Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 24 decembrie 2010

Părintele Cleopa: Cuvânt la naşterea Domnului


Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, m-am gândit să spun câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi.
Aţi văzut că atunci când vine primăvara – fiecare din noi am apucat atâtea primăveri câţi ani avem –, mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi. Apoi începe a încolţi iarba, pământul se umple de iarbă verde şi de flori; neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii şi pe dealuri. Dobitoacele ies la păşune, păstorii cântă din fluiere de bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii şi livezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire şi se face un fel de rai pe pământ. Şi fiecare are o mulţumire sufletească ajungând să vadă această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, şi de bucurie şi mulţumire dă slavă lui Dumnezeu.
Aşa s-a întâmplat şi când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a Naşterii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori: Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul şi pământul de această primăvară şi înnoire a neamului omenesc.
Dar oare de când a venit la noi această primăvară? Încă de când a zis Dumnezeu către şarpe despre Eva: Aceasta îţi va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a căzut neamul omenesc, şi tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul şarpelui, adică al satanei.
Dar de ce se cheamă Hristos sămânţa femeii? Apostolii spun că Hristos din sămânţa femeii S-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sămânţă de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în „Cuvânt teologic“ la întruparea lui Dumnezeu sau în capetele cunoştinţei: „Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei şi Preacuratei Fecioare Maria“ (Filocalia 2, p. 215, intr. 15, Sibiu, 1947, trad. de Pr. dr. D. Stăniloae).
Cam cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Domnului în trup, trăia în Mesopotamia, în ţara cea dintre două râuri, Tigru şi Eufrat, care se mai chema pe atunci „Poarta lui Dumnezeu“, un mare vrăjitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numită Petor (Numerii 22, 5).
Tot în vremea aceea, poporul lui Israel era în nemernicia lui cea de patruzeci de ani, în pustie, şi ajunsese în pământul amoreilor. După ce l-a bătut pe Sihon, împăratul amoreilor, trecuse în pământul Vasanului. Acolo l-a bătut pe Og, împăratul lor, şi mare groază a băgat în popoarele de dincolo de Iordan şi din pământul lui Moab, care era dincoace de Iordan, deşi poporul încă nu trecuse Iordanul. Împărăţia lui Moab, care era lângă poalele Muntelui Carmel şi lângă Ierihon, avea pe atunci un împărat cu numele Balac.
Şi acesta, când a văzut că poporul lui Israel – căruia îi ajuta Dumnezeu în vremea aceea, că era singurul popor ce se închina adevăratului Dumnezeu – ia ţară după ţară şi popor după popor, şi a ajuns lângă hotarele lui, a fost cuprins de mare spaimă şi grijă. De aceea împăratul Balac a strâns boierii curţii sale din Madiam şi a zis: Poporul acesta mănâncă acum totul împrejurul nostru, cum mănâncă boul iarba câmpului (Numerii 22, 4).
Deci, sfătuindu-se ei şi socotind că nu vor putea ţine piept unui popor care se arată aşa de puternic, au hotărât că nu este altceva mai bun de făcut decât să cheme în ajutor pe Valaam din Petor. Că la popoarele păgâne era mare credinţă în acest vrăjitor pe vremea aceea. Atâta credinţă aveau în acel mare vrăjitor, încât îl socoteau ca pe un dumnezeu.
Şi a trimis Balac împăratul o delegaţie peste Eufrat în Mesopotamia, cu mari daruri şi cu mare cinste la Valaam din Petor, să vină să-i ajute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea drăcească, să bată pe poporul lui Israel, că dacă nu, ţara lor va fi pierdută.
Şi l-a dus pe vârful muntelui Peor şi acolo i-a făcut jertfelnice. Dar Valaam, după ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, în loc să blesteme poporul lui Israel a început să proorocească cele despre Naşterea lui Iisus, zicând: Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!... o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere... (Numerii 24, 5, 17-19).
Şi astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia să se arate în vremea Naşterii Mântuitorului, şi că Acesta va da lovitura de moarte lumii păgâne şi idolatre şi va împărăţi peste toate popoarele lumii, până în veac. Apoi, sculându-se, s-a înapoiat în ţara sa.
Acestea a proorocit pentru că Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrăjitorul.
Băgaţi de seamă că acestea s-au întâmplat cu 1500 de ani înainte de venirea Mântuitorului, pe vremea lui Moise, când trăia Balac, împăratul Moabului. De atunci tradiţia aceasta era în tot pământul Persiei şi în pământul unde se află astăzi Irakul şi Iranul.
Şi aşa, din tradiţie în tradiţie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseşte dumnezeiasca Scriptură, până în vremea Naşterii lui Iisus Hristos. Şi s-a arătat steaua în Egipt, în Persia şi în alte părţi cu doi ani mai înainte.
Când au văzut magii o stea atât de mare, care nu-şi mai făcea drumul ca şi celelalte, de la răsărit la apus, ci venea de la miazăzi la miazănoapte –, ştiind şi proorocia lui Valaam –, au putut cunoaşte despre steaua care va răsări din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, Împăratul care va zdrobi toate împărăţiile lumii şi va împărăţi în veac în împărăţia cea duhovnicească şi fără de sfârşit (conf. Luca 1, 33).
Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeţi că erau vrăjitori ca Valaam din Petor. Nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi şi astronomi, ghicitori în stele sau astrologi. Ei aveau cărţi vechi rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi şi ştiau, din tradiţia de un mileniu şi jumătate, că se va arăta o stea neobişnuită, o stea făcându-şi drumul altfel, nu aşa cum i-a zis Ziditorul de la început, şi atunci Se va naşte un Împărat care va împărăţi toată lumea. Şi pândeau, că erau astronomi, să vadă când va apărea steaua care să-şi facă drumul ei, nu Aşa ca toate celelalte.
Oare nu te-ai speria să vezi acum o stea că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e satelit, că seamănă cu stelele, dar atunci nu erau sateliţi. Deci se ştia că acesta este un semn minunat nemaiîntâlnit. „Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!“
Şi de ce a apărut steaua cu doi ani mai înainte de Naştere? A fost o rânduială dumnezeiască să se arate cu doi ani mai înainte, ca să aibă ei când se pregăti pentru o călătorie lungă, din Persia până în Ierusalim, căci trebuiau să meargă peste 1000 de km, şi pe atunci nu era atât de uşor ca acum.
Şi cei trei mari filosofi şi magi au pornit cu cămilele încărcate cu hrană şi cu daruri, să-L găsească pe Împăratul lumii.
Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei, cu numele Artavan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Betleem, ci a ajuns mai târziu, când Hristos era răstignit pe Cruce.

Iubiţi credincioşi,
Dar cum s-a săvârşit această taină duhovnicească? Nouă ne istoriseşte Evanghelistul Matei aşa: Iar Naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt (Matei 1, 18).
Dar de ce a trebuit să se logodească cu bărbat cea Preasfântă şi Preacurată Fecioară, dacă a născut de la Duhul Sfânt şi a fost cămara plină de toate darurile Sfântului Duh?
După cum arată dumnezeieştii Părinţi, Maica Domnului a fost logodită pentru două pricini. Prima, pentru că trebuia să fie minţit satana. Cu 700 de ani înainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuieşte, cu noi este Dumnezeu.
Satana a înţeles, prin gura acestui prooroc, că o fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, şi din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe faţa pământului, să afle care din ele va naşte fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Căci, dacă o afla poporul având în pântece nefiind logodită, o ucidea cu pietre, după legea lui Moise.
Dar satana s-a înşelat, că nu poate el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu şi să întârzie taina mântuirii. Că zice dreptul Iov: El (Dumnezeu) destramă planurile celor vicleni... El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfatul celor înşelători ies prost (Iov 5, 12-13).
De aceea Dumnezeu Şi-a arătat înţelepciunea şi prudenţa, când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea şi însuşi satana că este femeie ca toate femeile, şi el (satana) să nu bănuiască că ea este fecioara cea din veci aşteptată şi aleasă să nască pe Mesia.
Iar a doua pricină a fost şi mai tainică. Sfântul Grigorie Teologul şi Marele Vasile spun că s-a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mântuirii, să nu intre în luptă cu Hristos. (Marele Vasile, Tâlcuire la psalmul 44 şi Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Domnului).
Căci Hristos trebuia să pătimească, să fie batjocorit, ocărât, schingiuit, răstignit şi la urmă să fie omorât, şi satana ştia că noi prin rănile Lui ne vom vindeca. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat... şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat (53, 4-5).
Iată ce trebuia să pătimească El, conducătorul lumii, de la om! Şi dacă ar fi ştiut satana că această fecioară are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât şi batjocorit şi omorât, ca să nu se plinească în felul acesta mântuirea lumii, care trebuia să vină prin Cruce.
Atunci satana n-avea să mai întărâte pe evrei, pe farisei, pe cărturari. N-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigonească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos şi să ne mântuim noi! Dar aşa, necunoscând taina, a început să-L prigonească chiar după botez, socotind că-i un drept sau un prooroc.
Că auzi ce-I spune satana în muntele Carantaniei, căci nu ştia sigur cine este: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 1). Iar altădată, când duhul necurat a strigat din îndrăcitul din ţinutul gherghesenilor: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? (Luca 8, 28).
A spus acestea pentru că diavolul ştia scriptura care zice: Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6). Deci satana îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor şi drepţilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), neştiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, Cel care va prăda iadul şi va omorî moartea.
Dar cu câţi oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani! Cu câţi patriarhi, cu câţi drepţi, cu câţi făcători de minuni, care au înviat şi morţii? El ştia că trebuia să vină proorocul prezis de Moise, dar nu ştia că va veni în persoana lui Hristos. Iată, deci, cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic lângă Preacurata Fecioară Maria.

Iubiţi credincioşi,
Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Şi Iosif, când a văzut că Maica Domnului are în pântece, s-a întristat. El ştia că a luat pe această fecioară din mâna proorocului Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată şi s-o păzească cu totul în învăţătura Sfintelor Scripturi. Şi când a văzut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gândul, cum cântă Biserica: „Spăimântatu-s-a Iosif...“ şi „Nu te mâhni, Iosife...“.
S-a mâhnit Iosif, gândind cum se poate ca o fecioară de 15 ani, curată şi preasfântă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, pe care a hrănit-o Arhanghelul Gavriil 12 ani, încredinţată lui ca unui om bătrân şi văduv, cum se poate deci ca această cămară a tainelor, această floare a raiului şi a cerului, să fie acum grea? Cine a înşelat-o pe Maria? Cine a greşit cu dânsa? Cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?
Acestea erau întrebările pe care bietul şi dreptul Iosif şi le punea, mâhnindu-se după dreptate. Avea dreptul să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. „Mă tem – gândea el – că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o; iar dacă va afla poporul, pe dânsa o va ucide cu pietre. Da – îşi zicea el –, mai bine am s-o las în taină şi mă duc“.
Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca şi cum Însuşi Dumnezeu i-ar fi spus: „Nu te teme că a înşelat-o cineva! Nu te teme că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins cineva să ţi-o fure! Nu. Este preasfântă, preacurată! Pentru dânsa am făcut cerul şi pământul şi am zidit toată făptura! Ia-o, şi nu te teme!“
Şi aşa, întărit de înger, Iosif a luat-o! Şi zice mai încolo Scriptura: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul Său cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). De la acest cuvânt până când, pornesc neoprotestanţii de tot felul şi nu voiesc s-o laude şi s-o cinstească pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când..., ca şi cum ar da a înţelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut Iosif!
Dar nebuni sunt şi slabi la minte toţi cei care cugetă asemenea cu dânşii. Să cerceteze Scriptura mai întâi şi să vadă ce înseamnă cuvântul „până când“. Şi atunci să vadă adevărul, care străluceşte mai mult decât soarele în Evanghelie şi în toate dumnezeieştile Scripturi.
Cuvântul „până când“ înseamnă veşnicie, se spune în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Şi citind în scrierile dumnezeieştilor Părinţi, vedem tâlcuit că, atunci când auzim zicându-se în psalmul 109: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale, să nu înţelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăşia şi pe diavolul şi pe cei potrivnici, nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăţi cu El peste toate veacurile, deoarece ştim bine şi este scris, că împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 33).
Sau când auzim de soţia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că n-a avut copii până în ziua morţii ei (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit? Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a îngropat-o?! Deci a arătat veşnicia, că niciodată nu a mai născut.
Sau despre corbul lui Noe, ce zice? Şi nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe până ce a secat apa de pe pământ (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu! Porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors!
Deci cuvântul „până când“ înseamnă veşnicie! Aşa şi despre Maica Domnului. Când auzi că n-a cunoscut-o pe ea până când înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat şi n-a cunoscut-o nimeni.
Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Şi a luat pe Maria, logodnica sa, că a venit poruncă de la cezarul August, când domnea în Siria Quirinius, să meargă fiecare să se înscrie. Unde? În cetatea sa.
Şi a venit Iosif cu Maria în cetatea Betleem. De ce au venit în Betleem? Betleemul era cetatea lui David, căci aţi auzit mai sus ce i-a spus îngerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei: Iosife, fiul lui David... Şi fiindcă şi Iosif şi Maica Domnului se trăgeau din neamul şi din casa lui David, după dreptate au venit în Betleem să se înscrie, cu toate că acum locuiau în altă parte.
Betleemul, numit în vechime şi Efrata, se mai chema şi cetatea lui David, căci într-însa s-a născut şi s-a uns ca împărat marele strămoş al Mântuitorului, după trup. Dar s-a mai numit şi „Casa Pâinii“, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut şi a proorocit că acolo avea să se pogoare şi să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.
Dar unde se află Betleemul? În Palestina. Este o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim şi Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul şi unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine-zis cu Sfânta Treime. Acolo era Betleemul!
Dar de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de Naştere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo 4-500 de ani de venirea lui Hristos în lume: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).
Această proorocie au cunoscut-o şi arhiereii şi cărturarii, căci atunci când i-a întrebat Irod: „Unde va să se nască Hristosul“, ei au răspuns: „În Betleemul Iudeii“. Şi i-au spus proorocia aceasta.
Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, împlinindu-se nouă luni, tocmai atunci a sosit vremea de Naştere. Şi atunci, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naşte.
Iubiţi fraţi, poate şi dumneavoastră şi noi am stat în una din nopţi afară, când cerul era înstelat şi stelele aşa de frumoase şi de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce aţi face dacă aţi vedea deodată că stelele şi cerul tot vin şi vin şi vin spre pământ şi se apropie? Şi din ce se apropie mai tare, mai tare luminează; şi de atâta orbire şi de frică, negreşit, mai că v-ar ieşi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi!
Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi şi tot vine şi orbeşte lumea şi arde lumea cu razele sale şi miliarde de raze străpung văzduhul, arzând toate şi luminând toate! Câtă frică ar fi atunci şi cât cutremur să vezi stelele şi soarele venind spre pământ.
Ei, dar nimic n-ar fi aceasta faţă de ce s-a întâmplat la Naşterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului şi al pământului. Cel ce a zidit soarele şi a pus lumina, razele şi căldura în el, şi a pus luminători pe tăria cerului. Acela a venit!
Câtă spaimă, cât cutremur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi gândind că Cel Care a făcut toate din nimic, a venit până la firea noastră. Şi n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă, într-o peşteră. Era o peşteră cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare lăţime, unde se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor.
Deci Mântuitorul a voit să Se nască chiar în peştera unde David, strămoşul Său după trup, a trăit. N-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-şi arate smerenia chiar de la început, de la Naştere.
Dar de ce S-a născut într-o peşteră? Pentru că ea este simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului şi în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum şi mai ales cel până la Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli şi al păcatului.
Şi S-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? La peşterile de care a spus Isaia, căci zice: peşterile lor – vorbeşte de peşterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Şi a venit să risipească întunericul din peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului.
Dar de ce S-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? A venit să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii şi a venit să lumineze şi să strălucească în toate părţile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.
Dar ştiţi în care zi a săptămânii S-a născut Hristos? Poate vă întreabă cineva. Adu-ţi aminte din Sfânta Scriptură ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină“ şi a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica sau „Ziua soarelui“!
Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinţii Părinţi de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sfinţii Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit şi Apocalipsa, că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii!
De aceea a sfinţit Dumnezeu ziua Duminicii şi cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumina. Parcă ne-ar fi spus Mântuitorul: „Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci, şi am venit să aduc lumina cea sfinţită şi duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul şi voi lumina peste tot omul care vine în lume ca lumina sfinţită. Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele şi lumina zilei, şi Eu am venit acum cu lumină gândită, ca lumină duhovnicească“. Iată pentru care pricină Hristos S-a născut Duminica şi la miezul nopţii.

Iubiţi credincioşi,
Magii, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod şi au întrebat unde este Împăratul care S-a născut. Şi înţelegând Irod că în Iudeea şi anume în Betleem se va naşte Hristos, cu mare vicleşug le-a spus magilor: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).
N-avea el de gând să-L cinstească, ci voia numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni. Nici dracii, nici îngerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El înaintează veşnic cum este rânduit de Dumnezeu.
S-au dus deci magii, după cum ştiţi, şi au aflat steaua deasupra peşterii din Betleem. Apoi s-au închinat cu mare bucurie şi cinste Domnului nostru Iisus Hristos, şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort (muritor). Şi luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au pornit înapoi pe altă cale.
Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie şi de mare tulburare. Şi aducându-şi aminte de cele spuse de magi, că steaua s-a arătat cu doi ani mai înainte, a trimis ostaşi în Betleemul Iudeii şi în jur, să taie toţi pruncii de doi ani şi mai jos, că numai Aşa va fi sigur de uciderea acelui Împărat, Care este Hristos.
Dar înainte de aceasta, îngerul Domnului se arătă lui Iosif în vis şi-i spuse: Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare (Matei 2, 13).
Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său? Dar de ce i-a zis: „Fugi“? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se teme oare de el? Doamne fereşte! De câte ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor când au vrut să-L prindă?
Aceasta a făcut-o spre a ne da nouă pildă, ca să fugim din calea primejdiei când vedem că vine asupra noastră; pentru că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi că vine primejdia, să n-ai cutezanţa şi mândria cugetului să stai în calea primejdiei. Dacă stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine. Dacă Dumnezeu vrea să pătimeşti martiriul şi să te încununeze, te găseşte duşmanul. Dar tu eşti dator să te păzeşti, să nu crezi că eşti mai tare decât Petru şi Pavel şi să stai în calea primejdiei“.
Dar câţi din drepţi n-au fugit şi nu s-au ferit? De câte ori n-a fugit David de furia lui Saul, care îl urmărea ca să-l piardă?
Sfântul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douăzeci şi opt; Ilarion cel Nou a stat la o văduvă bătrână şapte ani într-o grădină, într-un bordei; Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul mării la un pescar, fiindcă îl urmărea Leon, împăratul iconoclast; Sfântul Teodor Studitul douăzeci de ani a fost fugar şi de asemenea ucenicul său, Nicolae Mărturisitorul.
Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit creştinii şi sfinţii, ca să nu aibă mândria să spună: „Mă duc la moarte!“. Pentru că nu suntem pregătiţi de moarte, şi Dumnezeu, când vede că omul se reazemă pe puterile lui, îi ia darul. Este mai bine să zicem: „Doamne, sunt păcătos, sunt neputincios şi fricos, de aceea fug. Dacă vrei să mă întăreşti Tu, scoate-mă; dacă nu, fug!“. Ce spune Proorocul Isaia în cântarea a patra? Mergi, poporul Meu, încuie uşa ta, ascunde-te puţin, câtuşi de puţin, până va trece mânia Domnului (Isaia 26, 20).
Auzi! Să ne ascundem puţin, câtuşi de puţin, până va trece mânia Domnului. Nu avem poruncă să ieşim în vileag, dar nici să ne lepădăm de Hristos când suntem descoperiţi.
Şi Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi către sfârşitul lumii pentru toată Biserica de pe faţa pământului, zice: „În vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gândită şi cea simţită“. Pustia cea gândită este atunci când omul va ţine credinţa în taină şi se va ruga din inimă lui Dumnezeu să se pregătească pentru mucenicie şi pentru moarte.
Iar pustia cea simţită vor fi codrii, munţii, dealurile, văile adânci, desişurile, care vor adăposti pe robii lui Dumnezeu şi îi vor acoperi. Aşa trebuie să facem. Negreşit, în toată vremea şi în tot locul, creştinul trebuie să fie pildă, să mărturisească prin toată viaţa sa că este cu adevărat lumina lumii şi sarea pământului, să aibă mereu în minte cuvântul Apostolului: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10, 10).
Dar şi aceasta să o învăţăm din Evanghelia de azi: că este bine, şi după Sfinţii Prooroci şi după Sfinţii Apostoli, să te fereşti din calea primejdiei când poţi. Când nu, stăm înaintea Domnului şi El va întări pe cele neputincioase şi va plini cele cu lipsă ale noastre.

Iubiţi credincioşi,
Iată ce s-a întâmplat. Sculându-se Iosif a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au fugit în Egipt. Şi au stat acolo, după mărturia unor sfinţi şi a unor mari istorici, şapte ani, că Irod a domnit 13 ani, cum arată marele istoric evreu Iosif Flaviu.
Şi S-a dus Mântuitorul în Egipt pentru două pricini: prima ca să împlinească proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia să plinească la vreme şi proorocia despre răstignire, hrănirea cu oţet, trestia şi toate celelalte.
Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta: În secolele II-IV după Hristos au ieşit nişte erezii numite gnostice: montaniştii, arienii şi altele. Şi o seamă din ei au nălucit că Hristos S-a născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu S-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu ar fi fost şi om după trup, ci numai Dumnezeu, care după nălucire S-a întrupat.
Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi fire omenească şi că sabia l-ar fi tăiat. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit deci ca să împlinească proorocia care spune că din Egipt am chemat pe Fiul Meu şi ca să arate că purta trup şi S-a ferit cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.
Iar după ce au stat ei şapte ani în Egipt, Iosif, primind poruncă în vis, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în părţile Galileii, în pământul lui Israel (Matei 2, 21-22).
Şi ducându-se în Galileea, s-au aşezat în cetatea Nazaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Ca să se împlinească Scriptura, care zice: Nazarinean se va chema. Dar de la Sfinţii Părinţi aflăm că cuvântul nazarinean nu există în toată Scriptura. Atunci de ce se zice: Şi a venit şi a locuit în oraşul Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema (Matei 2, 23).
Dar câte Scripturi nu existau mai înainte, de care ştim prin tradiţie? Iudeii au fost strămutaţi din locul lor şi o mulţime de cărţi canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost şi Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, a lui Tobie şi altele care au intrat în canonul cărţilor Scripturii. Aşa se înţelege proorocia aceasta de „Nazarinean“. Se bănuieşte că se află în cărţile lui Enoh, care a scris 19 cărţi, ce se aflau în corabia lui Noe când a venit potopul. Căci se ştia şi după potop de proorocia lui Enoh, de care aminteşte Sfântul Apostol Iuda în Epistola sa sobornicească şi în cea de a doua a Sfântului Apostol Petru.
Deci cuvântul „Nazarinean“ nu-l găseşti în toată Scriptura, dar s-a păstrat prin tradiţie, din proorociile lui Enoh. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi.
Dar mai avem oare şi altele din prorociile care s-au păstrat numai prin tradiţie şi nu sunt scrise? Da, avem. Iată ce spune Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către Timotei: După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului... şi celelalte (3, 8).
Aţi văzut? Dar căutaţi la Numerii şi la Levitic, să vedeţi, găsiţi pe Iannes şi Iambres în Scriptură?
Am avut o discuţie cu adventiştii de la Fundul Moldovei, care ziceau că ei cred numai ce este scris. „Dacă voi credeţi numai ce este scris, vă rog să-mi arătaţi: unde se scrie de Iannes şi Iambres în Scriptură?“ Au zis: „Nu este scris“. „Şi de unde ştie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeţi în toate cele 14 epistole ale lui. De unde ştie el că Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise?“ Au răspuns: „Poate din tradiţie“. „Nu «poate». Eu vă aduc vouă şi altele din Scriptură, care arată că tradiţia este mai veche decât Scriptura. Şi Scriptura nu este altceva decât o tradiţie veche întreagă, scrisă.“
V-am dat pilda cu Iannes şi Iambres. Unde vedeţi în Scriptură că aşa i-a chemat? În ea se spune numai că vrăjitorii lui Faraon s-au împotrivit lui Moise până la a treia plagă (Ieşire 7, 11, 22; 8, 7), până ce a dat Moise în tot pământul muşiţă, dar nu spune cum îi chema pe vrăjitorii care s-au împotrivit lui.
Aşadar, fraţii mei, din predica de azi, pe lângă altele, să vă rămână cu osebire în minte, întâi, că suntem datori să ne ferim în vreme de primejdie, după a noastră putere; iar al doilea, că unele proorocii despre Mântuitorul le-au adus Sfinţii Evanghelişti din Sfânta Tradiţie, care este mai veche decât Sfânta Scriptură. Aşa este aceasta care zice că Mântuitorul Se va chema „Nazarinean“.
Aceasta s-o ştiţi despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să daţi slavă milostivirii şi bunătăţii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei şi Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Naşterea Lui, că ne-a învrednicit pe toţi să mai ajungem încă o dată Naşterea Domnului şi să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina venirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul.
Cu aceasta închei şi rog pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm cele ce le-am spus şi cele ce Aţi auzit. Amin!

MISTERELE CUVINTELOR. Restaurare, restauraţie

de Alexandru Ciolan

Francezul restauration stă la originea a două substantive româneşti cu sensuri şi apartenenţe stilistice diferite: restaurare şi restauraţie (româna are o mulţime de asemenea dublete: informare / informaţie, comunicare / comunicaţie etc.).
Restaurare, socotit de dicţionarele româneşti infinitivul lung al lui restaura, fără trimitere la franceză (inferând astfel că ar fi fost creat în mod independent în română) este folosit îndeosebi cu sensul de „refacere a unei opere de artă, a unui monument de arhitectură etc.“. În ultimul deceniu, pe măsură ce folosirea computerelor personale s-a generalizat, restaurare a fost însă tot mai des folosit cu sensul din informatică: „readucerea în stare de funcţiune după o întrerupere accidentală“ („Configuraţia implementată de către IBM include un sistem performant de siguranţă şi restaurare a sistemului informatic în caz de dezastru…“, Adev. 22 XI). De data aceasta, influenţa care trebuie invocată fiind aceea a engl. restoration (point) , suntem nevoiţi să considerăm omonime (deci cuvinte diferite) pe restaurare cu sensul mai vechi, din limbajul culturii, şi pe restaurare din limbajul informatic.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

miercuri, 22 decembrie 2010

Către Fedoplaton

de Ovidiu Hurduzeu

Pe plan sufletesc, postarea Despre nuci şi imperii de pe blogul tău „Cumpăna. O viziune ortodoxă“ mi-a tulburat pacea pe care orice ortodox o caută în binecuvântatul post al Naşterii Domnului Iisus Hristos. În planul pregătirilor culinare (evident, non-gnostice), mi-a întrerupt prepararea sarmalelor şi a piftiei, o muncă pe care o împart în fiecare an, în mod distributist, cu soacra mea. Nu-i vina textului, de ale cărei bune intenţii şi de a cărei dragoste pentru aproape nu am de ce să mă îndoiesc, ci a diavolului care şi-a băgat din nou coada tocmai acum, când ortodocşii au nevoie de iubire şi unitate mai mult ca niciodată. Am hotărât să răspund deîndată pentru a-ţi risipi norii neîncrederii şi a clarifica unele lucruri care i-ar putea tulbura pe cititorii noştri.
Înţeleg că te amărăşte faptul că sunt coautor al cărţii A Treia Forţă. România profundă. Îmi cer iertare. Sunt sigur că ai fi putut concepe, singur sau cu Mircea Platon, o carte mult mai ortodoxă şi mai „corect conservatoare“ despre „România profundă“. Încă nu-i timpul pierdut. Regret că postfaţa la A Treia Forţă, pe care am fost de acord s-o scrii, ţi-a făcut mai mult rău decât bine; te-a scos dintr-un anonimat liniştitor care îţi priia atât din punct de vedere intelectual cat şi duhovnicesc şi te-a lansat, vai!, pe pista lumească, plină de capcane, a confruntărilor ideologice. Dacă Mircea Platon este un excelent polemist şi un „animal politic“ înnăscut, care nu poate respira pe tărâm intelectual dacă nu-i trage peste bot cuiva o demonstraţie-scatoalcă, tu eşti doar un fin intelectual creştin. Preocuparea ta reală este mărturisirea Adevărului. N-ai alt har. Nu ţi-e oare de ajuns, frate Gheorghe? Se vede că nu, din moment ce te laşi ispitit de Aghiuţă şi acţionezi în blogosferă ca „hit man“-ul lui MP. Când citezi la greu din binecuvântata sa gândire cu scopul de a „le-o trage“ lui Baconschi, Hurduzeu, Călin Georgescu sau altor personaje care apar pe moment în radarul boss-ului din Ohio – să mă ierte cititorii dacă greşesc – cazi, pur şi simplu, în ridicol. Una este să scrii o carte sau un articol la „patru mâini“ sub lucrarea Duhului care uneşte tainic daruri separate şi alta să scrii, sub dictat automat, din două în doua paragrafe: „cum demonstrează Mircea Platon“, „Mircea Platon nu a vorbit despre…“, „Altfel spus, M. Platon a identificat...”, „După cum arată Mircea Platon în articolul menţionat mai sus“…
Cine scrie aici? Mircea Platon sau Gheorghe Fedorovici? Fiindcă nu ştiu cui mă adresez, şi nu vreau să nedreptăţesc pe vreunul dintre voi, am să-mi iau permisiunea să vă numesc Fedoplaton.
Să trecem acum la text. Fedoplatonul scrie negru pe alb că „Pentru alţii [adică pentru mine, Ovidiu Hurduzeu] România profundă este un ‘concept lansat pe piaţă’ şi care, pentru a putea fi realizat, are nevoie de bani“. Drept edificare, trimite la articolul meu Chipul „României profunde“ şi la un comentariu făcut de mine pe blogul lui Ilie Catrinoiu (este ciudat că un autor atât de scrupulos ca Fedoplatonul recurge la comentariile de pe bloguri. Acel „Ovidiu Hurduzeu“ putea foarte bine să fie altcineva…). Afirmaţia este o făcătură de-a Fedoplatonului menită să inducă ideea că, între timp, Hurduzeu – probabil sub influenta iudeomasoneriei, a transnaţionalelor şi a cercurilor bancare internaţionale – a redus „România profundă“ la o entitate politcianist-comercială. Nimic mai fals! Textul publicat pe blogul meu pe 9 iulie nu vine să limiteze sau să distorsioneze ci, dimpotrivă, să aprofundeze bogăţia de înţelesuri ale „României profunde“. În volumul A Treia Forţă, eu şi Mircea Platon am „descifrat“ doar o parte din taina şi frumuseţea „României profunde“. Cartea nu este un sfârşit, ci un început, o deschidere, şi nu o repliere asupra ei însăşi.
Fedoplatonului nu-i este însă greu să transforme albul în negru. În textul meu din luna iulie scriam cât se poate de clar: „Odată lansată pe piaţă, ‘România profundă’ a devenit bun public şi nu se mai află sub controlul autorilor ei. Şi este bine să fie aşa“. Nu este vorba aşadar de „un concept lansat pe piaţă“ precum un nou model de bikini, aşa cum se insinuează; oricine citeşte cu bună credinţă textul meu îşi dă seama că este vorba de realitatea „României profunde“, de la cartea A Treia Forţă până la prezenţa economică, istorică sau ontologică a „României profunde“. În ciuda evidenţelor, Fedoplatonul interpretează în cheie comercială ceea ce de fapt reprezintă o circulaţie a darului, o „economie a dăruirii“. A Treia Forţă. România profundă circulă „pe piaţă“ prin lucrarea lui Dumnezeu, efortul autorilor, al editorului şi al cititorilor care subscriu ideilor din carte.
Să-l deranjeze pe Fedoplaton că A Treia Forţă. România profundă nu s-a dorit a fi normativă, o „cărticică roşie“ a lui Mao? O biblie a conservatorismului de la MP citire? Că nu a impus dogme şi nu a oferit, la pachet, soluţii universale? Nici eu nici Mircea Platon nu ne-am propus să epuizam prin vorbe „România profundă“. Putem doar s-o mărturisim iar mărturia noastră, s-o lansăm pe piaţă, adică s-o dăruim. Dar şi alte mii de persoane, chiar mult mai îndreptăţite decât noi, pot spune ce (nu) este „România profundă“. Poate pentru mulţi, „România profundă“ este o floare şi nu un nuc. Sau poate amândouă, la un loc. Şi dacă este un nuc la butonieră şi o floare cu rădăcini adânci, ca în imaginaţia unui copil? Sunt oare obligatorii metaforele şi dogmele lui MP, interpretate de GF, orice altceva fiind o mistificare de tip EUropean şi baconschian?
Dar să revenim la afirmaţia pe care Fedoplatonul mi-a atribuit-o: pentru a putea fi realizat „conceptul“ de „Românie profundă“, este nevoie de bani. În discuţia de pe blogul lui Ilie Catrinoiu, unde Fedoplatonul s-a strecurat ca să pescuiască o afirmaţie de-a mea în sprijinul tezei sale, nimeni nu a pomenit de „România profundă“. Nu acesta era subiectul discuţiei. Nu era vorba de „realizat conceptul de Românie profundă“, ci de schimbat paradigma intelectuală – altfel spus, de înlocuit paradigma neoliberală cu cea a „economiei civice“. Normal că pentru asta e nevoie de bani (mass media, think-tank-uri, publicarea de cărţi)!
În fine, Fedoplatonul mă mai acuză şi de deviaţionism gnostic întrucât reduc „România profundă“ la o realitate supraistorică (cu doua paragrafe înainte, redusesem „România profundă“ la o realitate comercială). Înţeleg că Mircea Platon este istoric de meserie şi totul trebuie să stea înfipt în istorie. Totuşi, Fedoplatone, fii rezonabil, mon cher! Dacă îmi cauţi nod în papură şi pentru afirmaţia că realitatea ultimă a „României profunde“ (deci, atenţie, nu toată „România profundă“!), fundamentul ei ontologic, se găseşte în Sfânta Treime, încep să mă îndoiesc de calităţile braţului tău înarmat teologic.
Ce s-a vrut prin această scurta postare?
1) Subsemnatul a fost demascat ca un duşman de clasă gnostic, din categoria Ancăi Manolescu – deocamdată nu s-a mers mai departe.
2) S-a arătat clar apartenenţa mea la un grup proUEropean ostil „României profunde“, condus de un anume CG, o persoană care n-a pomenit niciodată de „România profundă“ dar care, în mod sigur, o va integra cu forţa în mincinoasa organizaţie pentru care, împotriva raţiunii lor, se pronunţă inconştientul a 99% din români.
3) S-a demonstrat că subsemnatul şi-a însuşit „România profundă“ pentru a se pune în fruntea bucatelor şi a lăsa Fedoplatonul fără obiectul muncii.
Frate Fedoplaton, Crăciun fericit!
Frate Gheorghe, să mă ierţi dacă te-am necăjit.

luni, 20 decembrie 2010

Maşini de război: Blackwater, Monsanto şi Bill Gates

de Silvia Ribeiro, cercetător la Grupul ETC
(Articol apărut în publicaţia mexicană „La Jornada“, 9 octombrie 2010)

Un reportaj de Jeremy Scahill publicat în „The Nation“ („Blackwater’s Black Ops“, 15.9.2010) a dezvăluit că cea mai mare armată de mercenari a lumii, Blackwater (acum denumită Xe Services) a vândut servicii clandestine de spionaj transnaţionalei Monsanto. Blackwater şi-a schimbat numele în 2009, după ce a devenit cunoscut în toată lumea în urma denunţurilor de abuzuri în Irak, inclusiv masacrarea civililor, dar continuă să fie cel mai mare contractant privat al Departamentului de Stat în materie de servicii de securitate, altfel spus, pentru a practica terorismul de stat oferind guvernului posibilitatea de a-l nega.
Mulţi militari şi foşti ofiţeri CIA lucrează pentru Blackwater sau pentru una dintre firmele pe care aceasta le-a creat spre a devia atenţia de la răul său nume şi a genera şi mai multe câştiguri din vânzarea de servicii nefaste – care merg de la informaţii şi spionaj până la infiltrări, intrigi politice şi antrenament paramilitar – altor guverne, bănci şi firme transnaţionale. După Scahill, afacerile cu transnaţionale – precum Monsanto, Chevron sau giganţi financiari precum Barclays şi Deutsche Bank – se desfăşoară prin firmele deţinute de Erik Prince, proprietarul Blackwater: Total Intelligence Solutions şi Terrorism Research Center. Acestea au aceiaşi manageri ca şi Blackwater.
Unul dintre ei, Cofer Black, cunoscut pentru brutalitatea lui pe când era director al CIA, a semnat contractul cu Monsanto în 2008 ca director al Total Intelligence, firma pe care o reprezenta obligându-se să spioneze şi să infiltreze organizaţiile care activează pentru drepturile animalelor, împotriva organismelor modificate genetic şi a altor activităţi murdare ale gigantului biotehnologiei.

Contactat de Scahill, directorul executiv Kevin Wilson de la Monsanto a refuzat să vorbească, dar ulterior a confirmat pentru „The Nation“ că în 2008 şi 2009 au avut contracte cu Total Intelligence, dar Monsanto ţine să precizeze că aceste contracte vizau numai a i se oferi informaţii publice despre opozanţii săi. Wilson a mai spus că Total Intelligence era o entitate total separată de Blackwater.
Şi totuşi, Scahill este în posesia unor copii ale unor mesaje electronice ale lui Cofer Black posterioare întâlnirii cu Wilson de la Monsanto, în care le explică altor foşti agenţi CIA, folosindu-se de adresele lor electronice de la Blackwater, că discuţia cu Wilson a fost ca Total Intelligence să devină braţul drept al Monsanto în materie de inteligenţă, spionând activiştii şi desfăşurând alte activităţi, inclusiv aceea de infiltrare a unor oameni în aceste grupuri. Monsanto a plătit către Total Intelligence 127 de mii de dolari în 2008 şi 105 mii de dolari în 2009.
Nu e de mirare că o întreprindere de ştiinţe ale morţii precum Monsanto, dedicată de la începuturile sale producerii de substanţe toxice şi răspândirii de otrăvuri, de la Agentul Oranj până la dioxină, otrăvuri pentru agricultură, hormoni şi seminţe modificate genetic, se asociază cu altă întreprindere de ucigaşi.
Aproape simultan cu publicarea acestui articol în „The Nation“, publicaţia „Vía Campesina“ (Calea Ţărănească) a denunţat cumpărarea, contra sumei de peste 23 de milioane de dolari, a 500 de mii de acţiuni la Monsanto, de către Fundaţia Bill şi Melinda Gates, care în felul acesta şi-a dat jos masca de filantropie. Altă asociere care nu e surprinzătoare.

Este vorba de o căsătorie între două dintre cele mai brutale monopoluri din istoria industrialismului: Bill Gates controlează mai bine de 90% din piaţa programelor de computer patentate iar Monsanto peste 90% din piaţa mondială a seminţelor modificate genetic şi majoritatea pieţei globale a seminţelor comerciale. În nici o altă ramură a industriei nu există monopoluri atât de vaste, a cărei existenţă însăşi să întruchipeze negarea mult trâmbiţatului principiu al liberei concurenţe de pe piaţa capitalistă. Atât Gates cât şi Monsanto sunt foarte agresivi în apărarea monopolurilor pe care le au.
Chiar dacă Bill Gates încearcă să ne spună că Fundaţia nu are nici o legătură cu activităţile lui comerciale, dar tot ce face aceasta demonstrează contrariul: mare parte din donaţiile sale sfârşesc prin a favoriza investiţiile comerciale ale magnatului, ca să nu mai vorbim de faptul că de fapt nu donează nimic, pentru că în loc să plătească impozite îşi investeşte câştigurile acolo unde are interese, inclusiv acela de a apărea drept un om mânat de bune intenţii. Dimpotrivă, donaţiile lui finanţează proiecte distructive precum bioingineria sau înlocuirea medicamentelor naturale şi comunitare cu medicamente patentate de înaltă tehnologie în zonele cele mai sărace ale lumii. Ca o coincidenţă, fostul ministru mexican al Sănătăţii, Julio Frenk, şi fostul preşedinte mexican Ernesto Zedillo sunt consilieri ai Fundaţiei.
Ca şi Monsanto, Gates se alătură eforturilor de distrugere a agriculturii ţărăneşti pe tot globul, mai ales prin aşa numita Alianţă pentru o Revoluţie Verde în Africa (AGRA). Aceasta funcţionează ca un cal troian pentru a-i lipsi pe ţăranii africani săraci de seminţele lor tradiţionale, înlocuindu-le mai întâi cu seminţe de firmă, apoi cu seminţe modificate genetic. De aceea, Fundaţia l-a contractat în 2006 pe Robert Horsch, director la Monsanto. Acum Gates, mirosind câştiguri mai mari, s-a dus direct la sursă.
Blackwater, Monsanto şi Gates sunt trei feţe ale aceluiaşi chip: maşina de război împotriva planetei şi a majorităţii locuitorilor ei, ţărani şi ţărănci, indigeni, comunităţi locale, oameni care vor să facă schimb de informaţie şi de cunoştinţe cu toţi cei care nu sunt mânaţi exclusiv de dorinţa de câştig şi distrugere a capitalismului.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

vineri, 17 decembrie 2010

Economia libertăţii. O economie personalistă

de Ilie Catrinoiu

Suntem în al doilea an de criză economică, deși politicienii căutau să ne convingă iarna trecută că prin primăvară vom fi ieșiţi din criză. Politicienii ca politicienii, dar ce se întâmplă cu o societate în care intelectualii tot ca politicienii mint? Și când mai vezi că și “intelectualii publici” din Occident tot ca politicienii din România mint, mai că-ţi vine sa schimbi radical foaia. Să mă fac înţeles: în privinţa politicii de stat a ţărilor din Occident m-am lămurit când am văzut că și acolo se vorbește același jargon politic dâmboviţean – și ăia vor să se “integreze”. Din acest punct de vedere, slavă Domnului, nu exista nicio diferenţă între Est si Vest. Și noi vrem să ne “integrăm” și ei vor să se “integreze”. Îţi vine să te întrebi precum Eminescu: “ce-i mâna pe ei in luptă?”.
În general, discursul pro-integrare al “intelectualului public global” din România se bazeaza pe trei mari minciuni: 1. Deși a fost adus cu tancurile de sovietici, comunismul a fost primit cu braţele deschise de către ţărani și micii proprietari. 2. Această premisă falsă determină a doua minciună: după 50 de ani de comunism în care românii n-au opus nicio rezistanţă, poporul român e complet distrus, e o fecală, ortodoxia și cultura română neavănd nicio rezistenţă la comunism. 3. Dacă poporul e o fecală, atunci se cuvine ca “intelectualul public global”, care nu e o fecală pentru că nu reprezintă poporul, are menirea să educe poporul după standardele marelui licurici luminos de la Washington, Londra sau Berlin.
Rolul “intelectualului public global” e, după cum vedem de 20 de ani, acela de a-i face pe români să le fie rușine de propria cultură, de propria religie, de propria naţionalitate. De aceea nu vom avea niciodată o economie dezvoltată căci primul lucru care trebuie realizat, ne spune economistul Thomas Storck, e “recâștigarea rapidă a încrederii în propria cultură” (p. 326), trebuie resuscitat excepţionalismul românesc. Numai astfel vom fi trataţi de la egal la egal și cu respect in raporturile cu ţările occidentale.
Am citit cartea “Economia libertăţii” cu real interes ca unul care detestă cu înverșunare imoralitatea, pansexualismul, înregimentarea ideologică, standardizarea comportamentului uman, proteza logoreică a infidelităţii, lipsa de respect cu care sunt trataţi oamenii din corporaţii și alte vicii atât de răspândite în mediul capitalismului corporat, cât și în mediul birocraţiei de stat.

Pentru a citi articolul integral în „Distributist Review“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Copii pe ţeavă

de Alexandru Ciolan

Pipeline „conductă“ s-a format în engleză, pe la 1870, din pipe „ţeavă“ (la a cărui origine stă un latinesc *pipa) şi line „linie“ (împrumutat din fr. ligne). În franceză (a cărei mediere nu ar trebui exclusă din filiaţia cuvântului românesc), termenul a fost folosit în limbajul de specialitate încă înainte de începutul secolului trecut, dar recunoaşterea oficială a căpătat-o abia în ianuarie 1973, când a fost inclus pe o listă, aprobată printr-un arrêté (decizie administrativă) referitor la îmbogăţirea vocabularului. Dicţionarul de cuvinte recente îi consemnează o primă atestare în 1974, dar e de presupus că a fost folosit, de specialişti cel puţin, cu mult înainte.
După 1990, pipeline a început să circule şi cu sensul din informatică („arhitectură a procesoarelor care permite trimiterea datelor una după alta, fără ca prima să parcurgă ciclul integral, eliberând traseul pentru următoarea“). Primul ordinator care a folosit această tehnologie datează din 1958 şi era, evident, un IBM), dar folosirea frecventă, în toate limbile, s-a datorat exploziei computerelor personale din anii ’90. Astăzi, se vorbeşte despre pipeline mai ales în legătură cu plăcile grafice („Numărul de pipeline-uri de pixel/vertex a fost redus de la 24/8 la 20/7. Impactul acestei reduceri asupra performanţelor ar trebui să fie neglijabil...“, Adev. 11 IV 07).
O evoluţie cu adevărat interesantă prezintă însă pipeline în romgleza interviurilor acordate de managerii unor mari firme sau a analizelor din publicaţiile economice. În registrul colocvial al englezei, in the pipeline înseamnă „aflat în desfăşurare / în execuţie“. Tradusă ad litteram (un sinonim elegant pentru „tradusă cu picioarele“), sintagma devine în română în pipeline: directorul (român) pentru România al unei multinaţionale relata, de pildă, că „Avem în pipe-line mai multe produse şi servicii extrem de interesante care urmează să fie lansate în cursul acestui an…“ (S.fin. 22 III 09). Alt manager de firmă de succes spunea că „2009 nu este anul în care să pui în pipe-line proiecte de 100 milioane de euro…“ (Money express 23 VI 09). Citatul din urmă este interesant pentru că fotografiază momentul de alunecare a lui pipeline din sintagmă (netransparentă pentru românul care nu-i cunoaşte înţelesul din engleză şi, prin urmare, supusă interpretărilor fanteziste) spre un sens nou, tot mai frecvent în jargonul managerilor şi jurnaliştilor români: acela de „portofoliu“.
Pentru a citi articolul intergal în „Ziarul de duminică click AICI.

vineri, 10 decembrie 2010

MISTERELE CUVINTELOR. Economie – iconomie

de Alexandru Ciolan

Economie şi iconomie, cuvinte folosite în limbaje diferite, au acelaşi etimon: elenul oikonomia, din familia lui oikos „casă“ (care ni l-a dat şi pe eco- din ecologie). Oikonomia desemna „administrarea casei, conducerea gospodăriei“ şi, prin extensie, „conducere, guvernare“ şi „rânduială, ordine“. Trecut în latină (oeconomia „organizare, dispunere a elementelor unui discurs, ale unei scrieri etc.“), cuvântul a fost împrumutat de acolo, pe cale cultă, de franceză (économie), de unde l-am luat şi noi, atât cu sensurile mai vechi din limba lui Voltaire („ştiinţă a fenomenelor economice“, de unde economia politică; „curent de gândire economică“, de unde economia clasică, marxistă etc.; „chibzuială, cumpătare“, de unde simţ al economiei; „bani puşi deoparte“, de unde casă de economii; „organizare, dispunere“, de unde economia unei legi), cât şi cu sensul născut la începutul secolului trecut, de „totalitatea activităţilor de producţie, distribuţie şi consum într-o colectivitate“, de unde economia naţională şi, în ultima vreme, economia globală.
Dacă economie a ajuns în română prin intermediul latinei şi al francezei, iconomie, termen religios propriu creştinismului răsăritean, este un împrumut direct din greacă şi reprezintă dezvoltarea sensului primar din elină, acela de „administrare, conducere“. În ortodoxie se vorbeşte pe de o parte despre iconomia dumnezeiască/divină şi pe de altă parte de iconomia Bisericii.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

marți, 7 decembrie 2010

Guvernul suedez arestează un tată care şi-a educat copilul acasă



Agenţia de ştiri ChristianNewsWire a făcut cunoscut publicului larg un incident tulburător care prefigurează lumea spre care ne îndreptăm.

Chrsiter Johansson, tatăl lui Domenic Johansson, în varstă de 9 ani, şi soţul lui Annie Johansson, a fost întemniţat de autorităţile suedeze pentru vina de a-şi fi reţinut copilul acasă peste noapte într-o vizită „neaprobată“.
„Guvernul suedez a pus această familie într-o situaţie intolerabilă şi a exagerat atunci când domnul Johansson şi-a luat copilul să petreacă o noapte acasă“, a spus Michael Donnely, avocat al Home School Legal Defense Association (HSLDA).
Cu un an şi jumătate în urmă, poliţia suedeză a dat năvală în avionul în care familia Johansson se îmbarcase pentru a pleca în India, ţara de baştină a lui Annie. Poliţiştii nu aveau mandat de arestare şi nici nu l-au pus sub acuzare pe Domenic Johansson. I-au luat copilul, separându-l de familie, invocând drept motive faptul că băiatul era educat acasă (homeschooling), că avea câteva carii netratate, ca şi decizia lui Domenic de a nu-şi vaccina fiul conform „calendarului de vaccinare“ recomandat de autorităţile suedeze.
„Această familie a fost pur şi simplu distrusă de guvernul suedez. Tratamentul care i-a fost aplicat este îngrozitor. Părinţilor lui Domenic li se permite să-şi viziteze fiul doar o oră la cinci săptămâni şi să vorbească la telefon cu el doar 15 minute, din două în două zile“, a declarat Donnelly.
Ruby Harrold-Claesson, un reputat avocat specializat în drepturile omului şi preşedinte al „Comitetului nordic pentru drepturile omului“ a spus că „în cei 20 de ani de practică pe care îi am, n-am întâlnit niciodată un caz care să comporte atâtea abuzuri din partea autorităţilor“.
„Guvernul n-ar trebui să-i răpească şi să-i închidă pe copii pentru simplul fapt că nu-i place «şcoala de acasă» (homeschooling). Or, exact asta s-a întâmplat“, a declarat consultantul juridic pentru Europa al ADF. „În ciuda deciziei neinspirate a domnului Johansson, singura primejdie în cazul acesta este cea reprezentată de un guvern care s-a îmbătat cu propria să putere. Asemenea circumstanţe nefericite survin atunci când un guvern atotputernic îl aduce pe un părinte în pragul disperării, aşa că serviciile sociale să facă bine să nu pretindă că au fost luate prin surprindere. Home School Legal Defense Association (HSLDA), în parteneriat cu Alliance Defense Fund (ADF) au supus cazul lui Johansson atenţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Notă: Home School Legal Defense Association (HSLDA), un ONG înfiinţat acum 27 de ani, cu 85.000 de membri, este o asociaţie renumită care susţine dreptul legal al părinţilor de a-şi educa copiii acasă.
ADF este o alianţă a juriştilor creştini şi a altor organizaţii asemănătoare care apără dreptul oamenilor de a trăi liber în conformitate cu credinţa lor religioasă. Lansată în 1994, ADF foloseşte o combinaţie unică de strategii, training, subvenţii şi acţiuni juridice pentru a proteja şi păstra libertatea religioasă, precum şi sanctitatea vieţii, căsătoriei şi familiei.

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

vineri, 3 decembrie 2010

MISTERELE CUVINTELOR. Stimulente

de Alexandru Ciolan

Ediţiile succesive ale Dicţionarului explicativ şi cele ale Dicţionarului de neologisme consemnează sub stimulent un sens din limbajul medical („substanţă care activează un organ“) şi un sens generic: „ceea ce stimulează“, prea larg şi prea vag pentru a fi mulţumitor. Înainte de a purcede la desluşirea şi sistematizarea semantismului ascuns sub această superficială definiţie, să mai observăm că stimulent nu este doar substantiv neutru, cum ne spun dicţionarele (inclusiv cel ortografic), ci şi substantiv masculin, cu pluralul stimulenţi, mai rar în presa noastră („pe de o parte avem [pentru relansarea economică] stimulenţi fiscali şi bugetari iar pe de altă parte investiţiile în anumite domenii“, Capital 26 XI 08) dar preferat, pare-se, peste Prut, unde este folosit în documente oficiale (aflăm, de pildă, pe site-ul eurolex.md că „Guvernul Moldovei a introdus un şir de stimulenţi fiscali în formă de scutiri ale impozitului corporativ, stimulenţi speciali pentru anumite genuri de activitate şi pentru investitorii care îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul zonelor economice libere“).
Format din verbul a stimula, foarte probabil sub influenţa francezului stimulant, cuvântul apărea sporadic în limbajul presei şi al economiştilor şi înainte de 1989. Astfel, în 1977, la Editura Academiei Republicii Socialiste România apărea un volum de largă şi adâncă respiraţie intelectuală intitulat, sec, Stimulente materiale şi morale în cooperativele agricole de producţie. Din fericire, nu am fost supuşi caznei de a citi o asemenea carte, dar judecând numai după titlul ei mincinos (singurul mijloc de stimulare a ţăranului cooperator era sub comunişti acceptarea tacită a furtişagurilor din recolta obştească) am putea crede că socialismul nu era, precum capitalismul nemilos, interesat doar de partea materială, el lucra şi cu sufletul şi se sprijinea pe valorile morale (nu ştim despre ce stimulente morale va fi fost vorba în carte, dar cu siguranţă unul dintre ele era afişarea fruntaşilor în producţie la panoul de onoare). Alte vremuri, aceeaşi ţară…
Precizând că ne interesează, în cele ce urmează, exclusiv sensurile din limbajul larg economic ale lui stimulent, să încercăm să-i delimităm înţelesurile pornind de la contexte scoase din presa de după 1990.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 2 decembrie 2010

Părinte cu 328 de copii

Difuzând, pe 1 Decembrie, un film despre preotul Tănase şi tabăra de copii din Valea Screzii, Pro TV şi-a spălat multe păcate. Priviţi filmul (click AICI) şi veţi fi, ca şi noi, mândri că sunteţi români.
Să-i iubim şi să-i ajutăm!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Gabriel Stănescu a plecat dintre noi în frigurosul noiembrie

de Horia Ion Groza

„Mi-am început viaţa / Exact aşa cum o voi sfârşi: printre cărţi“ sună versurile lui Gabriel Stănescu din poemul Curriculum vitae (placheta Păcatele tinereţii, Ed. Muzeul literaturii române, 2005). Autorul şi-a sfârşit viaţa, scurtă dar bogată în realizări, având încă manuscrise neterminate şi aflându-se încă în plin proces de editare a noi numere din revista Origini, din Caietele internaţionale de poezie şi, în plus, de organizare a standului editurii Criterion la Târgul de carte Gaudeamus, unde planificase, împreună cu câţiva inimoşi colegi, foarte interesante lansări de carte. Inima sa n-a mai rezistat la ritmul de muncă şi griji. A trecut astfel, duminică 21 noiembrie, în cealaltă lume, unde va găsi odihna pe care somnul din noaptea plecării sale nu a reuşit să o împlinească. Avea vârsta de 59 ani şi zborul său, tot mai cutezător, a fost curmat brusc. Poate avea o presimţire când aşternuse cândva pe hârtie versurile: „Scriu ca şi cum fiecare zi de acum înainte / Ar putea fi ultima“ (Sfârşitul lumii).
Lucra cu un entuziasm şi cu o dăruire extraordinară pentru a sluji marile valori culturale şi a apăra ţelurile nobile dintotdeauna ale omenirii, pe care le privea prin aportul specific al spiritualităţii româneşti. „Când un scriitor nu mai crede în ceea ce face, încetează să mai fie ceea ce este“, nota el în Jurnalul în căutarea poeziei (Criterion, 2001), avertizând despre pericolul rutinei căreia îi cad uneori pradă profesioniştii scrisului, care ştiu că „societatea de consum are nevoie de bestseller-uri, nu de capodopere“. Scriitorul este o conştiinţă a societăţii în care trăieşte şi un permanent memento, pentru o înţelepciune a trăirii, împotriva acţiunii corozive a timpului. „De ce scriu? Ca să nu uit să-mi amintesc“, nota el în Jurnalul său de poet, simţindu-se într-o competiţie neîncetată cu puţinii ani ai vieţii („Moartea / se arvuneşte / trăind“, cita el din Ungaretti) şi sub povara unei datorii faţă de generaţiile viitoare („Noi cei de azi nu suntem altceva decât / Exact ceea ce vor vrea să ştie despre noi / Cei ce vin“ – poemul Troia din Păcatele tinereţii, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2005).
Poetul, eseistul şi publicistul Gabriel Stănescu s-a născut la Bucureşti în 1951. Era licenţiat al Facultăţii de filosofie din Bucureşti (1977), doctor în filosofie cu teza Particularităţi etno-culturale ale românilor americani (2002) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând din anul 1990. S-a stabilit în S.U.A., lângă Atlanta, în anul 1991 şi de-atunci şi-a împărţit anii vieţii între ţara sa natală, pe care o iubea cu pasiune, şi noua ţară de reşedinţă, de al cărei ideal de libertate fusese atras.
Poet de talent, a debutat în în revista Cronica din Iaşi (1969). Exerciţii de apărare pasivă (1984) constituie primul său volum de poezie, având girul lui Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici. Urmează Împotriva metodei (1991), America! America! (1994), Sfârşitul care începe (1996), Peisaj cu memorie. Poeme haiku (1996), Stress (1998), Identitatea neantului (1998), Dincolo de niciunde (1999), Când acasă nu mai este acasă (2000), Despărţirea de frică (2001), Memorie clandestină (2002), Despărţirea de frică (volum antologic apărut la Cartea Românească în 2003), Păcatele tinereţii (2005), Scrisori de la tropice (2006), 111 poeme (2008), O speranţă numită Mayflower (2008). Şt.Aug. Doinas, Marin Mincu, Constantin Abăluţă, Aurel Sasu, Andrei Codrescu, Dan Stanca, Horia Gârbea, Liviu Antonesei, americanul Dana Gioia şi mulţi alţii au scris apreciativ despre poezia sa.
Gabriel Stănescu este şi autorul unei serii de remarcabile volume de eseuri – Ţara şi exilul (1999), Eseu despre fiinţa românească (1999), Jurnalul în căutarea poeziei (2001), Unde am fugit de acasă? (2001), Românii din lumea nouă (2003), precum şi a unor cărţi în colaborare cu oameni care au suferit detenţie politică – Curajul de a sfida moartea (2007) şi Dumnezeu m-a salvat din iad (2008).
Al treilea aspect al activităţii sale literare este acela de editor, aspect marcat de acelaşi entuziasm şi devotament vecine cu uitarea de sine. Aspectul acesta poate copleşeşte, ca amploare, însăşi creaţia proprie a lui Gabriel Stănescu, fost director al editurii Criterion Publishing (fondată de el în 1995 în Atlanta, Georgia, SUA). La această editură au apărut numeroase scrieri ale celor din exil. Editorul a luptat pentru o spiritualitate românească (el amintea în cartea sa de eseuri Ţara şi exilul, Criterion, 1999, cuvintele lui Emil Cioran: „România numai atunci va avea un sens în lume când ultimul român îşi va da seama de specificul şi unicul condiţiei româneşti“), a apărat memoria marilor vârfuri ale culturii noastre moderne şi a păstrat vie amintirea suferinţelor îndurate sub comunism. Un aport original a fost strădania sa de a întocmi cuprinzătoare crestomaţii, dintre care menţionăm Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil (2001), Pentru o definiţie a specificului românesc (2006) sau Emil Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil (2007).
Gabriel Stănescu a înfiinţat în 1995, împreună cu intelectuali din SUA (între care Silvia Cinca, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Ştefan Stoenescu), Asociaţia Literart XXI. Azi această Asociaţie numără peste 300 de membri din întreaga lume şi acordă anual premii de poezie, proză, eseuri şi publicistică. Tot el a fondat, sub egida Asociaţiei, revista Origini-Romanian Roots, pe care a editat-o cu sârguinţă şi multă pricepere, revistă care se autoprezintă ca „singura revistă de cultură românească ce apare pe continentul american“. Inaugurată în 1997, citită în diaspora şi în ţară, revista a ajuns, având cinci numere pe an, la numărul 154-155-156 (iunie-iulie-august 2010). Temele care au alcătuit individualitatea fiecărui număr al revistei au vizat problemele actuale de cultură şi angajare socială ale românilor din ţară şi străinătate, au dezbătut evenimente şi personalităţi culturale, au promovat valori şi personalităţi căzute în uitare. Revista a fost într-un fel sufletul activităţii lui Gabriel Stănescu şi a întrunit numeroase condeie animate de dorinţa cultivării unei verticalităţi morale şi a îmbogăţirii continue a profilului spiritual al societăţii româneşti.
Gabriel Stănescu a avut multe iniţiative culturale, pe aceeaşi linie de neobosit editor. Astfel, a fondat în 1997 Caietele internaţionale de poezie, în care majoritare erau traducerile din poezia românească clasică şi contemporană – un efort salutar în promovarea peste hotare a culturii româneşti şi un pas spre integrarea acesteia în cultura universală. Publicaţia, cu dată de apariţie anuală, a ajuns la numărul 9, numerele 10 si 11 fiind încă în pregătire. Volumul Nopţi şi zile în Delta Dunării, rod al taberelor literare Calica din 2003 şi Mila 23 din 2004, a constituit rodul unei alte iniţiative remarcabile. Almanahul Origini, editat în fiecare an începând din anul 2000, a oferit cititorilor texte interesante din domenii care nu se încadrau în tematica revistei dar cultivau acelaşi spirit de participare la fenomenul românesc.
„Când am cântat îndeajuns / Ca să nu fac eu însumi trompetă din Disperare? / Când am renunţat la Adevăr / Ca să mă pot pe mine însumi mai bine cunoaşte / Când m-am înşelat / Ca să nu las altora şansa să recidiveze? / Când am iubit îndeajuns / ca să şterg greşalele greşiţilor şi negreşiţilor noştri / Chiar şi pe ale acelora care / Duşmani fiind i-am crezut / De bună credinţă?“, scria poetul (Despărţirea de frică). Multe poeme ale sale au o alură eseistică deşi nu sunt lipsite mai niciodată de aura poeziei autentice, autorul simţindu-se „anchetat încă o dată pentru consum ilicit de literatură onirică“ (Greetings from New York).
De o puternică conştiinţă civică, poetul şi eseistul sesizează răul în lume şi se întreabă asupra rădăcinilor acestuia: „Omenirea se scufundă în fiecare zi / Cu câţiva milimetri /…/ Sub propria sa greutate / Nu versurile lui Ovidiu au fost cauza răului“ (Omenirea se scufundă). Autor al unor fulminante volume de versuri precum America, America, Sfârşitul care începe şi Despărţirea de frică, Gabriel Stănescu aduce mărturia sa proprie când militează pentru a nu se da uitării tragica experienţă comunistă la care a fost supus poporul nostru, experienţă ce trebuie să-l ajute în edificarea unei societăţi cu adevărat democratice, axate pe libertate şi dreptate socială: „Era noapte când mama m-a adus pe lume / O noapte cumplită în lunga noapte a istoriei / Noaptea maşini negre ridicau oameni de acasă / Ducându-i în direcţii necunoscute / Trenuri nesfârşite cu deţinuţi opreau în gări / Închişi în vagoane ca vitele /…/ Nimeni nu vorbea cu nimeni / În acea lungă noapte a istoriei / În care mama m-a adus pe lume / Într-o maternitate din Bucureşti / Fără cuvinte fără amintiri fără poveşti fără soare / O noapte cumplită înaltă impersonală / În lunga noapte a istoriei“ (1951).
Jertfele făcute nu trebuie uitate şi ele trebuie să insufle maturitate în acţiune generaţiilor care urmează. „Nimeni din familia mea nu a scris poezii… / Nu a fost de-ajuns / Că au trecut înot două războaie mondiale / Că femeile au umplut curtea de copii / Că bărbaţii au fost luaţi prizonieri la ruşi / Că au făcut ani buni de închisoare la Canal?“ (Minte de copil). „Noi n-am apucat Dumnezeule nici măcar / O bucată de întuneric / În care să ne îngropăm morţii / Prizonieri de război dispăruţi fără urmă / În îngheţata siberie“ (Facerea lumii). Teribilă confesiune, cutremurătoare versuri. „Am fost minţiţi înşelaţi până la al şaptelea neam / Am fost declaraţi inutili şi transferaţi în suburbiile / Unor oraşe fără locuitori /…/ Cum puteai să-i denunţi când ştiai / Că altă binecuvântare decât puşcăria nu era posibilă?“ (Tot atâtea întrebări). Gabriel Stănescu lupta pentru o lume mai bună şi mai dreaptă şi pleda pentru responsabilitatea intelectualilor, folosind mijloacele sale proprii –inspiraţia şi sinceritatea versului precum şi acuitatea şi verva eseului („De ce nu crezi că mâna care scrie / Nu e (şi ea) o mână care făptuieşte?“ (Mâna care scrie).
Cu iubire de ţară şi neam, de valorile acestora şi de necesitatea continuităţii cultivării lor, Gabriel Stănescu declara în deschiderea cărţii sale Eseu despre fiinţa românească (Criterion, 2000): „De unde venim? Cine suntem? De ce am rămas noi înşine, în pofida tuturor catastrofelor istorice? Iată întrebări la care am încercat să găsim răspunsuri în acest eseu, nu doar din impulsul de a cunoaşte adevărul, ci mai ales din dorinţa de a da seama despre toate acestea celor ce vin“. Poetul, care vorbea de „viermele / care continuă să roadă /…/ în neantul valah“ (Neantul valah), este dublat de editorul pe deplin încredinţat că „orice carte poate fi socotită o încercare pe cont propriu de a amâna, de a prelungi sau chiar de-a anula neantizarea fiinţei umane“. Să nu uităm că teza lui de doctorat a studiat etnosul românesc. Gabriel Stănescu a pledat pentru un tot armonios al profilului românului, profil plenar care pune pe prim plan unicitatea sa spirituală ce însufleţeşte şi dă valoare acţiunilor sale în comuniune cu celelalte popoare..
A plecat dintre noi un scriitor de mare talent, un editor laborios şi, mai ales, o conştiinţă vie, pentru care a contat tradiţia şi stabilitatea neamului său şi a cărui soartă nu i-a fost indiferentă, aşa cum apare ea în contextul lumii contemporane, marcate de umbrele sistemelor tragice dictatoriale şi de imperfecţiunea structurilor democratice. Un condeier bântuit de frigurile şi interogaţiile creaţiei, toate sub semnul unei nevoi nebune de frumos, de absolut, de apărare a eternelor valori ale fiinţei umane. Fie-i ţărâna uşoară.

miercuri, 1 decembrie 2010

Distributismul: Un îndreptar pentru creştinii ortodocşi

de William David Holden

William David Holden a studiat limbile clasice la Duke University, are un masterat în teologie la Southern Methodist University din Dallas, Texas, şi unul în consiliere psihologică la Appalachian State University. Fost pastor metodist (1981-1993), se converteşte la ortodoxie în 1999. Este membru al „Asociaţiei creştinilor ortodocşi pentru medicină, psihologie şi religie“ (OCAMPR) din SUA, iar din 1998 are propriul său cabinet de consiliere psihologică.

Nota traducătorului: Cu câteva zile în urmă, John Médaille a postat pe Facebook o prezentare clarificatoare a distributismului scrisă de un creştin ortodox american. M-au surprins plăcut comentariile pe marginea articolului, venite din partea altor ortodocşi americani, ceea ce arată că Ortodoxia din SUA nu a rămas indiferentă faţă de acest model economic şi cultural. De pildă, mi s-a părut binevenit comentariul părintelui Cassian Sibley de la biserica ortodoxă rusă din Bryan, Texas: „Sunt foarte bucuros să văd că fraţii mei ortodocşi discută aceste probleme dar nu pot să nu menţionez faptul regretabil că autorul articolului nu a sesizat legătura dintre distributism şi subsidiaritate. Este adevărat că «precum în socialism, statul rămâne [în distributism] cea mai puternică entitate din ţară; statul nu le permite însă plutocraţilor şi corporaţiilor să-i uzurpe autoritatea, aşa cum se încearcă mereu în ţările capitaliste» – autorul nu precizează însă cât de mare şi de puternică ar trebui să i permită să fie «oricărei» structuri de autoritate, inclusiv statul, de către cetăţenii liberi; nici nu discută la ce nivel de guvernare ar trebui să se exercite diferitele puteri ale statului. Unul dintre motivele pentru care corporaţiile şi alte conglomerate economice ar trebui descurajate, sparte şi făcute indezirabile din punct de vedere economic (prin impozitare şi alte mijloace) este acela ca statul, fără a fi expus primejdiei de a fi acaparat de grupuri de interese, puternice economic, să fie redus la o scară umană iar puterea lui să fie distribuită ori de câte ori este posibil în întreaga naţiune, autorităţilor locale şi instituţiilor intermediare. Cred că acesta este un element esenţial a ceea ce înseamnă «distributism», şi este un element pe care autorul articolului pare că l-a omis complet“. Recomandăm cititorilor noştri să completeze lectura articolului cu alte texte despre distributism apărute pe acest blog şi în antologia „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“ apărută la Editura Logos.

Întreaga ortodoxie îl cinsteşte pe Sfântul Nicodim Aghioritul pentru că a editat pentru noi „Filocalia“. Mai puţin cunoscut este „Exomologetarion. Îndreptar de spovedanie“. Publicat pentru prima dată în 1794, el conţine următoarea istorisire: „Odată, un rege a venit să se spovedească unui truditor al pământului, care era de fapt un părinte duhovnicesc, şi după ce i-a mărturîşit păcatele sale i-a spus duhovnicului: «Nu mai am ce să mărturisesc». «Cum aşa, mărite rege?“ a spus duhovnicul. «Cum? Ai terminat oare spovedania? Nu. Ai mărturisit doar păcatele lui Alexis (acesta era numele regelui), dar acum trebuie să mărturiseşti păcatele regelui.» Prin aceste vorbe, înţeleptul duhovnic vroia să spună că fiecare rege trebuie să mărturisească nu numai păcatele sale ca persoană ci să mărturisească şi acele lucruri pe care le-ar fi putut face pentru binele poporului său dar nu le-a făcut, şi acele multe lucruri rele care li s-au întâmplat supuşilor lui din cauza sa fără ca el să le îndrepte, acele lucruri pentru care va da socoteală în faţa lui Dumnezeu“.
Această istorisire ilustrează atitudinea creştin ortodoxă faţă de relaţia dintre credinţă şi viaţa lumească. Atunci când ortodocşii se află într-o poziţie de autoritate şi putere, ei trebuie să-L urmeze pe Hristos aşa cum Îl urmează în viaţa lor personală.
Ce înseamnă acest lucru? Sarcina ortodocşilor aflaţi în poziţii de autoritate nu este să creeze un „stat creştin“ sau o „corporaţie creştină“ sau un „teatru creştin“. Doar oamenii pot fi creştini. Iisus Hristos s-a făcut om pentru ca noi să ne îndumnezeim, pentru comuniunea harică cu El; nu a venit să îndumnezeiască instituţiile, agenţiile şi afacerile. Sarcina noastră este să facem tot posibilul pentru a crea un mediu care să-i ajute pe oameni să-L mărturisească pe Hristos, să-L caute şi să-L afle pe Mântuitorul.
Ca să spunem lucrurile mai exact: cum facem ca domeniile comerţului şi finanţelor să lucreze în lumina Adevărului? Cunoaştem principiile fundamentale ale eticii ortodoxe privitoare la economie: Dumnezeu a creat lumea bună şi frumoasă şi se cade să ne rugăm ca pământul să odraslească rod însutit; sărăcia nu este o virtute prin ea însăşi, ci o osândire atunci când, în loc să fie ameliorată, este dusă la extrem; să faci datorii nu-i bine – e bine să duci o viaţă simplă; dragostea de arginţi a fost şi poate fi rădăcina a tot felul de rele; Dumnezeu vrea să fim mereu drepţi unii cu alţii; este imoral să ceri camătă şi mai ales să fi ca un cămătar faţă de omul nevoiaş; este mai uşor o cămilă să treacă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Noi, ortodocşii, ştim toate aceste lucruri, sau cel puţin am auzit de ele şi ştim că trebuie să le punem în practică. Se pune însă întrebarea: cum să creăm un mediu care să întrupeze toate aceste principii? Ştiind că noi, ortodocşii, ca şi toţi oamenii, suntem fiinţe decăzute, plecate spre păcat, cu voia sau fără voia noastră, şi ştiind că toate organizaţiile şi instituţiile amplifică şi întăresc păcatele noastre, ce fel de structuri economice ar putea micşora aplecarea noastră spre păcat şi ne-ar încuraja să fim drepţi?
În acest eseu invit cititorii mei să ia în consideraţie un sistem economic cunoscut sub numele de distributism. Termenul şi definiţia originare provin de la Hilaire Belloc şi G.K. Chesterton, de la începutul secolului trecut. Amândoi erau romano-catolici devotaţi, puternic influenţaţi de gândirea socială a Papei Leon XIII, dar şi dezamăgiţi de socialişti. După moartea lui Chesterton, în 1936, şi cea a lui Belloc, în 1953, termenul distributism a căzut în uitare – dar nu şi ideile. Ele l-au influenţat profund pe E.F. Schumacher, a cărei carte „Small is Beautiful“ a avut un profund impact asupra mişcărilor ecologiste din întreaga lume. În ultimii ani, distributismul a cunoscut o renaştere în cercurile catolice. „The Distributist Review“ este un website care acoperă multe aspecte ale gândirii distributiste vechi şi noi. Editura HIS Press (care publică opere din gândirea socială a bisericii catolice – nota trad.) a republicat multe dintre vechile texte. Noi materiale impresionante sunt acum oferite mai ales de John Médaille de la Universitatea din Dallas. Médaille are o înţelegere a recentelor desfăşurări din economie şi a fundamentelor ei matematice neîntâlnite la scriitorii distributişti din generaţiile anterioare.
Ce este deci distributismul? Pentru a răspunde la întrebare, să ne întrebăm: prin ce se aseamănă şi se deosebeşte distributismul de celelalte sisteme economice majore care au apărut în decursul istoriei? De fapt, nici o societate nu posedă un sistem economic într-o formă pură; fiecare societate, atât trecută cât şi prezentă, este într-o anumită măsură un amestec a patru sisteme economice. Orice societate cu un sistem în care predomină un anumit tip va include şi unele trăsături din celelalte trei. Cele patru sisteme sunt, prin urmare, descrieri de tendinţe şi principii filozofice, dar chiar şi aşa, aceste distincţii ne apar instructive.

Patru sisteme economice. Sistemul economic dominant din lumea de astăzi este capitalismul. A ajuns la forma actuală după patru sute de ani de evoluţie. Descoperirea Americii, progresul navigaţiei şi al comerţului din perioada colonială, progresul tehnologiei şi Revoluţia industrială, sofisticarea tehnicilor de marketing, contabilitate şi finanţe, modelele economice matematice, toate au contribuit la dezvoltarea lui. În aspectele sale pozitive, capitalismul sprijină proprietatea privată asupra pământului şi afacerilor, recompensează competenţa şi munca asiduă, sprijină democraţia şi guvernarea cu puteri limitate. Capitalismul se foloseşte de înclinaţia (naturală) a oamenilor de a intra în competiţie unul cu altul şi de înclinaţia nenaturală (căzută, deci nenaturală) a oamenilor către lăcomie şi avariţie. În cartea „Economics for Helen“, Belloc afirma că în sistemul capitalist „orice om, oricât de sărac, se simte liber şi, prin aceasta, îşi salvează onoarea“. Iată de ce sistemul capitalist este pe placul americanilor, care pun libertatea pe primul plan.
Partea negativă a capitalismului constă în faptul că bogăţia este concentrată în mâinile unei minorităţi. Este falsă pretenţia că un astfel de sistem s-a dezvoltat în mod necesar datorită dezvoltării navigaţiei din timpurile coloniale sau datorită sumelor imense de bani necesare construirii fabricilor din timpul Revoluţiei industriale. Capitalismul s-a dezvoltat datorită felului în care unii oameni – în general bogaţi şi puternici – au schimbat legile şi obiceiurile spre propriul lor avantaj. În „Statul Servil“, Belloc demonstrează cum Anglia se îndrepta spre capitalism încă înaintea marii perioade coloniale şi cu mult înaintea Revoluţiei industriale. În Anglia, capitalismul a început cu închiderea mănăstirilor, în 1535. Acelaşi proces – de modificare a legilor şi structurilor spre folosul bogaţilor – este încă în curs de desfăşurare. Tendinţa principală, ca un preşedinte de mare companie să câştige de 600 de ori mai mult decât lucrătorii din compania sa, este rezultatul natural şi inevitabil al sistemului capitalist. Dacă acest proces nu este controlat, capitalismul distruge până la urmă libertatea. Deşi lucrătorii sunt agenţi liberi din punct de vedere legal, ei sunt neputincioşi din punct de vedere economic. Frankilin Delano Roosevelt a spus în Cuvântul sau către naţiune (State of the Union address) din 11 ianuarie 1944: „Nevoiaşii nu sunt oameni liberi“. Mai mult. Dacă nu este zăgăzuit, capitalismul distruge puterea legitimă a statului. Când corporaţiile devin atât de mari încât guvernul nu le mai poate înfrâna, ele însele ajung să guverneze. Altfel spus, democraţia moare şi plutocraţia predomină.
În ultimele două secole, sistemul propus pentru a înlocui capitalismul a fost socialismul, Karl Marx fiind cel faimos susţinător al lui. Esenţa socialismului constă în faptul că statul deţine şi controlează toate sau aproape toate mijloacele de producţie şi distribuţie. În loc să lase economia pradă lăcomiei şi manipulării proprietarilor privaţi sau ca economia să fie reglată de „mâna invizibilă“ a pieţei (în cuvintele lui Adam Smith), statul intervine. Susţinătorii socialismului erau profund conştienţi de nedreptăţile capitalismului, de aici marea putere a socialismului când era doar o teorie. Când însă ţările au început să pună în practică socialismul, dezavantajele lui au început să fie scrise cu sânge. Mulţi şi-au pierdut proprietăţile, sănătatea şi chiar viaţa pe altarul socialismului. În ciuda promisiunilor sale, socialismul a devenit unul dintre cele mai tiranice şi asupritoare sisteme din întreaga istorie. Nu a făcut decât să transfere bogăţia şi puterea din mâinile proprietarilor în cele a unor birocraţi şi conducători de state. S-a dovedit a fi mult mai rău decât capitalismul.
În anumite perioade din istorie s-a dezvoltat un al treilea sistem economic. Belloc îl numeşte „statul servil“. Era destul de obişnuit în antichitate. Egiptul antic oferă un astfel de exemplu. În Egipt, faraonul deţinea totul şi oamenii erau, de fapt, sclavii lui. Vechea Spartă şi Imperiul Roman depindeau de munca sclavilor, la fel Statele Confederate ale Americii câteva secole mai târziu. În ciuda hibelor sale morale evidente, statul servil oferă câteva avantaje foarte puternice: este remarcabil de stabil iar oamenii se simt şi chiar sunt în siguranţă, ştiind că vor fi hrăniţi şi că li se oferă cele necesare traiului. Aceste avantaje sunt atât de mari încât oamenii au susţinut uneori statul servil chiar dacă el însemnă pierderea libertăţii şi a demnităţii.
Când autorii distributişti se referă la „statul servil“, ei au în vedere două lucruri: pe de-o parte, unii par să creadă că elementul principal constă în faptul că oamenii chiar stăpânesc în mod legal alţi oameni. Din această perspectivă, o economie servilă se deosebeşte, prin conţinutul juridic, atât de una capitalistă cât şi de una socialistă. Puţine economii capitaliste au decăzut atât de mult încât să se transforme în economii servile. Pe de altă parte, alţii lărgesc semnificaţia termenului „stat servil“ arătând că, în capitalism, oamenii sunt trataţi ca nişte sclavi. Termenul „sclavi salariali“ este o figură de stil dar are o încărcătură emoţională atât de puternică încât a dobândit un înţeles aproape literal. Condiţia muncitorilor din Anglia secolului al XIX-lea era apropiată de cea a sclavului şi este ilustrată copios în romanele lui Charles Dickens. În America de astăzi avem un nivel de trai foarte ridicat şi chiar cei mai săraci dintre nevoiaşii noştri trăiesc mai bine decât săracii din ţările în curs de dezvoltare. Dar acum există o economie globală. Sclavii capitalismului american contemporan nu trăiesc numai în SUA ci şi în ţările unde oamenii lucrează pentru mai puţin de un dolar pe oră şi unde 60 de dolari pe săptămână nu sunt suficienţi pentru asigurarea traiului.
Al patrulea sistem este distributismul, al cărui nume este extrem de înşelător. Belloc a sugerat uneori numele de „stat al proprietarilor“, care ar fi o denumire mult mai puţin înşelătoare. Când lumea aude termenul „distributist“ se gândeşte deseori la un sistem în care banii sunt luaţi de la cei bogaţi şi distribuiţi săracilor (care, în general, se consideră că nu-i merită). Cu alte cuvinte, lumea confundă distributismul cu socialismul. Nu aceasta este însă semnificaţia termenului.
Distributismul este bazat pe ideea că într-o economie sănătoasă proprietatea asupra mijloacelor de producţie trebuie să fie răspândită cât mai mult în rândurile populaţiei. Aceasta implică o dublă comparaţie. Pe de-o parte, precum capitalismul, distributismul onorează proprietatea privată şi recompensează inteligenţa, munca asiduă şi spiritul întreprinzător. În acelaşi timp, şi în contrast cu structura obişnuită a guvernărilor capitaliste, un stat distributist ia măsuri pentru a descuraja acumularea nesfârşită a bogăţiei în mâinile unei minorităţi. Capitalismul susţine proprietatea privată dar crede că doar câţiva oameni ar trebui să posede ceea ce contează cu adevărat, adică modul de a face bani şi a produce bunuri. Distributismul nu se mulţumeşte, prin urmare, cu faptul că un număr mare de oameni au propriile lor case sau că deţin acţiuni la bursă; ei trebuie să deţină un control real asupra pământului, fermelor, fabricilor şi instituţiilor care produc bani şi bunuri. Pe de altă parte, precum în socialism, statul rămâne cea mai puternică entitate din ţară; statul nu le permite însă plutocraţilor şi corporaţiilor să-i uzurpe autoritatea, aşa cum se încearcă mereu în ţările capitaliste. Dar, în acelaşi timp, şi spre deosebire de idealul comun al economiei socialiste, distributismul recunoaşte cu realism că unii vor rămâne bogaţi şi alţii săraci. Bogaţilor nu li se iau automat avuţiile şi nici nevoiaşii nu sunt ţinuţi de către stat.
Deşi pare utopică, o economie distributistă a fost o realitate obişnuită în trecut. Este forma naturală pe care o ia o economie atunci când structurile societăţii sunt relativ simple şi locale. Să ne imaginăm o societate mai simplă din trecut. Într-o astfel de societate, oamenii acumulează bogăţie prin sudoarea frunţii lor, fie în gospodăriile ţărăneşti, fie în mici industrii. Unii oameni se îmbogăţesc printr-o combinaţie de muncă susţinută, inteligenţă, moşteniri şi „noroc“ (numit aşa în mod eronat, este vorba tot de lucrarea lui Dumnezeu). Când, însă, comerţul este limitat la suprafaţa unui comitat (câteva sute de mile pătrate), chiar şi cei mai bogaţi oameni nu pot fi mult mai bogaţi decât vecinii lor. Acumulările vaste nu se pot realiza decât prin furt, sclavie, în război sau prin alte moduri de exploatare. Numeroase exemple din istorie ilustrează formele simple, locale de economie. Republica romană avea o formă distributistă de economie înainte de apariţia Imperiului roman. Pe ruinele Imperiului roman, în Europa occidentală din timpul Evului mediu s-a dezvoltat treptat un sistem distributist. Când Anglia a început să colonizeze America de Nord, se considera că economia Angliei era încă distributistă deşi cuvântul „distributist“ nu era folosit pentru a o descrie iar „închiderea mănăstirilor“ îndreptase deja economia spre capitalism. La început, sistemul economic al coloniilor engleze din America era, în Nord, în mare parte distributist; în coloniile engleze din Sud, întâlnim însă un amestec de distributism şi „stat servil“. Astăzi, întâlnirea dintre tehnologia modernă şi tradiţia juridică a făcut ca în ultima sută şi mai bine de ani, în SUA, capitalismul să eclipseze distributismul. Dar distributismul nu este dat uitării. Urme ale vechii ordini distributiste rămân în viaţa de zi cu zi, în sistemul juridic şi în memoria colectivă a naţiunii. Distributismul este ilustrat de importanţa acordată răspândirii cât mai largi a proprietăţii imobiliare, „fermei de familie“ şi micii afaceri (small business); în mişcarea actuală care promovează consumul de produse agricole provenite din surse locale; în îndemnurile constante adresate americanilor de a transforma artizanatul şi meşteşugurile tradiţionale în ocupaţii permanente – toate acestea sunt rămăşiţe vii ale ordinii distributiste.
Scopul distributismului nu este să înlocuiască şi să distrugă sistemul capitalist. Este mult prea evident că acest sistem este productiv şi are succes. Socialiştii au încercat să-l dărâme şi au dat greş. Limitările şi nedreptăţile capitalismului sunt însă reale. Scopul distributismului contemporan este să promoveze, să pună în aplicare şi să împământenească ideile distributiste. Speranţa distributiştilor este că, la un moment dat, balanţa se va înclina în favoarea lor şi ceea ce este azi un sistem capitalist va deveni în mod predominant un sistem distributist care va include şi elemente capitaliste. Scopul nu este instaurarea socialismului, acordarea de puteri nemeritate statului sau joaca de-a Robin Hood. Scopul distributiştilor este de a schimba legile, mai ales legile privitoare la impozitare, astfel încât să fie foarte greu ca banii şi puterea să se concentreze în mâinile câtorva oameni; în acelaşi timp, legile şi sistemul de impozitare trebuie modificate pentru a permite omului de rând să posede propriile lui ferme, ateliere, întreprinderi şi industrii. Distributismul înseamnă democraţie economică. […]
Este exact ceea ce au cerut Belloc, Chesterton, Schumacher şi Médaille. Fără nici o îndoială, o articulare ortodoxă a principiilor etice în economie va fi diferită de felul în care catolicii şi protestanţii tratează problemele economice. Serghei Bulgakov a sugerat câteva dintre aceste diferenţe, menţionând că, în cadrul ortodoxiei, viaţa economică nu poate fi separata de Sfintele Taine, că agricultura, industria şi comerţul sunt aspecte ale transfigurării naturii şi că democraţia trebuie să fie în concordanţă cu natura sinodală a Bisericii ortodoxe (vezi capitolul „Ortodoxie şi viaţa economică“ din cartea „Biserica ortodoxă“ publicata în 1935 – nota trad.) Ar fi un mare dar oferit Bisericii şi lumii întregi dacă ortodocşii preocupaţi de etică şi economie ar dezvolta aceste aspecte. Totuşi, diferenţele dintre distributismul care s-a dezvoltat în Vest şi cel care ar putea fi articulat în Est vor fi mai mult o chestiune de detaliu. Ambele forme de distributism ar urmări să transforme săbiile în pluguri – ar căuta un mod prin care să putem trăi cu toţii în pace şi siguranţă la umbra propriilor noştri pomi roditori.
(Traducere de Ovidu Hurduzeu)