Intelectualul şi cultura în lumea secularizată

de Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)


Prin anii '20-'30 ai copilăriei şi adolescenţei mele se vorbea mult despre o carte a lui Julien Benda, La Trahison des clercs. Se discuta cu aprindere rolul, misiunea intelectualului în societate, şi opiniile contradictorii se ciocneau. Unii susţineau cu pasiune retragerea şi menţinerea în faimosul turn de fildeş (la tour d'ivoire), alţii cereau imperios implicarea în viaţa publică.

Era după Primul Război Mondial, şi pricina disputei se afla în apariţia curentelor moderniste, faţă de care atitudinile intelectualilor erau diferite. În general, marile conflagraţii dau naştere la mentalităţi noi, provoacă zguduiri în structurile sociale şi politice şi modificări în Weltanschaung-ul intelectualilor. Probabil ca ascuţirea instinctului de conservare face să sporească setea de viaţă materială în dauna celei spirituale. Puţini sunt aceia care, năzuind mai intens spre absolut, se izolează căutând liniştea duhului. Aşa s-a întâmplat cu modernismul atunci, aşa se întâmpla după cel de-al Doilea Război Mondial cu postmodernismul. Dar, spre deosebire de modernism care, cu precădere se aplica sau se exprima prin mutaţii în limbajul artelor (vezi Dadaismul, Futurismul, Lettrismul etc.), postmodernismul se extinde, ajungând să cuprindă toate aspectele vieţii şi impunându-se prin mijloacele politice internaţionale. Ceea ce predica este o solidaritate nu numai internaţională, căci naţiunea este supusă desfiinţării, ci planetară. Dar ce fel de solidaritate va fi aceasta? Oare cea a iubirii semenului, poruncită de Mântuitorul Hristos şi pe care Biserica o promovează? Mi se pare a vedea profilându-se mai degrabă o solidaritate în diferenţe faţă de cel pe care Nietzsche îl numea departele nostru. Căci, proiectul a ceea ce se cheamă globalizare se întemeiază nu pe valorile nobile ale culturilor tradiţionale, care începeau cu religia şi filosofia, ci pe valorile utilitare ale civilizaţiei, care sporesc egoismul până la ultimele consecinţe, atât în gândire, cat şi în acţiune. Cultura pe care încearcă să o edifice „făcătorii“ globalizării se sprijină tocmai pe aceste valori ale vieţii practice şi e departe de ceea ce susţin ei a fi, adică o sinteză a culturilor naţionale, în realitate ignorate cu totul şi menite pieirii. Iar drama, care abia a început, este mai cu seamă a popoarelor mici, dar cu frumoase identităţi culturale şi care, puse în faţa unei aşa-zise superculturi globale, încep a pierde treptat preţioasele valori ale istoriei şi culturii proprii şi aleargă după mode şi modele străine de fiinţa lor. Masele sunt, fireşte, atrase de viaţa de plăceri fără stavilă ce li se oferă în numele unei libertăţi absolute (nu departe de libertinaj) şi nu mai sunt atente la demolarea scării de valori, care menţine omul în calitatea sa de creatură a lui Dumnezeu. Au apărut, de altfel, doctrine care consfinţesc sau fundamentează noua „viziune“ despre lume şi om, ca New Age-ul american, de pildă. Abolind trecutul, această „eră nouă“ exaltă prezentul ca singura dimensiune a timpului, izgonind pe Dumnezeu din Creaţie şi luând omului demnitatea de făptură a Logosului Divin.

De altfel, mi-am permis să spun în repetate rânduri ca lupta dintre carte şi televizor mi se pare a se cristaliza în elemente materiale, cuvântul scris şi ziditor al minţii şi imaginea fugitivă, răvăşitoare de minţi, lupta dintre expresia Logosului şi cea a vrăjmaşului său. De aceea, mărturisesc întotdeauna apartenenţa mea la galaxia Gutenberg, adică la lumea Cuvântului şi refuzul de a accepta galaxia televizorului şi internetului. Acestea din urmă au devenit, de fapt, arma numărul unu a globalizării, care-l scot pe om din starea sa normală de fiinţă gânditoare şi conştientă de originea sa divină. Şi cum au cucerit aproape majoritatea minţilor contemporane şi, din nefericire, şi pe acelea ale copiilor, au devenit în mare măsură o şcoală a răului. Filmele care se dau înfăţişează cu predilecţie crime, scene erotice, scene de groază. Auzim despre copii care ucid, „fiindcă aşa au văzut la televizor“. Viaţa omului a devenit fără preţ, fiindcă nu îi mai învaţă nimeni despre omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă, Dumnezeu Însuşi este defăimat şi supus la blasfemii.

Secularizarea sporeşte şi prin astfel de initiaţive cumplite, pornite din impulsuri luciferice, cum este şi traducerea cărţii americanului Dan Brown, operând în acelaşi sens contestarea divinităţii Mântuitorului. Şi nimeni nu se alarmează. În ţara noastră atât de credincioasă în tradiţia Ortodoxiei ei, pe care nu au putut-o desfiinţa nici 45 de ani de ateism, operează astăzi influenţe venite dinspre ţările care operează globalizarea. Departe de a ajuta la formarea intelectualilor, mass-media îi deformează şi prin limbă, folosita adesea impropriu, eronat, de către persoane fără pregătire necesară.

Din nefericire, şi învăţământul suferă de pe urma imitării modelelor străine. Dintre materiile de studiu, dispar sau scad cu totul în importanţă cele umaniste: limba, literatura, istoria, filosofia etc., peste tot se cultivă cele legate de interesele societăţii de consum: finanţele, comerţul, informatica, tehnologiile etc. Metodele de predare şi examinare s-au modificat în aşa fel încât rezultatele de la faimoasele grile sunt deprimante de-a dreptul. Se pare, după statistici, că la ultimele examene de bacalaureat şi capacitate au promovat doar 30% din candidaţi, ceea ce oferă o imagine dureroasă a viitorilor intelectuali ai ţării.

Am fost fericiţi noi, profesorii bătrâni, când s-a reintrodus Religia în şcoli, având convingerea că şi pe calea aceasta se va perpetua credinţa străbună, şcoala devenind un adjuvant al Bisericii, restabilind astfel echilibrul în tabla de valori a neamului nostru.

Dar, pe de altă parte, aflăm cu stupoare despre introducerea unei materii „educative“, căreia nu-i rostesc numele, menite, zice-se, să-i ferească pe tineri de primejdiile care îi asteaptă în viaţa lor fizică. Şi de la şapte-opt ani, copiii sunt învăţaţi lucruri cu totul nepotrivite vârstei şi curaţiei lor, fiindcă inocenţa învinsă de curiozitate va intra într-un univers insidios, cu atât mai periculos cu cât e prezentat ca foarte util pentru abordarea „vieţii“. Au şi început să vină ecouri ale unor întâmplări nefaste petrecute între copii de 10, 12 şi 14 ani. Şi avem aprehensiunea orientării interesului tinerilor către aceste date care pot duce la preocupări inferioare, nocive în acelaşi timp pentru trup, pentru morală, intelect şi spirit. Doar o cateheză extraordinar de bine condusă va putea combate efectele acestei erori, ale cărei urmări ar putea ajunge de la desfrâu până la păcatele strigătoare la cer, pedepsite cu foc din cer la Sodoma şi Gomora, dar considerate astăzi ca expresii ale maximei libertăţi şi civilizaţii în lumea globalizată. Frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, cum se spunea în popor, erau comandamentele sub a căror protecţie se desfăşura viaţa noastră, atât în educaţia primită acasă, cât şi în cea din anii de şcoală în prima jumătate a secolului trecut.

După instalarea regimului comunist s-a încercat răsturnarea sistemului nostru de învăţământ, dar citadela edificată de Spiru Haret nu a putut fi clintită. S-a scos din şcoli Religia, înlocuită cu materialismul marxist, şi s-a adăugat limba rusă (pe care n-a învăţat-o şi n-o mai ştie nimeni), dar structura n-a putut fi atinsă. Pregătirea viitorilor intelectuali s-a putut realiza, în parte, în ciuda demolărilor din scara naţională a valorilor, făcute prin intermediul nespecialiştilor, instalaţi în locul marilor profesori pierduţi în închisori ca Gheorghe Brătianu, marele istoric, ori Mircea Vulcănescu, strălucitul filosof.

Astăzi însă, învăţământul nu mai modelează minţi şi suflete, fiindcă tineretul nu urmăreşte, decât cu rare excepţii, o viaţă de studiu, ci, intraţi în cursa unei concepţii hedoniste asupra existenţei, aşteaptă plăcerile pe care i le hărăzeşte societatea de consum.

Din fericire, tinerii care fac excepţie sunt îmbrăcaţi în platoşa credinţei şi avem nădejde că ei vor purta mai departe, cu vrednicie, mesajul creştin al Bisericii noastre Ortodoxe, păstrând neatins tezaurul de valori al neamului, în ciuda tendinţelor contemporane, ale promotorilor globalizării. Cu aceştia implementează planul lor de modificări esenţiale în societate, de la individ la familie, la învăţământ şi viaţă publică, întemeindu-se pe valorile civilizaţiei, şi nu pe acelea ale culturii, ceea ce interesează este informaţia, şi nu formaţia. Totul se face pentru prezent, dar nu pentru comuniune între oameni în spirit creştin, ci pentru libertatea satisfacerii oricăror plăceri, a oricăror bucurii egoiste. De formaţia unor modele pentru viitor nu se mai preocupă nimeni: nici educaţia în familie (pe cale de dispariţie cu noile dispoziţii ale legalizării căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, cu fertilizarea in vitro etc.), nici educaţia în învăţământul în care prosperă doar, cum am mai spus, disciplinele de comerţ, finanţe, informatică şi tehnologii tot mai noi şi mai în răspăr cu morala creştină. Elitele tinere, evident mai nonconformiste ca şi orişicând, fascinate de perspectivele oferite de o libertate absolută şi de înnoirile spectaculoase aduse de tehnologiile cele mai îndrăzneţe, adoptă modul de viaţă cel nou, nelegat de istoria, de tradiţiile culturii naţionale şi promovează, cu entuziasm, postmodernismul. Sigur că în ţările mai demult secularizate fenomenele se petrec cu mai puţine comoţii, ca în Franţa de pildă, unde un secol întreg, al XVIII-lea, zis al Luminilor, a pregătit mentalităţile necesare receptării înnoirilor răsturnătoare. În virtutea acestor disponibilităţi, probabil, Franţa a şters din Constituţia viitoarei Europe Unite unul dintre primii paşi spre globalizare, articolul privitor la creştinism ca religie a continentului european.

Un grup de peste 30 de francezi din Asociaţia François Maurise pentru francofonie, venit în iunie la Văratic să le vorbesc despre Uniunea Europeană, mi-au spus că nu mai au voie să poarte semnele credinţei, adică crucea sau iconiţele. Iar o chinezoaică din grup, cetăţeană franceză, dar cine ştie cum, de religie islamică, a completat „Et même la semilune, madame!“, dar nu erau afectaţi defel de radierea creştinismului ca religie a continentului şi au rămas foarte miraţi când le-am amintit celebra definiţie dată de marele lor poet Paul Valéry spiritului european, enumerând componentele sale: „filosofia greacă, dreptul roman şi Biserica Romano-Catolică“. Dar cum ne aflam după vizita Papei Giovanni Paolo II la Bucureşti şi a Patriarhului Teoctist la Roma, vizite pe care le-am urmărit cu emoţie, am înlocuit „Biserica Romano-Catolică“ prin „Biserica creştină nedivizată“, ca la începuturile ei. De fapt, mizam pe admirabila atitudine a Papei Giovanni Paolo II, care gândea atât de drept şi adânc la viitoarea soartă a unei umanităţi globalizate, adică total secularizate, şi a avertizat public despre pericolul distrugător al tendinţelor actuale care ne despart de Dumnezeu. Şi le-am mai vorbit despre o primă tentativă de unire europeană a umaniştilor creştini din Renaşterea târzie, facută de Erasmus, călugărul umanist, şi la care au aderat şi alţi preoţi şi călugări germani şi englezi. Dar iniţiativa nu a reuşit, întemeindu-se pe datele spiritului şi intelectului la care prea puţini aveau acces. Astăzi însă, apelul globalizanţilor se adresează părţii poftitoare şi profitoare din om, care atrage în jos spre mlaştina materiei, în care omului lumesc îi place să se scalde, în vreme ce omul lăuntric suferă.

De aceea îi revine intelectualului credincios misiunea de a se înrola în rândurile fiilor Bisericii, ale slujitorilor ei, pentru a lupta împotriva tendinţelor despărţitoare de Dumnezeu şi ucigătoare de suflet, urmărite de susţinătorii doctrinei New Age şi ai celorlalte ce ţintesc spre acelaşi scop: îndepărtarea omului de Creatorul, de Tatăl, de Logos-Cuvântul, Făcătorul, Mântuitorul şi Judecătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, fără de Care nimic nu se poate face şi Care este cu noi în fiecare clipă până la sfârşitul veacului.

Slăvit şi binecuvântat fie numele Lui în veci!