mari capitaluri5 (sau deloc) pentru a-şi conduce afacerile dar necesită resurse care le depăşesc capacităţile6. Un exemplu celebru aici (şi fără îndoială un nume familiar în România) este F. Raiffeisen. Impresionat de suferinţele ţăranilor aflaţi la mâna cămătarilor, Raiffeisen a fondat prima bancă rurală fără capital social din Austria (Darlehnkasse) în 1864. Atât numele cât şi ideea cooperativelor bancare au fost mai târziu adoptate de actuala Raiffeisen Zentralbank (RZB)7. Asociaţii de marketing precum California Fruit Growers’ Exchange (astăzi, Sunkist Growes), care cu cei peste 6.000 de membri din California şi Arizona reprezintă cea mai mare cooperativă de comerţ cu fructe şi vegetale din lume şi a zecea ca mărime în SUA, face de asemenea parte din această categorie.

Pe de altă parte, cooperativele sunt utile în cazul unor unităţi economice cu nevoi mai ample, care necesită echipament, facilităţi de stocare, ambalare, transport, desfacere etc. (cooperative de tipul Rochdale). Acestea, deşi similare structural societăţilor pe acţiuni, detronează capitalul social al întreprinzătorilor de pe poziţia supremă pe care ar ocupa-o într-o societate cu capital social pe una de egalitate cu angajaţii ei. Aceasta se asigură prin limitarea dividendelor, a numărului maxim de acţiuni ce pot fi deţinute de un singur membru şi prin implementarea mecanismului de control un om-un vot8. Pe lângă faimoasa Rochdale Society of Equitable Pioneers din Marea Britanie, care constituie un ideal studiu de caz, din această categorie face parte, de exemplu, Recreational Equipment Inc. (REI), cooperativa de consum din Seattle, cu vânzări de echipament de camping şi alpinism de peste 1,43 miliarde de dolari pe an. Acesta din urmă este proprietatea membrilor, care primesc anual dividende de 10% din vânzările anuale ale REI.

Relocalizarea pieţelor poate avea loc deci în mod fizic, prin întărirea zonelor în care se află asociaţiile cooperatiste. Efectul unei organizaţii bazate pe cooperaţie este însă mai larg. Datorită intereselor comune ale membrilor, se creează o oarecare omogenizare, fie că este vorba de angajaţi/proprietari sau de mici proprietari de ferme, întreprinderi etc., angajate în forma de organizare cooperatistă. Este de aceea de aşteptat ca înseşi comunităţile locale să fie întărite. Ideea distributismului este nu de a schimba omul, de a-i impune norme standard de comportament personal sau în afaceri sau de a-l „transforma“, „profesionaliza“ sau instituţionaliza, ci dimpotrivă, de a-i crea condiţiile propice de dezvoltare economică angajată în construirea suprastructurilor sociale folositoare lui, alor săi şi comunităţii locale.

Note:
1Phillip Blond, The Civic State, http://www.demos.co.uk/files/File/Phillip_Blond_-_The_Civic_State.pdf.
2Vezi, de exemplu, Cooperaţive Grocer, http://www.cooperativegrocer.coop/cg_coops.html.
3Ivan V. Emelianoff, The Theory of Cooperaţion, Washington, DC: 1948, republicată la University of California, Center for Cooperatives, 1998. Aceast volum al economistului rus Ivan Emelianoff (1880-1945) poate figura ca manual de metodă de analiză economică în orice universitate. Emelianoff a avut ocazia de a studia pe viu cooperativele din Rusia între 1917-1919 pentru Narodny Bank din Moscova (38.000 de cooperative) şi de a folosi concluziile la universitatile Columbia şi Rutgers şi la Departmentul pentru Recensământului al SUA după emigrarea sa în 1927.
4Înţelese ca organizaţii în care capitalul este supus de către întreprinzător/antreprenor riscului în procesul de achiziţionare de materii prime (inputs), de exemplu, anticipind vânzarea produsului finit la un preţ care să genereze venit rezidual (câştig sau pierdere).
5În legătură cu originea conceptului de „capital“: „The very concept of capital is derived from this way of looking at things; one can say that capital, as a category, did not exist before double-entry bookkeeping. Capital can be defined as that amount of wealth which is used in making profits and which enters into the accounts“, Werner Sombart, Medieval and Modern Commercial Enterprise.
6„A small acquirer, such as a peasant, does not make any calculation on his capital; his own labor and that of the members of his family play such an important role to him, that he does not consider the means of production employed in his economy as capital; he is interested only in calculation of his profits and losses and not in his balance sheet. All the large acquisitive economies, on the contrary, set out from a definite capital and its potential accruement: they [only] are enterprises“, R. Liefmann, Die Unternehmungsformen, 1923, p. 5-6, citat în Emileanoff, p. 45.
7„Raiffeisen Zentralbank Österreich (RZB), established in 1927, is the central institution of the cooperative banking group. The owners of the Zentralbank are 8 regional banks (named Raiffeisenlandesbank), which in turn are owned by some 550 local Raiffeisenbanks. It is the third largest banking group in the country.“ (Wikipedia).
8Emelinanoff, p. 62.

miercuri, 24 februarie 2010

Faceţi sex, o faceţi pentru ţară!


Cotidianul spaniol „El Mundo“ din 23 febr. publică, în secţiunea economică, sub titlul amuzant de mai sus, un scurt articol despre îmbătrânirea populaţiei şi urmările economice pe termen mediu-lung.

Dacă nu sunteţi convinşi că în Spania mai e mult de muncă pentru a îmbunătăţi rata productivităţii, puteţi merge acasă cu perechea dvs. şi să vă puneţi pe trebuşoara care se numeşte act sexual. Şi, vă rog, nu vă sfiiţi să o faceţi fără protecţie, pentru că şi în acest caz productivitatea primează asupra plăcerii.

A avea mai mulţi copii este una dintre alternativele care se deschid în faţa spaniolilor pentru a ieşi din criză. Este o adevărată investiţie pe termen lung, dar pensionarii din viitor, inclusiv dumneavoastră înşivă, or să vă mulţumească. Evoluţia demografică a Spaniei este atât de îngrijorătoare încât experţii avertizează că recenta prelungire a vârstei de pensionare la 67 de ani nu este decât începutul.

Firma de investiţii Schroders, una dintre cele mai prestigioase din Europa, a publicat recent un raport în care se arată, printre altele, că prin 2050 grupul de vârstă predominant în Spania va fi cel dintre 70 şi 74 de ani (acum este cel dintre 35 şi 39 de ani). Se arată de asemenea că, pe atunci, Spania va deveni a doua ţară europeană cea mai dependentă de vârsta a treia, cu 1,2% din populaţie în vârstă de peste 95 de ani!

Explicaţia acestei schimbări demografice trebuie căutată în speranţa mai mare de viaţă şi în scăderea fecundităţii (acum rata este de 1,3 copii pe femeie). Şomajul juvenil stă şi el în spatele acestui fenomen. Cu o rată a şomajului juvenil de 43%, cine se mai încumetă să aibă copii?

Consecinţele economice ale acestei îngrijorătoare îmbătrâniri a populaţiei vor fi dure dacă nu se iau măsuri. „Un PIB mai mare, în esenţă, depinde de creşterea populaţiei active sau de creşterile în productivitate”, spun autorii raportului, care arată că „având în vedere că populaţia spaniolă activă va scădea de la 69% la 54% din total, va fi tot mai dificil să sprijine creşterea economică“. Aşa că sporul de productivitate va fi anulat de scăderea numărului celor care lucrează.

Acum, mai mult ca oricând, capacitatea reproducătoare a spaniolilor nu mai este doar o chestiune de onoare, ci de stat!

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Trocul: o alternativă în vremuri de criză


Articol publicat de periodistadigital.com


Pe 1 decembrie 2001, cuvântul corralito (în traducere, ţarc pentru bebeluşi) a explodat în presa mondială. Într-o încercare de a evita năruirea sistemului financiar, ministrul argentinian al Economiei a îngheţat conturile curente în dolari ale argentinienilor şi a permis ca fiecare cetăţean să poată scoate săptămânal cel mult 250 de pesos (echivalentul a 280 de euro la cursul de atunci).

S-au întâmplat două lucruri. S-a dezlănţuit iadul. Iar lumea a început să folosească trocul ca să se descurce. Au apărut Reţeaua Globală a Trocului şi Reţeaua Trocului Solidar, care au creat chiar un fel de monedă alternativă pentru a uşura schimburile.

După aproape zece ani, criza economică în care se zbate Spania de luni de zile şi care va mai continua multe luni de acum înainte, a făcut popular trocul mulţumită instrumentelor online.

Regulile sunt simple:

– Nu se permite vânzarea de produse

– Este interzisă vânzarea de fiinţe vii

– Nu se poate face schimb de materiale ilegale, ofensatoare sau ameninţătoare.

În restul, totul e permis. Să schimbi un apartament în Madrid cu unul la malul mării sau un automobil contra servicii de curăţenie.

– Tânără, mă ofer pentru curăţenie sau îngrijire bătrâni contra furgonetă

– Îngrijire persoane contra găzduire

– Schimb chitară Fender cu amplificator şi husă contra Play Statio 3 sau XBox cu jocuri.



Viaţa fără bani, o poveste spusă de Heidemare Schwermer

Psihologa şi sociologa germană Heidemare Schwermer a decis în 1996 să renunţe la bani şi de atunci a reuşit să trăiască din troc.

Heidemare, în vârstă de 67 de ani, a creat un site numit Living without Money (Viaţa fără bani), a publicat o carte în care şi-a relatat experienţa – beneficiile le-a împărţit femeilor maltratate şi unor organizaţii de asistenţă socială – şi tocmai a terminat de editat un film pe care îl va lansa în cursul anului 2010 şi al cărui trailer poate fi urmărit pe YouTube (în germană, subtitrat în engleză).

„Acum nu am nimic. Sunt o persoană fără locuinţă, dar, mai presus de orice, un om liber.

Mulţi oameni trudesc fără plăcere doar ca să câştige bani pe care îi cheltuiesc pe lucruri de care nu au nevoie.

Traducere de Alexandru Ciolan

marți, 23 februarie 2010

Conservatorii britanici vor cooperative

Articol apărut în The Economist din 18 februarie 2010



Haideţi cu toţii!

În pofida privatizărilor din marea industrie şi a confruntărilor pe viaţă şi pe moarte cu duşmanii reacţionari, mulţi englezi de rând nu au văzut la Margaret Thatcher nimic mai seducător decât faptul că le-a permis chiriaşilor din locuinţele sociale să-şi cumpere casele. A fost momentul în care ani şi ani de dezbateri teoretice cu privire la democraţia întemeiată pe mica proprietate au căpătat concreteţea cărămizii şi a mortarului.

Patru lideri conservatori s-au perindat de atunci la conducerea partidului, dar ultimul, David Cameron, are un proiect care ne obligă să zăbovim asupra lui. De ani şi ani Cameron vorbeşte despre a reda puterea, nu numai administraţiei locale, dar şi cetăţenilor înşişi. Susţinătorii lui vorbesc despre o „epocă post-birocratică“. Opozanţii strâmbă din nas şi spun că e un balon de săpun sau o modalitate mascată de a scăpa de serviciile publice.

David Cameron şi-a propus să combată cel puţin prima obiecţie. Într-un discurs rostit pe 10 februarie în California, la conferinţa TED (un fel de summit Bilderberg pentru lumea tehnologiei, a spectacolului şi a designului), a anunţat că toate contractele guvernamentale de peste 25.000 de lire (39.200 de dolari) vor fi publicate online. Oamenii de afaceri le vor putea studia cu atenţie, oferind preţuri mai mici decât ale contractorilor consacraţi. Publicul va sta cu ochii pe guvernanţi, pe consiliile locale şi pe firme. Şi, pentru să statul este cel mai important cumpărător de pe piaţă, dimensiunea economiilor este enormă. Mulţi, inclusiv dinspre stânga, se îndoiesc de atâta cutezanţă. Alţii au îndoieli că Torii sunt destul de tari ca să reziste presiunilor când vor ajunge la putere, dacă vor câştiga viitoarele alegeri.

Apoi, pe 15 februarie, David Cameron a prezentat fără echivoc planul, vechi deja de trei ani, de a transforma organizaţiile din sectorul public în cooperative. Infirmierele şi-ar putea administra clinicile, inspectorii de muncă şi profesorii ar prelua oficiile locale şi şcolile. Statul i-ar finanţa şi ar veghea la respectarea standardelor de bază. Dar lucrătorii vor avea libertatea de a inova şi de a administra structurile, veniturile generate în surplus revenindu-le.

Opozanţii ideii se tem de perspectiva proastei administrări. Dar Torii le răspund că membrii cooperatori vor trebui să îndeplinească obiectivele prevăzute în contractele încheiate cu concesionari precum consiliile locale şi casele de sănătate. Ei ar putea de asemenea să plătească dacă vor dori să-şi asigure o expertiză managerială, iar cooperativele de succes se vor bate pe cei mai buni manageri. Inevitabil unele dintre ele îşi vor dezamăgi clienţii, dar Torii nu sunt foarte precişi în această privinţă. Un sistem gândit, cel puţin în parte, pentru a oferi „mai mult cu mai puţin“ ar putea sfârşi prin a impune intervenţii guvernamentale costisitoare.

David Cameron doreşte un cadru care să facă posibil riscul şi eşecul; el socoteşte că dacă nu sunt acceptate aceste lucruri, reforma serviciilor publice nu va duce nicăieri. Pare a fi un principiu sănătos, mai ales că incompetenţa nu a fost decât rareori recunoscută în modelul tradiţional al serviciilor publice, de comandă şi control. Dar cum vor fi apăraţi copiii şi pacienţii (ca să nu-i mai amintim pe plătitorii de taxe) de un asemenea eşec rămâne marea întrebare.

Partidul Laburist e împărţit în problema cooperativelor. El are o tradiţie de mutualism şi mulţi votanţi laburişti din sectorul public jinduiesc la independenţă faţă de organele centrale. La puţin timp după discursul lui Cameron, s-a relatat că o autoritate locală londoneză controlată de laburişti se va transforma într-un consiliu de tip cooperatist. Localnicii ar obţine reduceri de taxe dacă vor ajuta la prestarea serviciilor. Dar unele experimente guvernamentale în domeniul cooperativelor – cum ar fi spitalele care ţin de fundaţii, în care lucrează atât salariaţi cât şi oameni de-ai locului – nu au fost pe placul unor parlamentari şi sindicalişti care se tem de diferenţele în materie de plată şi de statut la care o asemenea descentralizare ar putea da naştere. Spre amuzamentul lui David Cameron, cei care îi critică ideile nu se vor pune uşor de acord, unii spunând că a mers, alţii că nu a mers prea departe.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Ronald Reagan, distributistul



Irina Bazon postează pe bookblog.ro un filmuleţ (subtitrat în româneşte) cu un Ronald Reagan adept al distributismului (înainte de a fi fost deturnat de neoconservatori) şi cu succinte impresii după lectura volumului A Treia Forţă: ECONOMIA LIBERTĂŢII. Renaşterea României profunde.
Pentru acces la text şi clip, click AICI!

luni, 22 februarie 2010

Din nou despre România profundă


Ziuaonline a postat un mini-eseu al lui Ovidiu Hurduzeu despre România profundă, opusă deopotrivă ştirilor de la ora 5 şi strălucirii falacioase a vedetismului mediatic.
Pentru a citi articolul click AICI.

duminică, 21 februarie 2010

Agricultura românească, între soluţiile altora şi iniţiativele noastre



Pe 18 februarie, la Money Channel, un cetăţean al lumii (un reprezentant al capitalismului financiar pe nume Schnecker) tot mai prezent „pe sticla“ autohtonă cu sfaturi şi comentarii pe teme economice ne-a transmis „dezinteresat“ două „soluţii“ pentru deblocarea situaţiei în România. Conform principiului „ca să fie rău musai să fie mai înainte foarte rău“, şmecheraşul nostru ne-a indicat, într-o românească impecabil mediatică pe care a învăţat-o în câţiva ani, ce trebuie să se prăbuşească în România pentru ca marii investitori occidentali să vină cu banii şi expertiza lor, să strângă molozul şi să reconstruiască globalizant: preţurile locuinţelor să scadă la jumătate (pentru asta, însă, e nevoie de bobârnacul unor executări silite), moment în care se vor deplasa rapid încoace firme care abia aşteaptă să cumpere masiv şi să revândă apoi cu bucata. Asta ar „debloca piaţa“. Până atunci mai avem însă de aşteptat, dacă nu simt mirosul de sânge al primelor executări silite rechinii deblocatori înoată prin alte ape.
În viitorul imediat, şansa zace ascunsă în agricultură. Aici mecanismele de globalizare s-ar putea declanşa şi mâine, sunt firme şi bănci occidentale care temură de nerăbdare să investească miliarde de euro în România. Singura problemă e fărâmiţarea pământului, producătorii transnaţionali nu vin decât la suprafeţe mari. Statul român, s-a înfierbântat mesagerul financiar Schnecker, ar trebui să-i cocoşeze cu impozitele pe micii proprietari de terenuri care nu pricep că agricultura se face pe suprafeţe mari şi nu se îndură să vândă. E de la sine înţeles că acelaşi stat român ar urma să-i cocoloşească fiscal pe binefăcătorii corporatişti care-i vor fi smuls românului pământul de sub picioare.
Mulţumim, dom’ Schnecker, să fie la alţii!
Noi avem alte reţete. Noi am vrea să le reamintim românilor despre mâncatul patriotic. „Ne batem şi nu ne lăsăm până ce vom reuşi să-i dăm posibilitatea micului producător să lucre.“ Vreţi să aflaţi cine a spus asta? Citiţi AICI un reportaj din „Ziua veche“.

vineri, 19 februarie 2010

Intelectualul şi cultura în lumea secularizată

de Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)


Prin anii '20-'30 ai copilăriei şi adolescenţei mele se vorbea mult despre o carte a lui Julien Benda, La Trahison des clercs. Se discuta cu aprindere rolul, misiunea intelectualului în societate, şi opiniile contradictorii se ciocneau. Unii susţineau cu pasiune retragerea şi menţinerea în faimosul turn de fildeş (la tour d'ivoire), alţii cereau imperios implicarea în viaţa publică.

Era după Primul Război Mondial, şi pricina disputei se afla în apariţia curentelor moderniste, faţă de care atitudinile intelectualilor erau diferite. În general, marile conflagraţii dau naştere la mentalităţi noi, provoacă zguduiri în structurile sociale şi politice şi modificări în Weltanschaung-ul intelectualilor. Probabil ca ascuţirea instinctului de conservare face să sporească setea de viaţă materială în dauna celei spirituale. Puţini sunt aceia care, năzuind mai intens spre absolut, se izolează căutând liniştea duhului. Aşa s-a întâmplat cu modernismul atunci, aşa se întâmpla după cel de-al Doilea Război Mondial cu postmodernismul. Dar, spre deosebire de modernism care, cu precădere se aplica sau se exprima prin mutaţii în limbajul artelor (vezi Dadaismul, Futurismul, Lettrismul etc.), postmodernismul se extinde, ajungând să cuprindă toate aspectele vieţii şi impunându-se prin mijloacele politice internaţionale. Ceea ce predica este o solidaritate nu numai internaţională, căci naţiunea este supusă desfiinţării, ci planetară. Dar ce fel de solidaritate va fi aceasta? Oare cea a iubirii semenului, poruncită de Mântuitorul Hristos şi pe care Biserica o promovează? Mi se pare a vedea profilându-se mai degrabă o solidaritate în diferenţe faţă de cel pe care Nietzsche îl numea departele nostru. Căci, proiectul a ceea ce se cheamă globalizare se întemeiază nu pe valorile nobile ale culturilor tradiţionale, care începeau cu religia şi filosofia, ci pe valorile utilitare ale civilizaţiei, care sporesc egoismul până la ultimele consecinţe, atât în gândire, cat şi în acţiune. Cultura pe care încearcă să o edifice „făcătorii“ globalizării se sprijină tocmai pe aceste valori ale vieţii practice şi e departe de ceea ce susţin ei a fi, adică o sinteză a culturilor naţionale, în realitate ignorate cu totul şi menite pieirii. Iar drama, care abia a început, este mai cu seamă a popoarelor mici, dar cu frumoase identităţi culturale şi care, puse în faţa unei aşa-zise superculturi globale, încep a pierde treptat preţioasele valori ale istoriei şi culturii proprii şi aleargă după mode şi modele străine de fiinţa lor. Masele sunt, fireşte, atrase de viaţa de plăceri fără stavilă ce li se oferă în numele unei libertăţi absolute (nu departe de libertinaj) şi nu mai sunt atente la demolarea scării de valori, care menţine omul în calitatea sa de creatură a lui Dumnezeu. Au apărut, de altfel, doctrine care consfinţesc sau fundamentează noua „viziune“ despre lume şi om, ca New Age-ul american, de pildă. Abolind trecutul, această „eră nouă“ exaltă prezentul ca singura dimensiune a timpului, izgonind pe Dumnezeu din Creaţie şi luând omului demnitatea de făptură a Logosului Divin.

De altfel, mi-am permis să spun în repetate rânduri ca lupta dintre carte şi televizor mi se pare a se cristaliza în elemente materiale, cuvântul scris şi ziditor al minţii şi imaginea fugitivă, răvăşitoare de minţi, lupta dintre expresia Logosului şi cea a vrăjmaşului său. De aceea, mărturisesc întotdeauna apartenenţa mea la galaxia Gutenberg, adică la lumea Cuvântului şi refuzul de a accepta galaxia televizorului şi internetului. Acestea din urmă au devenit, de fapt, arma numărul unu a globalizării, care-l scot pe om din starea sa normală de fiinţă gânditoare şi conştientă de originea sa divină. Şi cum au cucerit aproape majoritatea minţilor contemporane şi, din nefericire, şi pe acelea ale copiilor, au devenit în mare măsură o şcoală a răului. Filmele care se dau înfăţişează cu predilecţie crime, scene erotice, scene de groază. Auzim despre copii care ucid, „fiindcă aşa au văzut la televizor“. Viaţa omului a devenit fără preţ, fiindcă nu îi mai învaţă nimeni despre omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă, Dumnezeu Însuşi este defăimat şi supus la blasfemii.

Secularizarea sporeşte şi prin astfel de initiaţive cumplite, pornite din impulsuri luciferice, cum este şi traducerea cărţii americanului Dan Brown, operând în acelaşi sens contestarea divinităţii Mântuitorului. Şi nimeni nu se alarmează. În ţara noastră atât de credincioasă în tradiţia Ortodoxiei ei, pe care nu au putut-o desfiinţa nici 45 de ani de ateism, operează astăzi influenţe venite dinspre ţările care operează globalizarea. Departe de a ajuta la formarea intelectualilor, mass-media îi deformează şi prin limbă, folosita adesea impropriu, eronat, de către persoane fără pregătire necesară.

Din nefericire, şi învăţământul suferă de pe urma imitării modelelor străine. Dintre materiile de studiu, dispar sau scad cu totul în importanţă cele umaniste: limba, literatura, istoria, filosofia etc., peste tot se cultivă cele legate de interesele societăţii de consum: finanţele, comerţul, informatica, tehnologiile etc. Metodele de predare şi examinare s-au modificat în aşa fel încât rezultatele de la faimoasele grile sunt deprimante de-a dreptul. Se pare, după statistici, că la ultimele examene de bacalaureat şi capacitate au promovat doar 30% din candidaţi, ceea ce oferă o imagine dureroasă a viitorilor intelectuali ai ţării.

Am fost fericiţi noi, profesorii bătrâni, când s-a reintrodus Religia în şcoli, având convingerea că şi pe calea aceasta se va perpetua credinţa străbună, şcoala devenind un adjuvant al Bisericii, restabilind astfel echilibrul în tabla de valori a neamului nostru.

Dar, pe de altă parte, aflăm cu stupoare despre introducerea unei materii „educative“, căreia nu-i rostesc numele, menite, zice-se, să-i ferească pe tineri de primejdiile care îi asteaptă în viaţa lor fizică. Şi de la şapte-opt ani, copiii sunt învăţaţi lucruri cu totul nepotrivite vârstei şi curaţiei lor, fiindcă inocenţa învinsă de curiozitate va intra într-un univers insidios, cu atât mai periculos cu cât e prezentat ca foarte util pentru abordarea „vieţii“. Au şi început să vină ecouri ale unor întâmplări nefaste petrecute între copii de 10, 12 şi 14 ani. Şi avem aprehensiunea orientării interesului tinerilor către aceste date care pot duce la preocupări inferioare, nocive în acelaşi timp pentru trup, pentru morală, intelect şi spirit. Doar o cateheză extraordinar de bine condusă va putea combate efectele acestei erori, ale cărei urmări ar putea ajunge de la desfrâu până la păcatele strigătoare la cer, pedepsite cu foc din cer la Sodoma şi Gomora, dar considerate astăzi ca expresii ale maximei libertăţi şi civilizaţii în lumea globalizată. Frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, cum se spunea în popor, erau comandamentele sub a căror protecţie se desfăşura viaţa noastră, atât în educaţia primită acasă, cât şi în cea din anii de şcoală în prima jumătate a secolului trecut.

După instalarea regimului comunist s-a încercat răsturnarea sistemului nostru de învăţământ, dar citadela edificată de Spiru Haret nu a putut fi clintită. S-a scos din şcoli Religia, înlocuită cu materialismul marxist, şi s-a adăugat limba rusă (pe care n-a învăţat-o şi n-o mai ştie nimeni), dar structura n-a putut fi atinsă. Pregătirea viitorilor intelectuali s-a putut realiza, în parte, în ciuda demolărilor din scara naţională a valorilor, făcute prin intermediul nespecialiştilor, instalaţi în locul marilor profesori pierduţi în închisori ca Gheorghe Brătianu, marele istoric, ori Mircea Vulcănescu, strălucitul filosof.

Astăzi însă, învăţământul nu mai modelează minţi şi suflete, fiindcă tineretul nu urmăreşte, decât cu rare excepţii, o viaţă de studiu, ci, intraţi în cursa unei concepţii hedoniste asupra existenţei, aşteaptă plăcerile pe care i le hărăzeşte societatea de consum.

Din fericire, tinerii care fac excepţie sunt îmbrăcaţi în platoşa credinţei şi avem nădejde că ei vor purta mai departe, cu vrednicie, mesajul creştin al Bisericii noastre Ortodoxe, păstrând neatins tezaurul de valori al neamului, în ciuda tendinţelor contemporane, ale promotorilor globalizării. Cu aceştia implementează planul lor de modificări esenţiale în societate, de la individ la familie, la învăţământ şi viaţă publică, întemeindu-se pe valorile civilizaţiei, şi nu pe acelea ale culturii, ceea ce interesează este informaţia, şi nu formaţia. Totul se face pentru prezent, dar nu pentru comuniune între oameni în spirit creştin, ci pentru libertatea satisfacerii oricăror plăceri, a oricăror bucurii egoiste. De formaţia unor modele pentru viitor nu se mai preocupă nimeni: nici educaţia în familie (pe cale de dispariţie cu noile dispoziţii ale legalizării căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, cu fertilizarea in vitro etc.), nici educaţia în învăţământul în care prosperă doar, cum am mai spus, disciplinele de comerţ, finanţe, informatică şi tehnologii tot mai noi şi mai în răspăr cu morala creştină. Elitele tinere, evident mai nonconformiste ca şi orişicând, fascinate de perspectivele oferite de o libertate absolută şi de înnoirile spectaculoase aduse de tehnologiile cele mai îndrăzneţe, adoptă modul de viaţă cel nou, nelegat de istoria, de tradiţiile culturii naţionale şi promovează, cu entuziasm, postmodernismul. Sigur că în ţările mai demult secularizate fenomenele se petrec cu mai puţine comoţii, ca în Franţa de pildă, unde un secol întreg, al XVIII-lea, zis al Luminilor, a pregătit mentalităţile necesare receptării înnoirilor răsturnătoare. În virtutea acestor disponibilităţi, probabil, Franţa a şters din Constituţia viitoarei Europe Unite unul dintre primii paşi spre globalizare, articolul privitor la creştinism ca religie a continentului european.

Un grup de peste 30 de francezi din Asociaţia François Maurise pentru francofonie, venit în iunie la Văratic să le vorbesc despre Uniunea Europeană, mi-au spus că nu mai au voie să poarte semnele credinţei, adică crucea sau iconiţele. Iar o chinezoaică din grup, cetăţeană franceză, dar cine ştie cum, de religie islamică, a completat „Et même la semilune, madame!“, dar nu erau afectaţi defel de radierea creştinismului ca religie a continentului şi au rămas foarte miraţi când le-am amintit celebra definiţie dată de marele lor poet Paul Valéry spiritului european, enumerând componentele sale: „filosofia greacă, dreptul roman şi Biserica Romano-Catolică“. Dar cum ne aflam după vizita Papei Giovanni Paolo II la Bucureşti şi a Patriarhului Teoctist la Roma, vizite pe care le-am urmărit cu emoţie, am înlocuit „Biserica Romano-Catolică“ prin „Biserica creştină nedivizată“, ca la începuturile ei. De fapt, mizam pe admirabila atitudine a Papei Giovanni Paolo II, care gândea atât de drept şi adânc la viitoarea soartă a unei umanităţi globalizate, adică total secularizate, şi a avertizat public despre pericolul distrugător al tendinţelor actuale care ne despart de Dumnezeu. Şi le-am mai vorbit despre o primă tentativă de unire europeană a umaniştilor creştini din Renaşterea târzie, facută de Erasmus, călugărul umanist, şi la care au aderat şi alţi preoţi şi călugări germani şi englezi. Dar iniţiativa nu a reuşit, întemeindu-se pe datele spiritului şi intelectului la care prea puţini aveau acces. Astăzi însă, apelul globalizanţilor se adresează părţii poftitoare şi profitoare din om, care atrage în jos spre mlaştina materiei, în care omului lumesc îi place să se scalde, în vreme ce omul lăuntric suferă.

De aceea îi revine intelectualului credincios misiunea de a se înrola în rândurile fiilor Bisericii, ale slujitorilor ei, pentru a lupta împotriva tendinţelor despărţitoare de Dumnezeu şi ucigătoare de suflet, urmărite de susţinătorii doctrinei New Age şi ai celorlalte ce ţintesc spre acelaşi scop: îndepărtarea omului de Creatorul, de Tatăl, de Logos-Cuvântul, Făcătorul, Mântuitorul şi Judecătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, fără de Care nimic nu se poate face şi Care este cu noi în fiecare clipă până la sfârşitul veacului.

Slăvit şi binecuvântat fie numele Lui în veci!

miercuri, 17 februarie 2010

Un model concret de industrie în reţea



Vă oferim, în traducere, un post din 2 februarie 2010, de pe blogul mutualismo.org.

Industria textilă din Prato

Astăzi am să prezint un caz pe care l-am amintit în alte articole dar pe care nu l-am expus niciodată mai amănunţit: este vorba de experienţa uimitoare a producţiei în reţea şi la scară mică din Prato, Italia. În ultima vreme s-ar părea că toate întreprinderile bune apar acolo, în pofida relei guvernări.

Prato este capitala unei regiuni din Toscana şi acolo se concentrează cea mai importantă industrie textilă a lumii. În prima jumătate a secolului XX, industria de acolo era dominată de câteva întreprinderi mari, care pe la jumătatea anilor ’60 au început să se divizeze. Patruzeci de ani mai târziu, în anul 2000, erau mai bine de 15.000 de întreprinderi mici, cu mai puţin de cinci lucrători fiecare. Şi, încă şi mai important: nu era vorba de întreprinderi rudimentare, ci de firme care utilizau utilaje moderne şi personal calificat. Pentru a profita de avantajele economiei de scară, companiile au stabilit alianţe pentru a acoperi achiziţiile de la furnizori şi a finanţa cercetarea şi dezvoltarea (la fel cum se întâmplă în Emilia-Romagna).

Pentru a coordona interacţiunea dintre întreprinderi s-a creat un grup de agenţi numiţi impannatori. Când vine o comandă prea mare pentru o singură întreprindere, impannatori au sarcina de a ţese reţele de lucru între companii care să execute comanda. Dar, aşa cum arată Thomas Malone, aceşti agenţi nu trebuie în nici un caz confundaţi cu ceea ce se numeşte senior executives care ar conduce reţeaua, pentru că nu o controlează:

„Nu există un director general (CEO) al industriei textile din Prato. Fiecare întreprindere hotărăşte singură cu cine face afaceri şi în ce condiţii. Din toate aceste interacţiuni descentralizate rezultă unele dintre cele mai bune ţesături oferite industriei modei din toată lumea“.

Nu este întâmplător că acest gen de întreprindere a apărut într-un sector (textilele) în care cererea este extrem de volatilă şi nu există – la ora actuală – un sistem rigid de patente. Motivul descentralizării este, înainte de toate, nevoia de a menţine o producţie flexibilă care să poată face faţă marilor comenzi din epoci cu activitate intensă, dar şi să menţină un oarecare nivel de rentabilitate în anii cu vaci slabe (datorită costurilor fixe reduce) şi să facă posibilă trecerea de la un produs la altul în funcţie de capriciile cererii.

Poate că dacă ar dispărea unele privilegii precum licenţele, barierele de import, scutirile fiscale pentru deprecierea capitalului, subvenţiile pentru cercetare-dezvoltare şi, mai ales, subvenţiile pentru transport, marile întreprinderi s-ar dizolva în acest sector aşa cum se dizolvă o pastilă efervescentă într-un pahar cu apă. Dar după timidele liberalizări din anii 70, 80 şi 90, politicile statale „anti-criză“ par să urmărească a întări ierarhia, corporaţiile şi parazitarele birocraţii statale şi pseudoprivate.

Bibliografie: Thomas Malone, Viitorul muncii

duminică, 14 februarie 2010

Părintele Dumitru Stăniloae despre Persoane, Iubire şi Libertate



Pentru a urmări filmul pe YouTube click AICI.

Cuvânt împreună la (a)pus(e)ul capitalismului

de Alin Voicu


În înţelegerea multora, de la filozofi la profesori bucureşteni, ieşeni sau americani sau angajaţi băştinaşi ai multinaţionalelor, capitalismul este ceva amorf, definit maximal ca tot ceea ce nu este comunism. Corolarul acestei înţelegeri a lucrurilor este că orice critică adusă capitalismului trebuie să fie de factură comunistă, stângistă, marxistă etc. şi implică lupta de clasă – o înţelegere de tip fundamentalist, maniheistă, simplistă1. Dl. Virgil Nemoianu face, în recenzia la volumul A Treia Forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, o binevenită precizare privind valenţele distributismului privite dinspre dreapta, nu numai dinspre stânga. De asemenea, remarcabilă este observaţia că accente distributiste există nu numai în catolicism ci şi în istoria ideilor economice din sfera ortodoxă, Virgil Nemoianu amintindu-l pe Bulgakov şi făcând aluzie la teoria sofianică2 a acestuia.

Dar ideea că distributismul ca soluţie terţă, „a third way”, ar fi echidistantă faţă de ceea ce Virgil Nemoianu numeşte „sociocomunism” şi capitalismul liberal nu este precisă şi nici nu constituie un ţel al distributismului. Aşa cum arată titlul însuşi al volumului, distributismul intenţionează în mod esenţial dezvoltarea unei societăţi de oameni liberi. Dacă, într-o definiţie simplă, capitalismul este sistemul economic în care capitalul şi munca, la fel de necesare pentru producţie, provin de la persoane diferite3, distributismul doreşte ca repartiţia (distribuţia) profiturilor economice, de exemplu între cel care îşi vinde forţa de muncă şi angajatorul lui să fie echitabilă. Şi asta nu prin impozite impuse de sus în jos de către stat/guvern, nu prin vreun fel de „variantă” de redistribuire a proprietăţii administrate de stat sau de bănci de investiţii, ci prin mijlocirea creării de entităţi economice capabile să susţină oameni liberi. Distributismul, deci, nu-şi propune o revoluţie confiscatoare.

Cum să se redistribuie marea proprietate nu e de domeniul curent al distributismului (a se vedea articolul meu precedent); distributismul nu îşi propune o luptă de clasă şi nici construirea unei clase de mijloc ca obiectiv definitoriu – naşterea acesteia este mai degrabă un rezultat aferent. Într-o societate a libertăţii şi dreptăţii, marea proprietate ar exista, poate, doar că feudă dată unuia sau altuia – o teză pe care cu siguranţă doctoranzii de la Catholic University of America o pot cerceta. Ar fi probabil foarte dificilă crearea de mari concerne, supercorporaţii cu venituri mai mari decât PIB-urile unor ţări întregi. Virgil Nemoianu întrezăreşte această posibilitate în încheierea recenziei, asimilând sistemul capitalist actual cu un organism deţinător al puterii centrale (statul/guvernul) drept cap şi marile concerne drept „braţe, continuări şi executante“.

Această observaţie pătrunzătoare prezintă o deschidere spre praxis: în contrast cu un utopism nostalgic, prin focalizarea asupra aspectelor sociale şi economice locale, exploatând punctul forte al organizaţiilor mici in privinta înţelegerii profunde a tehnologiilor, distributismul propune, prin organizaţii cooperatiste, o posibilitate reală de economie de la firul ierbii. Aşa cum s-a mai spus, infrastructura legală există în Romania şi eforturi în direcţia cooperativelor de consum, meşteşugăreşti, bancare şi de asigurări există deja. Poate că Napoleon avea dreptate atât în privinţa Angliei cât şi în privinţa substratului grass-roots al succeslui economic atunci când afirma cu superioritate că „l'Angleterre est une nation de boutiquiers” 4.

De fapt, abordând articolul d-lui Brăilean, nu logica pieţei libere duce la monopoluri în mod necesar ci, aşa cum arata Milton Friedman5, suportul, uneori chiar poliţienesc şi violent, al statului/guvernului. S-ar putea spune, poate, că într-o societate liberă, dreaptă, fidelă propriilor sale tradiţii nu ar exista companii mari din motive sistemice şi organice, nu neapărat statutare/legale. Tiberiu Brăilean, trăind din nefericire într-o ţară în care un Microsoft nu ar fi spart în trei entităţi, deplânge, împreună cu Henry Higgins6 şi cu acelaşi succes, că Romania nu pare să aibă sau să folosească un mecanism anti-trust similar – o idee pe linia proverbialei „tichii de mărgăritar”. Îi scapă faptul că sistemul curent, aşa-zis capitalist, pe care îl ia ca pe un dat şi, într-o formă subtilă de post hoc ergo propter hoc, drept cel mai bun din toate lumile posibile, este cel care cauzează atât excesele cât şi repercusiunile. Adam Smith însuşi observa acest lucru7 şi, în ciuda acestui fapt, reaşeza bazele activităţii economice pe viciu (lăcomie) şi nu pe virtute8.

Dincolo de obişnuita cenuşă în cap pentru că „la noi nu se poate”, argumentul lui Tiberiu Brăilean prezintă o doză de miopie filozofică. Autorul îşi construieşte propriul adversar9, numai în mare legat de cartea recenzată, pe care apoi încearcă, cu un succes îndoielnic, să-l demoleze (variaţiune pe tema ignorantio elenchi). Se leagă de noţiuni mai noi sau mai vechi cu conţinut şi nume adeseori arbitrare (luptă de clasa, marxism, realitate concretă, societate a cunoaşterii, globalizare ireversibilă, economie integrată, la care ar putea adăuga management, retail etc.) într-un fel de limbă de lemn ad hominem capitalistă. Însă dovezi sau citate privind obscurantismul imputat de Tiberiu Brăilean distributismului lipsesc cu desăvârşire, probabil pentru că nu există. Dimpotrivă, aşa cum observa Virgil Nemoianu, organizaţiile/gospodăriile mici sunt cele mai propice inovaţiilor şi constituie, în „ţările civilizate” ale lui Brăilean, cei mai importanţi angajatori10.

Completat cu celebrul „acum nu e momentul” pentru că ar fi fost mai potrivit acum 20 de ani, argumentul lui Tiberiu Brăilean este cu atât mai inconsistent cu cât autorul nu pare să întrevadă ideea evidentă şi logică a reîntoarcerii la status quo ante: acum 20 de ani România nu a făcut stânga (sau mai ales dreapta) împrejur către starea economică şi politică anterioară instalării comunismului. În acel context ar fi regăsit ilustre repere economice şi politice legate de dreptate, distributism, cooperatism în linia Mihalache / Maniu / Madgearu pe care o remarca şi Virgul Nemoianu, de exemplu.

Note

1John Medaille, What is distributism?, „Belloc did not believe that he was developing a new economic theory, but rather expounding an old and widespread one against the novelties of both Capitalism and Socialism“.
2Teorie având din păcate anumite valenţe eretice condamnate că atare de Sf. Ioan Maximovici şi de Biserica Ortodoxă Rusă (ukaz din 24 August, 1935).
3Pius XI, Quadragesimo Anno (1931).
4Expresia apărea iniţial la Adam Smith, „A nation of shopkeepers”, The Wealth of Nations, IV.7.149.
5Vezi, de exemplu, Milton Friedman, Capitalism and Freedom, University of Chicago Press, 1962, p. 125ff.
6Why can't a woman be more like a man?, „A Hymn to Him” (din filmul My Fair Lady, 1964), http://www.youtube.com/watch?v=Doz5w2W-jAY.
7 „People of the same trade seldom meet together, even for merriment and diversion, but the conversation ends in a conspiracy against the public, or în some contrivance to raise prices. It is impossible indeed to prevent such meetings, by any law which either could be executed, or would be consistent with liberty and justice. But though the law cannot hinder people of the same trade from sometimes assembling together, it ought to do nothing to facilitate such assemblies; much less to render then necessary”, The Wealth of Nations, I.10.82.
8 „It is not from the benevolence of the butcher, the brewer, or the baker, that we expect our dinner, but from their regard to their own interest”, The Wealth of Nations, I.2.2.
9O eroare de argumentare de tip „straw man”.
10De exemplu, într-o definiţie aparent bazată pe documente UE, wikipedia mentionează că: „In the EU, SMEs comprise approximately 99% of all firms and employ between them about 65 million people. In many sectors, SMEs are also responsible for driving innovation and competition. Globally SMEs account for 99% of business numbers and 40% to 50% of GDP”. Statisticile referitoare la cooperative în SUA sunt la fel de interesante, http://www.ncba.coop/abcoop_stats.cfm.

sâmbătă, 13 februarie 2010

Naţionalismul bine temperat



Trimitem, spre lectura şi folosul celor care opun naţionalismul unei aseptice, insipide, incolore şi inodore „iubiri de ţară“, un discurs al lui Ion Mihalache, rostit în 1935 în faţa tinerilor ţărănişti. Naţionalismul nu este o sperietoare, nici obiect de batjocură nu trebuie să lăsăm să devină.

Pentru acces la text click AICI.

Prostul în oglindă

de Alexandru Ciolan



Liviu Ornea a ţinut să-i facă fostului coleg de cătănie Dan Puric un cadou otrăvit, în loc de tort trimis prin curier în ziua de naştere: un articol intitulat „Proştii sub clar de lună“.

Din „Dănuţ“ cel din vremea tinereţii, băiat inteligent şi cu simţul umorului care avea puterea să citească filozofie în mizeria cazonă, actorul „convertit“ la credinţă şi naţionalism a devenit odios, un adevărat pericol pentru viaţa senin-democratică pe aceste primitoare meleaguri. Din păcate, numai o mână de aleşi cu IQ nobelizabil aud ticăitul bombei. Iar printre ei, primul pe listă, matematicianul-critic de teatru şi de film + ţiitor al unei rubrici în „Observator cultural“ şi gata să-şi spună părerea despre orice, inclusiv despre prostia… românească. Cu gândul la Dan Puric dar cu privirea narcisiacă mângâind propria imagine din oglindă, Liviu Ornea se autoportretizează în primul număr pe anul acesta al „Dilemei“. Să-l ascultăm:

„Cel mai mult mă deranjează prostia oamenilor inteligenţi. Mi se pare cea mai odioasă, cea mai nocivă. Situaţia tipică e aceea în care un ins instruit, vizibil inteligent, excelent specialist într-un domeniu anume, îşi dă cu părerea, luîndu-se foarte în serios, despre lucruri la care, în mod evident, nu se pricepe. O face pentru că e convins că aşa cum a înţeles, în adîncime, domeniul său, la fel poate înţelege orice. Nu e numai vina lui. El ajunge să emită prostii pentru că alţii i-o cer cu insistenţă. La noi, foarte multă lume – nu doar ziariştii – socoteşte importante opiniile cuiva în orice chestiune, chiar dacă acel cineva nu a arătat niciodată vreo preocupare, nu zic pricepere în speţa respectivă. Prostia de genul ăsta e periculoasă pentru că poartă haina erudiţiei, e emisă peremptoriu, cu morgă doctorală – cine să îndrăznească să-i replice expertului“.

Aferim!

Sfertul academic al lui Dacian Cioloş

de Alexandru Ciolan

Anunţat, din ceas în ceas, de-a lungul întregii zile de 12 februarie, pe „Realitatea TV”, primul interviu acordat de Dacian Cioloş unei televiziuni româneşti de la preluarea portofoliului de comisar european pentru agricultură a durat cincisprezece minute, între fără un sfert şi fix. Timp suficient pentru ca ministrul agriculturii europene să transmită celor care au urechi de auzit un mesaj esenţial: că se va strădui să reformeze politica agricolă a UE, pentru că noile state membre au schimbat configuraţia Uniunii (subînţelegem că va încerca să promoveze interesele ţărilor din Est, precum România); că şansa agriculturii româneşti o reprezintă produsele eco şi tradiţionale, care se obţin în ferme mici; şi că România nu trebuie să copieze un singur model, că este necesar să facă agricultură şi pe suprafeţe mari, şi în ferme medii, să producă şi cereale, să crească şi animale.


Până aici, din perspectivă distributistă nu avem nimic a reproşa. Singurul semn de întrebare pe care ni-l ridică priorităţile indicate de comisarul european este atenţia care ar trebui acordată consultanţei în materie de producţie eco şi tradiţională. Tare ne temem că banii europeni, în loc să meargă spre fermieri, vor ajunge pe la ONG-uri şi firme ale unor băieţi descurcăreţi care, după ce-i vor mânca, vor spune că s-au străduit, dar ţăranul român e prostit de comunism şi îndărătnic...

Nu de consultanţă are nevoie prioritar mica fermă românească, ci de capitalizare, de finanţare şi de exemple practice, de modele. Iar unul dintre modelele de urmat ar fi „Coşul ţărănesc”, recent inaugurat la Cluj, în a cărui creionare a fost implicat Dacian Cioloş însuşi. Încă două-trei proiecte de acest tip vor fi cei mai buni consilieri în materie de agricultură distributistă.

Să-i dorim domnului Cioloş să reuşească să fie un reformator, biruind birocraţia Uniunii şi impunând, chiar fără să ştie sau fără să vrea, valori distributiste.

miercuri, 10 februarie 2010

"Coşul ţărănesc" – soluţie distributistă alternativă



„Think Outside the Box“ scrie despre o soluţie prin excelenţă distributistă: mic şi curat, de la persoană la persoană.

Pentru text click aici.

Cine spunea că distributismul e imposibil în România, că distributiştii „par a nu înţelege mai nimic din mersul lumii de azi“?

Să ne trăiţi, părinte Justin Pârvu!



Părintele Justin Pârvu a păşit pe cel de-al nouăzeci şi doilea an de viaţă. Să-i urăm mulţi şi binecuvântaţi ani în slujba credinţei ortodoxe şi a României.

Apăsaţi aici pentru a-i lăsa, pe Apologeticum, o urare.

marți, 9 februarie 2010

De ce nu le plac tinerilor plasticieni corporatiştii



Citim cu oarecare întârziere pe blogul doamnei Emilia Corbu o postare care ne face să râdem pe sub mustaţă şi să mai prindem curaj - mai avem tineri cu simţul umorului şi, poate tocmai de aceea, imuni la coporatism. Să ne trăiască!
Citiţi aici.

Tiberiu Brăilean sau despre pericolul alexiei

de Alexandru Ciolan



Venerabila revistă ieşeană „Convorbiri literare” publică în numărul din decembrie, sub titlul Distributismul, o recenzie a prof. univ. Tiberiu Brăilean la volumul A Treia forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (pentru textul articolului, click aici). Cât de atent a citit domnul Tiberiu Brăilean cartea putem deduce chiar din primul paragraf: titlul lucrării este redat trunchiat, sărind peste „A treia forţă” (după cum vom arăta, exactitatea citării nu pare a constitui punctul forte al domnului Brăilean).

După ce enunţă, încă din prima frază, dificultatea majoră a demersului său interpretativ („Este greu să analizezi o doctrină economică, mai ales cînd ea nu există. Este vorba despre asa-zisul distributism...” – n.n.: de ce „aşa-zis”, când chiar se numeşte: distributism, nu pricepem, dar să o luăm ca pe o stângăcie de exprimare şi nimic mai mult), domnul Tiberiu Brăilean porneşte totuşi bărbăteşte la drum. Şi, după ce reproduce ciuntit titlul antologiei şi face un mic ocol istoric, numind principalii contributori la literatura despre distributism (englezii Chesterton şi Belloc, la începutul secolului trecut, Ion Mihalache la noi şi autorii antologaţi acum de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu – iar între ei, nimeni şi nimic!?), domnul Tiberiu Brăilean uită că afirmase cu numai câteva rânduri deasupra inexistenţa doctrinei distributiste şi vorbeşte despre „ambele pusee ale acestei doctrine” (Academia recomandă pluralul puseuri, domnule profesor!). Câteva paragrafe mai jos, va ajunge chiar să identifice rădăcini ale inexistentei doctrine („Doctrina propusă îsi trage rădăcinile încă de la Aristotel...”).

Nu apucăm să ne revenim din mirarea provocată de o asemenea inconsecvenţă, pentru că în paragraful al doilea, peste numai o frază, domnul Tiberiu Brăilean ne uimeşte din nou cu o afirmaţie descumpănitoare: „repartitia resurselor si, desigur, a veniturilor, a devenit extrem de egalitară, creîndu-se o prăpastie între o elită superbogată si o multime supersăracă, între ele existînd tousi în societătile dezvoltate celebra clasă de mijloc, middle class, care e majoritară, detine venituri medii si dă stabilitate respectivelor societăti”. Cum poate fi repartiţia „egalitară” dacă s-a creat o „prăpastie” între superbogaţi (elita) şi supersăraci (mulţimea)? Apoi, cum îşi împart superioritatea numerică „mulţimea supersăracă” şi „clasa de mijloc” despre care aflăm că este „majoritară” în „societăţile dezvoltate”? Apoi, se poate vorbi, chiar şi la acest nivel general-simplificator de abordare, despre o singură, indistinctă clasă de mijloc? Apoi, nu cumva în ultimii 30-35 de ani clasa de mijloc s-a subţiat continuu în Occident, o parte a păturii ei superioare urcând prin îmbogăţire în „elita superbogată”, în timp ce majoritatea a coborât, prin împuţinarea mijloacelor materiale, spre baza societăţii, constituită de clasele populare, care au devenit astfel majoritare? (Clasa de mijloc a crescut în ultimele decenii, ce-i drept, însă nu în Occident, ci exact în ţările emergente în care domnul Brăilean nu o vede.)

Nu aşteptăm, de la domnul Brăilean, răspunsuri la întrebările de mai sus, pentru că nu ne propunem să dialogăm cu domnia sa. Cu un profesor universitar care uită ce a spus de la un rând la altul, care nu ştie că pluralul lui enciclică este enciclice şi nu enciclici, ca în textul domniei sale, care scrie despre excroci (formă incultă), care nu ştie că numele provinciei italiene este Emilia-Romagna, şi nu Romana, sau că forma recomandată de Academie este cazinou şi nu cazino, care nu distinge (într-o frază ca: „Ori, autorii clasici, ca Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill, J.B. Say si altii au analizat foarte atent sfera repartitiei...”) conjuncţia disjunctivă ori (= sau) de or (care introduce termenul minor al unui silogism sau obiecţia la o teză) nu avem, nu poate avea nimeni ce discuta.

În paragraful al treilea, domnul Tiberiu Brăilean îi muştruluieşte pe „autorii noştri” pentru că „nu ne spun nimic despre această clasă de mijloc” – evident, este vorba despre nebuloasa clasă de mijloc invocată de domnia sa. Dacă ar fi citit (cu atenţie şi fără prejudecăţi ideologice) antologia pe care pretinde că o recenzează, domnul Tiberiu Brăilean ar fi trebuit să observe că în toată cartea exact despre asta este vorba: despre clasa de mijloc, despre crearea unei clase largi de proprietari-producători, mici întreprinzători, individuali sau reuniţi în cooperative, care să aibă un nivel de trai decent şi să asigure stabilitatea societăţii. Şi ar mai fi trebuit să observe domnul Brăilean cifrele pe care le invocă şi John Médaille, în articolul Teoria distributismului, şi Phillip Blond, în articolul Statul civic, pentru a demonstra subţierea clasei de mijloc occidentale în ultimii treizeci şi cinci de ani.

În locul argumentelor şi observaţiilor/criticilor la obiect, rezultate în urma lecturii atente a textului, domnul Tiberiu Brăilean aruncă vorbe infamante: „în carte găsim şi pusee de fundamentalism” (unde? nu se spune), autorii antologaţi ar adopta „teoria marxistă a luptei de clasă” (unde? iarăşi nu se spune). Gândind dihotomic, domnul Brăilean nu poate concepe că dacă vorbeşti de rău capitalismul nu înseamnă că eşti obligatoriu bolşevic.

Culmea ignominiei, de care nu ştim dacă este conştient, o atinge domnul Brăilean atunci când strecoară între ghilimele, sugerând că ar fi vorba de un citat din carte, o pretinsă intenţie a distributiştilor de a reîmpărţi proprietatea: „Miezul doctrinei”, spune domnia sa, „constă în «remoralizarea economiei, reîmpărtirea proprietăţii, relocalizarea economiei si recapitalizarea săracilor»”. Să trecem fără comentarii peste confuzia din mintea domnului Brăilean între „miezul doctrinei” şi „obiectivele întrepătrunse” plasate de Phillip Blond în faţa „economiei conservatoare progresiste”: „remoralizarea pieţei, relocalizarea economiei şi recapitalizarea nevoiaşilor” – aşa sună citatul. De unde o fi scos domnul Brăilean „reîmpărţirea proprietăţii”? Poate din alte lecturi...

Pentru a afla cum pot fi atinse cele trei „obiective întrepătrunse” stabilite de Phillip Blond, care domnului Brăilean i se par nobile dar pândite de „utopism”, îl invităm pe profesorul ieşean să citească în volum capitolul Statul proprietarilor sau, aşa cum se indică la pag. 315, să se ducă, pentru varianta integrală, la adresa www.respublica.org/publications/ownership-state.

„Nu poti să faci o economie în secolul al XXI-lea, în plină societate a cunoasterii, doar din ferme individuale si firme mici (si Mondragonul e tot o corporatie)” spune domnul Brăilean, trădându-se încă o dată fie că nu a citit, fie că nu a înţeles ori a uitat ce a citit, iar, în cazul Mondragón, că este dezinformat. Mondragón este un grup de cooperative, cel mai mare din lume. Studiile lui Stefano Zamagni despre identitatea cooperatistă în economia de piaţă, al lui Kevin Carson despre politica industrială sau, mai ales, cel al lui Michael Bauwens dedicat producţiei în parteneriat (peer to peer) l-ar fi împiedicat să afirme că „Perspectiva distributivistilor este una a unei lumi finite, a unei economii închise, cu randamente factoriale descrescătoare, fără inovatie, fără creativitate, fără progres tehnic”, punând pe seama distributismului propriile-i imobilisme mentale.

Ne vom opri aici, cu toate că am putea să demonstrăm, pe aproape fiecare frază din „recenzie” că domnul Brăilean se înşală sau vrea să înşele. Într-un singur loc are dreptate domnul Brăilean: atunci când afirmă că „nicăieri în lume nu se mai aplică politici economice inspirate de o singură doctrină, ci mixturi ale diferitelor ingrediente doctrinare”. Ei bine, nicăieri în carte nu se vorbeşte despre o economie exclusiv distributistă.

„Si, concluziv, cred că este cel putin prematur să vorbim despre o economie post-capitalistă.” Tare ne temem că, pradă unor „pusee” de alexie, domnul Brăilean nu va recunoaşte în lecturile sale societatea post-capitalistă nici atunci când va trăi complet împresurat de ea (în citatul „Nu poti să faci o economie în secolul al XXI-lea, în plină societate a cunoasterii...”, amintit mai sus, domnul Brăilean părea a se fi detaşat o clipă de capitalismul drag inimii sale, dar iarăşi uită de la mână până la gură şi nu poate face legătura între invocata „societate a cunoaşterii” şi post-capitalism).

În ce ne priveşte, i-am sugera domnului Tiberiu Brăilean să se dedice exclusiv politicii.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Întrebări şi răspunsuri distributiste

de Virgil Nemoianu

În materie de economie sunt un spectator în tribună. Observ, mă interesez cât de cât, aplaud sau fluier, dar n-am nici urmă de pretenţie de a fi un participant activ. Îmi permit să spun câteva cuvinte despre volumul de faţă (Eds. John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă. Economia libertăţii. Renaşterea României profunde, Bucureşti, Logos, 2009, 351 pp.), dar căutând să ating doar tangenţial economicul şi încercând să comentez, oarecum timid, orizonturile sau cadrele socio-filozofice implicate în discuţie. Să începem.

„Distributismul“ nu e o noutate. Numele şi începutul mişcării datează cam din perioada din jurul primului război mondial, când în Anglia proeminenţii literaţi Hilaire Belloc şi Gilbert Keith Chesterton, înconjuraţi de un număr de colegi şi de admiratori, au lansat nişte reviste şi în fond o întreagă mişcare potrivnică atât comunismului (sau variatelor socialisme ale vremii) cât şi magnaţilor capitalişti. Idealul lor era o societate a micilor proprietari independenţi, aşezaţi pe propriile picioare şi feriţi de presiunile centralizatoare sau de exploatările (eficiente sau ba ale) marilor concerne. Preferinţa lor pentru agricultură împotriva industriei sau a comerţului era de asemeni evidentă. Mişcarea nu s-a dovedit puternică şi cu atât mai puţin victorioasă. După 1930 a cam dispărut de pe harta electorală.

Pe de alta parte, ideea în sine (adică o soluţie socioeconomică „terţă“, la egală distanţă de sociocomunism şi de capitalismul liberal) a continuat să preocupe multă lume şi a tot revenit în forme dintre cele mai felurite, dar toate înrudite cumva cu „distributismul“. Astfel mişcarea „creditului social“ formulată iniţial de maiorul Douglas şi îmbrăţişată de un număr de oameni de cultură (nu în ultimul rând Ezra Pound) a exercitat influenţă în Canada (mai ales în provinciile de Vest ale acestei ţări) şi în Noua Zeelandă între cele două războaie mondiale. În Austria anilor ’30 (sub cancelarii Schuschnigg şi Dollfuss – adesea etichetaţi drept „austro-fascişti“, dar pe nedrept după mine şi după realitatea istorică) s-au experimentat anume formule distributiste. Imposibil în schimb de a fi calificaţi ca oameni de dreapta, economistul elvetian de prim rang Wilhelm Ropke şi discipolul sau Ludwig Erhard (ministru al economiei la începuturile Germaniei Federale, apoi o vreme chiar cancelar al acesteia) au injectat o doză semnificativă de distributism în teoriile şi în practica lor economică.

Mai mult, net la stânga, întâlnim experimentele „cooperatiste“ din întreaga lume occidentală (şi sudamericană, de altfel) sau cele cu industrii ale căror proprietari erau (sunt încă) salariaţii înşişi. Vreau să spun că distributismul acesta şi rubedeniile sale nu pot fi pur şi simplu atribuite ideologic nici unei aripi politice, nici celeilalte: el se întâlneşte ca instrument sau ca soluţie pe întreg spectrul politic, e de fapt independent de acesta.

Să adăugăm totuşi că, dacă nu explicit, măcar implicit acest distributism şi-a găsit mare sprijin, chiar surse, în epocalele enciclice Rerum Novarum (1891, Leon XIII) şi Quadragesimo Anno (1931, Pius XI) continuate, amendate şi rafinate de luările de poziţie ale unor Ioan Paul II şi Benedict XVI, pontifi cu vederi înclinate (contrar eronatelor opinii ale multor observatori) mai curând spre stânga moderată decât spre dreapta. De altfel şi cei care se adâncesc în studiul opiniilor economice ale gânditorilor ortodocşii vor găsi (mă refer specific la Serghei Bulgakov) formulări destul de asemănătoare şi oricum nu străine de distributism sau potrivnice acestuia.
Acum, după „criza“ economică din 2008-2009 (ale cărei cauze eu le găsesc în cu totul altă parte decât cei mai mulţi observatori, dar nu e aici locul potrivit pentru a discuta tema) dubiile privind capitalismul liberal-democratic au fost exprimate energic de mulţi. De pildă, preşedintele francez Nicolas Sarkozy lansa părerea că trebuie să fie „regândit“ capitalismul. Mai mult, unii s-au grăbit chiar să scoată de la naftalină marxismul şi socialismul, idee grotescă, dar „pe sub mână“ pusă în aplicare chiar şi în Statele Unite, ca să nu mai vorbim de Europa Unită. Acestea, în pofida preferinţelor bunului simt al electoratului majoritar.

În aceste împrejurări nu poate fi lucru de mirare că şi distributismul a cunoscut o anume recrudescenţă. Cartea de faţă e numai un mic simptom între altele, mai multe şi mai semnificative.

Este vorba de o carte solidă, vrednică de lectură şi reflecţie. Antologia cuprinde fragmente din autori de prestigiu internaţional. Ea începe cu o secţiune conţinând opinii din Belloc şi Chesterton, un eseu de John Médaille de la Universitatea catolică din Dallas şi altele. Continuă cu diferite secţiuni.

Să adaug îndată ca titlul cărţii e niţel amăgitor. Se vorbeşte despre România şi despre situaţia românească relativ puţin şi mai curând la treacăt. Autorii români sunt trei la număr. Unul din ei (A. Ciolan) dă un rezumat corect şi laudativ al „distributismului“, l-am putea numi un soi de articol de enciclopedie. Altul, Mircea Platon, scrie cu remarcabilă erudiţie şi acribie despre situaţia doctrinelor şi practicilor din secolul 18 francez (mercantilismul, fiziocraţia în cele două faze succesive, dar nu consecvente, ale sale) dar tocmai când lucrurile ar putea deveni extrem de interesante (adică atunci când aşteptăm răspunsul la întrebarea: cum a fost cu Revoluţia Franceză? Ce au luat participanţii şi noii conducători de la teoriile mai vechi şi ce au adus ei nou? Care forţe sociale au beneficiat şi cum anume?) abandonează naraţiunea şi sare cam brusc la referinţe româneşti. Eu unul n-am prea putut observa continuitatea. În fine, Ovidiu Hurduzeu, unul din co-editori, în afară de utilul interviu luat co-editorului său, are în eseul de concluzie cuvinte de încurajare, să zicem aşa, care mi s-au părut a fi mai mult sentimente şi eventual bune intenţii decât argumentări şi teoretizări. Ce-i drept, Hurduzeu se referă din plin la situaţia românească, dar fundamentele factuale ale textului său nu mi se par suficient de solide.

Pe de altă parte, nu se poate nega că volumul este plin de materiale interesante şi că autorii grupaţi sunt, cum spuneam, de bună valoare internaţională. Îi remarc printre ei pe Phillip Blond, Stefano Zamagni şi Allan Carlson.

Phillip Blond este un tânăr (uşor trecut de 40 de ani) teolog anglican, funcţionând la universitatea (provincială) Cumbria. Până acum 2-3 ani era prea puţin cunoscut. Un număr de articole în presa de mare circulaţie l-au „lansat“. Ca teolog era cumva înscris în mişcarea „post-secularistă“ (nu departe de Marion, Derrida din faza să finală sau Levinas). Acum este în cercul consilierilor lui David Cameron (tot tânăr, dar liderul partidului conservator şi, dacă ne luăm după sondaje şi după specialişti, probabil noul prim-ministru al Angliei după alegerile care vor avea loc cel mai târziu în mai). Cameron, agreabil publicului dar fără o doctrină clară, a găsit ca părerile „neobişnuite“ ale lui Phillip Blond merită să fie adoptate, întrucât nu constituie o simplă revenire la capitalismul individualist pur şi dur al doamnei Margaret Thatcher, dar ştie totodată să se distanţeze şi de socialismul greoi al actualului prim-ministru laburist Gordon Brown. Căldura teoriilor lui Blond, care îndeamnă spre descentralizare, spre consolidarea micilor comunităţi şi întreprinderi, spre încurajarea „structurilor intermediare“, „mijlocitoare“, spre „împroprietărirea“ proletarilor au stârnit interesul şi aprobarea multora, fie ei oameni simpli sau intelectuali cu anume pretenţii. (În volumul de faţă este prezent cu doua texte.) (Hai să mai adaug pentru amatorii de senzaţional că Blond este frate vitreg cu actorul Daniel Craig, celebru ca interpretul cel mai recent al spionului şi aventurierului James Bond pe ecranele cinematografice.)

Stefano Zamagni este un economist de calibru greu, profesor la universitatea din Bologna, consilier papal, autor de lucrări de referinţă traduse în multe limbi. Studiul publicat în volumul de faţă nu dă decât o idee aproximativă de amploarea operei sale, dar analizează pertinent raportul dintre piaţă şi metodologia cooperatistă.

Allan Carlson (pe care întâmplarea face că l-am cunoscut încă de acum vreo 30 de ani, când era un „începător“) este un convins agrarian. În eseul din carte se referă de multe ori la marele Wendell Berry, poet şi eseist american de primă mână, elocvent reprezentant al teoriei micii proprietăţi fermiere şi în fond continuator al agrarienilor sudişti din anii ’20-’30 care aveau să se afirme apoi mai ales ca literaţi în avanscena vieţii intelectuale americane. În mod ingenios, Carlson speculează că tocmai ecologismul „la modă“ este cel care va constitui baza revenirii la modul fermei mijlocii şi mici. Autorul se arată mai cu seamă advers (la fel ca şi mulţi alţi americani, dincolo de opţiunile lor politic-ideologice) faţă de „agribusiness“, adică marile concerne care tehnicizează agricultura şi creşterea animalelor, folosesc din plin chimicalele şi reduc legătura fermierului cu solul (sau cu natura în genere).

Alte contribuţii sunt şi ele merituoase. Unul din autori vorbeşte despre modul regretabil în care mişcările agrarian-cooperatiste din Europa dintre cele două războaie au fost eliminate de valul comunist după 1945 (linia
Mihalache/Maniu/Madgearu este şi ea pomenită aici). Se dau de mai multe ori ca exemple pozitive organizările socioeconomice din zona italiană Emilia-Romagna (în treacăt fie spus, această provincie face parte din „centura roşie“ a Italiei, unde partidele de stânga au un rol electoral prevalent de regulă) sau din provincia bască a Spaniei Mondragon. Rolul sociopolitic stabilizator al micii proprietăţi este şi el subliniat de câţiva din colaboratorii la volum, nu mai puţin decât imperfecţiunile cele mai limpezi ale capitalismului în pieţe dezordonate sau nereglementate. Bine închegat şi elocvent este eseul lui John Médaille care scoate în evidenţă virtuţile economice, ca şi pe cele morale ale unui distributism inteligent şi modernizat.

Ce concluzii putem trage? Nu încape îndoială ca în sine distributismul e un lucru simpatic, că pare echitabil social şi etic, că e pe aceeaşi lungime de undă cu doleanţele multora (fie ei tradiţionalişti, fie ei ecologişti, fie ei adversari ai unui individualism dezlănţuit sau ai inegalităţilor prea flagrante). El pare să pună la dispoziţie un sănătos echilibru între individ şi comunitate, între propăşire şi tradiţie.

Întrebarea care se pune însă este dacă nu cumva avem de-a face cu un soi de utopism nostalgic? Implicit: poate distributismul acesta funcţiona pe scară mai întinsă în condiţiile unei globalizări care se extinde, pare-se, inexorabil, fie că ne place, fie că nu? Poate satisface complicaţiile tehnologice care ne asigură stabilitatea, progresul şi bunăstarea? Liberalismul capitalist, de la Adam Smith încoace, a adus multe binefaceri omenirii, poate în primul rând ridicarea generală a nivelului de trai şi opţiunile înmulţite ale persoanei umane. Are, fireşte, insuficienţe şi imperfecţiuni care sunt aspru criticate din toate direcţiile. Dar oare până în măsura în care putem fi convinşi să renunţăm la această modalitate de organizare a oamenilor şi a societăţii?

O problemă oarecum delicată, dar nu lipsită de ponderea ei ar mai fi şi următoarea: care sunt implicaţiile politice? Ne putem imagina un sistem distributist „natural“, fără presiuni şi supravegheri statale? Nu cumva riscăm să pierdem tocmai libertatea şi descentralizarea la care aspirăm optând pentru distributism? Simetric, se poate „răspunde“: bine, bine, dar prin ce ar fi un astfel de şir de împrejurări (chiar dacă are loc) mai supărător decât o „alianţă“ între puterea centrală şi marile concerne „îngheţate“ în poziţiile lor dominatoare garantate, adevărate braţe, continuări şi executante ale guvernanţilor? Nu cumva s-a şi apropiat Occidentul de o astfel de situaţie? Nu ştiu răspunsul la aceste întrebări, dar ele mi se par legitime şi vrednice de îngrijorare.

Repet deci, aşa cum spuneam din capul locului, nu am competenţa de a propune răspunsuri categorice într-o direcţie sau alta. Prefer să mă întorc la experienţe personale, chiar dacă acestea sunt limitate şi subiective. Astfel, când aterizam în America de la finele anilor ‘60 întâlneam în jurul meu o societate foarte prosperă şi majoritar mulţumită de sine. Aceasta, fireşte, din motive multiple. Unul din cele mai importante dintre aceste motive era tocmai un anume echilibru între marea producţie şi micile întreprinderi şi iniţiative. În America acestea erau numite pe scurt (formularea se menţine şi astăzi) „Wall Street“ şi „Main Street“. Fiecare din aceste sectoare aducea un aport specific şi se dovedea folositor cetăţeanului de rând.
De acord, între timp, în cei 30-40 de ani care s-au scurs, lucrurile s-au schimbat în bună măsură. Accentul pe marea producţie, pe reţelele tot mai extinse şi mai acaparatoare, pe o anume indiferenţă faţă de omul de rând au câştigat teren. Asta chiar şi în condiţiile în care opinia generală, unanimă aproape, a economiştilor, a observatorilor calificaţi, este că de pildă motorul pentru sporirea locurilor de muncă se găseşte în continuare şi în mod decisiv tocmai în sectorul producătorilor mici şi mijlocii. Politica ultimilor ani însă (promovata de partidul democrat şi, din păcate, şi de cel republican) împinge spre un soi de alianţă între puterile centralizate ale statului şi marile firme globalizante. Aici găsesc eu motive de serioasă anxietate.

Aş spune aşa. Fie şi numai sub formă de compensare echilibratoare, distributismul poate juca un rol benefic. O societate caracterizată prin economie mixtă, diversă, pare cea mai dezirabilă, fie că e vorba de America, de Europa sau, în mod specific, de România.

Oare nu este şi această imagine a mea tot utopică? Greu de spus. Poate că toate încercările umane de a construi un sistem al binelui şi al mulţumirii generale sunt menite să rămână utopice şi să nu se înfăptuiască pe deplin.

Ianuarie 2009, Bethesda MD

joi, 4 februarie 2010

Păcatul este un faliment economic

Risipitorul păşea pe drumul cel rău, şi când a ajuns deja pe marginea prăpastiei şi era gata să cadă în haosul iadului, un gând l-a mântuit. Ce valoare are în lume un gând! De la gând pornesc toate crimele (căderile), dar şi minunile virtuţii. Aşadar, un singur gând a fost suficient, ca un fulger, şi în ultima clipă a făcut o mântuitoare cotitură; a schimbat direcţia, a schimbat drumul, de acolo unde mergea spre iad, s-a întors spre cer.


Pentru o interpretare a parabolei fiului risipitor de către Mitropolitul de Florina, Augustin Kantiotis click aici.

Aspecte ale ideii de recapitalizare

de Alin Voicu


Paradigma remoralizării pieţelor, relocalizării economiei şi recapitalizării nevoiaşilor este un prim pas spre corecta înţelegere a alternativei reale şi profund diferite pe care o reprezintă distributismul faţă de capitalism sau alte sisteme economice. Paşii următori, reflectaţi în eseurile din volumul Economia libertăţii: Renaşterea româniei profunde (vezi aici) trebuie să ia aspecte practice, atât personale cât şi în cooperare, sociale, politice. Iată câteva elemente care pot alcătui o bază pentru aceast deziderat.

Capitalismul foloseşte ca unitate de bază a sistemului său individul – un om redus la statutul de homo oeconomicus, anulat ontologic (pentru demonstraţie, vezi aici), având cu ceilalţi oameni relaţii strict economice şi caracterizat prin două trăsături esenţiale: dorinţe pe care le vrea satisfăcute şi putere de muncă. În esenţă, omul îşi va vinde forţa de muncă în schimbul realizării dorinţelor sale sau al unor lucruri intermediare care să îl ajute în acest scop, de exemplu banii. Ideea că banul este modul în care individul îşi poate atinge ţelurile, satisface nevoile sau împlini dorinţele pare clară; şi totuşi...

Distributismul afirmă ca nu individul este celula de bază a unui sistem economic, ci persoana, relaţiile sale şi contextul său real (social, fizic, naţional). Că, de fapt, capitalul nu înseamnă bani – banii reprezintă, prin excelenţă, forma de schimb. Constatarea că aşa stau lucrurile nu e nici nouă, nici originală şi chiar în contextul capitalismului are mare succes ideea unui mod multidimensional de evaluare a performanţei economice (R.S. Kaplan şi D.P. Norton, The Balanced Scorecard, Harvard, 1996). Asta îşi doreşte distributismul: nu ceva nou, nici ceva uşor de calculat, ci ceva viu. Nu interese într-o întreprindere, un imobil, un activ distant sau generic, care odată gajat sau înstrăinat (Will Hutton şi Phillip Blond, Review the sell-off of great British companies, în „Financial Times“, 20 ianuarie 2010) poate, în mod contraproductiv, să re-concentreze capitalul de toate felurile. Recapitalizarea românului, a americanului, a britanicului etc. nu se poate face numai prin bani sau active de hârtie (titluri de proprietate, acţiuni etc.), mai degrabă recapitalizarea trebuie făcută prin capital real, fizic, capabil să producă.

Recapitalizarea este în beneficiul întreprinzătorilor şi al întreprinderilor mici, nu al întregii populaţii. Un program de recapitalizare ar fi cel mai folositor celor care sunt angajaţi în dezvoltarea de firme private, de familie sau cooperatiste. În speţă, asta înseamnă facilitarea obţinerii de capital fizic/productiv mai ales de către familii sau cooperaţii prin programe de întrajutorare de genul techshop-urilor (ilustrat de Ovidiu Hurduzeu, în articolul „A treia forţă“ şi noua revoluţie industrială, aici) sau de microfinanţare pe plan local.

S-a arătat că sursa, „naţionalitatea“ capitalului contează – uneori chiar foarte mult (Sorin Pâslaru, 20 de ani de capitalism - Dan Adamescu, patronul magazinului Unirea: Nu ne putem permite să rămânem o colonie europeană. E momentul să gândim româneşte în business, în „Ziarul Financiar“, 12 iulie 2009 – vezi aici). O condiţie necesară pentru recapitalizare este încurajarea investiţiilor de capital locale, de exemplu, prin facilitarea dezvoltării firmelor cooperatiste de finanţare în care cei care împrumută sunt totodată membri, proprietari şi beneficiari ai eventualului profit obţinut. Firmele mutuale (vezi aici) din Statele Unite, de exemplu, prezintă aceste caracteristici. Statul poate încuraja formarea firmelor de acest tip în sectorul financiar, al sigurărilor etc. Şi poate descuraja demutualizarea lor (vezi aici), făcând dificilă infiltrarea proprietarilor externi sau transformarea în alt fel de societăţi comerciale; contractarea de împrumuturi externe de către ele (prin tratament favorabil în impozitare); şi achiziţionarea lor de către alte entităţi (vezi aici articolul lui Will Hutton din „The Guardian“, 29 noiembrie 2009) prin legi specifice de protecţie, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în legislaţia franceză cu entităţile de interes local sau naţional. Eforturi în această direcţie există deja în Romania (vezi aici) în domeniul financiar, al asigurărilor, al cooperaţiei meşteşugăreşti etc. Pe de altă parte, direcţia în care se mişcă guvernul României spre a elimina noţiunea de mică întreprindere prin impozitarea profitului tuturor firmelor, indiferent de mărime, şi, în lipsa profitului, prin impunerea unui impozit minim (forfetar) este contraproductivă. Discuţii recente cu mici întreprinzători dintre studenţii de la ASE din Bucureşti arată că efectul imediat al taxei forfetare este că majoritatea acestor întreprinderi se închid. Iată un paradox nociv – oameni foarte capabili, care studiază pentru a deveni experţi în conducerea afacerilor, care, mai mult, au avut îndrazneala necesară pentru a dezvolta o mică afacere sunt eliminaţi din procesul economic.

Având finanţare, întreprinzătorul local poate fi încurajat să obţină informaţiile necesare pentru a crea o asociaţie familială, o microîntreprindere sau o cooperativă, pentru a administra afacerile sau a controla producţia în contexte specifice. În agricultură, direcţia poate fi, de exemplu, spre produsul local, organic, de înaltă calitate. În tehnologie, întreprinzătorul poate afla cum să dezvolte şi să beneficieze de pe urma invenţiilor/inovaţiilor sale etc. Să nu uităm ca Mondragón, cooperativa de mare succes din Spania, a creat şcoli vocaţionale/profesionale iar universitatea proprie (vezi aici), fondată în 1960, a fost un factor decisiv pentru mişcarea cooperatistă şi pentru dezvoltarea localităţii şi zonei Mondragón (vezi aici).

Ţinta nu poate fi însă numai eficienţa economică sau randamentul investiţiei – contextul economic, social, cultural, religios va trebui să constituie o parte esenţială, printr-un mecanism de genul Balanced Scorecard (vezi aici) şi prin încurajarea efectivă a acestor dimensiuni.