Ortodoxia nu este religie [1]

de Ioannis Romanides

(Text preluat de pe blogul Theologhia)

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!


O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-acestea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]


Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sunt aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea - îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

De ce emigrează românii în Canada?

Interviu cu prof. Mihaela Fârşirotu

Vă oferim textul integral al interviului publicat de Lumina de duminică din 20 moiembrie 2010. Paragrafele cu litere aldine (groase) nu apar în „Lumina“.

Canada a devenit pentru foarte mulţi români locul de unde îşi pot lua viaţa de la capăt. Adaptarea însă este foarte grea. După cum spune doamna profesoară Mihaela Fîrşirotu, comunitatea românească a devenit importantă din punct de vedere numeric, are o presă vibrantă, multe societăţi culturale şi-şi "atestă credinţa prin comuniunea liturgică" în cele zece biserici ortodoxe din Montreal şi din împrejurimi. Emigranţii din Canada se găsesc adesea în dificila situaţie de a nu-şi găsi locuri de muncă adecvate, ceea ce conduce la plasarea lor în rândul celor cu venituri scăzute.


Care ar fi şansele ca un român, cum aţi fost dumneavoastră, să se integreze şi să trăiască mulţumit din toate punctele de vedere în Canada?

Canada este o ţară blândă, deschisă şi tolerantă din punct de vedere social şi cultural faţă de imigranţi. Dar în ciuda acestui fapt, spun experţii şi am remarcat şi eu, sistemul de imigraţie, atât la nivel federal, cât şi la nivel provincial, în Québec, nu răspunde în mod optim aşteptărilor. Mă refer deocamdată doar la aspectul economic al imigrării. Din păcate, noii imigranţi, la sosirea în Canada, se găsesc adesea în dificila situaţie de a nu-şi găsi locuri de muncă adecvate, ceea ce conduce la plasarea lor în rândul celor cu venituri scăzute. Probabilitatea de a intra în această categorie pentru nou-veniţi este, ne arată datele statistice, de aproape 40% în primii doi ani. Şi acest lucru este valabil pentru toate categoriile, inclusiv pentru cei care vin în cadrul categoriei "lucrători calificaţi". Cauzele sunt multiple. Cea mai importantă, care nu apare în statistici, cred că este nerecunoaşterea de firmele canadiene, în foarte multe cazuri, a diplomelor străine şi a experienţei anterioare de muncă. Vin apoi lipsa de experienţă şi, bineînţeles, barierele de limbă. Dacă adăugăm şi faptul că multe profesii, precum cele de medic, farmacist, inginer, avocat, dentist, infirmier, nu pot să fie practicate nicăieri în Canada şi deci nici în Québec fără o acreditare din partea corporaţiilor profesionale respective, fenomenul este uşor de înţeles. Acreditarea nu este facilă. Necesită ani de studiu, examene multe, cunoştinţe avansate de limbă, resurse financiare relativ importante şi o voinţă deosebită pentru a depăşi toate obstacolele. Un corolar important, subliniat de cei care au studiat recent imigrarea în Canada (D. Drummond şi Francis Fong, Policy Options, iulie-august, 2010), este "disparitatea crescândă" între câştigurile imigranţilor şi ale celor născuţi în Canada. Şi aceasta, în ciuda faptului că imigranţii posedă studii postliceale într-o proporţie mai mare decât canadienii nativi. De exemplu, o persoană care a sosit în Canada la sfârşitul anilor '70 câştiga în medie, în primii cinci ani de la sosire, aproximativ 85 de cenţi pentru fiecare dolar câştigat de o persoană născută în Canada. Această diferenţa s-a diminuat treptat şi, la începutul anilor 2000, imigranţii anilor â70 câştigau 98 de cenţi la fiecare dolar câştigat de canadienii nativi. Dar pentru cei veniţi la începutul anilor â90, câştigul mediu la începutul vieţii lor canadiene reprezenta doar 59 de cenţi pentru un dolar câştigat de un localnic. 15 ani mai târziu, un imigrant recent câştiga în medie ceva mai mult, dar totuşi numai 79 de cenţi pentru un dolar. În cifre absolute, diferenţa mediană de câştig între un imigrant de dată recentă şi un cetăţean născut în Canada, ambii fără studii universitare, era în 2005 de 13.927 de dolari, iar pentru cei cu studii universitare, de 27.020 dolari pe an. Acum, să mă refer la experienţa mea... Am sosit în Canada în 1977. Am început să lucrez imediat într-o firmă de export-import (am absolvit Facultatea de Comerţ Exterior, ASE). Salariul de angajare era sub nivelul unei secretare sau al unui coleg canadian, mult mai puţin calificat decât mine, angajat în acelaşi timp. După trei luni de la angajare, am hotărât să-mi continuu studiile universitare, înscriindu-mă la doctorat, la Universitatea McGill din Montreal. În ţară fusesem asistent universitar, făcusem jumătate din parcursul studiilor doctorale, iubeam cercetarea şi profesoratul, care pentru mine erau o vocaţie. Din fericire, această vocaţie mi-a oferit, fără s-o bănuiesc dinainte, calea spre o integrare rapidă în mediul canadian. La universitate, nu conta cine eşti, de unde vii, cum te cheamă. Mi s-au echivalat o parte din studii, dar pentru a fi admisă la doctorat a trebuit să fac şi un an de masterat. Un sistem pe deplin meritocratic, o atmosferă colegială şi deschisă, lipsită de discriminări, mi-au permis să termin cu succes doctoratul, să fiu angajată încă din timpul studiilor, în 1979, ca asistent universitar la o altă universitate din Montreal, UQAM - unde predau şi în prezent, în calitate de profesor universitar, şef de catedră -, şi să câştig mai multe premii, printre care, în 1985, şi premiul pentru cea mai bună teză de doctorat din America de Nord, oferit de Academy of Management din Statele Unite. Dacă mă uit la cei din jurul meu, dacă reflectez la experienţa lor, fie că este vorba despre fratele meu dentist sau despre prieteni medici, ingineri, farmacişti, economişti, contabili, o singură concluzie se impune: sunt necesare fie continuarea studiilor pentru a obţine o diplomă canadiană, fie obţinerea prin studiu şi examene a acreditării din partea corporaţiilor profesionale aferente. Cred că mulţi imigranţi, inclusiv români, au înţeles acest lucru. Universităţile sunt pline, la nivel de masterat şi doctorat, de străini, mulţi dintre ei imigranţi. Diploma canadiană este mai mult sau mai puţin un nou certificat de naştere! Dacă mai adaugi şi un "certificat de căsătorie canadian" (acum glumesc!) ca în cazul meu, soţul meu fiind canadian francez, integrarea este aproape completă. Cercul rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor se măreşte exponenţial, dincolo de microcosmosul românesc.

Totuşi, în orice condiţii, vă simţiţi câteodată pe deplin acasă în ţara în care aţi emigrat? Nu încercaţi să reluaţi, cumva, relaţiile cu cei din ţară?


Încerci să-ţi recreezi micul tău spaţiu românesc. Îţi faci noi prieteni printre români, îţi aduci familia din ţară, rămâi în contact cu ţara, cu prietenii de acasă, încerci să faci ceva pentru cei de acolo, te îngrijeşti de mormintele familiei şi respecţi datinele. În cazul meu, imediat după Revoluţie, m-am implicat în formarea unei clase manageriale în România, prin înfiinţarea şi conducerea unei şcoli de management la ASE, finanţată de Guvernul canadian cu circa 3 milioane de dolari canadieni. Am încercat să stabilesc relaţii de afaceri reciproc avantajoase între România şi mari firme canadiene, de reputaţie ireproşabilă, dar din păcate această acţiune a eşuat. În ultima vreme, m-am implicat în formarea unei coaliţii internaţionale Roşia Montană: Salvaţi Patrimoniul Nostru! Doresc din suflet, şi mă rog lui Dumnezeu, să găsesc o modalitate de a-mi aduce mica mea contribuţie la ameliorarea situaţiei din ţară. Pe plan spiritual, îmi caut din ce în ce mai mult identitatea în credinţa ortodoxă. L-am descoperit şi l-am îndrăgit în aceste căutări pe Sfântul Calinic de la Cernica. Aşa cum scrie marele teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, în "Reflecţii despre spiritualitatea poporului român": "Sfântul Calinic de la Cernica a fost contemplativ şi practic. Era omul rugăciunii neîncetate, dar şi apărătorul săracilor şi ziditorul de biserici…". Mă rog la el să mă lumineze şi să-mi îndrumeze paşii. Cred că realizarea unui echilibru între adaptare şi nedezrădăcinare, între practic şi spiritual, între "eu" şi cei din jur este singura cale spre o anumită mulţumire şi pace sufletească, în condiţiile emigrării, şi nu numai! Dar, aşa cum scria tot părintele Stăniloae, "echilibrul este un act continuu de conştiinţă şi de voinţă, care nu vine de la sine". Este un adevăr pe care îl trăiesc zilnic.

Românii din Canada au ajuns acolo, în general, pentru a avea un trai mai bun sau au fost obligaţi de anumite condiţii? Dacă e vorba de condiţii, care ar fi acestea?

Din păcate, nu am date despre motivaţia emigrării românilor după 1989. Nici înainte de 1989, dar aceasta este mai uşor de explicat. Pot doar să ofer câteva statistici privind comunitatea românească din provincia Québec, ultimele date de recensământ sunt din 2006, furnizate de ziarul româno-canadian Pagini Româneşti din 8 octombrie 2010 şi să propun o teză, neverificată, privind posibilele motive ale deciziilor de emigrare ale românilor. Mă bazez pe răspunsurile date de români la un număr de întrebări puse de World Values Survey, în 2005 - sondaj făcut la fiecare cinci ani, pe un eşantion mondial de persoane - 82.992 în 2005, provenind din toate ţările lumii, dintre care 1.776 din România. Astfel, în privinţa comunităţii româneşti din Québec, constatăm mai întâi că este surprinzător de mare: 45.000-46.000 de persoane, dintre care 70% sunt născute în afara Canadei. Numărul celor care au imigrat în Québec a fost, în general, în creştere constantă. Cei mai mulţi imigranţi români au fost înregistraţi în perioada 2001-2006 (13.640 de persoane). Numărul femeilor imigrante este superior numărului bărbaţilor. Circa 50% din românii imigranţi au studii superioare, faţă de 16,5%, media în Québec. Rata şomajului printre români este de 11,1%, faţă de 7%, media pe provincie. Salariul mediu anual al românilor este de 33.602 dolari anual, faţă de 32.074 anual, media în Québec. În schimb, salariul median este doar de 20.724 de dolari anual. Privind factorii potenţial explicativi ai emigrării, avansez teza că, în general, atunci când condiţiile economice sunt satisfăcătoare, omul nu pleacă din locul în care s-a născut, unde se bucură de o integrare socială deplină, de un sentiment de sprijin din partea familiei şi a prietenilor, de apartenenţa la diverse grupări sociale, precum şi de o afiliaţie religioasă identitară. Deci, ce se întâmplă? Sondajul de mai sus ne indică o posibilă cauză a emigrării românilor în percepţia lor negativă a propriei situaţii economice. Se adaugă un număr de sugestii de ordin sociologic şi psihologic referitoare la profilul societăţii româneşti care, din nou, ar putea explica decizia de emigrare. De exemplu, "nivelul de nemulţumire cu propria viaţă" la români este de 43%, faţă de 10% la canadieni şi de 29,4%, media mondială; 60,2% din români se declară nemulţumiţi de starea financiară a menajului. În ceea ce priveşte dimensiunea economică a vieţii, 71,5% din români aleg "un nivel înalt de creştere economică" ca obiectiv prioritar pe care ar trebui să-l aibă ţara. Profilul acesta este absolut normal conform modelului piramidal al lui Maslow, care propune o ierarhie a nevoilor şi postulează că, dacă nevoile de bază, adică cele de hrană şi locuinţă, nu sunt satisfăcute corespunzător, celelalte nevoi ierarhic superioare (de apartenenţă, de stimă faţă de propria persoană, de autodepăşire etc.) nu sunt importante pentru satisfacţia şi motivaţia indivizilor. Românii sunt de asemenea preocupaţi de nivelul criminalităţii, indicând în proporţie de 35,5% că lupta împotriva crimei ar trebui să fie un obiectiv important al ţării. Le este oare frică românilor pentru viaţa lor? Sunt, din cauza asta, dispuşi să emigreze într-o ţară cu ordinea respectată şi cu un nivel de criminalitate scăzut? Pe de altă parte, numai 21,4% din români consideră că "a face politică" este "foarte important" sau "destul de important", doar 12,3% cred "în mare măsură" şi "într-o oarecare măsură" în partidele politice şi 26,8% în sistemul de justiţie. Cel mai trist este că numai 25,1% din români au încredere în majoritatea semenilor lor. Comparaţi aceste date din urmă cu situaţia din Norvegia (65%), Suedia (63%), Danemarca (58%), Finlanda (54%) şi Canada (53%). Ce e de făcut?
Cineva spunea că „funcția supremă a corpului politic este de a da colectivității pe care o conduce sentimentul că el stăpânește destinul acesteia“. Or, cum elitele României implicate în viața politică nu se bucură de încrederea celor pe care îi conduc, și cum satisfacerea nevoilor economice este prioritară pentru o majoritate impresionantă a românilor (și aceasta, încă înainte de criză!), mobilizarea și organizarea societății civile pentru îmbunătățirea economicului prin politic devine un demers fundamental. El constă în încercarea de a face auzite opțiunile individuale şi colective și de a influența democratic mersul lucrurilor. Alfred Hirschman, un cunoscut economist american, numește acest demers „voice“. Din păcate, circumstanțele istorice ale României, mefiența românilor față de semenii lor precum și scăzuta importanță acordată de ei acțiunii politice determină ca „voice“ să fie un demers donquijotesc pe care mulți români nu îl intrevăd posibil. În consecință, pentru o parte dintre ei, nu rămâne decât soluția care le apare mai simplă, și anume emigrarea. Hirschman numește această opțiune de a nu te implica, „ieșirea“ („exit“).
Emigrarea, cu toate costurile ei bine cunoscute de dezrădăcinare şi de adaptare la alte condiţii, pare să ofere, şi de fapt o face în cadru structurat, o societate funcţională, în care poţi trăi şi munci fără să te preocupi prea mult de crearea regulilor de joc. Este suficient să le înţelegi şi să le respecţi. Un alt aspect care poate explica decizia de emigrare este percepţia românilor a unui "grad înalt de inegalitate economică". Astfel, 67,3% din români doresc ca "veniturile să fie mai apropiate". Este cunoscut faptul că, mai mult decât bogăţia absolută, bogăţia relativă sau gradul de inegalitate economică într-o societate pare să influenţeze semnificativ nivelul de satisfacţie al membrilor unei societăţi. Să nu uităm însă că, potrivit modelului lui Maslow, descris anterior, relaţia dintre indicatorii economici, cum ar fi Produsul Naţional Brut pe cap de locuitor, şi "fericirea" cetăţeanului se complică destul de rapid. "Indicatorii economici, oricât ar fi de importanţi, scrie Yvan Allaire (2010), escamotează faptul că bogăţia economică poate coexista cu un sentiment de descumpănire şi de depresie colectivă. Dincolo de un anumit nivel de bogăţie colectivă, alţi factori influenţează sentimentele de mulţumire, satisfacţie şi fericire resimţite de membrii societăţii respective". Deci, căutarea fericirii continuă neabătută, atât pentru localnici, cât şi pentru imigranţi, cu singura deosebire că aceia din urmă trebuie să-şi clădească, pornind de la zero, sistemul de suport afectiv de care au nevoie.


În general, ştiu că românii se adună în jurul Bisericii Ortodoxe de acolo. Mai ştiu că dumneavoastră contribuiţi la construirea unei biserici în Québec. Se poate vorbi de o comunitate de români, care caută să se adune, să se vadă periodic, să organizeze evenimente comune?


Deşi, numeric, comunitatea noastră este importantă, ea este fără vlagă la capitolul vizibilitate, scria ziarul Pagini Româneşti, în numărul din 26 martie 2010. Într-adevăr, nu putem vorbi despre o imagine globală coerentă a comunităţii române din Montreal. Nu putem vorbi precum grecii, italienii şi, în ultima vreme, arabii despre acţiuni majore de promovare a culturii şi obiceiurilor, despre acţiuni care ne-ar poziţiona favorabil în spaţiul mental al localnicilor şi al celorlalţi imigranţi. În mintea membrilor societăţii-gazdă, comunitatea românească din Montreal îi evocă doar câteva nume de vârfuri cum ar fi pugilistul Lucian Bute, arhitectul Dan Hanganu, avocatul Adrian Popovici, preşedintele firmei de transport aerian Air Canada, Călin Rovinescu şi alţii câţiva. Bineînţeles, imaginea lor de excelenţă în domeniul lor de activitate se răsfrânge în mod pozitiv asupra întregii comunităţi. Dar nu este suficient. Lipsei unei imagini coerente exterioare îi corespunde o lipsă de unitate internă de acţiune în cazul unor dosare importante. Sunt atât de multe probleme critice şi de actualitate care ar putea să ne unească! Dosarul Roşia Montană: Apăraţi Patrimoniul Nostru!, pentru care, în trei luni, nu s-au obţinut decât 400 de semnături, multe dintre ele venind din ţară; dosarul acţiunii de lobbying pentru introducerea Ortodoxiei în cadrul cursului de Etică şi Istoria Religiei al Ministerului Învăţământului din Québec, unde poţi găsi cele mai diverse şi mai minuscule secte, pe când credinţa a aproape 300 de milioane de ortodocşi din lume este ignorată; construirea unei biserici în cadrul singurei mănăstiri ortodoxe din Québec; organizarea unei reacţii puternice de solidaritate cu cei din ţară şi de protest faţă de măsurile de austeritate, excesiv de aspre, implementate de Guvernul actual; organizarea unui forum de dezbateri privind modul în care diaspora ar putea transfera cele mai bune practici sociale, administrative, de cooperaţie şi de afaceri din societatea de adopţie în România etc. Este adevărat că există totuşi unele iniţiative meritorii şi îmbucurătoare, care trebuie salutate şi imitate, precum lansarea şcolii româneşti "Junimea română", de către un grup de părinţi români, care se adresează tuturor elevilor de la clasa I primară până la sfârşitul nivelului secundar şi care oferă, pe baze voluntare şi cu mijloace financiare proprii, un număr de cursuri, printre care şi istoria, şi geografia României. De asemenea, aş consemna existenţa unei prese româneşti vibrante - patru ziare numai în Montreal -, activităţi muzicale şi literare, cum ar fi Cenaclul "Eminescu", o librărie de carte românească şi, bineînţeles, atestarea credinţei prin comuniunea liturgică, în peste zece biserici ortodoxe în Montreal şi împrejurimi.

Ca economist, ce ne puteți spune, la modul general, despre modelul economiei românești, așa cum se conturează, odată cu integrarea europeană?

Problema fundamentală a integrării Romaniei în Uniunea Europeană așa cum se prefigurează din anunțurile făcute de Bruxelles în ultima vreme (a se vedea Raportul Final al Grupului de Lucru al Consilului European, 21 0ctombrie 2010) este acceptarea neoficială, în viitorul apropiat, a cedării suveranității în privința politicii fiscale, și apoi, odată cu introducerea monedei euro în România, și în ceea ce privește politica monetară.
Este bine cunoscut că prin pactul de stabilitate şi de creştere (PSC) semnat de țările membre, fiecare țară se angajează să respecte un plafon al deficitului anual de 3% din PIB și o datorie guvernamentală pe termen lung de maximum 60 % din PIB-ul țării respective. Menținerea unei monede comune este condiționată de respectarea acestor deziderate. Or, o monedă comună nu poate fi menținută în condițiile în care nivelul de productivitate și de dezvoltare a diverselor țari membre este foarte diferit. Tot așa, când politicile fiscale sunt şi ele deosebite. Aceasta a fost o fragilitate structurală a monedei euro, de la bun început, și ea devine acum evidentă din cauza crizei financiare care, la rândul ei, a provocat o criză macroeconomică.
Trebuie subliniat că zona euro nu este o federație cu un guvern central, cum sunt Canada sau SUA. În Canada, menținerea unei monezi comune, dolarul canadian, în condițiile disparităților economice între diferitele provincii și ale unor fiscalități diferite, se rezolvă prin numeroase mecanisme de coordonare, de plăți, de transferuri și prin alți stabilizatori.
În lipsa unui guvern central, Consilul European propune în raportul său din 21 octombrie un număr de măsuri severe, privind dreptul acordat Comisiei Europene de a verifica bugetele țarilor din zona euro și de a impune sancțiuni de sute de milioane de euro celor care nu respectă regulile pactului de stabilitate. „… concret, se notează în raport, trebuie să se pună cu preponderenţă accentul pe datoria publică şi viabilitatea finanţelor publice, întărind respectarea regulilor şi supravegherea pentru ca regulile bugetare naţionale să reflecte regulile bugetare ale Uniunii Europene…. Pentru ca aceste reguli să devină mai eficace în viitor, trebuie sî se aplice, în mod progresiv, un larg număr de sancţiuni şi de măsuri care vor fi de ordin financiar şi politic. Aceste măsuri sunt de natură preventivă, ca şi de natură corectivă, intervenindu-se în stadiul timpuriu în procesul de supraveghere bugetară“ (pag. 1). „Suntem acum ca planificatorii centralizatori ai comunismului. Ştim totul“, spune în batjocură un membru al birocrației europene (The Economist, 2 octombrie 2010), referindu-se la natura acestor măsuri.
Cei care refuză să-și reformeze economiile vor fi penalizați. Liderii europeni au acceptat recent să-și depună bugetele la Bruxelles pentru verificare, cu 6 luni mai devreme decât era cazul înainte. Țarile vor fi supravegheate nu numai pentru deficite și datorii pe termen lung, ci și pentru scăderea competitivității economice și pentru diversele dezechilibre economice şi financiare. Sancțiunile pentru recalcitranți vor include avertizări și amenzi. Acestea se vor aplica la început doar pentru zona euro. Dar mai târziu, se va instaura un sistem paralel, în care penalizarea se va face prin blocarea subvenţiilor promise de UE țărilor membre care nu au încă euro ca monedă.
Așa cum raportează revista britanică „The Economist“, Marea Britanie își exercită prerogativa de a nu participa la acest nou pact. Revista raportează, de asemenea, surprinderea unui înalt funcționar al Uniunii în fața dorinței exprimate de mai mulți membri „non euro“ de a li se pune cătușe la mâini, spunând „Vrem sancțiuni“. Să fie și România printre ei? Este un act inimaginabil, chiar și într-o federație. Unui canadian nici măcar nu i-ar putea trece prin gând că guvernul federal de la Ottawa ar putea cere Quebecului sau oricărei alte provincii canadiene să-i pună pe masă, spre verificare și sancționare, bugetul provinciei. Dacă o asemenea măsură ridicolă ar fi propusă, Canada ar exploda. Iar în Europa vorbim de țări suverane și nu de provincii!
În prezent, România are încă posibilitatea, atâta timp cât nu a intrat în zona euro, de a folosi flexibilitatea monetară de care dispune. Devalorizarea leului ar stimula exporturile și industria turistică. În viitor, odată intrată în zona euro, acest mecanism va dispărea şi el.
România a văzut în integrarea europeană un mijloc de dezvoltare și de ridicare a nivelului de trai al populației. Până în prezent, nu a făcut însă decât să-și asume costurile convergenței, manifestate în dezechilibrele economice și financiare de care suferă. În viitor, își va asuma costurile unei suveranități ciuntite. Beneficiile însă vor intârzia să se facă simțite, dacă se vor face simtite vreodată, în noul context de austeritate și de filozofie economică care pare să fi descins, în sfârșit, pe bătrânul continent!
J.M. Barosso, președintele Comisiei Europene, o spune fără menajamente: „S-au dus vremurile în care se făceau cheltuieli pentru stimularea economiei; acum au sosit timpurile pentru tăieri din buget“ („The Economist“, 2 octombrie 2010).

Demascarea pretenţiei de autonomie a secuilor, printr-o scurtă analiză a inconştientului naţional al secuilor şi al maghiarimii

de Attila Nagy (Puli)

O scurtă analiză a inconştientului naţional al secuilor şi maghiarilor ne va ajuta să găsim acele elemente care infirmă pretenţiile autonomiste.
Noi am scris de nenumărate ori că autonomia este o invenţie a conştiinţei secuieşti care nu provine din străfundul sufletului nostru. La baza pretenţiilor autonomiste nu găsim o justificare adâncă pentru a pune în valoare energiile noastre sufleteşti. Voinţa de autonomie aparţine mentalului de suprafaţă, gândirii care încearcă să raţionalizeze situaţiile, dar nu exprimă o dorinţă pornită din suflet.
Secuii se gândesc la autonomie dar, în mod inconştient, acţionează împotriva ei. De pildă, la alegerile prezidenţiale l-au votat pe Băsescu, care s-a pronunţat clar împotriva autonomiei. Secuii gândesc la autonomie, dar fac exact contrariul, îl votează pe Băsescu, care nu vrea autonomie. Votul dat lui Băsescu a decurs din inimă sau din dorinţă, construită pe baza unui calcul mental? Unde a acţionat mintea şi unde inima?
Prin firea lor, secuii sunt puţin înclinaţi spre agresivitate – nefiind agresivi se lasă seduşi de discursuri agresive cum ar fi cele ale extremei drepte Jobbik. Şi Băsescu are ceva agresiv în comportament. Nici unul dintre preşedinţii României nu i-a vizitat pe secui atât de des. Oare există o simpatie reciprocă stabilită la nivelul agresivităţii? Este posibil ca simpatia secuilor pentru Băsescu să fie reală, în ceea ce-l priveste pe Băsescu, ea este clar un truc. Agresivitatea secuiască nu are sprijin în străfundurile sufletului nostru, ea derivă doar din voinţa de autonomie.
Autonomia este o construcţie mentală, exterioară sufletului şi trădată mereu de inconştientul colectiv secuiesc. Cum ar putea oare să reuşească o mişcare autonomistă care vine în contradicţie cu inconştientul colectiv al secuimii? Nu cumva în voinţa de autonomie continuă să se oglindească o istorie tragică în care am dorit ceva aflat în dezacord cu inconştientul maghiar sau secuiesc? Nu ne-am orientat niciodată după semnalele venite din străfundul sufletului nostru! Am omis să vedem că tragedia noastră a fost cauzată de dezacordul dintre minte şi inimă. Acest lucru nici măcar nu a intrat în atenţia gânditorilor maghiari, nu mai vorbesc de rezolvarea în profunzime a problemei, care ar trebui să înceapă cu armonia dintre minte şi inimă, aşa cum se întâmplă în spiritualitatea ortodoxă. Doar atunci când mintea lucrează în armonie cu sufletul, voinţa naţională vine din adâncul sufletului.
Şi ne întrebăm: Nu cumva simpatia faţă de Băsescu, care este destul de popular printre secui, dincolo de agresivitatea de care am amintit, provine dintr-o nesiguranţă colectivă a secuilor? Se ştie că un conducător perceput a fi puternic poate inspira un fals sentiment de siguranţă.
Putem să facem o legătură între obiectivele autonomiei, care este o construcţie pur mentală, şi frica secuilor. Eugen Drewermann, teolog şi psiholog romano-catolic german scrie că o morală bazată numai pe raţionamentele conştiinţei este exterioară omului, nu-l satisface în adâncurile sufletului, ba chiar agravează situaţia sa, îi adânceşte frica din suflet, care este adevărata problemă a fiinţei umane. Aşa cum spune Drewermann, frica se naşte în mintea omului despărţit de Dumnezeu; frica provine dintr-o conştiinţă lipsită de Dumnezeu, din dezacordul dintre minte şi suflet, din netrăirea conţinuturilor provenite din inima omului.
Acum ne întrebăm: Construcţiile autonomiste pur mentale, aflate în contradicţie cu străfundurile sufletului secuiesc şi lipsite de Dumnezeu, nu cumva exprimă tocmai frica omului despărţit de Dumnezeu?! Cum ar putea să dureze, să fie viabile cerinţele secuilor născute din frică, nişte reacţii care încearcă doar să mascheze frica?!
Jung a scris că tragedia omului occidental este o problema religioasă. Noi credem că situaţia de criză a omului vine din neexperimentarea vie a străfundurilor sufletului său, din contradicţia dintre minte şi suflet şi, drept urmare, din neexperimentarea vie a Adevărului întrupat. Aceasta este şi problema colectivă a maghiarimii şi ea îmbracă un aspect mult mai accentuat. Dacă ne oprim la problema autonomiei, la problema drepturilor minorităţilor, ne oprim la suprafaţă, discutăm în mod superficial şi nu vedem că problemele noastre au cauze adânci, care ţin de inconştientul nostru colectiv. Rezolvarea lucrurilor numai la suprafaţă, fără a armoniza mintea cu sufletul şi fără să luăm în consideraţie lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum se obişnuieşte în cultura occidentală, ne-a dus la o catastrofă naţională.
Drewermann spune că rădăcina depresiei, a nevrozei provine dintr-o situaţie în care omul nu are o relaţie vie cu Dumnezeu. Depresia este boala noastră naţională, ea trădează o epuizare a voinţei de a mai trăi. Aceasta se reflectă şi în mentalul autonomist. Conştiinţa autonomistă e optimistă, dar inconştientul o trădează, îi dictează nevoinţa de a trăi ca naţiune. Dintr-o contradicţie de genul acesta nu poate ieşi nimic viabil. Autonomia devine o slăbiciune când nu este susţinută de o temelie interioară pe care să se înalţe o construcţie sufletească a mişcării autonomiste.
Problema distanţării dintre minte şi suflet şi de Dumnezeu pare a fi cel mai grav lucru la noi, la unguri. Este fondul însuşi al crizei de identitate a maghiarimii. O identitate naţională vie este bazată pe armonia dintre minte şi suflet şi pe o convieţuire vie cu Dumnezeu. La baza identităţii naţionale trebuie să stea armonia minţii cu sufletul în prezenţa lui Dumnezeu. O conştiinţă naţională, dacă nu are la bază armonia dintre minte şi suflet, dacă conştiinţa naţională nu are legătură cu Dumnezeu, este slabă, se bazează numai pe o frică ascunsă. O astfel de identitate naţională va fi totdeauna şovăielnică; oricât de tare s-ar arăta la suprafaţă, chiar tăria suprafeţei îi trădează frica ascunsă. În Ungaria, ungurii se minunează cât de tare este conştiinţa naţională a secuilor. Dar această tărie este exterioară, trădează o frică, o nelinişte, o nesiguranţă colectivă interioară. Secuii cer autonomie – altfel spus, cer siguranţa exterioară pe care cred că le-ar oferi-o instituţionalizarea autonomiei – pentru a compensa frica lor de a-şi scruta propria natură interioară, de a avea o identitate naţională adevărată, o viaţă interioară întru Dumnezeu.
Noi pornim de la premisa că sufletul colectiv al secuimii şi al maghiarilor este tare bolnav. Noi, ungurii, totdeauna îi acuzăm pe alţii pentru nenorocirile noastre naţionale, dar inconştientul nostru ne trădează, dă semnalul că naţiunea maghiară, în adâncurile ei sufleteşti pare că trage să moară, parcă ar vrea să dispară. La o naţiune sănătoasă, vitalitatea provine din inconştientul naţional. La noi, ungurii, inconştientul parcă ar vrea să ne sfârşească – acolo unde raţiunea naţională (conştiinţa) nu este în armonie cu inconştientul naţional, acolo unde nu sunt asumate şi trăite conţinuturile şi energiile interiorului, care sunt semnele transcendenţei, se pierd energiile colective şi vine moartea naţiunii.
Oare voinţa de autonomie la secui este un semn de vitalitate?! Dacă ne uităm la comportamentul inconştient al secuilor, nu. Inconştientul vrea moartea, raţiunea vrea altceva, doreşte autonomia pentru ca secuimea să nu dispară. Aceasta este o contradicţie care demască mişcarea pentru autonomie a secuimii şi orice mişcare naţionalistă maghiară aflată în neconcordanţă cu străfundurile sufletului maghiar şi fără relaţie cu Dumnezeu. Chiar dacă vom reuşi să dobândim autonomia, nu va fi de mare folos în timp, întrucât energiile pustiitoare ale inconştientului secuiesc vor acţiona în continuare pentru a ne distruge; fără o vitalitate sufletească lucrătoare în lumina lui Dumnezeu, o autonomie exterioară nu va putea împiedica procesul de dispariţie a secuimii. O adevărată mişcare autonomistă, ca să fie viabilă, trebuie să se bazeze pe armonia dintre minte şi inimă desfăşurată prin lucrarea divină. Orice alt fel de autonomie este înşelătoare, un fals succes care înseamnă de fapt o moarte ascunsă.
Problemele enunţate mai sus sunt şi ale omului în general. Aş îndrăzni să spun că împărtăşim multe dintre aceste probleme cu Românii – Românii au însă un avantaj faţă de noi, au religia ortodoxă, care este o mărturisire vie a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor.
După o privire scrutătoare aruncată în adâncurile sufletului secuiesc, noi am ajuns la concluzia că pretenţia de autonomie nu reprezintă o voinţă reala provenită din inima naţiunii secuieşti. Este o cerinţă artificială creată de o minte care acţionează în dezacord cu sufletul. Pretenţia de autonomie este răspunsul bolnav al unui popor al cărui suflet se află în profundă suferinţă.