Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Viaţa nu mai este sacră!

de Nathalie Elgrably-Levy, cercetător la Institutul economic din Montreal

Acum un an, în urma publicării unor mesaje electronice schimbate între ei de eminenţi climatologi, izbucnea scandalul Climategate, discreditând climatologia în general şi GIEC (Grupul Interguvernamental de Experţi în Evoluţia Climei) în particular. Nu vom putem uita uşor că mesajele publicate dădeau de înţeles că, printre altele, autorii lor manipulaseră şi falsificaseră date climatice pentru a promova teza încălzirii antropogenice. Validitatea, credibilitatea şi obiectivitatea lucrărilor semnate de oamenii de ştiinţă implicaţi au fost puse ireversibil sub semnul întrebării, iar planeta se întreba dacă sunt necesare extrem de costisitoarele politici menite să combată un fenomen incert.
Climatoalarmiştii au sărit imediat să banalizeze afacerea şi continuă să-şi apere punctul de vedere invocând cele trei anchete britanice care i-au albit pe cercetători în plin scandal. Evident, faptul că aceste anchete au fost criticate pe motiv că au fost făcute în grabă de echipe părtinitoare nu pare să-i incomodeze deloc. Şi nici faptul că oamenii de ştiinţă implicaţi nu au fost interogaţi, că opiniile diferite nu au fost luate în seamă sau că două dintre anchete au fost conduse de Universitatea East Anglia, tocmai universitatea care îi găzduieşte pe cercetătorii implicaţi.
Din fericire, populaţia nu e proastă iar scandalul Climategate a fisurat atât de grav temelia mişcării verzi, încât aceasta se vede obligată acum să depună eforturi duble pentru a nu-şi pierde adepţii. Unii au ajuns chiar la fantasme ecoteroriste: este cazul colectivului britanic 10:10 care a produs spoturi publicitare sângeroase în care copii şi adulţi sunt aruncaţi în aer pentru că au contestat credinţa apărătorilor mediului.
Teza încălzirii antropogenice şi-a mai pierdut din elan după Climategate. Şi totuşi, ea pusese deja bazele unei „logici“ care deschide calea spre derivate ideologice cu consecinţe potenţial tragice. Potrivit evangheliei ecocatastrofiste, emisiile noastre de CO2 sunt responsabile pentru încălzirea climatică, de unde necesitatea de a le reduce rapid şi drastic.
Or, toate activităţile umane produc CO2, chiar şi banala respiraţie. De la lupta împotriva emisiilor de bioxid de carbon se poate aluneca uşor în atacarea omului însuşi. De altfel, multe voci se ridică în prezent pentru a denunţa suprapopularea Pământului şi a pleda pentru un control demografic prin numeroase mijloace, mergând de la limitarea naşterilor la avortul forţat, trecând prin sterilizare. Cel mai îngrijorător este că nu doar o mână de fanatici, cum se întâmpla înainte, pledează acum pentru controlul demografic, ci persoane respectabile şi influente precum Bill Gates şi David Rockefeller.
Până foarte de curând, nimic nu era mai sfânt decât viaţa omului. Peste tot şi de toată lumea, ea era celebrată, apărată şi protejată. Astăzi, unii au redus fiinţa umană la un vulgar parazit a cărui existenţă ameninţă mediul, fiind deci un cancer care trebuie combătut. Înainte se spunea vă viaţa nu are preţ. Acum, ea este măsurată în funcţie de amprenta ei de carbon.
Vom asista, oare, la un genocid în numele apărării mediului? Cine ştie! Istoria ne-a arătat că omul este capabil şi de bune, şi de rele. Iată, însă, ce putem citi într-un raport al Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA): „Efortul pe termen lung necesar pentru a menţine o bunăstare colectivă care să fie în echilibru cu atmosfera şi climatul va impune modalităţi viabile de consum şi de producţie, care nu pot fi atinse şi menţinute decât dacă populaţia mondială nu depăşeşte o cifră ecologic viabilă“. Mai degrabă îngrijorător, nu-i aşa?
(Articol apărut în „Journal de Montreal“. Traducere de Alexandru Ciolan)

vineri, 26 noiembrie 2010

MISTERELE CUVINTELOR. Pisică grasă, pisică slabă

de Alexandru Ciolan

Spre sfârşitul lui 2009, preşedintele american Barack Obama îi convoca la Casa Albă pe directorii celor mai mari 12 bănci din SUA. Cu un an în urmă, ca să nu se prăbuşească, în aceste bănci se pompaseră peste 700 de miliarde de dolari.
În ajunul întâlnirii care se anunţa a fi una de muştruluială (băncile se salvaseră, mulţumită sumelor acordate de Trezorerie, dar nu făceau nimic pentru relansarea economiei), liderul de la Casa Albă a avut, în faţa camerelor de televiziune, o izbucnire care a adus pe prima pagină a presei din lumea întreagă sintagma fat cats: "N-am candidat ca să ajut câteva pisici grase".
(A doua zi, înconjurat de felinele rotofeie, fiorosul buldog avea să dea prietenos din coadă şi să le roage să mai dea jos din osânză.) Nu ştim de când datează traducerea sintagmei în celelalte limbi romanice (fr. chat gras, it. gatto grasso, sp., port. gato gordo), dar larg mediatizata exclamaţie a preşedintelui american a contribuit, fără îndoială, ca şi în română, la popularizarea ei.
Fat cat a fost la origine - şi continuă să fie - un termen politic al englezei americane, desemnând un finanţator important al campaniei electorale. Prima atestare este din 1928, într-un comentariu al lui Frank Kent, figură rămasă în istoria jurnalismului yankeu nu pentru această sintagmă, ci pentru înverşunarea cu care îl critica, de pe poziţii conservatoare, pe Franklin Delano Roosevelt şi politica lui intervenţionistă (New Deal). Cu timpul, fat cat şi-a lărgit aria semantică, în zilele noastre sintagma putând fi aplicată nu doar sponsorilor de partid, ci şi, în general, persoanelor avute şi privilegiate, care câştigă bani pe seama altora, sau figurilor de seamă, celebrităţilor. Că o persoană bogată este văzută ca fiind grasă înţelegem, dar de unde până unde echivalenţa cu o pisică? Ei bine, nu este vorba (doar) de o pisică: în slang (argoul american), unul dintre sensurile lui cat este acela de "guy - băiat, tip, individ". Aşadar, fat cat ar fi trebuit să se traducă nu prin "pisică grasă", ci mai degrabă prin "grăsan, umflat". De altfel, unele caricaturi pentru fat cat înfăţişează un bărbat obez, cu trăsături porcine (şi nu pisiceşti), cu joben şi baston şi cu un trabuc (simbolul omului de afaceri) între degetele ca nişte caltaboşi.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

duminică, 21 noiembrie 2010

UE şi NATO nu asigură României securitatea

Interviu cu George Friedman

George Friedman este fondatorul companiei Stratfor, liderul mondial în oferirea de analize geopolitice, poreclită de unii „CIA din umbră“. A trecut prin Bucureşti şi prin România şi a vorbit pentru cei care au urechi de auzit. Să-l citim şi să-l ascultăm, vorbindu-ne despre interesul naţional şi verticalitate.

Friedman scria: Romania a fost intotdeauna o tara greu de descifrat.

Romania este greu de inteles pentru ca are mai multe parti. Nu este o tara unitara, in felul in care e Ungaria. Are regiunea carpatica, regiunea Bucurestiului, are tinutul unguresc. Este o tara cu o istorie stranie, a fost intotdeauna o natiune, dar a fost ingropata foarte mult timp. A devenit o natiune suverana doar dupa Primul Razboi Mondial, apoi, dupa al Doilea Razboi Mondial, si-a pierdut din nou suveranitatea. Este o tara care, desi isi cunoaste sufletul, isi cauta locul in istorie, in Europa si in lume. De aceea este foarte greu sa o intelegi uneori.
Este orientata spre UE, dar este una dintre multele tari din uniune al carei loc nu este acolo.
Sa ne uitam la structura de baza a UE. In centru este Germania. Germania este o putere exportatoare masiva, al carei model este ciudat, pentru ca a inceput cu un model de tara exportatoare si asta nu a incetat nici acum. Pentru ca Romania sa se dezvolte, trebuie sa profite de avantajul sau competitiv. Iar avantajul ei este sa devina o tara exportatoare. Problema este ca in centrul UE se gaseste o putere gigantica ce exporta in Romania si este foarte greu pentru Romania sa gaseseasca locul in UE unde sa-si vanda bunurile. Are o populatie foarte talentata, bine calificata, are multe avantaje, insa acum, cand este vremea ca Romania sa fie un exportator agresiv, ea este coplesita de Germania. Si pentru mine chestiunea in sine nu e UE, ci Germania si daca lasa vreun spatiu de dezvoltare. Iar problema Romaniei este una comuna si altor tari sud-est europene.
Spre deosebire de polonezi, pentru care istoria si rezistenta sunt o traditie, romanii s-au adaptat la cum bat vanturile.
Daca ne uitam la comportamentul Romaniei inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Romania incerca sa gasesca o modalitate sa isi pastreze suveranitatea si sa fie in acord si cu germanii. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a devenit un satelit comunist, dar diferit de ceilalti sateliti comunisti, incercand sa isi gaseasca propriul loc. Dar si l-a gasit intr-un mod foarte ciudat, cu Ceausescu. Dupa sfarsitul razboiului rece, Romania a vrut, mai mult decat orice, sa devina o tara normala. Iar definitia a ceea ce inseamna normal a fost pentru ea sa devina membru al NATO si al UE si apoi a crezut ca va fi ca toti ceilalti. Si in aceasta modalitate de a se adapta nu si-a definit identitatea.

George Friedman defineste problema esentiala a Romaniei:

Ca sa fii o natiune suverana e nevoie sa ai controlul asupra suveranitatii, a viitorului tau national, a puterii militare si economice pe care o ai. Romanii - si nu numai ei - si-au spus ca, daca sunt membri ai UE si NATO aceste organizatii vor avea grija de ea si ea va fi libera sa se ocupe de alte lucruri. Si cred ca asta e problema: pentru ca eu nu cred ca UE are grija de voi, in mod cert nu cred ca NATO o face, ca v-ar proteja daca s-ar intampla ceva. Traiti intr-o parte foarte periculoasa a lumii in care oricand se poate intampla ceva. Si trebuie sa va dezvoltati institutiile suveranitatii, dar asta se face greu, este scump si nu e tocmai confortabil. In aceasta faza se afla Romania.

Pentru a citi articolul integral pe Hotnews click AICI.

Corneliu Zelea Codreanu în viziunea lui Ion Cristoiu


Ion Cristoiu vorbeşte la „Profesioniştii“ despre Corneliu Zelea Codreanu. Merită să vedeţi. Click AICI.

De ce emigrează românii în Canada?

Interviu cu prof. Mihaela Fârşirotu

Vă oferim textul integral al interviului publicat de Lumina de duminică din 20 moiembrie 2010. Paragrafele cu litere aldine (groase) nu apar în „Lumina“.

Canada a devenit pentru foarte mulţi români locul de unde îşi pot lua viaţa de la capăt. Adaptarea însă este foarte grea. După cum spune doamna profesoară Mihaela Fîrşirotu, comunitatea românească a devenit importantă din punct de vedere numeric, are o presă vibrantă, multe societăţi culturale şi-şi "atestă credinţa prin comuniunea liturgică" în cele zece biserici ortodoxe din Montreal şi din împrejurimi. Emigranţii din Canada se găsesc adesea în dificila situaţie de a nu-şi găsi locuri de muncă adecvate, ceea ce conduce la plasarea lor în rândul celor cu venituri scăzute.


Care ar fi şansele ca un român, cum aţi fost dumneavoastră, să se integreze şi să trăiască mulţumit din toate punctele de vedere în Canada?

Canada este o ţară blândă, deschisă şi tolerantă din punct de vedere social şi cultural faţă de imigranţi. Dar în ciuda acestui fapt, spun experţii şi am remarcat şi eu, sistemul de imigraţie, atât la nivel federal, cât şi la nivel provincial, în Québec, nu răspunde în mod optim aşteptărilor. Mă refer deocamdată doar la aspectul economic al imigrării. Din păcate, noii imigranţi, la sosirea în Canada, se găsesc adesea în dificila situaţie de a nu-şi găsi locuri de muncă adecvate, ceea ce conduce la plasarea lor în rândul celor cu venituri scăzute. Probabilitatea de a intra în această categorie pentru nou-veniţi este, ne arată datele statistice, de aproape 40% în primii doi ani. Şi acest lucru este valabil pentru toate categoriile, inclusiv pentru cei care vin în cadrul categoriei "lucrători calificaţi". Cauzele sunt multiple. Cea mai importantă, care nu apare în statistici, cred că este nerecunoaşterea de firmele canadiene, în foarte multe cazuri, a diplomelor străine şi a experienţei anterioare de muncă. Vin apoi lipsa de experienţă şi, bineînţeles, barierele de limbă. Dacă adăugăm şi faptul că multe profesii, precum cele de medic, farmacist, inginer, avocat, dentist, infirmier, nu pot să fie practicate nicăieri în Canada şi deci nici în Québec fără o acreditare din partea corporaţiilor profesionale respective, fenomenul este uşor de înţeles. Acreditarea nu este facilă. Necesită ani de studiu, examene multe, cunoştinţe avansate de limbă, resurse financiare relativ importante şi o voinţă deosebită pentru a depăşi toate obstacolele. Un corolar important, subliniat de cei care au studiat recent imigrarea în Canada (D. Drummond şi Francis Fong, Policy Options, iulie-august, 2010), este "disparitatea crescândă" între câştigurile imigranţilor şi ale celor născuţi în Canada. Şi aceasta, în ciuda faptului că imigranţii posedă studii postliceale într-o proporţie mai mare decât canadienii nativi. De exemplu, o persoană care a sosit în Canada la sfârşitul anilor '70 câştiga în medie, în primii cinci ani de la sosire, aproximativ 85 de cenţi pentru fiecare dolar câştigat de o persoană născută în Canada. Această diferenţa s-a diminuat treptat şi, la începutul anilor 2000, imigranţii anilor â70 câştigau 98 de cenţi la fiecare dolar câştigat de canadienii nativi. Dar pentru cei veniţi la începutul anilor â90, câştigul mediu la începutul vieţii lor canadiene reprezenta doar 59 de cenţi pentru un dolar câştigat de un localnic. 15 ani mai târziu, un imigrant recent câştiga în medie ceva mai mult, dar totuşi numai 79 de cenţi pentru un dolar. În cifre absolute, diferenţa mediană de câştig între un imigrant de dată recentă şi un cetăţean născut în Canada, ambii fără studii universitare, era în 2005 de 13.927 de dolari, iar pentru cei cu studii universitare, de 27.020 dolari pe an. Acum, să mă refer la experienţa mea... Am sosit în Canada în 1977. Am început să lucrez imediat într-o firmă de export-import (am absolvit Facultatea de Comerţ Exterior, ASE). Salariul de angajare era sub nivelul unei secretare sau al unui coleg canadian, mult mai puţin calificat decât mine, angajat în acelaşi timp. După trei luni de la angajare, am hotărât să-mi continuu studiile universitare, înscriindu-mă la doctorat, la Universitatea McGill din Montreal. În ţară fusesem asistent universitar, făcusem jumătate din parcursul studiilor doctorale, iubeam cercetarea şi profesoratul, care pentru mine erau o vocaţie. Din fericire, această vocaţie mi-a oferit, fără s-o bănuiesc dinainte, calea spre o integrare rapidă în mediul canadian. La universitate, nu conta cine eşti, de unde vii, cum te cheamă. Mi s-au echivalat o parte din studii, dar pentru a fi admisă la doctorat a trebuit să fac şi un an de masterat. Un sistem pe deplin meritocratic, o atmosferă colegială şi deschisă, lipsită de discriminări, mi-au permis să termin cu succes doctoratul, să fiu angajată încă din timpul studiilor, în 1979, ca asistent universitar la o altă universitate din Montreal, UQAM - unde predau şi în prezent, în calitate de profesor universitar, şef de catedră -, şi să câştig mai multe premii, printre care, în 1985, şi premiul pentru cea mai bună teză de doctorat din America de Nord, oferit de Academy of Management din Statele Unite. Dacă mă uit la cei din jurul meu, dacă reflectez la experienţa lor, fie că este vorba despre fratele meu dentist sau despre prieteni medici, ingineri, farmacişti, economişti, contabili, o singură concluzie se impune: sunt necesare fie continuarea studiilor pentru a obţine o diplomă canadiană, fie obţinerea prin studiu şi examene a acreditării din partea corporaţiilor profesionale aferente. Cred că mulţi imigranţi, inclusiv români, au înţeles acest lucru. Universităţile sunt pline, la nivel de masterat şi doctorat, de străini, mulţi dintre ei imigranţi. Diploma canadiană este mai mult sau mai puţin un nou certificat de naştere! Dacă mai adaugi şi un "certificat de căsătorie canadian" (acum glumesc!) ca în cazul meu, soţul meu fiind canadian francez, integrarea este aproape completă. Cercul rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor se măreşte exponenţial, dincolo de microcosmosul românesc.

Totuşi, în orice condiţii, vă simţiţi câteodată pe deplin acasă în ţara în care aţi emigrat? Nu încercaţi să reluaţi, cumva, relaţiile cu cei din ţară?


Încerci să-ţi recreezi micul tău spaţiu românesc. Îţi faci noi prieteni printre români, îţi aduci familia din ţară, rămâi în contact cu ţara, cu prietenii de acasă, încerci să faci ceva pentru cei de acolo, te îngrijeşti de mormintele familiei şi respecţi datinele. În cazul meu, imediat după Revoluţie, m-am implicat în formarea unei clase manageriale în România, prin înfiinţarea şi conducerea unei şcoli de management la ASE, finanţată de Guvernul canadian cu circa 3 milioane de dolari canadieni. Am încercat să stabilesc relaţii de afaceri reciproc avantajoase între România şi mari firme canadiene, de reputaţie ireproşabilă, dar din păcate această acţiune a eşuat. În ultima vreme, m-am implicat în formarea unei coaliţii internaţionale Roşia Montană: Salvaţi Patrimoniul Nostru! Doresc din suflet, şi mă rog lui Dumnezeu, să găsesc o modalitate de a-mi aduce mica mea contribuţie la ameliorarea situaţiei din ţară. Pe plan spiritual, îmi caut din ce în ce mai mult identitatea în credinţa ortodoxă. L-am descoperit şi l-am îndrăgit în aceste căutări pe Sfântul Calinic de la Cernica. Aşa cum scrie marele teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, în "Reflecţii despre spiritualitatea poporului român": "Sfântul Calinic de la Cernica a fost contemplativ şi practic. Era omul rugăciunii neîncetate, dar şi apărătorul săracilor şi ziditorul de biserici…". Mă rog la el să mă lumineze şi să-mi îndrumeze paşii. Cred că realizarea unui echilibru între adaptare şi nedezrădăcinare, între practic şi spiritual, între "eu" şi cei din jur este singura cale spre o anumită mulţumire şi pace sufletească, în condiţiile emigrării, şi nu numai! Dar, aşa cum scria tot părintele Stăniloae, "echilibrul este un act continuu de conştiinţă şi de voinţă, care nu vine de la sine". Este un adevăr pe care îl trăiesc zilnic.

Românii din Canada au ajuns acolo, în general, pentru a avea un trai mai bun sau au fost obligaţi de anumite condiţii? Dacă e vorba de condiţii, care ar fi acestea?

Din păcate, nu am date despre motivaţia emigrării românilor după 1989. Nici înainte de 1989, dar aceasta este mai uşor de explicat. Pot doar să ofer câteva statistici privind comunitatea românească din provincia Québec, ultimele date de recensământ sunt din 2006, furnizate de ziarul româno-canadian Pagini Româneşti din 8 octombrie 2010 şi să propun o teză, neverificată, privind posibilele motive ale deciziilor de emigrare ale românilor. Mă bazez pe răspunsurile date de români la un număr de întrebări puse de World Values Survey, în 2005 - sondaj făcut la fiecare cinci ani, pe un eşantion mondial de persoane - 82.992 în 2005, provenind din toate ţările lumii, dintre care 1.776 din România. Astfel, în privinţa comunităţii româneşti din Québec, constatăm mai întâi că este surprinzător de mare: 45.000-46.000 de persoane, dintre care 70% sunt născute în afara Canadei. Numărul celor care au imigrat în Québec a fost, în general, în creştere constantă. Cei mai mulţi imigranţi români au fost înregistraţi în perioada 2001-2006 (13.640 de persoane). Numărul femeilor imigrante este superior numărului bărbaţilor. Circa 50% din românii imigranţi au studii superioare, faţă de 16,5%, media în Québec. Rata şomajului printre români este de 11,1%, faţă de 7%, media pe provincie. Salariul mediu anual al românilor este de 33.602 dolari anual, faţă de 32.074 anual, media în Québec. În schimb, salariul median este doar de 20.724 de dolari anual. Privind factorii potenţial explicativi ai emigrării, avansez teza că, în general, atunci când condiţiile economice sunt satisfăcătoare, omul nu pleacă din locul în care s-a născut, unde se bucură de o integrare socială deplină, de un sentiment de sprijin din partea familiei şi a prietenilor, de apartenenţa la diverse grupări sociale, precum şi de o afiliaţie religioasă identitară. Deci, ce se întâmplă? Sondajul de mai sus ne indică o posibilă cauză a emigrării românilor în percepţia lor negativă a propriei situaţii economice. Se adaugă un număr de sugestii de ordin sociologic şi psihologic referitoare la profilul societăţii româneşti care, din nou, ar putea explica decizia de emigrare. De exemplu, "nivelul de nemulţumire cu propria viaţă" la români este de 43%, faţă de 10% la canadieni şi de 29,4%, media mondială; 60,2% din români se declară nemulţumiţi de starea financiară a menajului. În ceea ce priveşte dimensiunea economică a vieţii, 71,5% din români aleg "un nivel înalt de creştere economică" ca obiectiv prioritar pe care ar trebui să-l aibă ţara. Profilul acesta este absolut normal conform modelului piramidal al lui Maslow, care propune o ierarhie a nevoilor şi postulează că, dacă nevoile de bază, adică cele de hrană şi locuinţă, nu sunt satisfăcute corespunzător, celelalte nevoi ierarhic superioare (de apartenenţă, de stimă faţă de propria persoană, de autodepăşire etc.) nu sunt importante pentru satisfacţia şi motivaţia indivizilor. Românii sunt de asemenea preocupaţi de nivelul criminalităţii, indicând în proporţie de 35,5% că lupta împotriva crimei ar trebui să fie un obiectiv important al ţării. Le este oare frică românilor pentru viaţa lor? Sunt, din cauza asta, dispuşi să emigreze într-o ţară cu ordinea respectată şi cu un nivel de criminalitate scăzut? Pe de altă parte, numai 21,4% din români consideră că "a face politică" este "foarte important" sau "destul de important", doar 12,3% cred "în mare măsură" şi "într-o oarecare măsură" în partidele politice şi 26,8% în sistemul de justiţie. Cel mai trist este că numai 25,1% din români au încredere în majoritatea semenilor lor. Comparaţi aceste date din urmă cu situaţia din Norvegia (65%), Suedia (63%), Danemarca (58%), Finlanda (54%) şi Canada (53%). Ce e de făcut?
Cineva spunea că „funcția supremă a corpului politic este de a da colectivității pe care o conduce sentimentul că el stăpânește destinul acesteia“. Or, cum elitele României implicate în viața politică nu se bucură de încrederea celor pe care îi conduc, și cum satisfacerea nevoilor economice este prioritară pentru o majoritate impresionantă a românilor (și aceasta, încă înainte de criză!), mobilizarea și organizarea societății civile pentru îmbunătățirea economicului prin politic devine un demers fundamental. El constă în încercarea de a face auzite opțiunile individuale şi colective și de a influența democratic mersul lucrurilor. Alfred Hirschman, un cunoscut economist american, numește acest demers „voice“. Din păcate, circumstanțele istorice ale României, mefiența românilor față de semenii lor precum și scăzuta importanță acordată de ei acțiunii politice determină ca „voice“ să fie un demers donquijotesc pe care mulți români nu îl intrevăd posibil. În consecință, pentru o parte dintre ei, nu rămâne decât soluția care le apare mai simplă, și anume emigrarea. Hirschman numește această opțiune de a nu te implica, „ieșirea“ („exit“).
Emigrarea, cu toate costurile ei bine cunoscute de dezrădăcinare şi de adaptare la alte condiţii, pare să ofere, şi de fapt o face în cadru structurat, o societate funcţională, în care poţi trăi şi munci fără să te preocupi prea mult de crearea regulilor de joc. Este suficient să le înţelegi şi să le respecţi. Un alt aspect care poate explica decizia de emigrare este percepţia românilor a unui "grad înalt de inegalitate economică". Astfel, 67,3% din români doresc ca "veniturile să fie mai apropiate". Este cunoscut faptul că, mai mult decât bogăţia absolută, bogăţia relativă sau gradul de inegalitate economică într-o societate pare să influenţeze semnificativ nivelul de satisfacţie al membrilor unei societăţi. Să nu uităm însă că, potrivit modelului lui Maslow, descris anterior, relaţia dintre indicatorii economici, cum ar fi Produsul Naţional Brut pe cap de locuitor, şi "fericirea" cetăţeanului se complică destul de rapid. "Indicatorii economici, oricât ar fi de importanţi, scrie Yvan Allaire (2010), escamotează faptul că bogăţia economică poate coexista cu un sentiment de descumpănire şi de depresie colectivă. Dincolo de un anumit nivel de bogăţie colectivă, alţi factori influenţează sentimentele de mulţumire, satisfacţie şi fericire resimţite de membrii societăţii respective". Deci, căutarea fericirii continuă neabătută, atât pentru localnici, cât şi pentru imigranţi, cu singura deosebire că aceia din urmă trebuie să-şi clădească, pornind de la zero, sistemul de suport afectiv de care au nevoie.


În general, ştiu că românii se adună în jurul Bisericii Ortodoxe de acolo. Mai ştiu că dumneavoastră contribuiţi la construirea unei biserici în Québec. Se poate vorbi de o comunitate de români, care caută să se adune, să se vadă periodic, să organizeze evenimente comune?


Deşi, numeric, comunitatea noastră este importantă, ea este fără vlagă la capitolul vizibilitate, scria ziarul Pagini Româneşti, în numărul din 26 martie 2010. Într-adevăr, nu putem vorbi despre o imagine globală coerentă a comunităţii române din Montreal. Nu putem vorbi precum grecii, italienii şi, în ultima vreme, arabii despre acţiuni majore de promovare a culturii şi obiceiurilor, despre acţiuni care ne-ar poziţiona favorabil în spaţiul mental al localnicilor şi al celorlalţi imigranţi. În mintea membrilor societăţii-gazdă, comunitatea românească din Montreal îi evocă doar câteva nume de vârfuri cum ar fi pugilistul Lucian Bute, arhitectul Dan Hanganu, avocatul Adrian Popovici, preşedintele firmei de transport aerian Air Canada, Călin Rovinescu şi alţii câţiva. Bineînţeles, imaginea lor de excelenţă în domeniul lor de activitate se răsfrânge în mod pozitiv asupra întregii comunităţi. Dar nu este suficient. Lipsei unei imagini coerente exterioare îi corespunde o lipsă de unitate internă de acţiune în cazul unor dosare importante. Sunt atât de multe probleme critice şi de actualitate care ar putea să ne unească! Dosarul Roşia Montană: Apăraţi Patrimoniul Nostru!, pentru care, în trei luni, nu s-au obţinut decât 400 de semnături, multe dintre ele venind din ţară; dosarul acţiunii de lobbying pentru introducerea Ortodoxiei în cadrul cursului de Etică şi Istoria Religiei al Ministerului Învăţământului din Québec, unde poţi găsi cele mai diverse şi mai minuscule secte, pe când credinţa a aproape 300 de milioane de ortodocşi din lume este ignorată; construirea unei biserici în cadrul singurei mănăstiri ortodoxe din Québec; organizarea unei reacţii puternice de solidaritate cu cei din ţară şi de protest faţă de măsurile de austeritate, excesiv de aspre, implementate de Guvernul actual; organizarea unui forum de dezbateri privind modul în care diaspora ar putea transfera cele mai bune practici sociale, administrative, de cooperaţie şi de afaceri din societatea de adopţie în România etc. Este adevărat că există totuşi unele iniţiative meritorii şi îmbucurătoare, care trebuie salutate şi imitate, precum lansarea şcolii româneşti "Junimea română", de către un grup de părinţi români, care se adresează tuturor elevilor de la clasa I primară până la sfârşitul nivelului secundar şi care oferă, pe baze voluntare şi cu mijloace financiare proprii, un număr de cursuri, printre care şi istoria, şi geografia României. De asemenea, aş consemna existenţa unei prese româneşti vibrante - patru ziare numai în Montreal -, activităţi muzicale şi literare, cum ar fi Cenaclul "Eminescu", o librărie de carte românească şi, bineînţeles, atestarea credinţei prin comuniunea liturgică, în peste zece biserici ortodoxe în Montreal şi împrejurimi.

Ca economist, ce ne puteți spune, la modul general, despre modelul economiei românești, așa cum se conturează, odată cu integrarea europeană?

Problema fundamentală a integrării Romaniei în Uniunea Europeană așa cum se prefigurează din anunțurile făcute de Bruxelles în ultima vreme (a se vedea Raportul Final al Grupului de Lucru al Consilului European, 21 0ctombrie 2010) este acceptarea neoficială, în viitorul apropiat, a cedării suveranității în privința politicii fiscale, și apoi, odată cu introducerea monedei euro în România, și în ceea ce privește politica monetară.
Este bine cunoscut că prin pactul de stabilitate şi de creştere (PSC) semnat de țările membre, fiecare țară se angajează să respecte un plafon al deficitului anual de 3% din PIB și o datorie guvernamentală pe termen lung de maximum 60 % din PIB-ul țării respective. Menținerea unei monede comune este condiționată de respectarea acestor deziderate. Or, o monedă comună nu poate fi menținută în condițiile în care nivelul de productivitate și de dezvoltare a diverselor țari membre este foarte diferit. Tot așa, când politicile fiscale sunt şi ele deosebite. Aceasta a fost o fragilitate structurală a monedei euro, de la bun început, și ea devine acum evidentă din cauza crizei financiare care, la rândul ei, a provocat o criză macroeconomică.
Trebuie subliniat că zona euro nu este o federație cu un guvern central, cum sunt Canada sau SUA. În Canada, menținerea unei monezi comune, dolarul canadian, în condițiile disparităților economice între diferitele provincii și ale unor fiscalități diferite, se rezolvă prin numeroase mecanisme de coordonare, de plăți, de transferuri și prin alți stabilizatori.
În lipsa unui guvern central, Consilul European propune în raportul său din 21 octombrie un număr de măsuri severe, privind dreptul acordat Comisiei Europene de a verifica bugetele țarilor din zona euro și de a impune sancțiuni de sute de milioane de euro celor care nu respectă regulile pactului de stabilitate. „… concret, se notează în raport, trebuie să se pună cu preponderenţă accentul pe datoria publică şi viabilitatea finanţelor publice, întărind respectarea regulilor şi supravegherea pentru ca regulile bugetare naţionale să reflecte regulile bugetare ale Uniunii Europene…. Pentru ca aceste reguli să devină mai eficace în viitor, trebuie sî se aplice, în mod progresiv, un larg număr de sancţiuni şi de măsuri care vor fi de ordin financiar şi politic. Aceste măsuri sunt de natură preventivă, ca şi de natură corectivă, intervenindu-se în stadiul timpuriu în procesul de supraveghere bugetară“ (pag. 1). „Suntem acum ca planificatorii centralizatori ai comunismului. Ştim totul“, spune în batjocură un membru al birocrației europene (The Economist, 2 octombrie 2010), referindu-se la natura acestor măsuri.
Cei care refuză să-și reformeze economiile vor fi penalizați. Liderii europeni au acceptat recent să-și depună bugetele la Bruxelles pentru verificare, cu 6 luni mai devreme decât era cazul înainte. Țarile vor fi supravegheate nu numai pentru deficite și datorii pe termen lung, ci și pentru scăderea competitivității economice și pentru diversele dezechilibre economice şi financiare. Sancțiunile pentru recalcitranți vor include avertizări și amenzi. Acestea se vor aplica la început doar pentru zona euro. Dar mai târziu, se va instaura un sistem paralel, în care penalizarea se va face prin blocarea subvenţiilor promise de UE țărilor membre care nu au încă euro ca monedă.
Așa cum raportează revista britanică „The Economist“, Marea Britanie își exercită prerogativa de a nu participa la acest nou pact. Revista raportează, de asemenea, surprinderea unui înalt funcționar al Uniunii în fața dorinței exprimate de mai mulți membri „non euro“ de a li se pune cătușe la mâini, spunând „Vrem sancțiuni“. Să fie și România printre ei? Este un act inimaginabil, chiar și într-o federație. Unui canadian nici măcar nu i-ar putea trece prin gând că guvernul federal de la Ottawa ar putea cere Quebecului sau oricărei alte provincii canadiene să-i pună pe masă, spre verificare și sancționare, bugetul provinciei. Dacă o asemenea măsură ridicolă ar fi propusă, Canada ar exploda. Iar în Europa vorbim de țări suverane și nu de provincii!
În prezent, România are încă posibilitatea, atâta timp cât nu a intrat în zona euro, de a folosi flexibilitatea monetară de care dispune. Devalorizarea leului ar stimula exporturile și industria turistică. În viitor, odată intrată în zona euro, acest mecanism va dispărea şi el.
România a văzut în integrarea europeană un mijloc de dezvoltare și de ridicare a nivelului de trai al populației. Până în prezent, nu a făcut însă decât să-și asume costurile convergenței, manifestate în dezechilibrele economice și financiare de care suferă. În viitor, își va asuma costurile unei suveranități ciuntite. Beneficiile însă vor intârzia să se facă simțite, dacă se vor face simtite vreodată, în noul context de austeritate și de filozofie economică care pare să fi descins, în sfârșit, pe bătrânul continent!
J.M. Barosso, președintele Comisiei Europene, o spune fără menajamente: „S-au dus vremurile în care se făceau cheltuieli pentru stimularea economiei; acum au sosit timpurile pentru tăieri din buget“ („The Economist“, 2 octombrie 2010).

vineri, 19 noiembrie 2010

Demascarea pretenţiei de autonomie a secuilor, printr-o scurtă analiză a inconştientului naţional al secuilor şi al maghiarimii

de Attila Nagy (Puli)

O scurtă analiză a inconştientului naţional al secuilor şi maghiarilor ne va ajuta să găsim acele elemente care infirmă pretenţiile autonomiste.
Noi am scris de nenumărate ori că autonomia este o invenţie a conştiinţei secuieşti care nu provine din străfundul sufletului nostru. La baza pretenţiilor autonomiste nu găsim o justificare adâncă pentru a pune în valoare energiile noastre sufleteşti. Voinţa de autonomie aparţine mentalului de suprafaţă, gândirii care încearcă să raţionalizeze situaţiile, dar nu exprimă o dorinţă pornită din suflet.
Secuii se gândesc la autonomie dar, în mod inconştient, acţionează împotriva ei. De pildă, la alegerile prezidenţiale l-au votat pe Băsescu, care s-a pronunţat clar împotriva autonomiei. Secuii gândesc la autonomie, dar fac exact contrariul, îl votează pe Băsescu, care nu vrea autonomie. Votul dat lui Băsescu a decurs din inimă sau din dorinţă, construită pe baza unui calcul mental? Unde a acţionat mintea şi unde inima?
Prin firea lor, secuii sunt puţin înclinaţi spre agresivitate – nefiind agresivi se lasă seduşi de discursuri agresive cum ar fi cele ale extremei drepte Jobbik. Şi Băsescu are ceva agresiv în comportament. Nici unul dintre preşedinţii României nu i-a vizitat pe secui atât de des. Oare există o simpatie reciprocă stabilită la nivelul agresivităţii? Este posibil ca simpatia secuilor pentru Băsescu să fie reală, în ceea ce-l priveste pe Băsescu, ea este clar un truc. Agresivitatea secuiască nu are sprijin în străfundurile sufletului nostru, ea derivă doar din voinţa de autonomie.
Autonomia este o construcţie mentală, exterioară sufletului şi trădată mereu de inconştientul colectiv secuiesc. Cum ar putea oare să reuşească o mişcare autonomistă care vine în contradicţie cu inconştientul colectiv al secuimii? Nu cumva în voinţa de autonomie continuă să se oglindească o istorie tragică în care am dorit ceva aflat în dezacord cu inconştientul maghiar sau secuiesc? Nu ne-am orientat niciodată după semnalele venite din străfundul sufletului nostru! Am omis să vedem că tragedia noastră a fost cauzată de dezacordul dintre minte şi inimă. Acest lucru nici măcar nu a intrat în atenţia gânditorilor maghiari, nu mai vorbesc de rezolvarea în profunzime a problemei, care ar trebui să înceapă cu armonia dintre minte şi inimă, aşa cum se întâmplă în spiritualitatea ortodoxă. Doar atunci când mintea lucrează în armonie cu sufletul, voinţa naţională vine din adâncul sufletului.
Şi ne întrebăm: Nu cumva simpatia faţă de Băsescu, care este destul de popular printre secui, dincolo de agresivitatea de care am amintit, provine dintr-o nesiguranţă colectivă a secuilor? Se ştie că un conducător perceput a fi puternic poate inspira un fals sentiment de siguranţă.
Putem să facem o legătură între obiectivele autonomiei, care este o construcţie pur mentală, şi frica secuilor. Eugen Drewermann, teolog şi psiholog romano-catolic german scrie că o morală bazată numai pe raţionamentele conştiinţei este exterioară omului, nu-l satisface în adâncurile sufletului, ba chiar agravează situaţia sa, îi adânceşte frica din suflet, care este adevărata problemă a fiinţei umane. Aşa cum spune Drewermann, frica se naşte în mintea omului despărţit de Dumnezeu; frica provine dintr-o conştiinţă lipsită de Dumnezeu, din dezacordul dintre minte şi suflet, din netrăirea conţinuturilor provenite din inima omului.
Acum ne întrebăm: Construcţiile autonomiste pur mentale, aflate în contradicţie cu străfundurile sufletului secuiesc şi lipsite de Dumnezeu, nu cumva exprimă tocmai frica omului despărţit de Dumnezeu?! Cum ar putea să dureze, să fie viabile cerinţele secuilor născute din frică, nişte reacţii care încearcă doar să mascheze frica?!
Jung a scris că tragedia omului occidental este o problema religioasă. Noi credem că situaţia de criză a omului vine din neexperimentarea vie a străfundurilor sufletului său, din contradicţia dintre minte şi suflet şi, drept urmare, din neexperimentarea vie a Adevărului întrupat. Aceasta este şi problema colectivă a maghiarimii şi ea îmbracă un aspect mult mai accentuat. Dacă ne oprim la problema autonomiei, la problema drepturilor minorităţilor, ne oprim la suprafaţă, discutăm în mod superficial şi nu vedem că problemele noastre au cauze adânci, care ţin de inconştientul nostru colectiv. Rezolvarea lucrurilor numai la suprafaţă, fără a armoniza mintea cu sufletul şi fără să luăm în consideraţie lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum se obişnuieşte în cultura occidentală, ne-a dus la o catastrofă naţională.
Drewermann spune că rădăcina depresiei, a nevrozei provine dintr-o situaţie în care omul nu are o relaţie vie cu Dumnezeu. Depresia este boala noastră naţională, ea trădează o epuizare a voinţei de a mai trăi. Aceasta se reflectă şi în mentalul autonomist. Conştiinţa autonomistă e optimistă, dar inconştientul o trădează, îi dictează nevoinţa de a trăi ca naţiune. Dintr-o contradicţie de genul acesta nu poate ieşi nimic viabil. Autonomia devine o slăbiciune când nu este susţinută de o temelie interioară pe care să se înalţe o construcţie sufletească a mişcării autonomiste.
Problema distanţării dintre minte şi suflet şi de Dumnezeu pare a fi cel mai grav lucru la noi, la unguri. Este fondul însuşi al crizei de identitate a maghiarimii. O identitate naţională vie este bazată pe armonia dintre minte şi suflet şi pe o convieţuire vie cu Dumnezeu. La baza identităţii naţionale trebuie să stea armonia minţii cu sufletul în prezenţa lui Dumnezeu. O conştiinţă naţională, dacă nu are la bază armonia dintre minte şi suflet, dacă conştiinţa naţională nu are legătură cu Dumnezeu, este slabă, se bazează numai pe o frică ascunsă. O astfel de identitate naţională va fi totdeauna şovăielnică; oricât de tare s-ar arăta la suprafaţă, chiar tăria suprafeţei îi trădează frica ascunsă. În Ungaria, ungurii se minunează cât de tare este conştiinţa naţională a secuilor. Dar această tărie este exterioară, trădează o frică, o nelinişte, o nesiguranţă colectivă interioară. Secuii cer autonomie – altfel spus, cer siguranţa exterioară pe care cred că le-ar oferi-o instituţionalizarea autonomiei – pentru a compensa frica lor de a-şi scruta propria natură interioară, de a avea o identitate naţională adevărată, o viaţă interioară întru Dumnezeu.
Noi pornim de la premisa că sufletul colectiv al secuimii şi al maghiarilor este tare bolnav. Noi, ungurii, totdeauna îi acuzăm pe alţii pentru nenorocirile noastre naţionale, dar inconştientul nostru ne trădează, dă semnalul că naţiunea maghiară, în adâncurile ei sufleteşti pare că trage să moară, parcă ar vrea să dispară. La o naţiune sănătoasă, vitalitatea provine din inconştientul naţional. La noi, ungurii, inconştientul parcă ar vrea să ne sfârşească – acolo unde raţiunea naţională (conştiinţa) nu este în armonie cu inconştientul naţional, acolo unde nu sunt asumate şi trăite conţinuturile şi energiile interiorului, care sunt semnele transcendenţei, se pierd energiile colective şi vine moartea naţiunii.
Oare voinţa de autonomie la secui este un semn de vitalitate?! Dacă ne uităm la comportamentul inconştient al secuilor, nu. Inconştientul vrea moartea, raţiunea vrea altceva, doreşte autonomia pentru ca secuimea să nu dispară. Aceasta este o contradicţie care demască mişcarea pentru autonomie a secuimii şi orice mişcare naţionalistă maghiară aflată în neconcordanţă cu străfundurile sufletului maghiar şi fără relaţie cu Dumnezeu. Chiar dacă vom reuşi să dobândim autonomia, nu va fi de mare folos în timp, întrucât energiile pustiitoare ale inconştientului secuiesc vor acţiona în continuare pentru a ne distruge; fără o vitalitate sufletească lucrătoare în lumina lui Dumnezeu, o autonomie exterioară nu va putea împiedica procesul de dispariţie a secuimii. O adevărată mişcare autonomistă, ca să fie viabilă, trebuie să se bazeze pe armonia dintre minte şi inimă desfăşurată prin lucrarea divină. Orice alt fel de autonomie este înşelătoare, un fals succes care înseamnă de fapt o moarte ascunsă.
Problemele enunţate mai sus sunt şi ale omului în general. Aş îndrăzni să spun că împărtăşim multe dintre aceste probleme cu Românii – Românii au însă un avantaj faţă de noi, au religia ortodoxă, care este o mărturisire vie a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor.
După o privire scrutătoare aruncată în adâncurile sufletului secuiesc, noi am ajuns la concluzia că pretenţia de autonomie nu reprezintă o voinţă reala provenită din inima naţiunii secuieşti. Este o cerinţă artificială creată de o minte care acţionează în dezacord cu sufletul. Pretenţia de autonomie este răspunsul bolnav al unui popor al cărui suflet se află în profundă suferinţă.

Când aud de cultură… (VII). Multiculturalism vs interculturalism

de Alexandru Ciolan

Asociate în genere cu lumea americană (a se citi: din Statele Unite), multiculturalismul şi interculturalismul sunt, de fapt, invenţii, lexicale şi conceptuale, canadiene, născute la mijlocul secolului XX pentru a oferi un răspuns politic nevoii (şi, mai ales, voinţei) de a prezerva diversitatea culturală a federaţiei, în cadrul căreia se vorbesc două limbi oficiale, engleza şi franceza, şi sunt recunoscute regional opt limbi ale populaţiei indigene. Termenul multiculturalism a fost folosit pentru prima dată într-un raport din 1965 al Comisiei Canadiene pentru Bilingvism şi Biculturalism, iar după 1970 a desemnat politica federală în domeniu. Interculturalismul a fost reacţia Canadei francofone la multiculturalismul federal şi este o noţiune reiterată şi susţinută consecvent de guvernele succesive din Quebec, chiar dacă nu a primit încă o definiţie oficială. Mai bine să faci fără să spui decât să spui fără să faci…
Presa americană a început să vorbească despre multiculturalism la începutul anilor ’70, dar abia în anii ’80 termenul era larg răspândit şi cunoscut, pentru ca spre începutul anilor ’90 să stârnească aprige controverse asupra politicilor guvernamentale în materie de recunoaştere şi promovare a culturilor de grup.
Dicţionarele de limbă (şi cele englezeşti, şi cele franţuzeşti, şi cele spaniole etc.) definesc multiculturalismul ca „prezenţă simultană a mai multor culturi într-o societate“. Acesta este însă doar primul palier semantic, cel descriptiv, care nu face decât să numească o stare de fapt. Pe al doilea palier, cel al limbajului specializat (juridic-politic), termenul desemnează o intenţionalitate, ba chiar o prescripţie: „promovarea culturilor minoritare (etnice, religioase), mai ales la nivel instituţional (şcoli, comunităţi locale, naţiuni)“. Ideologia multiculturalistă şi acţiunea practică în care ea se materializează vizează, de fapt, „discriminarea pozitivă“ a minorităţilor pentru a le aduce la acelaşi nivel de recunoaştere şi privilegii cu majoritatea (care se presupune că nu are nevoie de ajutor) şi a asigura astfel un florilegiu de mentalităţi şi sisteme de valori, fără un centru opresiv şi asimilator.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 18 noiembrie 2010

Remunerarea justă, o provocare în faţa întreprinzătorilor: John C. Médaille

(material postat în data de 3 nov. 2010 pe site-ul Universităţii Panamericane, IPADE Business School, din Mexic)

Justa retribuire a celor care fac parte dintr-o organizaţie este una dintre sarcinile fundamentale ale oricărui tânăr întreprinzător care îşi propune să facă afaceri în mod responsabil, a spus John C. Médaille, de la Universitatea din Dallas, cu ocazia participării sale, pe 12 octombrie, la cea de a XIII-a Săptămână Internaţională „Competiţie şi integritate. Responsabilitate socială“, organizată de MEDEX (Executive MBA) la IPADE Business School, din Mexic.
„Salariile sunt o parte a justiţiei distributive, problema este că nu pot fi calculate cu exactitate, pentru că modul de a o face variază de la o cultură la alta. Economia, la ora actuală, este o ştiinţă care a eliminat dreapta judecată şi a pus în locul ei calculul; întreprinzătorul ştie că pentru a lua decizii are nevoie de judecată. În afaceri, nici una dintre decizii nu se reduce la calcul“, a subliniat profesorul american.
De aceea, i-a îndemnat pe cei peste 500 de studenţi de la Programul Executive MBA prezenţi să se străduiască să edifice o societate bazată pe binele comun şi să pună bazele unei noi economii mondiale în care practica economică să ţină mereu seama de considerentele etice.
„Noile economii trebuie să fie reconstruite, iar aceasta este responsabilitatea care vă revine dumneavoastră. Gândiţi-vă dacă profesia pe care aţi ales-o este doar o modalitate de acumulare a unor bunuri materiale sau dacă o veţi transforma într-o vocaţie în slujba voastră înşivă şi în slujba societăţii. Decizia trebuie să o luaţi acum“, i-a îndemnat profesorul american pe cei prezenţi.
În acest sens, a subliniat că liderii tineri au o profesie crucială, pentru că au puterea de a provoca o schimbare mondială.
Médaille, apărător al distributismului (termen utilizat pentru a desemna larga distribuire a bunurilor productive, aflate în proprietatea cât mai multor persoane şi nu câtorva), a insistat că afacerile, ţinând de universul uman, trebuie să fie reglementate adecvat de către justiţie: „Înainte, responsabilitatea socială a corporaţiei nu era considerată esenţială, de aceea risca să fie socotită facultativă, or acum vedem că nu este decât o practică justă pentru a conduce o afacere“.
Profesorul Médaille a adăugat că de aceea liderii viitorului trebuie să se concentreze pe crearea unei comunităţi de întreprinzători care, mai degrabă decât deţinătorii unei colecţii de persoane care îndeplinesc o funcţie, sunt conştienţi că participarea fiecăruia permite îndeplinirea unor sarcini importante pentru organizaţia în ansamblu.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

miercuri, 17 noiembrie 2010

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (VII)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

5. Concluzii: Factorii succesului în cele trei ţări
Există câteva elemente care au contribuit la succes în cele trei regiuni studiate, elemente care nu pot fi sau nu pot fi cu uşurinţă reproduse în altă parte. Unul ar fi prezenţa tarifelor în Spania pe vremea dezvoltării cooperativelor Mondragón. Altul este structura federată din Italia, care se aliniază cu partidele politice – ceea ce creează o puternică solidaritate în cadrul fiecărei federaţii, care străbate toate sectoarele cooperatiste. În ultima vreme, în Franţa, larg acceptatul concept de „economie socială“ în care mişcarea cooperatistă a lucrătorilor joacă un rol de frunte a încurajat politicile publice de sprijinire a SCOP-urilor. Există însă şi numeroase elemente care pot fi regăsite în cele trei regiuni, sau în două, care pot fi reproduse şi care contribuie semnificativ la întărirea sectorului cooperatist al lucrătorilor.
Mai întâi, un element comun care poate fi întâlnit atât în Italia, la Mondragón şi în Franţa este capitalul accesibil lucrătorilor cooperatori: 3% din fonduri în Italia, Caja de la Mondragón şi SOCODEN şi IDES din Franţa. Acolo unde aceste fonduri sunt accesibile doar pentru cooperativele sociale şi ale lucrătorilor sau pentru întreprinderile sociale de orice tip, se folosesc de ele mai ales mişcările cooperatiste sociale şi ale lucrătorilor. La aceste oaze de capital cooperatist se recurge în cazurile de criză ale cooperativelor – prin împrumuturi şi în unele cazuri prin granturi, ceva rar într-o ţară precum Canada. Ele constituie o cheie importantă a succesului. Există o mai mare deschidere spre investiţiile nemembrilor decât există în Canada; cel puţin în Italia şi Franţa, investitorii nemembri putând deţine un procent important din acţiuni şi din voturi. Există, de asemenea, în multe cazuri, în fiecare dintre regiunile studiate, subvenţii ale statului şi înlesniri fiscale, acordate în condiţii clar definite, cooperativelor lucrătorilor.
În al doilea rând, fiecare dintre regiuni acordă asistenţă tehnică lucrătorilor cooperatori în faza de început a întreprinderii. În Italia, suportul tehnic este oferit de agenţii guvernamentale regionale pentru dezvoltare, iar în Franţa şi la Mondragón de asociaţiile cooperatiste înseşi.
În al treilea rând, în toate cele trei locuri studiate există o rezervă indivizibilă obligatorie, prevăzută în legislaţie, în plus faţă de cerinţa de a împărţi angajaţilor restul profitului. Dintre ţările dezvoltate care au un sector cooperatist similar dar din a căror legislaţie lipseşte rezerva obligatorie amintim: Statele Unite, Canada (cu excepţia Quebecului), Germania, Belgia, Irlanda, Olanda şi Japonia. În Japonia, totuşi, este aşteptată prima lege dedicată cooperaţiei lucrătorilor, iar Federaţia naţională pledează pentru includerea în lege a obligativităţii rezervei indivizibile.
Comisia Europeană statuează: „În acord cu principiile cooperatiste şi cu caracterul cooperativelor ca asocieri de persoane mai degrabă decât de capital, rezervele ar trebui să nu fie distribuite membrilor la dizolvare. În multe cazuri, principiul «distribuţiei dezinteresate» este adoptat, rezervele şi bunurile nete neputând fi distribuite la dizolvare decât altei organizaţii cu scopuri similare. Ţările cu reglementări specifice referitoare la crearea de rezerve (şi distribuirea rezervelor la lichidare) sunt în general cele în care cooperativele au un statut diferit de cel al celorlalte entităţi economice“. Rezerva indivizibilă este parte a pactului cu guvernarea – este punctul esenţial care reflectă sprijinul guvernamental.
În al patrulea rând, pot fi întâlnite structuri ale unor federaţii sau consorţii care sprijină, ghidează, direcţionează şi ajută la educarea lucrătorilor cooperatori. Fiecare dintre regiunile studiate are puternice asociaţii federate, întreţinute din cotizaţiile membrilor. Ele coordonează şi asigură disponibilitatea sistemelor integrate de sprijin, care includ educaţia, capitalul, suportul tehnic, sprijinul în perioade de criză etc. Demn de menţionat este faptul că ele sunt organizate mai mult pe sectoare economice decât regional.
În al cincilea rând, există semnificative concentrări pe industrii, ceea ce uşurează grupările pe sectoare industriale, facilitează expertiza specifică fiecărei industrii şi face posibile economiile de scară. În Italia, ariile de focalizare sunt: servicii sociale, catering, construcţii, alimentaţie, manufacturare, transporturi, întreţinere şi procesare. La Mondragón, sectoarele care cunosc concentrări sunt: bunuri gospodăreşti şi aparate de uz casnic, echipament sportiv şi pentru timpul liber, componente industriale (componente pentru automobile şi instalaţii domestice, garnituri şi racorduri) şi construcţii. În Franţa, sectoarele mai importante sunt: construcţii, comunicaţii şi manufacturare.
În al şaselea rând, simţul de solidaritate şi inter-cooperare este foarte important. Italia are probabil cel mai puternic simţ al solidarităţii, care străbate toate sectoarele cooperaţiei. Acesta se manifestă în sprijinul reciproc al cooperativelor, iar unul dintre rezultate este abilitatea de a forma un front comun în relaţiile cu guvernul, ajutând la crearea cadrului politic extrem de favorabil. Cu toate că sunt divizate în trei federaţii italiene diferite, aliniate politic, în cadrul fiecărei federaţii există suficientă integrare pentru a crea o dinamică importantă.
În sfârşit, faptul că sectoarele cooperaţiei lucrătorilor din fiecare regiune studiată au devenit atât de largi face ca ele să fie luate în serios: de restul mişcării cooperatiste, de guverne, de public. Aşa cum a spus Bruno Roelants în timpul întrevederii noastre cu el, „Puterea naşte putere“. În Spania, cooperativele lucrătorilor formează partea cea mai importantă a sectorului cooperatist; în Italia, cooperativele lucrătorilor formează aproape 50% din întreaga mişcare cooperatistă. Mărimea lor influenţează percepţia; mişcarea cooperatistă a lucrătorilor este luată în serios atât în Italia cât şi în Spania. În Franţa, cu toate că sectorul cooperatist al lucrătorilor nu este foarte mare, el se bucură de succes, supravieţuind şocurilor economice mult mai bine decât alte firme.
În spatele acestor elemente comune se pot întrevedea raţiuni specifice ale succesului în fiecare dintre regiunile studiate. În Franţa, sistemul extrem de eficient dezvoltat pentru a încuraja conversia în SCOP-uri a afacerilor din care se retrag proprietarii ajută la creşterea cooperativelor lucrătorilor. La Mondragón, accentul pe formare şi educaţie a fost una dintre cheile succesului cooperativelor, în măsura în care a permis o abordare relativ centralizată a organizării mişcării. În Italia, reţeaua flexibilă a servit, neîndoielnic, binelui mişcării.
Dr. David Ellerman, fondator al ICA Group din Boston, explică extrem de convingător de ce este important să studiem regiuni precum Mondragón:
„(Mondragón) arată în principal că există o cale alternativă de organizare a locurilor de muncă şi de contribuţie socială. Întotdeauna există visători şi multe idei, dar nu ştim care dintre ele funcţionează. Aici avem un exemplu de idee care funcţionează, şi nu e vorba de bomboane şi acadele, ci de produse tehnologic sofisticate, iar lucrul acesta este remarcabil… iar în parte este calea pe care a mers întreaga dezvoltare în regiunea Mondragón… iar acesta este un model de la care alte popoare ale lumii ar putea avea de învăţat…
Unul dintre motivele pentru care Mondragón este atât de important este acela că indică o alternativă reală, iar ei ştiu răspunsul la întrebarea cum să ajungi de aici acolo… şi că se poate face şi altfel“.
Studiind mişcarea cooperativelor lucrătorilor din Italia, Mondragón şi Franţa, ne putem inspira din ele şi putem deveni încrezători. Este o sursă de inspiraţie să vezi dimensiunea mişcărilor, interconectarea cooperativelor, sprijinul guvernelor, inovarea şi rezistenţa la crize economice. Este de asemenea o sursă de inspiraţie să ştii că succesul lor se bazează pe valorile lor, pe cooperare, solidaritate şi responsabilitate socială. Speranţa noastră aici, în Canada este să găsim solidaritate printre lucrătorii înşişi ai cooperativelor şi împreună cu întreg sectorul cooperatist şi cu guvernanţii să construim aici un sistem comparabil – să construim o mişcare comparabilă de cooperative ale lucrătorilor care se sprijină reciproc.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

marți, 16 noiembrie 2010

Despre post

Pr. Arsenie Boca

Când protivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcina şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. „Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate.“ Aşa vine că fiecare ducem o povară în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteala, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multă mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă – care cearcă pe toţi – şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta mântuirii.

Rugăm vocea adevărată a IMM-urilor să se pronunţe!

de Stacy Mitchell

(publicat în Yes!Magazine, 2 noiembrie 2010)

[…] Camera de comerţ a Statelor Unite (U.S. Chamber of Commerce), care se prezintă drept „vocea lumii afacerilor“ insistă că activităţile sale servesc intereselor business-ului american în cel mai larg sens al cuvântului. Grupul pretinde că reprezintă trei milioane de firme comerciale şi afirmă că 96% dintre ele sunt firme mici, cu mai puţin de 100 de angajaţi. Este o cifră impresionantă – una pe care Camera de comerţ o flutură în comunicatele de presă; această cifră este folosită şi ca argument pentru a-şi legitima şi a da greutate considerabilă acţiunilor ei de lobby de pe Colina Capitoliului.
Dar este o pretenţie falsă. U.S. Chamber of Commerce ajunge la această cifră numărând toate business-urile care sunt membre ale camerelor de comerţ locale sau care aparţin statelor americane. Aceste grupuri sunt însă entităţi independente. Multe dintre ele plătesc câteva sute de dolari pe an că să se afilieze Camerei de comerţ a SUA pentru a beneficia de unele discounturi şi alte programe. Dar nu au nici o posibilitate de a influenţa activităţile Camerei, campaniile ei de lobby şi de susţinere a oamenilor şi partidelor politice – şi multe dintre aceste business-uri, aflăm acum, nu sunt de acord cu părerile ei.
Numărul de membri reali al U.S. Chamber of Commerce este de 300.000 de business-uri. În vreme ce IMM-urile reprezintă o parte proeminentă a imaginii sale publice, conducerea Camerei este dominată de marile corporaţii. Printre cei 125 de membri ai board-ului se găsesc reprezentanţi a numai două camere locale şi ai unui grup restrâns de mici întreprinderi. Restul board-ului conţine un veritabil „Who’s Who“ al celor mai puternice corporaţii din ţară: Pfizer, Alcoa, J.P. Morgan şi aşa mai departe.
Bugetul Camerei de comerţ este însă şi mai strâmb alcătuit decât board-ul. În 2008, o treime din cei 147 de milioane de dolari pe care i-a strâns Camera proveneau de la numai 19 companii. (Nu se ştie de la care companii. Legea americană cere ca în declaraţia de venituri anuale să fie dezvăluite sumele primite dar nu şi numele donatorilor.)
Camera de comerţ a SUA nu este „vocea business-ului“. Este vocea câtorva companii gigantice; ele folosesc Camera pentru a-şi impune agenda politică, ascunzându-şi propriile interese în spatele unei imagini oferite de milioane de IMM-uri.
Peste 90% din reclamele TV plătite de Cameră, din timpul alegerilor din acest an, atacau candidaţii democraţi şi îi lăudau pe republicani. Camera declară insistent că sprijinul pe care îl acordă republicanilor reflectă părerile proprietarilor de IMM-uri care, prin natura lor, sunt conservatori şi împart cu rivalii lor mai mari (marile corporaţii, n. trad.) aceeaşi ostilitate împotriva guvernului.
După cum arată un sondaj independent al American Express, proprietarii de IMM-uri oglindesc mai mult sau mai puţin o situaţie caracteristică întregii populaţii: 32% sunt democraţi, 33% republicani şi restul independenţi. Mă îndoiesc că majoritatea ar considera eliminarea guvernului ca fiind în propriul lor interes. La urma urmei, guvernul are un rol esenţial în a asigura competiţia reală, îngrădind puterile de animal de pradă ale corporaţiilor gigant.
Din fericire, poziţia de monopol a U.S. Chamber of Commerce de a vorbi în numele business-ului american se pare că se apropie de sfârşit. Un număr din ce în ce mai mare de proprietari de IMM-uri încep să se revolte şi rup vălul tăcerii pentru a dezvălui că, asemeni Vrăjitorului din Oz, Camera nu este ceea ce pretinde că este.
Acum două luni, într-un comentariu din Business Week, menţionam că în oraşe ca San Antonio şi New York câteva camere locale au luat distanţă faţă de Camera naţională. În săptămânile care au urmat articolului meu, cele câteva dezertări s-au transformat într-o dezertare în masă, camerele locale din New Hampshire, Pennsylvania, Connecticut şi alte state şi-au declarat independenţa faţă de Camera naţională, condamnând atacurile politice din reclamele TV, plătite de aceasta, pentru a fi difuzate în propriile lor comunităţi.
Între timp, camere de comerţ mai noi, cum ar fi Camera de comerţ pentru IMM-uri a Carolinei de sud (South Carolina Small Business Chamber of Commerce), care are 8000 de membri, nu numai că au refuzat afilierea la grupul naţional, dar au devenit şi unii dintre criticii ei cei mai vehemenţi: „Camera îşi trage majoritatea fondurilor de la marile corporaţii, care îi dictează deciziile“, a explicat directorul executiv, Frank Knapp…
Poate aspectul cel mai încurajator a fost creşterea explozivă a Alianţelor Business-ului Independent (Independent Business Alliances) şi a grupurilor „Planul local, mai întâi de toate!“ (Local First) care sunt active în prezent în peste 130 de oraşe şi numără peste 35.000 de IMM-uri independente cu proprietari locali. Aceste organizaţii acţionează pentru reclădirea sistemelor economice locale în domeniile alimentaţiei, energiei, comerţului cu amănuntul precum şi în alte sectoare. Ele luptă pentru ca „proprietatea deţinută de localnici“ (locally owned) şi „produsul obţinut local“ (locally produced) să devină ceva de dorit pentru americani atunci când iau decizia de a cumpăra o marfă sau alta.
Pe măsură ce se maturizează, aceste grupuri se pronunţă din ce în ce mai mult asupra politicilor publice şi chiar se confruntă în mod direct cu Camera. „Ei (Camera) sunt de cealaltă parte a baricadei ori de câte ori se dezbat probleme“, a explicat Vicki Pozzebon, director executiv al Santa Fe Independent Business&Community Alliance, care se luptă sa elimine din legislaţia privitoare la impozitare o prevedere de pe urma căreia profită marile corporaţii.
„Camera nu adoptă niciodată perspectiva IMM-urilor. Se află pe o lungime de undă total diferită în toate problemele care ne interesează pe noi“, a declarat Betsy Burton, proprietara unei librarii independente din Salt Lake City şi cofondatoarea lui Local First Utah, care a ajuns să aibă 3000 de IMM-uri locale drept membri. Betsy Burton acţionează pentru a modifica direcţia politicilor economice de dezvoltare atât la nivel local cât şi la nivelul statului Utah.
Nici una dintre aceste organizaţii nu are, nici pe departe, resursele Camerei de comerţ a SUA dar, ca firmele începătoare din oricare industrie, cresc cu repeziciune pentru a acoperi o nevoie reală: să ofere o adevărată voce micilor firme.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

vineri, 12 noiembrie 2010

A venit timpul naţionalismului verde

de Lee John Barnes

Fapte, nu vorbe – în Marea Britanie, naţionaliştii verzi intră în acţiune
Vă prezentăm un articol de pe site-ul Partidului Britanic al Libertăţii (The British Freedom Party). Autorul scrie despre naşterea unui nou gen de naţionalism. Un răspuns de dreapta la ameninţările grave care planează asupra zonelor rurale britanice.

[…] Guvernul de coaliţie dintre conservatori şi liberal-democraţi a declarat război regiunilor rurale din Marea Britanie.
Prin anunţul că guvernul va vinde pădurile Marii Britanii pentru a-şi plăti datoria publică, care a fost făcută de către bancheri, şi prin anunţul primarului Londrei, Boris Johnson că va cere permisiunea să toarne beton peste rezervaţia de păsări Northward Hill din North Kent, în vederea construirii unui nou aeroport, ne dăm seama că zonele rurale ale Marii Britanii sunt ţinta unui atac care le periclitează existenţa.
Partidul Britanic al Libertăţii (the British Freedom Party) este un partid dedicat protejării zonelor rurale britanice.
Noi credem că zonele rurale reprezintă însăşi baza identităţii britanice, nicidecum nişte active pe care economiştii pot să le exploateze şi distruge, aceiaşi economişti care, datorită idioţeniei lor, au produs criza datoriei publice.
Prin poezia, arta, cărţile şi picturile care înfăţişează zonele rurale britanice ne definim ca popor, ele definesc cultura britanică.
Când zonele rurale sunt distruse pentru profituri imediate de care beneficiază o minoritate bogată, întregul nostru popor şi generaţiile viitoare sunt sărăcite.
Naţionaliştii sunt singurii verzi adevăraţi.
Partidul Verzilor doar se preface că apără mediul natural al Marii Britanii, în realitate ei sunt globalişti care văd în zonele noastre rurale o alta „faţetă“ în contextul sistemului globalist. De fapt, ei sunt pepeni, roşii pe dinăuntru şi verzi pe dinafară.
Iată de ce sunt obsedaţi de înşelătoria încălzirii globale, a schimbării climatice şi de alte invenţii globaliste menite să formeze ţesătura „noii ordini mondiale“; ei caută să transforme Marea Britanie într-o parte a sistemului globalist guvernat prin intermediul instituţiilor supranaţionale care vor eviscera democraţia naţiunii noastre.
Verzii nu rezolvă problema crizei mediului înconjurător din Marea Britanie, ei sunt partea cea mai mare a problemei.
Capitalişti globali, miliardari precum George Soros, subvenţionează grupurile „verzilor“ pentru a promova înşelătoria globalistă a „schimbării climatice“, aceasta este un mijloc de a se îmbogăţi şi a infiltra naţiunile în curs de dezvoltare cu scopul de a le exploata financiar şi a le spolia resursele naturale.
Verzii sunt idioţii folositori ai capitaliştilor globali care vor să forţeze deschiderea lumii în curs de dezvoltare, cu vastele ei resurse, pentru a o exploata din punct de vedere financiar.
Ajutorul de dezvoltare acordat lumii a treia este doar un mijloc de infiltrare, de către afacerişti, în economiile acestor tari şi de exploatare a resurselor lor naturale; de aici decizia guvernului de coaliţie de a creşte bugetul destinat ajutorului pentru străinătate. Ajutorul nu este ajutor, nu-i altceva decât colonizare economică promovată prin globalizarea sistematică a lumii în curs de dezvoltare, a economiilor şi resurselor ei naturale.
Iată de ce noi, ca naţionalişti britanici trebuie să formăm o noua Mişcare Naţionalistă Verde pentru a înlocui periculosul, coruptul, neadevăratul Partid al Verzilor (Green Party) şi ideologia sa globalistă.
Mişcarea Naţionalistă Verde trebuie să devină centrul unei noi mişcări de protest naţionaliste.
Trebuie să formăm celule autonome alcătuite din activişti naţionalişti verzi care să poată fi mobilizaţi la nivel naţional pentru a proteja zonele rurale în faţa dezvoltării abuzive şi a exploatării nechibzuite.
Trebuie să creăm o nouă mişcare pentru protecţia mediului înconjurător care să-i aducă pe tineri în mişcarea naţionalistă şi să-i implice în activităţile derulate în aer liber, cum ar fi drumeţia şi proiecte de conservare a naturii.
În acelaşi timp trebuie să formăm o Aripă Verde radicală a noii mişcări verzi naţionaliste, care să includă activişti dedicaţi acţiunii directe. Aceştia se vor organiza în scopul de a apăra spaţiile verzi ameninţate şi vor împiedica în mod fizic distrugerea zonelor rurale britanice ori de câte ori globaliştii trimit buldozerele să le sfârtece şi să le distrugă.
Trebuie să devenim motorul unei mişcări de rezistenţă naţională pentru protejarea mediului înconjurător.
Pentru naţionalismul politic, s-a terminat epoca marşurilor şi a acţiunilor de stradă.
Acele partide care mărşăluiesc pe stradă fluturând steagul naţional sunt contraproductive pentru cauza noastră politică întrucât permit duşmanilor naţionalismului să folosească aceste marşuri drept pretext pentru a organiza protestele lor. În acelaşi timp, mediile de informare corupte, care funcţionează pe post de „peste“, făcând legătura dintre partidele din mainstream, care se prostituează, şi masele populare – mediile de informare debitează numai minciuni atunci când se ridică problema responsabilităţii pentru frecventele violenţe din timpul acestor marşuri.
Mass media sunt deţinute de aceeaşi clasa globalistă de miliardari care finanţează partidele de stânga şi care au câştigat de partea lor clasa politică; iată de ce mass media nu spun adevărul, difuzează doar propagandă în folosul proprietarilor lor.
Drept urmare, este imperios necesar să ia naştere o noua mişcare naţionalistă, dar nu pe străzile oraşelor noastre ci în zonele rurale britanice.
Naţionaliştii verzi vor deveni avangarda unei noi mişcări de rezistenţă naţională care nu se va concentra asupra zonelor urbane, ci asupra zonelor rurale ameninţate. Ei vor conlucra cu localnicii pentru a proteja mediul înconjurător local împotriva abuzurilor şi distrugerii.
Aceste grupuri naţionaliste verzi ne vor permite să intrăm în contact cu oamenii de rând şi să creăm noi suporteri şi reţele naţionaliste printre ei. Apoi vom fi capabili să formăm reţele de comunităţi naţionaliste în întreaga ţară care vor putea conlucra pentru apărarea mediului natural britanic în fata practicilor de jefuire ale guvernului şi corporaţiilor aflate în mâna elitei globaliste care finanţează partidele politice aflate la putere.
În acelaşi timp, aceste grupuri vor acţiona pentru a-i atrage în sfera naţionalistă pe acei tineri care nu mai vor să participe la viaţa politică, sătui fiind de actualul sistem politic corupt şi de farsa jucată de către partidele politice. Tinerii vor fi încurajaţi să se implice în politică prin activităţi „la firul ierbii“.
Ziua în care, în întreaga ţară, vom avea grupuri naţionaliste verzi care să organizeze propriile lor mişcări de rezistenţă locala, conlucrând unele cu altele pentru apărarea mediului înconjurător naţional, va fi ziua în care naţionalismul britanic se va fi transformat dintr-un set de teorii intelectuale şi academice într-o mişcare vie, activă şi entuziastă, răspândită în întreaga ţară.
Avem multe de făcut şi puţin timp la dispoziţie.
Ameninţarea la adresa mediului natural al naţiunii creste pe zi ce trece, căci acest guvern de coaliţie corupt se prosternează în faţa stăpânilor globalişti ai capitalului, împlinind cerinţele lor.
Drept consecinţă, trebuie să începem chiar acum procesul de organizare a Mişcării Naţionaliste Verzi.
(Traducere din limba engleză de Ovidiu Hurduzeu)

MISTERELE CUVINTELOR. Când aud de cultură... (VI) / Undergroundul întăreşte subteranul

de Alexandru Ciolan

Adjectivul subteran este unul dintre exemplele grăitoare pentru ceea ce lingviştii români au numit „etimologie multiplă“: cuvinte care nu pot fi explicate numai prin franceză, de pildă, sau numai prin latină, provenienţa lor fiind dublă sau triplă.

Dacă ar fi fost un împrumut din franceză, am fi avut în română *suteren sau *subteren (să menţionăm, pentru cititorii nefilologi, că asteriscul, *, pus înaintea unui cuvânt indică o formă neatestată, construită, presupusă); dacă ar fi fost un latinism, ar fi avut forma *subteraneu.
Subteran trebuie explicat însă şi prin franceză, şi prin latină: din franceză am luat sensurile, iar după latină am adaptat forma. Subteran este un calc (un cuvânt format după modelul unor cuvinte străine, ale căror elemente componente sunt traduse), la fel ca fr. souterrain, format după modelul latinescului subterraneus.

Sensurile cu care apare subteran în dicţionarele curente sunt cele mai vechi, de sorginte franceză: sensul propriu, "care se află / se face sub pământ", şi cel figurat, "ascuns, clandestin", eventual "ilegal". În ultimele două decenii, peste aceste două sensuri, să le spunem "clasice", s-au adăugat sensuri ale englezescului underground.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“, click AICI.

duminică, 7 noiembrie 2010

Un mare economist român vizionar: N. Georgescu-Roegen, fondatorul bioeconomiei

de Mircea Gheorghe

Preluăm, cu minime modificări ortografice, de pe site-ul publicaţiei „Pagini româneşti“ din Montreal (Canada), următorul portret al marelui economist român.

Când ne gândim la un imaginar panteon al românilor care s-au ilustrat şi în afara ţării prin ceea ce au lăsat lumii ne vin spontan în minte numele lui Eliade, Cioran, Ionescu, Brâncuşi, Enescu, Dinu Lipatti, Sergiu Celibidache. Dacă adâncim reflecţia şi ne gândim la cei care au fost revoluţionari în sfera lor de acţiune, ne oprim, dintre numele de primă mărime, la Ionescu, Coandă, Brâncuşi, Tzara. Iata însă un alt nume, cel al lui Nicholas Georgescu-Roegen, care nu apare în nici una dintre cele două serii, deşi el merită cu prisosinţă să fie enumerat printre cele mai eminente spirite produse de români în secolul trecut.
Nicholas Georgescu-Roegen, american de origine română, a fost un distins matematician şi unul dintre marii economişti ai lumii din secolul XX. Bioeconomia, al cărei fondator este, se studiază astăzi în institute şi fundaţii europene şi furnizează subiecte de reflecţie pentru importante congrese şi simpozioane internaţionale. În România, a scris despre el, în trecere, Mihai Pelin, în cartea să Opisul emigraţiei politice (2002) în care sunt publicate 1222 de fişe biografice ale unor personalităţi importante din emigraţia românească, fişe extrase din dosarele vechii Securităţi comuniste.
Georgescu-Roegen s-a născut la Constanţa, în februarie 1906. După studii de matematică la Bucureşti şi la Sorbona, prin anii ’30, obţinând o bursă din partea Fundaţiei Rockefeller, a studiat ştiinţele economice la Harvard, unde l-a avut ca profesor pe Joseph Schumpeter (1883-1950) – economist celebru, cu numeroşi discipoli până în zilele noastre. Acesta i-a propus în 1936 să rămână alături de el, în cadrul departamentului de ştiinţe economice, dar tânărul savant a ales să-şi urmeze cariera universitară în ţară, la Universitatea din Bucureşti. Revenit deci în România, a primit diferite responsabilităţi guvernamentale, printre care s-a numărat şi aceea, după 1944, de secretar general al Comisiei române pentru aplicarea armistiţiului cu URSS. Protestând împotriva aroganţei sovietice, el începe să fie urmărit şi persecutat de Siguranţă, infiltrata de comunişti. Fuge din ţară în 1946, împreuna cu soţia, la bordul unui cargo ce mergea la Istanbul.
Ajuns din nou în Statele Unite, Georgescu-Roegen predă la Vanderbilt University (Nashville, Tenessee) de prin anii ’50. Aici elaborează cele mai importante lucrări ale sale, printre care The Entropy Law and the Economic Process (1971). În 1979 apare la Lausanne cartea La décroissance. Entropie, écologie, économie, în traducerea profesorilor Jacques Grinevald şi Ivo Rens de la Universitatea din Geneva. Cartea era de fapt o antologie, alcătuită din două capitole extrase din Energy and Economic Myths (1976) şi din alte două capitole din lucrarea, rămasă inedită, Bioeconomics. La décroissance, îmbogaţită cu un nou capitol, La dégradation entropique et la destinée prométhéenne de la technologie humaine, va fi reeditată în 1995, în Franţa.
În 1976, când Georgescu-Roegen împlinea 70 de ani, s-a publicat în onoarea sa un volum care insera texte omagiale semnate de mai mulţi laureaţi americani ai premiului Nobel pentru economie. Faţă de toţi aceştia, Georgescu-Roegen va fi considerat, începând de prin anii ’80, un gânditor dizident. Şi toţi îi vor fi apoi adversari!
In ultima parte a vieţii, a avut totuşi mulţumirea să vadă că ideile sale îşi croiesc drum şi devin din ce în ce mai actuale. A murit în 1994 la Nashville, oraşul în care a trăit mai mult de jumătate dintr-o viaţă lungă şi fructuoasă, dedicată în primul rând studiului.
Gândirea economica a lui Nicholas Georgescu-Roegen este substanţial nutrită de formaţia sa de matematician, dar caracterul ei vizionar nu poate fi înţeles fără o atentă şi riguroasă distincţie între diferitele ei componente interdisciplinare. Bioeconomia, pe care el o opune gândirii economice clasice, este o ştiinţă ce analizează activitatea din economie ca o continuare a evoluţiei biologice cu mijloace extrasomatice – aşadar culturale şi sociale. Ea înseamnă dezvoltare, desigur, dar nu printr-o creştere nesfârşită a producţiei de bunuri materiale, aşa cum preconizează gândirea economică ortodoxă. O asemenea creştere are limitele ei, dincolo de care specia umană este sortită inexorabil să dispară şi savantul demonstrează existenţa acestor limite din ce în ce mai ameninţătoare, prin acţiunea celui de-al doilea principiu al termodinamicii, al entropiei. Entropia este cantitatea de energie difuză şi inutilizabilă dintr-un sistem închis. De exemplu, apa fierbinte dintr-o cană care ar servi la infuzarea unui pacheţel de ceai îşi pierde, mai devreme sau mai târziu, căldura. Aceasta căldură împrăştiată în aer contribuie la ridicarea temperaturii camerei, dar nu mai poate servi la reîncălzirea apei din cană şi deci apoi la infuzarea ceaiului. Procesul de creştere a entropiei într-un sistem închis este, aşadar, ireversibil – aceasta este legea entropiei. Dar apa din cană poate fi reîncalzită pe o maşina de gătit. Entropia din camera scade (apare o energie utilizabilă), dar ea este obţinută cu preţul creşterii entropiei în alt sistem închis, reţeaua electrică. Georgescu-Roegen consideră biosfera un asemenea sistem închis şi activitatea economică a omului ca o activitate producătoare de entropie ce va epuiza succesiv toate resursele energetice ale pământului. El vedea, fără să-şi facă prea multe iluzii, ieşirea din această neîntreruptă „luptă pe care omenirea o duce împotriva mediului înconjurător şi contra ei înseşi“ într-o nouă etică prin care ar urma să se ia în considerare nevoile şi securitatea generaţiilor viitoare. De aici necesitatea diminuării producţiei, a „descreşterii“ şi a înţelegerii corecte a conceptului de dezvoltare, care nu trebuie să fie o funcţie a producţiei de bunuri fizice.
Continuatorii săi, un Mauro Bonaiuti de la Universitatea din Modena, de exemplu, sunt însă ceva mai precişi. Ei propun ca o soluţie salvatoare nu diminuarea activităţii economice, ci modificarea cererii. Va trebui stimulată cererea de bunuri relaţionale (servicii culturale şi artistice, de asistenţă, religioase etc.) în detrimentul bunurilor tradiţionale cu impact ecologic ridicat şi producătoare de entropie.
Sigur, e cu totul aproximativ să rezumi o teorie complexă, cu nenumărate implicaţii, în câteva fraze. Dar şi aşa forţa gândirii lui Nicholas Georgescu-Roegen, fineţea şi vizionarismul ei ne apar impunătoare. Iar pesimismul sau ştiinţific, convingerea ca civilizaţia vremii noastre se îndreaptă către un impas global ne îngăduie să-l vedem undeva în vecinătatea lui Emil Cioran.

vineri, 5 noiembrie 2010

Părintele Cleopa despre Cântarea Axionului


Ia gândiţi-vă voi, dacă o sfântă icoană a Maicii Domnului, făcută de un pictor, este aşa de frumoasă, dar acolo unde sunt Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Serafimii cei cu câte şase aripi, care îi cântă Maicii Domnului imnuri, şi cântările cele dumnezeieşti, oare ce limbă le poate grăi? Cum zice Apostolul Pavel: Am auzit acolo cântări care nu este cu putinţă omului a le vorbi. Până la al treilea cer. Dar Maica Domnului este peste toate cerurile! Este lângă Sfânta Treime!
Ce este acolo? Câtă slavă are Maica Domnului! Nu auziţi ce spune în Acatistul Sfântului Acoperământ: „Bucură-te, acoperământul lumii, cel mai lat decât norul“. Un nor poate să acopere un oraş, o ţară, dar Maica Domnului cu acoperământul şi cu mila ei acoperă toate popoarele lumii; că atâta putere a primit de la Mântuitorul. Oricine şi oriunde o cheamă: în pădure, în pustie, la câmp, în cetate, în casă, la închisoare, oriunde ar fi, ea aude, pentru că este pusă acoperitoare şi mijlocitoare a întregii lumi către Dumnezeu.
Eram în Sfântul Munte Athos, unde trăiesc numai călugări care duc viaţa în feciorie şi în curăţie. Acolo nimic nu trăieşte parte femeiască. Este „Grădina Maicii Domnului“, unde ea a predicat Evanghelia cu Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Apostol Marcu şi cu Maria Magdalena. Acolo a fost oraş de păgâni când a ajuns ea.
Când am mers la Protaton, în capitala Sfântului Munte, unde sunt cele mai vechi arhive ale Sfântului Munte, de peste o mie de ani, acolo este o biserică foarte mare. În faţa acelei biserici este o piatră lată de câţiva metri pe care nu se prinde nici ploaia, nici zăpada niciodată. Nimic, nimic, nimic! Rămâne tot uscată. Îi zice piatra sângelui. De trei ori pe an izvorăşte sânge dintr-însa şi curge sângele şiroaie şi se duce la temelia bisericii.
Acolo, la anul 1274, în timpul împăratului Mihail al VIII-lea, Paleologul, când a intrat Papa Grigorie al X-lea în Sfântul Munte cu armata şi a vrut să-i treacă pe călugări cu sila la catolici, a tăiat pe piatra aceea vreo câteva zeci de călugări. Şi sângele drepţilor de trei ori pe an iese şi atunci se fac slujbe. Curge sânge timp de câteva ore din piatra aceea. Dar apa nu se prinde de ea, zăpada nu se prinde, nimic, nimic. Este o minune mare.
Tot acolo în biserica Protaton am văzut sfânta icoană Axioniţa – Maica Domnului cu doi îngeri care-i ţin coroana. Axioniţa sau „Axion Estin“ pe greceşte înseamnă Cuvine-se cu adevărat.
Aici ne-a povestit un părinte athonit istoria acestei icoane. În valea numita „Axion Estin“ trăia un mare sihastru care avea ucenic un călugăr tânăr, pe care-l creştea, ca să rămână în chiliuţa lui. O chiliuţă sub munte, în pădure.
Ei aveau aceasta icoană vestită, Maica Domnului, în chilie. Odată călugărul cel bătrân a plecat la priveghere la Mănăstirea Protaton. Să ştiţi ca la Sfântul Munte, la toate praznicele împărăteşti, privegherile sunt de toată noaptea. În tipicul mare al Sfântului Sava sunt puse 68 de privegheri de toată noaptea, în toate Duminicile şi în cele 12 praznice împărăteşti şi la Sfântul Ioan Botezătorul.
Şi bătrânul i-a spus călugărului tânăr:
– Eu mă duc la priveghere, tu rămâi acasă, fiule, şi-ţi fă pravila acasă, să nu rămână chilia singură.
Călugărul cel tânăr a întrebat pe bătrân:
– Ava, eu ce pravilă să fac?
Dar călugărul bătrân i-a zis:
– Fiule, tu n-ai să poţi priveghea toată noaptea. Citeşte la Psaltire două-trei catisme şi pe urmă du-te la icoana Maicii Domnului şi fă câteva metanii, să nu-ţi fie somn. Şi de câte ori te duci la icoana Maicii Domnului, să cânţi cântarea asta: Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim. Până atunci nu se ştia de rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat“. Numai atât se ştia în Sfântul Munte. Nu ştiau cum cântă îngerii în ceruri Maicii Domnului!
Atunci călugărul tânăr a făcut cum a zis bătrânul: A citit câteva catisme la Psaltire, s-a dus la Maica Domnului şi a făcut câteva metanii. A mai aprins candela să nu se stingă şi iar a cântat: Ceea ce eşti mai cinstită... Aşa a făcut până la miezul nopţii, ca să se lupte şi el şi să privegheze măcar atât; pe urmă să se culce să doarmă 3-4 ore, ca dimineaţa, când vine bătrânul, să se scoale iar la rugăciune.
Când a ajuns la miezul nopţii, bate cineva în uşă. Dar el ştia că bătrânul nu vine niciodată în timpul nopţii, că era departe de biserică. Apoi cine să vină în puterea nopţii, să-i bată în uşă? N-a vrut să dea drumul. Şi aude un glas:
– Evloghite, pater! (Binecuvântează, părinte).
El, când a auzit că cere blagoslovenie, a zis dinăuntru:
– O Kirios! (Domnul să te binecuvânteze).
Şi numai a intrat un tânăr foarte frumos, tot călugăr, foarte luminat la faţă, şi l-a întrebat:
– Ce faci, frate?
– Ce să fac? Merg să mă culc, ca nu mai pot priveghea de oboseală!
– Ce pravilă ai făcut de aseară până acum?
– Aşa mi-a spus bătrânul, când a plecat la biserică, să citesc la Psaltire două-trei catisme şi pe urmă să cânt Ceea ce eşti mai cinstită… şi să fac câteva metanii.
Dar cel ce a venit i-a spus:
– Nu se cântă numai Ceea ce eşti mai cinstită...
– Ba da! Aşa se cântă în tot Sfântul Munte, la toate mănăstirile.
- Nu! Iată cum cântăm noi: Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu; cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru, şi pe urma cântăm: Ceea ce eşti mai cinstită...
Dar călugărul a zis:
– Eu aşa n-am auzit. Dacă vrei să-mi scrii, că vreau să învăţ şi eu rugăciunea asta.
– N-ai aici hârtie şi creion?
– N-am! Dar tare aş vrea să o învăţ şi eu!
– Du-te afară şi adu-mi o lespede de piatră!
Ucenicul s-a dus afară şi a luat o lespede, a curăţat-o el şi a spălat-o frumos.
– Am să scriu pe dânsa.
Şi căuta ceva, cu care să zgârie pe piatră. Dar călugărul venit îl întreabă:
– Ce cauţi?
– Caut un cui să scriu, căci creion nu am!
– Nu-i nevoie să scrii cu cuiul! Lasă că scriu eu!
Şi călugărul care a venit a început să scrie pe piatră rugăciunea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Şi i-a scris foarte frumos pe greceşte toată cântarea: Cuvine-se cu adevărat... (Axion Estin). Iar acesta a încremenit când a văzut ca acela mergea cu degetul prin marmură ca prin ceara moale şi ieşea scrisoarea aşa de frumoasă. Şi se gândea: „Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe marmură?“
Şi după ce i-a scris, a semnat: „Eu am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al puterilor îngereşti“, şi a dispărut din faţa lui.
Atunci călugărul a arătat piatra bătrânului când a venit, şi i-a spus toată întâmplarea cu Arhanghelul Gavriil.
S-a împânzit în tot Sfântul Munte minunea aceasta şi din clipa aceea, în toate bisericile şi în toate cărţile bisericeşti s-a introdus cântarea aceasta pe care o cântăm până astăzi: Cuvine-se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Nascătoare de Dumnezeu; cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slavită, fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut; pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim. Amin.

Cine poate spune toate minunile Maicii Domnului? Nimeni nu le poate spune, pentru ca sunt în tot pământul şi se lucrează cu fiecare suflet. De aceea vă rog să aveţi toţi icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria în casă. Să va siliţi cât mai mult să lăudaţi pe Dumnezeu şi, după Dumnezeu, pe Maica Domnului şi apoi pe sfinţii lui Dumnezeu, pentru că Maica Domnului este ocrotitoarea şi mijlocitoarea întregii lumi!
Când a fost Mântuitorul pe Cruce, nici acolo n-a lăsat fără îngrijire pe mama lui. I-a spus Sfântului Ioan Evanghelistul: Fiule, iată maica ta! Şi dintru acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale, că cincisprezece ani a mai trăit Maica Domnului, după Învierea Mântuitorului şi după Înălţarea la cer. Şi a stat la Efes, la casa Sfântului Ioan Evanghelistul, şi el îi purta de grijă.
Iar ei i-a zis: Maică, iată fiul tău! Spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „Prin aceste cuvinte ale Mântuitorului de pe cruce, ne-a făcut pe toţi fii ai Maicii Domnului“. Toţi creştinii de pe faţa pământului suntem fiii ei, pentru că ne-a lăsat în ocrotirea Maicii Domnului. De aceea vedeţi că cele mai multe biserici din lume, din toate ţările, sunt făcute în numele Maicii Domnului. Să aveţi mare credinţă şi evlavie în rugăciunile ei!

Acoperământul Maicii Domnului, ocrotirea creştinilor
În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii; se bat, se judecă, se ceartă şi este mare neorânduială.
Şi atunci, văzând biata mama atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care este mai credincios, pune mâna pe un acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi şi dă-le înţelegere, dragoste şi alinare!“.
Şi aşa s-a dus ura, s-a risipit iuţimea, tulburarea, dorinţa de răzbunare şi s-a liniştit familia. Datorită cui? Maica Domnului cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în ajutor.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Autonomia secuiască sau autonomia ca arhetip secularizat al „împărăţiei cerurilor“

de Nagy Attila (Puli) – Ţinutul Secuiesc

Numai dogmele care nu trăiesc în suflet ne împiedică să reflectăm asupra lor. Unde este trăire nu este pusă în pericol credinţa, chiar dacă ea este însoţită de reflecţie, mai ales dacă mintea care reflectă are legătură cu străfundul sufletului.
Dacă vrem să gândim mai adânc subiectul autonomiei trebuie să pornim de la „omul profund“ şi străfundurile sufletului său. Când analizăm dezbaterile privitoare la revendicările minorităţii maghiare şi secuie, la aşa-numitele „drepturi ale minorităţilor“, constatăm că ele se referă la „omul de suprafaţă“, oferă rezolvări pur exterioare. Nu se vrea altceva decât „rezolvarea problemelor concrete“, noţiunea de „a rezolva“ acţionând ca o vrajă. Unde are loc însă „rezolvarea“? În exteriorul fiinţei noastre! Dar omul de suprafaţă care reflectă numai asupra exteriorului şi care rezolvă numai lucrurile din afara sa nu mai are puterea de a gândi în profunzime, nu ajunge la rădăcina problemelor concrete.
Autonomia, adică obţinerea unor drepturi pentru minorităţi, dreptul la un ţinut autonom, cu instituţii autonome, ar fi o soluţie numai de suprafaţă, care nu rezolvă şi nu are legătură cu adevăratele probleme, de adâncime, ale maghiarimii şi secuimii.
Când reflectăm asupra soartei unui popor trebuie să-i privim adâncurile, străfundurile sufletului, să înţelegem sensul a ceea ce se întâmplă în spatele aparenţelor, să înţelegem acel ceva devenit nevăzut tocmai din cauza văzutului concret.
Problema maghiarimii începe odată cu creştinarea forţată, cu adoptarea unui creştinism care nu a putut fi asimilat – mintea maghiarului a fost despărţită de suflet datorită creştinismului catolic prea raţional, care nu are mai nimic în comun cu sufletul. Distanţându-se una de celălalt, mintea şi sufletul maghiarimii nu mai sunt în armonie. Aceasta s-a datorat identificării noastre cu o cultură occidentală clădită pe prăpastia dintre minte şi suflet, unde omul trăieşte într-o criză continuă devenită deja o stare culturală normală. O astfel de situaţie a avut consecinţe profunde asupra noastră, a secuimii, ne-a aruncat într-o criză perpetuă pe toată durata existenţei noastre aici, în Bazinul Carpatic. Este vorba de o criză de identitate, o nesiguranţă interioară – Trianonul este doar consecinţa finală, punctul terminus al acestei crize. În sufletul maghiarimii, criza occidentală s-a manifestat mult mai accentuat decât în Occidentul însuşi. Din momentul în care am avut statut de minoritari în Ardeal, criza de identitate şi nesiguranţa noastră naţională s-au adâncit.
În secolul al XIX-lea, publicistul Valeriu Branişte, redactor la „Tribuna“ din Sibiu, un luptător pentru drepturile românilor din Ardeal, a făcut o observaţie pertinentă care-i vizează pe unguri. El afirma că ungurii din Austro-Ungaria se feresc să aibă contacte, le este frică să întreţină legături cu naţiunile din jur. Acelaşi lucru este observat şi de un gânditor maghiar, Prohászka Lajos, deci nu putem să spunem că observaţia îi aparţine doar naţionalistului Branişte.
Frica de contact a maghiarilor se datorează nesiguranţei interioare şi crizei de identitate care durează de aproape un mileniu şi care provin, la rândul lor, din neasimilarea creştinismului. Această frică de contact s-a agravat atunci când am ajuns să avem statut de minoritari în Ardeal. Ea se manifestă prin două comportamente: pe de-o parte există o închidere fricoasă în sinele nostru naţional – aceasta se întâmplă în Secuime; pe de alta parte se produce o uitare rapidă a propriei identităţi.
Noi, secuii, din cauza frustrărilor interioare, naţionale, ca minoritate, n-am putut să ne construim după Trianon o nouă identitate care să fie bazată pe o convieţuire organică cu majoritatea, o nouă identitate care să nu mai manifeste închidere faţă de majoritate.
Ajuns la acest punct al reflecţiei mele, după o foarte scurtă trecere în revistă a problemelor adânci care afectează identitatea maghiarimii şi secuimii, o să încerc să prezint legătura dintre aceste probleme şi cerinţa de autonomie.
Îmi pun întrebarea, o întrebare care cred că este esenţială: cerinţa de autonomie, cerinţa acordării mai multor drepturi nu provine cumva dintr-o criză istorică, nu cumva are ca resort nesiguranţa noastră de-a lungul istoriei? Altfel spus, nu cumva o siguranţă exterioară, autonomia, este cerută din cauza nesiguranţei noastre interioare? Nu cumva dorim autonomia, o vedem ca o necesitate fiindcă nu ne-am rezolvat criza noastră de identitate? Rezolvările exterioare, nu cumva vor să înlocuiască „soluţionările interioare“ ale problemelor naţiunii? Cerinţa de autonomie nu cumva vine din frica de a reflecta asupra adâncurilor sufletului secuiesc? Ne este frică de întâlnirea cu propria noastră conştiinţă, cu sinele, pur şi simplu fugim de sinele naţional. Nu cumva fuga din faţa identităţii naţionale interioare este ea însăşi ceva maladiv?
Cred că o asemenea frică indică o mare criză de identitate, care nu se poate rezolva printr-o autonomie exterioară. În loc să căutam o rezolvare reală a acestei crize, folosim autonomia exterioară drept refugiu.
La baza autonomiei – ştiu că românii sunt mai deschişi dialogului în această privinţă – trebuie să existe o identitate adevărată, spirituală, un spirit de sine stătător. Dar oare avem aşa ceva? Avem un spirit adânc, de sine stătător în Secuime care să reprezinte baza autonomiei? Oare cerinţa de autonomie are un fundament real, o bază spirituală de sine stătătoare care să posede o vitalitate proprie? De o autonomie reală se poate bucura doar acel ţinut care este o lume de sine stătătoare spiritualiceşte! Acolo unde există o criză de identitate nu putem vorbi de o lume spirituală de sine stătătoare! Tare mi-e teamă că secuilor le lipsesc fundamentele interioare ale autonomiei. Mai întâi trebuie construite aceste baze, pusă baza spirituală şi abia după aceea se poate revendica autonomia.
Şi iarăşi îmi pun întrebarea, bazat pe afirmaţia lui Valeriu Branişte şi a lui Prohászka: oare ideea de autonomie nu s-a născut din frica istorică, frica de contact cu alte naţiuni? Nu este o închidere a sinelui naţional secuiesc faţă de români?
Gândindu-mă la comportamentul secuilor faţă de ideea de autonomie, mi se pare a fi un fel de idee eshatologică, un fel de arhetip secularizat al „împărăţiei cerurilor“, unde totul se rezolvă de la sine iar neamul va fi mântuit ca prin farmec, în vecii vecilor. C. G. Jung, psihologul elveţian, scria în legătură cu problemele vieţii interioare, „unde este boala acolo este şi rezolvarea“. Sursa vindecării bolii maghiarimii o găsim chiar în sufletul nostru – şi nu în instituţii fără suflet, nu în exteriorul instituţional. Autonomia este o inginerie pur exterioară, ca toate celelalte forme legale şi instituţionale ale civilizaţiei de azi. Ea nu ne poate vindeca.