Paradigma remoralizării pieţelor, relocalizării economiei şi recapitalizării nevoiaşilor este un prim pas spre corecta înţelegere a alternativei reale şi profund diferite pe care o reprezintă distributismul faţă de capitalism sau alte sisteme economice. Paşii următori, reflectaţi în eseurile din volumul Economia libertăţii: Renaşterea româniei profunde (vezi aici) trebuie să ia aspecte practice, atât personale cât şi în cooperare, sociale, politice. Iată câteva elemente care pot alcătui o bază pentru aceast deziderat.
Capitalismul foloseşte ca unitate de bază a sistemului său individul – un om redus la statutul de homo oeconomicus, anulat ontologic (pentru demonstraţie, vezi aici), având cu ceilalţi oameni relaţii strict economice şi caracterizat prin două trăsături esenţiale: dorinţe pe care le vrea satisfăcute şi putere de muncă. În esenţă, omul îşi va vinde forţa de muncă în schimbul realizării dorinţelor sale sau al unor lucruri intermediare care să îl ajute în acest scop, de exemplu banii. Ideea că banul este modul în care individul îşi poate atinge ţelurile, satisface nevoile sau împlini dorinţele pare clară; şi totuşi...
Distributismul afirmă ca nu individul este celula de bază a unui sistem economic, ci persoana, relaţiile sale şi contextul său real (social, fizic, naţional). Că, de fapt, capitalul nu înseamnă bani – banii reprezintă, prin excelenţă, forma de schimb. Constatarea că aşa stau lucrurile nu e nici nouă, nici originală şi chiar în contextul capitalismului are mare succes ideea unui mod multidimensional de evaluare a performanţei economice (R.S. Kaplan şi D.P. Norton, The Balanced Scorecard, Harvard, 1996). Asta îşi doreşte distributismul: nu ceva nou, nici ceva uşor de calculat, ci ceva viu. Nu interese într-o întreprindere, un imobil, un activ distant sau generic, care odată gajat sau înstrăinat (Will Hutton şi Phillip Blond, Review the sell-off of great British companies, în „Financial Times“, 20 ianuarie 2010) poate, în mod contraproductiv, să re-concentreze capitalul de toate felurile. Recapitalizarea românului, a americanului, a britanicului etc. nu se poate face numai prin bani sau active de hârtie (titluri de proprietate, acţiuni etc.), mai degrabă recapitalizarea trebuie făcută prin capital real, fizic, capabil să producă.
Recapitalizarea este în beneficiul întreprinzătorilor şi al întreprinderilor mici, nu al întregii populaţii. Un program de recapitalizare ar fi cel mai folositor celor care sunt angajaţi în dezvoltarea de firme private, de familie sau cooperatiste. În speţă, asta înseamnă facilitarea obţinerii de capital fizic/productiv mai ales de către familii sau cooperaţii prin programe de întrajutorare de genul techshop-urilor (ilustrat de Ovidiu Hurduzeu, în articolul „A treia forţă“ şi noua revoluţie industrială, aici) sau de microfinanţare pe plan local.
S-a arătat că sursa, „naţionalitatea“ capitalului contează – uneori chiar foarte mult (Sorin Pâslaru, 20 de ani de capitalism - Dan Adamescu, patronul magazinului Unirea: Nu ne putem permite să rămânem o colonie europeană. E momentul să gândim româneşte în business, în „Ziarul Financiar“, 12 iulie 2009 – vezi aici). O condiţie necesară pentru recapitalizare este încurajarea investiţiilor de capital locale, de exemplu, prin facilitarea dezvoltării firmelor cooperatiste de finanţare în care cei care împrumută sunt totodată membri, proprietari şi beneficiari ai eventualului profit obţinut. Firmele mutuale (vezi aici) din Statele Unite, de exemplu, prezintă aceste caracteristici. Statul poate încuraja formarea firmelor de acest tip în sectorul financiar, al sigurărilor etc. Şi poate descuraja demutualizarea lor (vezi aici), făcând dificilă infiltrarea proprietarilor externi sau transformarea în alt fel de societăţi comerciale; contractarea de împrumuturi externe de către ele (prin tratament favorabil în impozitare); şi achiziţionarea lor de către alte entităţi (vezi aici articolul lui Will Hutton din „The Guardian“, 29 noiembrie 2009) prin legi specifice de protecţie, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în legislaţia franceză cu entităţile de interes local sau naţional. Eforturi în această direcţie există deja în Romania (vezi aici) în domeniul financiar, al asigurărilor, al cooperaţiei meşteşugăreşti etc. Pe de altă parte, direcţia în care se mişcă guvernul României spre a elimina noţiunea de mică întreprindere prin impozitarea profitului tuturor firmelor, indiferent de mărime, şi, în lipsa profitului, prin impunerea unui impozit minim (forfetar) este contraproductivă. Discuţii recente cu mici întreprinzători dintre studenţii de la ASE din Bucureşti arată că efectul imediat al taxei forfetare este că majoritatea acestor întreprinderi se închid. Iată un paradox nociv – oameni foarte capabili, care studiază pentru a deveni experţi în conducerea afacerilor, care, mai mult, au avut îndrazneala necesară pentru a dezvolta o mică afacere sunt eliminaţi din procesul economic.
Având finanţare, întreprinzătorul local poate fi încurajat să obţină informaţiile necesare pentru a crea o asociaţie familială, o microîntreprindere sau o cooperativă, pentru a administra afacerile sau a controla producţia în contexte specifice. În agricultură, direcţia poate fi, de exemplu, spre produsul local, organic, de înaltă calitate. În tehnologie, întreprinzătorul poate afla cum să dezvolte şi să beneficieze de pe urma invenţiilor/inovaţiilor sale etc. Să nu uităm ca Mondragón, cooperativa de mare succes din Spania, a creat şcoli vocaţionale/profesionale iar universitatea proprie (vezi aici), fondată în 1960, a fost un factor decisiv pentru mişcarea cooperatistă şi pentru dezvoltarea localităţii şi zonei Mondragón (vezi aici).
Ţinta nu poate fi însă numai eficienţa economică sau randamentul investiţiei – contextul economic, social, cultural, religios va trebui să constituie o parte esenţială, printr-un mecanism de genul Balanced Scorecard (vezi aici) şi prin încurajarea efectivă a acestor dimensiuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu