MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (1)

de Alexandru Ciolan

Într-un enunţ precum „Corsarii moderni reprezintă un factor de risc pentru economia mondială, mai ales de când s-au specializat în jefuirea petrolierelor“ (adevarul.ro 7 IX 08), corsar este folosit ca sinonim perfect al lui pirat. Având în comun înţelesul de “jefuitor pe mare”, cele două substantive desemnează practicanţii aceleiaşi îndeletniciri, priviţi însă din unghiuri diferite: dacă piratul era un nelegiuit, corsarul avea o aură de eroism şi de onorabilitate, prădând, ce-i drept, pentru buzunarul propriu, dar în numele statului care îi eliberase licenţa de cursă. „Corsarii“ zilelor noastre (vezi citatul) sunt însă doar hoţi la drumul mării…
Dacă piratul (din fr. pirate, provenit din lat. pirata, provenit din gr. peirates, derivat din peiran “a încerca” şi, prin specializare, “a-şi încerca norocul pe mare”) este, istoric vorbind, doar cu puţin mai tânăr decât marinarul, instituţia corsarului (rom. corsar trebuie explicat prin it. corsaro şi fr. corsaire, franceza împrumutând ea însăşi cuvântul din italiană, care are la bază lat. cursus “cursă (maritimă)”) este o invenţie ceva mai târzie, de prin secolul al XVI-lea, grăbită de descoperirea Americii şi de divizarea lumii occidentale în state mulţumite şi state nemulţumite de felul în care fusese împărţită Lumea Nouă. Suveranii epocii au găsit o modalitate practică şi gratuită pentru a slăbi puterea duşmanului: îi acordau unui căpitan de vas civil autorizaţia de a naviga, pe propria cheltuială, şi de a prăda navele comerciale inamice, o parte din captură ajungând în vistieria statului. Corsarul era un pirat cu voie de la rege.
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.