Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 28 octombrie 2011

Royal Phenix

de Alexandru Ciolan

Ziua de după ziua Regelui Mihai. Seară de sfârşit de octombrie morocănos de parcă ar fi noiembrie. Royal Fashion, în premieră la Rapsodia. Un Lipscani pustiu, cu mese rebegite, fără clienţi, ale localului continuu care a devenit centrul vechi. În faţa teatrului, o mână de oameni îşi aşteaptă perechile ori prietenii. La intrarea în tunelul întunecat şi friguros la care a fost restrâns foaierul, Dan Puric face oficiile de gazdă. Câteva echipe de televiziune pândesc sosirea Casei Regale şi a reprezentanţilor unor familii princiare europene. Televiziunea publică nu e, evident, prezentă…
Royal Fashion e un spectacol detronat şi izgonit (cei care au puterea să detroneze şi să izgonească nu o fac numai cu regii). În prima lui versiune, a avut premiera anul trecut, pe 10 mai (Ziua Regalităţii), în prezenţa mai multor familii regale. A fost jucat de câteva ori, cu sala plină, la Operetă şi… i s-a administrat, republican, injecţia letală. L-a resuscitat, financiar, Mircea Tudor, „leul“ pasionat de tehnologie, iar Teatrul de pe Lipscani i-a oferit găzduire. Altă sală, altă scenă. Alte costume (dar aceeaşi inepuizabil imaginativă Doina Levintza), alte decoruri (tot ale Corinei Grămoşteanu), altă coregrafie (de data aceasta a Leliei Marcu), alţi balerini, veniţi acum de la Operă (Bogdan Cănilă, Bianca Fota, Cristina Dijmaru, Bianca Ungureanu, Cosmina Dinu, Andreea Soare, Cristina Babalâc, Iaela Cocoară). Acelaşi a rămas numai Dan Puric, scenaristul şi regizorul spectacolului şi aceiaşi au rămas membrii trupei sale, Passe Partout DP (Ileana Olteanu, Dragoş şi Violeta Huluba, Nadejda Dimitriu şi Vadim Rusu, Lelia Marcu, Adriana Nicolae, Mihaela Ailincăi, Antoanela Vlădescu, Ion Parea, Adrian Nour, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Oltean, Petre Voicu, Petru Ciobanu, Silviu Man, Florin Roşu, Toni Dumitrescu).
Royal Fashion de la Rapsodia este o versiune „revăzută şi adăugită“ a spectacolului de la Operetă. Are câteva tablouri noi, a renunţat la altele (sfârşitul nu mai e, spre regretul nostru, acelaşi), iar ansamblul este mai omogen, diferenţa dintre balet şi pantomimă nu mai este la fel de netă ca la Operetă.
Royal Fashion rămâne, altfel, acelaşi spectacol despre eleganţa, rafinamentul în simplitate, seninătatea şi maiestatea lipsită de ostentaţie a aristocraţiei la superlativ, care este regalitatea. Cu foşnet de crinoline, paşi delicaţi pe poante, peruci impozante de secol al XVII-lea, coroniţe delicate pe creştetele balerinelor, albul imaculat al costumelor, cu acordurile nemuritoare ale muzicii clasice şi preclasice, cu lănci, zale şi armuri, dar şi cu florete atât de delicate încât rămân nevăzute se construieşte o lume a distincţiei şi a nobleţei lipsite de grabă. O lume căreia i-au pus capăt strigătele de „égalité, fraternité“, ambiţiile napoleoniene şi violenţa infamă a bolşevismului. O lume căreia i-au luat locul zgomotul hip-hop-ului, stridenţa MTV-ului, prostul gust căutat al vestimentaţiei urbane, universul artificial al catwalk-ului, violenţa care ne înconjoară. O lume care în loc să meargă la Teatrul de pe Lipscani se aşază la mesele cârciumilor de pe Lipscani. O împărăţie al cărei rege nu mai este Domnul. Iertate să-i fie păcatele!
Royal Fashion a murit la Operetă şi a renăscut, mai viu şi mai viguros, la Rapsodia. Royal Phenix!

vineri, 21 octombrie 2011

Bătrânul „distributism“ primeşte un suflu nou

de David Gibson

New York – Poate un teolog anglican din Marea Britanie să reînvie o teorie catolică a dreptăţii sociale şi să ofere o soluţie de rezolvare a problemelor economice ale Americii şi ale polarizării politice? Filozoful şi gânditorul politic Phillip Blond crede că da, şi face tot ce-i stă în putinţă ca să o promoveze.
Blond, consilier al primului ministru britanic David Cameron, tocmai a încheiat un turneu de două săptămâni prin SUA pentru a face cunoscută versiunea reînnoită a „distributismului“, o teorie care susţine că atât capitalismul cât şi statul au scăpat de sub control.
În acest sens, urmând argumentaţia lui Blond, atât mişcarea Occupy Wall Street cât şi Tea Party au dreptate.
„Ceea ce creăm în societatea noastră este un nou model de sclavie“ a declarat Blond vineri, 14 octombrie, într-o conferinţă la New York University. „Retorica pieţelor libere nu a produs pieţe libere; a produs pieţe închise“, şi „capitalul social“ al naţiunii este în declin, lăsând în urmă indivizi izolaţi şi familii destrămate care depind de ajutorul statului.
Folosind grafice, Blond a demonstrat statistic prăbuşirea normelor sociale şi a familiei – şi creşterea corespunzătoare a rolului instituţiilor statului în remedierea acestor rele – precum şi dominaţia corporaţiilor şi a bogaţilor în actuala economie.
Această situaţie este rezultatul unei „oscilaţii între colectivismul extrem şi individualismul extrem“ susţine Blond. Ambele sunt manifestări ale aceluiaşi impuls: concentrarea puterii, în primul rând în mâna statului şi apoi în cea a pieţei. Ambele „ortodoxii“, stângiste şi conservatoare, au avut acelaşi deznodământ: distrugerea societăţii.
Sau, cum a spus-o mai pe şleau Blond, libertarianismul, atât la stânga cât şi la dreapta „a produs o economie în care fiecare a considerat că poate să calce pe cadavrul aproapelui său pentru a se îmbogăţi“.
„Occupy Wall Street şi Tea Party exprimă în mod diferit acelaşi fenomen“ a spus Blond. Ambele se opun cu furie concentrării puterii şi ambele se află pe teren alunecos atunci când cer mântuirea fie de la dumnezeii pieţei, fie de la cei guvernamentali.
Distributismul, susţine Blond, cere ca soluţiile să fie concepute la dimensiuni umane şi mai mult în plan local (cuvinte dulci, pe placul conservatorilor clasici), lăsând pe seama guvernului central construirea infrastructurii şi garantarea lucrurilor de bază, educaţia şi sănatatea (idei care ar încălzi orice inimă rănită).
Nu-i de mirare că Blond a adoptat pseudonimul „Conservatorul roşu“ (Red Tory) sau ceea ce americanii numesc „dreapta roşie“ sau poate „Tea Party Socialism“.
Ideea provine din Anglia anilor ’20, în care scriitorii catolici, profund credincioşi, G.K. Chesterton şi Hillaire Belloc au pus bazele Ligii Distributiste Catolice pentru a promova teorii inspirate de celebra enciclică din 1891 privitoare la justiţia socială a papei Leon XIII. Această enciclică lua în discuţie noile probleme cauzate de epoca industrială.
Constatarea îngrijorătoare că atât capitalismul cât şi comunismul erau uriaşe forţe dezumanizante a câştigat ceva teren în timpul Marii Crize. Adepţii ei erau totuşi consideraţi nişte „ciudaţi“ sau chiar de-a dreptul „săriţi“ şi au fost criticaţi pentru faptul că „se duceau cu automobilul la întâlniri unde discutau abolirea maşinilor“.
Chesteron şi Belloc au fost mai convingători ca scriitori decât ca economişti. Pledoaria lor pentru susţinerea micilor magazine mai degrabă decât a supermarketurilor suna frumos, dar nu au avut mare lucru de oferit în termenii unor soluţii reale.
Dezvoltarea explozivă a economiei după cel de-al doilea război mondial, dominată de superputeri şi apoi de pieţele financiare globalizate a făcut ca distributismul să devină, în cel mai bun caz, o notă de subsol iar în cel mai rău caz echivalentul intelectual al locuitorilor Pământului plat – neo-medievalişti cu nostalgia unei economii care funcţiona ca în „Pământul de Mijloc“ din romanul lui J.R.R. Tolkien.
Cu doar câţiva ani în urmă, teoria nu ar fi stârnit mare ecou. Dar acum, distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.
Blond a fost salutat de David Brooks, editorialistul conservator de la „New York Times“ şi de către mogulul presei de stânga Arianna Huffington şi s-a întâlnit, în timpul turneului prin SUA, cu politicieni din ambele partide. A fost invitat să vorbească la Catholic University of America din Washington de către Stephen F. Schneck, profesor de ştiinţe politice şi susţinător al lui Obama, şi a fost invitat la o discuţie într-un cerc restrâns de către Philip K. Howard, apostolul politicilor publice ale „bunului comun“ şi fost consilier al lui Al Gore.
Poate găsi distributismul un public care să susţină schimbări radicale din moment ce pleacă urechea la doleanţele ambelor extreme dar nu respectă remediile lor?
Blond este aparent un conservator cu „c“ mic. Teoriile sale sunt inspirate din idealuri religioase, dar vorbeşte în mod deschis de nevoia centrală a unei reînnoiri morale pentru a restaura societatea. Aceasta îl face suspect în ochii multora din partea stângă a spectrului politic. Există însă şi o opoziţie viguroasă, venită de la dreapta, împotriva criticilor pe care Blond le adresează dogmelor pieţei libere, ca să nu mai vorbim de deschiderea sa către rolul cheie pe care guvernul trebuie să-l aibă în multe sectoare.
Blond a spus, de exemplu, că a fost uimit de infrastructura urbană şi de transport „şocant de proastă“ pe care a văzut-o în timpul călătoriei sale cu trenul de la Washington la New York.
Infrastructura culturală şi politică a Americii nu se află într-o stare mai bună, a declarat Blond. Dacă americanii nu ajung la un armistiţiu în războaiele culturale şi nu pun capăt „paraliziei politice endemice“ cauzate de sistemul de „balanţă a puterii“ şi de lipsa de norme comune, atunci este greu să se înregistreze vreun progres.
Americanii, a spus Blond, trebuie să se hotărască ce fel de naţiune vor să fie – iar aceasta impune un răspuns pe termen lung, greu de găsit pe termen scurt, în timpul acestei crize.
Este foarte greu de întrevăzut ce i-ar putea uni pe americani, a declarat Blond pentru „Religion News Service“. „Aveţi nevoie de o nouă cultură, să creaţi un nou «bun comun» care să vă ţină împreună. Problema este că nu aveţi acest lucru întrucât purtaţi războaie culturale. Şi odată ce aveţi războaie culturale aveţi o societate fragmentată… asta înseamnă o societate care nu-şi poate rezolva problemele. Un lucru îngrijorător.“

Nota traducătorului: Spre deosebire de Marea Britanie, unde distributismul a existat doar în teorie, în Estul Europei, şi mai ales în România, distributismul a fost pus în practică de partidele ţărăniste aflate la putere în perioada interbelică. În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu este un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Iorga şi Mihalache. Apărut în afara influenţei catolice şi reprezentând puterea ţărănimii împroprietărite după primul război mondial, distributismul est-european i-a entuziasmat pe distributiştii englezi. G.K. Chesterton, scrie Allan C. Carlson în „The Third Ways“, nu-şi putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul său economic gândit ca o „a treia cale“, între capitalismul liberal şi comunism, implicând o redistribuire democratică a proprietăţii, înregistra un succes concret în locuri unde nu te-ai fi aşteptat… În întreaga Europă de Est şi în Balcani, observa Chesterton, „într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie, precum convertirea lui Constantin şi Revoluţia Franceză.“ Încă din 2008, în „A Treia Forţă. România profundă“, noi (Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon) am propus distributisimul ca model de dezvoltare a României care să înlocuiască actuala struţocamilă neocomunistă-neoliberală.

(Articol apărut în „The Washington Post“, 17 octombrie 2011. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Ocupaţi Wall Street-ul

de Ryan Grant

În ultimii 30 de ani, 1% dintre noi au creat un sistem economic global – neoliberalismul – care atacă drepturile noastre şi distruge mediul înconjurător. Neoliberalismul s-a răspândit în întreaga lume – din acest motiv nu mai aveţi o slujbă, din acest motiv nu vă mai puteţi permite o asigurare medicală, educaţie, hrană, nu mai puteţi plăti creditul ipotecar. Neoliberalismul v-a furat viitorul. Neoliberalismul este peste tot, distrugând standardele de muncă, salariile, contractele sociale şi protecţia mediului. Este o caracatiţă care s-a prins de trupul umanităţii şi-i suge sângele pentru a-l transforma în bani. Este un sistem care devastează Sudul planetei şi creează o criză financiară globală – criză în Spania, în Grecia, în Statele Unite. Este un sistem bazat pe lăcomie care prosperă datorită şocurilor destabilizatoare. El permite minorităţii de 1% să se îmbogăţească prin sărăcirea omenirii. Destul! Trebuie să instaurăm o epocă de dreptate socială şi economică. Trebuie să ne schimbăm, să ne maturizăm.
Occupy Wall Street (OWS) a lansat răzvrătirea „Ocupării“. Impresionanta formulare redă mai mult sau mai puţin o critică distributistă a actualului sistem economic – dar ce este, mai exact, Occupy Wall Street? Este o mişcare pornită de jos, spontană – de aici atât punctele forte cât şi slăbiciunile ei. Originea ei, ca mişcare pornită de jos şi spontană, se reflectă clar în componenţa mulţimilor pe care le atrage: democraţi şi republicani, muncitori, veterani de război şi pensionari; toţi, în afară de cei 1% pe care Rush Limbaugh, vedeta talk-showurilor conservatoare, îi apără, Rush fiind dintotdeauna o portavoce a sistemului menită să „distreze“. Nu-i nici o surpriză, totuşi, că bogaţii – care habar nu au ce înseamnă munca – nu au găsit nimic bun de spus despre OWS. „Dacă nu eşti bogat, vina este a ta“, a fost răspunsul lui Herman Cain, fostul mahăr de la Rezervele federale şi candidat la preşedinţie în 2012. Acest răspuns este un exemplu clar de neînţelegere a spiritului şi motivaţiilor de la baza OWS. Protestatarii nu sunt furioşi că nu s-au îmbogăţit, ci pentru că le-a ajuns cuţitul la os. S-au revoltat fiindcă nu vor să-şi dea banii câştigaţi cu trudă unor indivizi ca primarul New York-ului, Michael Bloomeberg, unui tip ca Ben Bernake sau firmelor financiare de pe Wall Street. Protestatarii au dat dovadă de o uimitoare ingeniozitate. În mod spontan, dar cu multă eficienţă, au creat un internet café, cu acces Wi-Fi gratuit; au strâns gunoiul şi au curăţat parcul new-yorkez, unde şi-au stabilit cartierul general, folosind produse de curăţat ecologice, conform normelor oraşului. Pentru unul ca mine care a fost martor al tulburărilor scăpate de sub control din SUA şi Europa, sau care a urmărit pe Internet revoltele greceşti şi cele de la Londra, acest aspect este chiar impresionant. Asistăm la revendicările unor truditori de rând; ei nu cer bogăţii, ci vor să aibă posibilitatea de a se întreţine. Cererile protestatarilor OWS au fost formulate la mitinguri din toată ţara. Pe 15 octombrie, în fiecare oraş important au avut loc proteste ale mişcării de „ocupaţie“ care au deşteptat masele. OWS a ajuns în ţări îndepărtate precum Thailanda. Pe scurt, este o mişcare puternică. Pe de altă parte, deşi OWS are organizatori, este o mişcare radical heteroclită, fără obiective concrete. Aceasta creează o problemă. Fără o viziune coerentă, însuşită în mod sistematic, protestele nu pot să aibă un efect coerent şi eficient. Ca şi Tea Party, va fi pur şi simplu cooptată de sistem, de corporaţii şi de bănci. De exemplu, Ben and Jerry’s (producător de îngheţată – nota trad.), care este, de fapt, deţinută de o companie olandeză, a „aprobat“ OWS. De ce au început corporaţiile să-şi dea încuviinţarea? Ca să scoată şi ele un ban. Iar acesta-i doar începutul. Mass media îi ignoră intenţionat pe cei care protestează împotriva băncilor, în schimb prezintă protestatari în genul lui Michael Moore şi mesaje care sunt mai mult pe linia agendei curente a preşedintelui Obama. Fără planuri de administrare a protestelor şi fără o listă de cereri, agenda revendicărilor va fi stabilită în final de big business şi big government. Este un şiretlic clasic, Cezarul se îmbrăca în haine de om de rând în timpul Saturnaliilor iar Lafayette înfăşura pălăria regelui în tricolorul revoluţiei franceze pentru a potoli mulţimea. Este o şmecherie veche, care a prins în SUA de fiecare dată când a apărut vreo mişcare populară – şi se poate să funcţioneze şi acum.
Ce-ar trebui să facă OWS? Ar trebui să adopte o platformă distributistă în care să ceară responsabilizarea administraţiei locale, economie locală, infrastructură locală, bănci locale şi dreptate socială. Planul distributist este singurul care se situează dincolo de direcţiile stângiste şi conservatoare; este singurul plan care apără suveranitatea noastră naţională, încurajează pe micul întreprinzător şi autosuficienţa. Unii oameni vor fi bogaţi într-o economie distributistă, dar distributismul nu are ca obiectiv acumularea de averi. Obiectivul său este proprietatea privată, productivă. Dacă OWS ar cere în platforma sa un mai mare acces la proprietatea productivă, un mai mare acces la un trai omenesc, un mai mare acces la un venit decent şi investiţii în America, mai degrabă decât fundamentalismul pieţei şi cazinoul Wall Street-ului, al marilor bănci şi al trader-ilor care „visează la recesiuni“ ca să poată face bani, atunci va exista un mesaj coerent. Un mesaj care nu este nici de dreapta, nici de stânga, nici de „centru“, acest concept anormal de „centru“, ci este mesajul unei căi drepte.
(Articol apărut în „The Distributist Review“. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (II)

de Alexandru Ciolan

În imaginarul construit mai ales de romanele şi filmele copilăriei, gen Comoara din insulă, piratul, mai ales căpitanul de corabie, este portretizat prin câteva elemente inconfundabile: un ochi lipsă, un picior de lemn, sabie într-o mână şi un cârlig care prelungeşte ciotul celeilalte, pălărie bicorn şi un papagal care-i cârâie în urechea cu cercel.
Piratul zilelor noastre nu se mai îmbată cu rom (romul nu se mai bea azi decât în coctailuri), nu se mai înfruptă cu broască ţestoasă (specie pe cale de dispariţie), nu se mai refugiază pe plaje pustii (în zilele noastre invadate de turişti), nu mai este, pe scurt, un personaj pitoresc. Iar marea nu mai este aliatul lui – decăzutul pirat contemporan nici măcar nu mai ştie să înoate („Şase piraţi somalezi au murit înecaţi vineri, când plecau de pe superpetrolierul saudit Sirius Star...“, ziare.com 10 I 09).
Adaptat complexităţii vremurilor, piratul actual nu mai este doar al mării, s-a mutat şi pe uscat, devenind pirat al contrafacerilor şi pirat al calculatoarelor. Iar pirat nu mai este doar un nume, a devenit, postpus unui substantiv şi despărţit de acesta prin cratimă, un adjectiv care semnifică ilegalitatea şi falsul:
– autobuz-pirat („Sute de autobuze-pirat scot ilegal zeci de mii de români din ţară“, Ad. 5 X 04 p. 1);
– avion-pirat („Sute de avioane-pirat lăsau încărcătura în Statele Unite.“, I.B. 22 IX 75 p. 8);
– casetă-pirat („Casete «pirat». Italia deţine primul loc în ierarhia producătorilor de casete «pirat», pe care sunt înregistrate şlagăre en vogue.“, I.B. 7 IX 82 p. 4);
– CD-uri pirat („Invazie de CD-uri pirat“, R.l. 2785 / 99 p. 10);
Pentru articolul integral din „Zoiarul de duminică“ click AICI.

vineri, 14 octombrie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (1)

de Alexandru Ciolan

Într-un enunţ precum „Corsarii moderni reprezintă un factor de risc pentru economia mondială, mai ales de când s-au specializat în jefuirea petrolierelor“ (adevarul.ro 7 IX 08), corsar este folosit ca sinonim perfect al lui pirat. Având în comun înţelesul de “jefuitor pe mare”, cele două substantive desemnează practicanţii aceleiaşi îndeletniciri, priviţi însă din unghiuri diferite: dacă piratul era un nelegiuit, corsarul avea o aură de eroism şi de onorabilitate, prădând, ce-i drept, pentru buzunarul propriu, dar în numele statului care îi eliberase licenţa de cursă. „Corsarii“ zilelor noastre (vezi citatul) sunt însă doar hoţi la drumul mării…
Dacă piratul (din fr. pirate, provenit din lat. pirata, provenit din gr. peirates, derivat din peiran “a încerca” şi, prin specializare, “a-şi încerca norocul pe mare”) este, istoric vorbind, doar cu puţin mai tânăr decât marinarul, instituţia corsarului (rom. corsar trebuie explicat prin it. corsaro şi fr. corsaire, franceza împrumutând ea însăşi cuvântul din italiană, care are la bază lat. cursus “cursă (maritimă)”) este o invenţie ceva mai târzie, de prin secolul al XVI-lea, grăbită de descoperirea Americii şi de divizarea lumii occidentale în state mulţumite şi state nemulţumite de felul în care fusese împărţită Lumea Nouă. Suveranii epocii au găsit o modalitate practică şi gratuită pentru a slăbi puterea duşmanului: îi acordau unui căpitan de vas civil autorizaţia de a naviga, pe propria cheltuială, şi de a prăda navele comerciale inamice, o parte din captură ajungând în vistieria statului. Corsarul era un pirat cu voie de la rege.
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 6 octombrie 2011

Mesajul distributiştilor către protestatarii mişcării Occupy Wall Street


CAPITALISMUL WALL STREET-ULUI ESTE PENTRU BOGAŢI
SOCIALISMUL ESTE PENTRU BIROCRAŢI
AVEM NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ
Nu a venit oare timpul unei schimbări?
Capitaliştilor şi socialiştilor le place să discute despre joburi. Trăim într-o societate ciudată, în care ne petrecem viaţa muncind pentru alţii în loc să muncim pentru noi înşine. Credem că trebuie să alegem între Big Business şi Big Government, că trebuie să depindem de cărţile de credit şi de magia financiară, că nu ar trebui să ne revoltăm atunci când suntem deposedaţi de proprietatea noastră privată. Aceleaşi răspunsuri răsuflate oferite la fiecare campanie electorală, de către Stânga şi de către Dreapta, ne trimit înapoi la aceleaşi probleme. Socialismul şi capitalismul sunt sisteme impersonale în care câţiva câştigă pe seama mediului înconjurător, a săracilor şi a comunităţii familiilor.
Distributismul înseamnă mutarea economiei de pe Wall Street (simbol al economiei speculative, al centrelor financiare, al elitelor – n. tr.) înapoi pe Main Street (simbol al economiei reale, al clasei de mijloc, al americanului de rând şi al valorilor sale – n. tr.). Avem nevoie de o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre. Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă din Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine din cooperative demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul capitalist şi cel socialist nu pot să-l egaleze.
Unii dintre dumneavoastră sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile în vecinătatea casei, mâncaţi produse biologice şi beţi poate bere preparată în propria gospodărie. Dacă sunteţi de părere că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor, dacă sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana, să readucem micul magazin în cartierele unde locuim şi să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“ – atunci sunteţi distributişti.
Să le dăm din nou posibilitatea americanilor să muncească pentru ei înşişi!

Obiectivele noastre:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile.

Sprijinim:
– firma de familie
– breslele (asociaţiile profesionale)
– cooperativele
– regimul de impozitare diferenţiat
– creditele fără dobândă
– producţia locală pentru consumul local
– food banks (băncile de alimente donate pentru nevoiaşi)
– microcreditarea
– agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“. În România se încearcă ceva asemănător prin metoda „Coşul ţărănesc“ – n. tr.)
– tehnologia la scară mica
– agricultura ecologică
– gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale
– Houses of Hospitality (forme de ajutor pentru cei lipsiţi de mijloace – n. tr.)
– drepturile celor nenăscuţi
– justiţia economică
– acţiunile caritabile
– moneda locală.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

luni, 3 octombrie 2011

Discursul din Parlamentul european al unui politician englez necastrat

Nigel Farage: „O nouă revoluţie democratică cuprinde Europa de nord“
(Parlamentul European, 28 septembrie 2011, cu ocazia dezbateriilor asupra Stării Uniunii prezentate de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso)

Domnule Barroso:
Ne-aţi spus în această dimineaţă că Uniunea europeană trebuie să ne inspire. Deşi aţi admis că mai sunt una sau două probleme de rezolvat, aţi afirmat clar şi răspicat că totul este în regulă, că se vor crea locuri de muncă şi va urma o perioadă de creştere – de fapt, ne-aţi oferit imaginea unei noi perioade de iminentă reînnoire europeană. Ca fost comunist, dumneavoastră vă amintiţi probabil cum bătrânii lideri sovietici se urcau la tribună pentru a rosti cuvântări în care spuneau lumii întregi cât de mari sunt recoltele şi cât de mult a crescut producţia de tractoare.
Desigur, ei credeau că istoria este de partea lor; de fapt, preşedintele Hruşciov i-a spus Vestului: „Noi o să vă îngropăm“, aşa de tare credea el în Uniunea lui.
Ei bine, acum, ne uităm înapoi la toate acestea şi ne pufneşte râsul. Şi cred că cei de mâine se vor uita în urmă la dumneavoastră şi se vor întreba: „cum a ajuns acest om să aibă atâta putere?“.
Şi cum au hotărât politicienii europeni din această cameră că metoda comunitară (federală) trebuie să înlocuiască democraţia naţională?
Cred că peste ani lumea va privi cu mirare faptul că noi am renunţat la democraţie.
Dar ceea ce aţi vrut, de fapt, să spuneţi este că, da, avem o Uniune Europeană iar acum trebuie să avem şi mai multă uniune. În calitatea dumneavoastră de arhitect – şi sunteţi unul dintre arhitecţii cheie ai actualului eşec – ne spuneţi că trebuie să continuăm şi mai vârtos să facem acelaşi lucru care s-a dovedit complet greşit.
Eu spun că asta-i curată nebunie. Nu pot să cred că este un răspuns raţional la oricare dintre situaţiile în care vă aflaţi. Departe de a fi o declaraţie despre „Starea Uniunii“, aş crede mai degrabă că uniunea a ajuns într-un impas.
Uitaţi-vă ce harababură. Vă avem pe dumneavoastră drept preşedinte al Comisiei. Avem un Preşedinte a Parlamentului European. Îl avem pe vechiul meu prieten Herman Van Rompuy preşedinte permanent al Consiliului European. Îi avem pe polonezi – sunt acum preşedinţii temporari ai Consiliului European.
Avem preşedinţi prin toată sala asta, Dumnezeule mare, chiar şi eu sunt preşedinte. Nu sunt sigur cum să-i numesc cu un singur termen pe aceşti preşedinţi, nu ştiu, zău, poate li s-ar potrivi cuvântul „incompetenţă“. Un lucru este cert, când nu există simţul de răspundere caracteristic democraţiei, este clar că nimeni nu mai poate exercita controlul.
Şi ne îndreptăm către o Uniune a intoleranţei. Oricine ia cuvântul aici şi îndrăzneşte să ofere o viziune politică diferită de opiniile standard este etichetat drept nebun, violent, fascist – ani la rând am auzit astfel de etichetări de la oamenii aceştia.
Iar intoleranţa este atât de adâncă încât, atunci când au loc referendumuri în Franţa, Olanda şi Irlanda care vă resping ideile, dumneavoastră ca o clasă politică, susţineţi că asta ar fi o problemă care trebuie rezolvată.
Iată de ce sunt foarte îngrijorat în privinţa fundamentului Uniunii. Există un nou (euro)naţionalism care cuprinde întreaga Europă. Dumneavoastră vreţi să aboliţi statul naţional – în cazul dumneavoastră, domnule Schulz, din cauză că vă este ruşine de propriul trecut – şi vreţi acum ca steagul ăsta şi un nou imn să înlocuiască statele naţiune şi nu vă pasă cum o să ajungeţi să va atingeţi acest obiectiv. Chiar dacă zdrobiţi democraţiile naţionale. Dacă nu vă convin referendumurile naţionale, nu le luaţi în consideraţie, declaraţi că sunt „populism“. De fapt, sunt democraţie.
O nouă revoluţie democratică a cuprins acum Europa de nord, declanşată în aprilie în urma rezultatelor impresionante la alegerile generale din Finlanda. Nu este o revoluţie anti-europeană. Este o revoluţie care vrea comerţ, vrea o Europă a cooperării; vrea o Europă în care să existe schimburi între studenţi, în care să putem munci fiecare în capitala celuilalt – o revoluţie care vrea asemenea lucruri dar nu vrea această Uniune Europeană.
Sincer vorbind, sunteţi cu toţii oameni ai trecutului.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)