Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 9 septembrie 2011

Petarde anti-antisemite (2)

de Alexandru Ciolan

Dezamorsarea
Pentru că o mie de explicaţii de sens nu fac cât două exemple bine alese, să recurgem şi noi, spre o mai rapidă lămurire, la câteva citate, scoase, pentru folclor şi limba veche, din DA şi din DLR.
Jidan
Format în româneşte, din jid (termen regional, folosit în nordul Transilvaniei şi în Moldova, împrumutat din ucr. şi pol. žyd) + sufixul -an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui jidov şi evreu, termeni culţi. Îl găsim în folclor, ca termen etnic lipsit de conotaţii („Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu mine?“ ori „Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine“) dar şi conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât etnice („Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban“ ori „când vor ieşi jidanii la secere“, adică niciodată).
Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul „popular“ prin excelenţă, foloseşte jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri, cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor nebun, în care preotul Oşlobanu îşi aminteşte mânios că i-a fost schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioşii („Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram?“) şi, cu sens religios-etnic, în poezia Oltenii în Iaşi, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave: „Voi cu inima creştini, / Cumpăraţi dela Olteni! // Voi cu inima creştină, / Nici un ac dela Jidani!“.
Caragiale, în aceeaşi epocă, foloseşte şi el jidan, în sens religios, fără conotaţie, în O făclie de Paşte („Leiba Zibal – zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg – merge la Ieşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!“) şi în sens etnic, nu lipsit de o umbră de admiraţie pizmaşă, în Două loturi („D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.“). În O scrisoare pierdută, Caţavencu, patriotul sforăitor, e lăsat să peroreze pe când pozează în antisemit, iar dezvăluirea „logicii interne“ a discursului constituie cea mai nemiloasă subminare a antisemitismului politicianist („În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! – în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!... […] Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!“).
Mai aproape de zilele noastre, doi evrei pe care ne cerem scuze că îi punem alături, dar o facem numai din raţiuni „didactice“, au folosit cuvântul jidan fără umbră de intenţie antisemită.
Primul, cronologic şi ca valoare, este Nicolae Steinhardt. În Jurnalul fericirii, trei sunt ipostazele jidanului.
La primul nivel, şi cel mai de jos, de utilizare ceţoasă, îl găsim pe „caraliul ţigan“ (spre cinstea lui, Steinhardt nu se teme de vorbe), pentru care jidanul e unul dintre exponenţii răului, unul dintre duşmanii de clasă, unul dintre chiaburii şi exploatatorii aruncaţi în închisoare spre a-şi băga minţile-n cap. Gardianul „îşi omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? […] Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace“.
La al doilea nivel, cel tandru-ironic, îl găsim pe preotul paroh al bisericii Silvestru, evocat de Steinhardt cu înţelegere şi simpatie, căruia „îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu“.
La al treilea nivel, cel mai înalt, unde se operează cu precizie de bisturiu, îl aflăm pe tatăl autorului, care îşi îndeamnă fiul chemat la Securitate spre a fi anchetat: „Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni“. Este un îndemn la demnitate umană în faţa căruia distincţia semit-antisemit devine inoperantă.
Al doilea exemplu recent de evreu care jidăneşte pe cineva ni-l oferă Nati Meir, personaj cu iz penal, abonat al închisorilor din Israel şi din România. Aflat în continuă campanie mediatică, acesta îşi anunţa, în urmă cu câţiva ani, intenţia de a cumpăra clubul Rapid, recunoscându-şi totodată neputinţa în faţa proprietarului clubului, George Copos: „Oricum, vă spune un evreu, George Copos este mai jidan decât jidanii!“ (Gândul 20 VII 2006). Nici antisemitismul nu mai e ce-a fost: un evreu îl face jidan pe un român!
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

marți, 6 septembrie 2011

Cocioaba cu patru copii geniali

de Maria Apostol

Unul vrea să devină profesor, unul specialist IT, altul vrea să fie Maradona, iar celălalt trage să ajungă inginer. Patru fraţi geniali, care trăiesc de opt ani ca la-nchisoare într-o baracă, au un singur „dor": să aibă o casă mai mare, în care să poată învăţa în tihnă.
Ca să ajungi în curtea familiei Manea trebuie să depăşeşti munţii de gunoaie şi haitele de maidanezi care le împrejmuiesc baraca ascunsă în cartierul bucureştean Giuleşti. Nimeni nu se apropie de „casa" lor decât ca să le aducă mâncare, din milă.

Drama lor a început într-o zi de Paşte, a treia, în 2003, când au fost evacuaţi din casă. Tatăl i-a abandonat, lăsându-i să se descurce singuri în viaţă. Cristi (22 de ani), băiatul cel mare, a preluat rolul de cap al familiei, deşi are un handicap de gradul III.

Povestea lor AICI.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Una este aurul din pământ şi alta cel de la Banca Naţională

de Prof. Dr. Mihaela Fîrşirotu
Montreal, Canada

În ultima vreme, în România circulă ideea bizară că Roşia Montană ar trebui să fie exploatată cât mai repede deoarece, printr-un act divin, rezervele de aur ale Băncii Naţionale ar creşte şi astfel România s-ar bucura de „o mai mare securitate“.
Orice reprezentant al statului care vehiculează o asemenea opinie este fie complet neinformat, fie încearcă să manipuleze populaţia României.
Decizia unei bănci centrale (Banca Naţională, în România) de a păstra mai mult sau mai puţin aur în rezervele ei este determinată de modul în care factorii de decizie ai respectivei bănci centrale înţeleg să investească rezervele în valută deţinute de bancă. Aceste rezerve reflectă activitatea economică internaţională a unei ţări (cont curent, fluxuri de investiţii etc.).
Volatilitatea acestor rezerve, necesitatea de a avea lichiditate, evaluarea aurului ca activ în comparaţie cu alte active va ghida deciziile băncii centrale. Deşi Canada este un mare producător de aur (al 8-lea din lume ca mărime, cu o producţie de o sută (100) de tone pe an, Banca Canadei deţine doar 3 tone de aur, sau 0,2% din rezervele ei de monedă străină. În Elveţia, ţară care nu produce aur deloc, banca centrală păstrează 16,4% din rezervele ei de valută în aur. Banca Naţională a României deţinea cca 104 tone de aur în 2009, ceea ce reprezintă 9,1% din rezervele ei de valută. Băncile centrale pot să schimbe oricând acest procent deţinut în aur prin activităţi de vânzare şi cumpărare a aurului pe pieţele internaţionale.
Minele de aur ale unei ţări, atunci când sunt exploatate de interese private, chiar dacă statul este un acţionar minoritar, aşa cum este cazul la Roşia Montană, vor vinde, evident, aurul la preţul de pe piaţa internaţională. Dar care ar fi situaţia dacă minele de aur ale unei ţări ar fi exploatate de către stat? Banca Naţională n-ar putea oare acumula aur la preţul de cost? Acest mod de a gândi ţine de timpurile tristei epoci comuniste.
O întreprindere de stat care exploatează mine de aur este ţinută responsabilă pentru activitatea şi performanţa ei de către guvernul ţării respective, dar acest guvern în calitatea sa de acţionar nu poate cere întreprinderii să furnizeze aur ieftin băncii centrale. Ca orice întreprindere, mina îşi va vinde produsul la preţul pieţei, iar profiturile pe care le va realiza pe piaţa internaţională prin vânzarea aurului vor intra la bugetul statului. Orice guvern care ar utiliza fondurile publice pentru a furniza băncii centrale aur la preţ de cost ar comite o aberaţie economică şi un act ilegal. Folosesc exemplul ipotetic al unei întreprinderi de stat în care controlul este deţinut 100% de stat, pentru a demonstra cât de neverosimilă este ideea vehiculată în prezent în România, în cercurile superioare ale conducerii statului, conform căreia exploatarea de la Roşia Montană, în care statul român nu deţine decât cca 20% din capital, ar duce la mărirea rezervelor de aur ale Băncii Naţionale. Şi asta spre binele României! Neinformare? Manipularea opiniei publice? Oricare ar fi răspunsul, sigur este că una este aurul din pământ şi alta este cel de la Banca Naţională! Guvernul trebuie să se străduiască să găsească alte argumente, mai puternice, în favoarea începerii proiectului de la Roşia Montană.
Iată o idee: Cine poate să reziste oare tentaţiei unor beneficii directe şi indirecte de 200 $ pe cap de locuitor, şi asta nu pe an, ci pentru întreaga perioada de exploatare de 17 ani (viaţa proiectului de la Roşia Montană), ceea ce revine la 12 $ pe an pentru fiecare român?! Nimeni nu ar putea refuza 12 $ în schimbul distrugerii mediului înconjurător, al unor posibile efecte nocive de lungă durată asupra sănătăţii cetăţenilor din zona afectată, al distrugerii tradiţiilor strămoşeşti şi a unui patrimoniu naţional de valoare universală.
Încercaţi, domnilor, s-ar putea să aveţi mai mult succes cu această nouă argumentaţie!
© Mihaela Fîrşirotu

vineri, 2 septembrie 2011

Petarde anti-antisemite (I)

de Alexandru Ciolan

Petarda

Spre deliciul presei, care în toropeala de mijloc de Gustar nu prea avea subiecte de senzaţie, a apărut o sesizare adresată, prin e-mail, Academiei Române de un oengeu autohton care, în antetul celor două pagini ale documentului, îşi pune pe primul rând titulatura engleză (The Centre for Monitoring and Combating Anti-Semitism in Romania, abreviat MCA) şi abia pe rândul al doilea pe cea românească (Centrul pentru Monitorizarea si (sic! ) Combaterea AntiSemitismului (sic!); din titulatura românească numele ţării noastre lipseşte…). În sfârşit, cel de-al treilea rând al antetului cuprinde ceea ce, iarăşi în engleză, ar trebui să constituie lozinca mobilizatoare a forţelor MCA (All that is necessary for the triumph of evil is that good men do nothing, cuvinte care, nefiind puse între ghilimele, sugerează că ar aparţine Centrului, când, de fapt, sunt ale conservatorului englez Edmund Burke, nemenţionat de piraţii intelectuali de la MCA; echivalarea românească a citatului din Burke, izgonită în subsolul paginii, se face prin siluitul "Tot ce este necesar pentru ca raul (sic!) sa (sic!) triumfe sunt oameni buni care nu fac nimic"). Tot în subsol, sub datele de contact (oferite în engleză), este scris ceva cu semne, bănuim, ebraice, care nu pricepem ce caută într-o hârtie înaintată unei instituţii româneşti (Art. 13 din Constituţie stipulează că "În România, limba oficială este limba română").

Ce pretinde, în esenţă, anti-antisemitul Centru? Constatând că în DEX 2009, după cuvântul-titlu jidan, sunt indicate registrul stilistic "familiar" şi sinonimul "evreu", Centrul se inflamează şi, după aproape o pagină de etichete ideologice precum antisemitism, rasism, naţional-extremism, conspiraţionism, însoţite de adjective care ne amintesc de limbajul politrucilor cincizecişti, precum abject, conspiraţionist, distructiv, negativ, îmbuibat (cu sânge şi durere), fascist, nazist, xenofob, solicită ca Academia Română să corecteze "imediat, fără întârziere şi în mod permanent, definitia (sic!) rusinoasă (sic!) şi josnică a cuvântului «JIDAN», care, aşa cum este ea scrisa (sic!) in (sic!) DEX ediţia 2009, contravine atât bunului simt (sic!) cât şi legislaţiei în vigoare". Înţelegem noi greşit sau ne aflăm în faţa unui ultimatum şi a unei ameninţări cu justiţia? Apoi, cum se împacă un asemenea ton imperativ cu porumbelul cu o ramură de măslin în cioc, pe fundalul stelei lui David, care se vrea a fi logo-ul Centrului? Pacea se construieşte, cumva, cu ultimatumuri şi ameninţări?

Primul lucru care sare în ochi în solicitarea Centrului este aspectul ei îngălat. Este inacceptabil să te adresezi forumului ştiinţific suprem al României:

- folosind o românească pe alocuri agramată - scriind, de pildă, "crează" când corect este "creează", "sub ochii nostrii" când corect este "sub ochii noştri", "Internetul… este infectată" când acordul corect este "Internetul… este infectat";

- socotind facultativă folosirea diacriticelor româneşti - numele Capitalei României, de pildă, este "Bucureşti", nu "Bucuresti";

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Ciborgii şi cibersexul (2)

de Alexandru Ciolan

În dicţionarele curente, adjectivul cibernetic este definit ca "aparţinând ciberneticii sau privitor la cibernetică", văzută ca studiu al legăturilor formale din cadrul sistemelor complexe. În limba cea de toate zilele, însă, cibernetic este folosit mai ales cu referire la spaţiul virtual creat de computere şi de universul născut prin interconectarea computerelor în reţele şi în reţeaua mondială a reţelelor care este internetul. Auzim, astfel, vorbindu-se sau vedem scriindu-se despre:


criminalitate cibernetică ("Criminalitatea cibernetică va fi inclusă în noul concept al Alianţei la sumitul din noiembrie", adevarul.ro 4 IX 10);
infractori cibernetici ("infractorii cibernetici nu vor putea crea cod compatibil cu toate platformele de operare disponibile", ziare.com 28 II 11);

piraţi cibernetici ("Bandele de piraţi cibernetici construiesc deja reţele de mii de calculatoare «zombi» - adică PC-uri pe care le pot controla de la distanţă", Jurn.naţ. 18 VIII 05);

revoluţia cibernetică ("Acele miraculoase «pastile de siliciu» pe care sunt imprimate circuitele integrate şi care au făcut posibil ca atât de greoaiele computere de acum două-trei decenii (cât o întreagă încăpere) să ajungă să încapă astăzi într-o simplă servietă, ceea ce a dus la «revoluţia cibernetică» ai cărei martori suntem", Sc. 21 XI 82 p. 6);

securitate cibernetică ("Preşedintele Barack Obama a declarat infrastructura numerică a ţării «un activ strategic naţional» şi l-a însărcinat pe Howard Schmidt, fost angajat la Microsoft, să coordoneze operaţiunile privind securitatea cibernetică", adevarul.ro 4 IX 10).

Cibernetic a ajuns sinonim cu virtual - dar nu virtualul din dicţionare, definit ca "potenţial, existent numai ca posibilitate", ci virtualul ca lume existentă atâta vreme cât ţinem computerul deschis.

Pentru articolul integral din śZiarul de duminică“ click AICI.