Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

marți, 31 august 2010

„Despre sclavia modernă“



Vă propunem un film: „De la servitude moderne“, realizat de Jean-François Brient şi Víctor L. Fuentes.

Nemilos. Mai crud decât un diagnostic medical. Tratamentul din finalul filmului nu vindecă boala, este o revărsare a furiei la aflarea maladiei, dar noi şi cititorii blogului ştim că leacul există. Şi că nu este nici violent, nici dureros.

Vizionare plăcută!

Pentru a vedea filmul click AICI.

Despre distributism, socialism şi capitalism


Vă recomandăm în ziuaonline.ro, în traducerea Irinei Bazon, trei scurte dar lămuritoare articole de definire prin delimitare a distributismului, semnate de Roy F. Moore.

Pentru a citi articolele click AICI.

luni, 30 august 2010

România să înceteze să mai aplice modele de import!

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu în ziarul „Lumina“.

Românii au din ce în ce mai multe soluţii ca să privească realitatea lumii internaţionale. Află astfel că şi în locuri mitizate, precum SUA, oamenii caută disperaţi o realitate mai bună. Ovidiu Hurduzeu, scriitor şi critic social român, ne propune câteva secvenţe americane, bune să ne întărească sufletul şi credinţa.
Pentru a citi interviul click AICI.

vineri, 27 august 2010

Ceasornicul replierii. Societatea americană şi criza economică (I)

de Horia Ion Groza

Brianna Karp şi-a pierdut slujba administrativă în vara lui 2008. Imediat şi-a vândut mobila, inclusiv pianul pe care-l iubea atât de mult, şi a scăpat de rafturile de cărţi. S-a mutat întâi în casa părintească, lucru neobişnuit în societatea americă a ultimelor trei decenii, dar neliniştea rebelă a vârstei de 23 ani a făcut-o să-şi caute un alt cuib. Şi l-a găsit într-un trailer vechi tras într-o parcare. Vara anului 2009 a găsit-o acolo, fără electricitate, fără duş, fără aragaz şi alte utilităţi elementare. A lipită de micul ei laptop, navigând ore întregi în căutarea unei slujbe, profitând de conectarea gratuită la internet – de fapt nu chiar gratuită, o costa o ceaşcă de cafea de la Starbucks. Şi-a deschis în o rubrică personală, un blog, în care descriindu-şi neajunsurile găsea tot mai multe soluţii practice. A trezit interesul lumii din magicul spaţiu cibernetic şi iată că o revistă s-a oferit s-o plătească pentru a-şi dezvolta ideile într-o carte programată să apară în 2011, întitulată „Ghidul unei fete pentru cei fără de adăpost“. Cu banii şi-a închiriat un trailer ceva mai echipat şi acum vânează o casă la preţ de nimic datorită bine cunoscutei pieţe falimentare de locuinţe, casă pe care, cu dinţii strânşi şi multă muncă, şi-o va amenaja încetul cu încetul, având astfel în fine şi o adresă poştală, element atât de important şi cerut de orice fişă de angajare (Rick Newman, 10 Things We Can’t Live Without, US News, 18 mai 2010).
Statele Unite au intrat în recesiune – un fapt normal într-un ciclu economic capitalist (32 de cicluri de expansiune şi contracţie în lumea americană din 1854 încoace). Recesiunea şi-a arătat colţii pe la sfârşitul anului 2007 şi s-a agravat atât de mult încât, practic, nu se întrevede o ieşire reală decât prin anii 2012-2013. De această dată o contribuţie majoră la intensificarea crizei a avut-o efortul federal de corectare a pieţei imobiliare (care se umflase peste măsură şi fără acoperire în plata împrumuturilor) precum şi cel de ajutor dat sistemului bancar şi marilor corporaţii. Încrederea consumatorilor s-a micşorat considerabil deoarece valoarea caselor (care constituiau principala lor avere – or, „proprietatea este sursa puterii economice“ a unei ţări, după cum spune economistul J.C. Médaille) a scăzut vertiginos iar pensiile, care constau din investiţii în stocuri, au fost puternic lovite de nesiguranţa economiei.
Ca urmare a restrângerii consumului, economia suferă şi mai mult, începând să fie afectate în primul rând locurile de muncă din servicii şi comerţ, la care se adaugă slujbele pierdute din industria de construcţii. Numărul locurilor de muncă eliminate în cursul anului 2008 (2,5 milioane) a fost atins în numai primele patru luni al anului 2009 (un salt alarmant, cunoscut doar în anii ’40 ai războiului); în cele patru luni rata şomajului a ajuns la 8.5% (astăzi este de aproape 10%). Deşi majoritatea politicienilor nu vor să recunoască, recesiunea prin care trece zilele acestea America este foarte gravă – este o adevărată depresiune. Preşedintele Harry S. Truman, cu simplitatea oamenilor oneşti din clasa de mijloc, la care s-a întors după ce n-a mai ocupat înalta funcţie de prim bărbat al ţării, definea plastic caracteristicile unei epoci de impas economic: „Când vecinul meu îşi pierde slujba este recesiune, atunci când mi-o pierd eu este depresiune“.
Clasa de mijloc se micşorează treptat şi sistematic (Michael Snyder, The Middle Class in America Is Radically Shrinking – Here Are the Stats to prove it, Recession, July 15, 2010). Slujbele au fost exportate masiv în alte ţări care plătesc salarii mici şi puţine contribuţii la sistemul de sănătate. 61% din americani (cu 12% mai mult decât în 2008) trăiau în 2009 de la un salariu la altul. Pentru prima oară în istoria ţării băncile deţin mai multe case decât toţi proprietarii de case la un loc. 83% din acţiunile din SUA sunt deţinute de 1% din populaţie, în timp ce 50% din populaţie deţine mai puţin de 1% din avuţia naţiunii. Pentru a găsi azi o slujbă sunt necesare în medie 35,2 săptămâni. Pentru fiecare nou loc de muncă sunt de regulă şase candidaţi.
S-a creat o „subclasă“ de oameni de care societatea nu are nevoie: fără slujbă, fără casă şi fără speranţă. Această nouă categorie de oameni este în creştere. Cei mai mulţi, deşi extrem de harnici, cu o etică superioară de muncă şi gata să lucreze 14 ore pe zi şi şapte zile pe săptămână, nu au o educaţie, o profesie şi nici pregătirea necesară încadrării într-un loc de muncă. Ce se poate face pentru ei? Greu de dat un răspuns…
Un indicator al efectului actualei crize economice este scăderea consumului (Rick Newman, 10 Things We can’t live without, US News, 18 mai 2010). Lumea cumpără mai puţine case şi maşini, aparatură casnică (inclusiv microunde, maşini de spălat vase, uscătoare), hârtie igienică, chiar şi ţigări şi articole porno. Se consumă mai puţină electricitate şi gaz, se foloseşte mult mai puţin aerul condiţionat. Magazinele cele mai căutate sunt cele de vechituri. „Fii atent la cheltuielile mici; o spărtură mică poate scufunda un transatlantic“, spunea pe vremuri Benjanim Franklin – un sfat bun oricând.
Indiferent de economii însă, majoritatea americanilor încearcă să nu precupeţească banii pentru educaţia şcolară a copiilor lor. Rămân totuşi câteva lucruri esenţiale la care ţin oamenii – între ele sunt computerele portabile şi telefoanele cu multiple întrebuinţări; prin ele lumea îşi satisface nevoile de comunicare, de a fi la zi cu ştirile, de muzică şi destindere, de târguială (on line). Lumea nu poate trăi însă fără recreere. Dacă nu mai merge la cinematograf şi nu mai doreşte cablu TV (mulţumindu-se cu posturile TV gratuite, pe care le urmăreşte 18 ore pe săptămână), descarcă muzică de pe internet pe iPod. Dacă nu mai merge la restaurant, baruri şi cafenele, consumă băuturi alcoolice nesofisticate acasă şi bea cafea făcută în bucătăria proprie. Încearcă să-şi mai tempereze pofta de mâncare bând mai multă apă. Foarte interesant şi ilustrativ pentru caracteristica socială a fiinţei umane – trăsătură psihologică parcă şi mai importantă acum, când deprimarea şi stresul sunt bolile zilei, este creşterea cheltuielilor pentru animale de companie – câini, pisici, păsări etc. Chiar şi cei fără casă, dormind prin parcuri sau pe trotoar, au câte un câine ca să le ţină de urât.
Oamenii nu mai ţin la ornamente, triază foarte bine tot ce nu este de necesitate imediată (descoperind că 30% din ce există în casă este de prisos), nu mai ţin să aibă un telefon în fiecare cameră, nu mai încearcă să epateze vecinul prin preţul maşinii sau ustensilelor, nu se mai amuză cumpărând şi vânzând, preferă să compere pe internet ca să evite să le fugă ochii prin magazin şi să fie tentaţi să mai cumpere ceva în plus. Chiar şi celebra preferinţă pentru intimitate (privacy) începe să pălească – copiii se întorc să locuiască cu părinţii, aducându-şi şi prietenii şi căţelul; canapeaua la televizor este plină. Lumea găteşte acasă, cumpără mult mai puţine semipreparate; fumătorii preferă să-şi răsucească ei înşişi ţigările, ca să facă economii. Proverbiala plăcere a americanului de a-şi încerca dexteritatea tehnică pe o nouă invenţie, cumpărând tot felul de nimicuri ingenioase, lasă locul unei atitudini de reţinere. Interesul pentru ziare şi reviste scade vertiginos; statisticile arată că tinerii între 8 şi 18 ani ţin zilnic o tipăritură în mână doar 38 de minute dar navighează pe internet sau se uită la TV şapte ore.
Grav este că economisirea, cauzată de ore puţine de lucru, de venituri mai mici sau de lipsa imio serviciu duce la a nu mai putea plăti asigurările medicale, astfel că lumea amână mersul la doctor, sperând că durerile se vor stinge de la sine, fără medicamente sau intervenţia medicului. Desigur, cărţile de credit sunt mai judicios folosite acum – a dispărut avântul de a trăi pe datorie; totalul datoriilor pe cărţile de credit a scăzut cu 7% faţă de anul precedent; ca reacţie, băncile răspund cu ridicarea preţului creditării. Până şi apetitul de a întâlni un nou partener s-a diminuat – „Cine se mai uită astăzi după o femeie fără salariu?“, oftează una din persoanele intervievate de Rick Newman, autorul articolului mai sus citat.
Puţine companii prosperă în plină recesiune – sunt cele care reuşesc să ajute oamenii să economisească. Când intri azi într-un magazin universal te izbesc raioanele de alimente; hainele, încălţămintea, aparatura casnică au fost mutate la etaj; majoritatea consumatorilor nu mai urcă decât foarte rar scările. Lumea nu mai ascultă poveştile federale despre revenirea economică (scăderea şomajului, creşterea valorilor pieţei, ritmul constant şi sigur de ieşire din criză, recâştigarea încrederii consumatorilor). Nimeni nu mai visează la pensionare.
Tot mai mulţi absolvenţi de colegiu înoată în datorii căci nu mai pot să-şi achite împrumutul pentru studii contractat pe vremea studenţiei; criza economică a forţat băncile să ridice vertiginos dobânzile în caz de întârziere a plăţii, or lipsa locurilor de muncă pune absolventul în imposibilitatea de a plăti la timp. Cel puţin 2/3 din studenţii universitari au o datorie de peste 23 de mii de dolari. Dana Soderberg şi-a călcat pe inimă şi l-a dat pe tatăl său în judecată pentru a-l forţa să-şi ţină promisiunea de a-i plăti taxele la Southern Connecticut State University (Joe Lynch, Grad Sues Father for College Tuition and Wins, New American Independent – American Worker, 2 iulie 2010). Tineretul îşi schimbă felul de a privi viaţa în condiţiile în care se confruntî cu enorme dificultăţi în găsirea unui loc de muncă. Nu mai aleargă după slujbe uşoare care aduc bani rapid şi cu un efort minim. Competivitatea crescută necesită mai multă educaţie – cursuri serale sau fără frecvenţă. A lucra 16 ore pe zi nu mai este un lucru neobişnuit.
Nu se mai aşteaptă ajutor de la stat (bani de încurajare a producţiei, bani de redresare a băncilor, reduceri de taxe pentru proprietarii de case, indemnizaţii de cumpărare de maşini noi, uşurări în reţeaua de asigurări etc), creşte responsabilitatea civică, acceptarea sacrificiului. Entuziasmul aplaudării planului electoral în campania prezidenţială de a ridica taxele celor bogaţi pentru beneficiul celor săraci a pălit. Setea de informare este mult mai puternică; proiectele de lege discutate în Congres trebuie cunoscute în detaliu şi se cere o reacţie de participare din partea marelui public. A dispărut lenea ignorării amănuntelor care privesc legiferarea în problemele de asigurare medicală, de încălzire globală, de reforme financiare. Lumea nu mai crede în tot felul de promisiuni electorale. După cum spune Rick Newman (4 Problems That Could Sink America, US News, 2 sept. 2009), se cere o schimbare netă de atitudine civică, altfel America riscă să se scufunde.
Oricum, şomajul va modela politica, cultura şi caracterul societăţii viitoare iar generaţia în formare va fi profund marcată (Dan Peck, How a New Jobless Era Will Transform America, The Atlantic, martie 2010). 44% din familii au pierdut slujba, au suferit o reducere a numărului de ore de lucru sau au trebuit să accepte o tăiere de salariu în anul 2009. În terminologia economică se cunosc şomaje temporare, proprii dinamicii pieţei când în jocul competiţiei cad şi se ridică firme, dar şi şomaje cronice, atotconsumatoare. După cum subliniază Dan Peck, în timp ce primele funcţionează ca un lubrifiant necesar mecanismelor economice, celelalte mistuie oameni şi familii şi, răspândindu-se ca o plagă, mănâncă oraşe şi industria întregii societăţi. Vătămările sociale şi politice ale şomajului au nevoie de ceva timp de incubaţie pentru a deveni vizibile; de aceea le descoperim treptat, dar cu cât impasul economic este mai lung, cu atât rănile sunt mai adânci şi mai greu de vindecat.
Teama este că graficul evoluţiei economiei nu va lua forma nici a unui V, nici a unui U, nici a unui W ci, din păcate, a unui L, ba chiar, după afirmaţiile fostului secretar al Departamentului Muncii, Robert Reich, forma unui X, dacă nu se va recurge cât mai repede la un cu totul alt model de refacere şi creştere economică. Ajutoarele guvernamentale date băncilor (bailout) arată ca o picătură într-un lighean (alarmant este pentru noi românii că ţara noastră s-a împrumutat ca să plătească banii de bailout acordaţi băncilor Vestului). Peste 140 de bănci americane au căzut în 2009. Exportul american păleşte; chiar dacă ţări precum China, India şi Brazilia cresc puternic, Europa şi SUA se şubrezesc tot mai tare. Industria de construcţii şi cea financiară au intrat într-o fundătură şi oamenii vor trebui să-şi caute alte profesii căci revirimentul mult aşteptat se va produce în alte domenii de activitate productivă.
Un efect secundar al crizelor economice este stimularea inovaţiilor, a creativităţii. Lumea trebuie să gândească la partenierate judicioase şi eficiente, folosind resursele locale. Economiştii Edmund Phelps (Nobel pentru cercetările sale asupra şomajului) şi Leo Tilman cereau înfiinţarea unei bănci naţionale pentru inovaţii; ei acuză situaţia actuală, când sistemul de patente se asfixiază, companiile neglijează creativitatea pentru creşteri pe termen lung, băncile se cramponează de tranzacţiile de proprietăţi, arbitraj regulatoriu şi inginerie financiară (Wanted: A First National Bank of Innovation, Harvard Business Review, ianuarie-februarie 2010).
Dan Peck observă că ultimele două generaţii, în special absolvenţii de colegii, preferă să caute şi să se distreze cu slujbele în al treilea lor deceniu de viaţă, amânând căsătoria şi angajarea într-o carieră profesională – aşa-zisa vârstă de funemployment. Or, aceste generaţii încep acum să intre în confuzie şi deprimare. Criza economică îi triază pe cei serioşi şi perseverenţi în muncă, dispuşi să accepte salarii mai mici şi o serie de neplăceri inerente poziţiei şi felului muncii, decişi să acţioneze într-o viziune pe termen lung.
Reputatul economist Allan H. Meltzer analizează cauzele eşecului eforturilor economice ale guvernului Obama (Why Obamanomics Has Failed, The Wall Street Journal, 30 iunie 2010). Măsurile luate în 1981 de către preşedintele Ronald Reagan de reducere a taxelor marginale şi pe corporaţie, precum şi de încetinire a creşterii cheltuielilor de pacificare (nondefense), au dus la o revenire economică, vizibilă deja după 18 luni. Preşedintele Barack Obama s-a adresat cu măsuri pe termen imediat problemelor costurilor pe termen lung, astfel că soluţiile economice ale administraţiei sale au sporit incertitudinea investiţiilor. Speranţa că, prin soluţiile adoptate, va creşte consumul şi, în consecinţă, se vor crea noi locuri de muncă nu s-a dovedit corectă. Puţin s-a făcut pentru a spori exportul prin încurajarea investiţiilor în mărirea productivităţii, în creativitate. Companiile sunt azi suplimentar încărcate prin programul de asigurări medicale promovat de guvern pentru ajutorarea celor săraci, ceea ce le timorează în activitatea lor pe termen lung. Deficitele statelor împiedică acoperirea pensiilor promise electoral pentru cei încă active, care îşi văd astfel nesigur viitorul. Primul ministru Margaret Tatcher a rezistat presiunii a 360 de economişti de seamă în anul 1980 şi a redus cheltuielile bugetare concentrându-se pe obiective pe termen lung.
(Articol propus pentru Origini / Romanian Roots 4-5-6/2010)

MISTERELE CUVINTELOR. Monitori şi monitoare (III)

de Alexandru Ciolan


Până de curând, când a început să se vorbească despre monitorul LCD al notebook-urilor („Laptop-ul dispune de un procesor, unitate CD-ROM şi un monitor LCD de 14,1 inci“, J.naţ. 27 XII 2004 p. 13), diferenţa dintre display şi monitor părea a fi aceea că display-ul este integrat în corpul unui obiect tehnic şi nu exterior lui, ca monitorul. Diferenţa se păstrează încă în cazul telefoanelor mobile sau al calculatoarelor (maşinilor de calculat), care nu au monitor, ci display („Un alt produs apreciat la CES a fost ecranul color ataşat unui nou telefon mobil produs de Sanyo, al cărui display, în 256 de culori, constituie o realizare de excepţie pe piaţa tehnicii“, Adev. 15 I 02).
Înainte de a trece la familia lexicală şi la noii ei membri, să recapitulăm (pentru că nu toate sunt prezente în dicţionarele româneşti) sensurile lui monitor pe care le datorăm limbii engleze:
1. Aparat de recepţie utilizat într-o cameră de control pentru a supraveghea calitatea imaginii sau a sunetului unei transmisii.
2. Aparat de recepţie plasat în diferite părţi ale unui studiou de televiziune astfel încât publicul să urmărească momentele înregistrate anterior.
3. Aparate de recepţie folosite în sisteme cu circuit închis, precum o sală de operaţii etc.
4. Unitatea de afişare a informaţiilor conectată la un computer.

Pentru a citi restul articolului în „Ziarul de duminică“ click AICI.

miercuri, 25 august 2010

Banca islamică: alt fel de a face bani

de Isidro Esnaola
(Articol apărut în „Periodista digital“, 23 august 2010)

Finanţele domină economia şi s-ar părea că modelul occidental este singurul posibil. Criza economică şi financiară actuală a sporit interesul pentru găsirea unor forme diferite de dezvoltare a sistemului financiar, a unor modele mai sigure şi mai morale. Dintre aceste experienţe se evidenţiază banca islamică, care a trezit chiar şi interesul Vaticanului, care în noiembrie 2008 a organizat o întâlnire între catolici şi musulmani, al cărei comunicat final le cerea „credincioşilor“ să dezvolte un „sistem financiar etic“.
Banca islamică urmează preceptele Coranului, care pot fi rezumate la două. Primul este interdicţia de a investi în activităţi „murdare“, cum ar fi producţia de arme, pornografia, tutunul, alcoolul, jocurile sau sectorul porcin. În Indonezia, de pildă, banca islamică nu investeşte în hoteluri pentru că nu poate garanta ce se întâmplă în interiorul acestora. Există însă multe activităţi în care se poate investi. Indicele Bursei din New York, Dow Jones, este influenţat de 5.200 de firme. Aproape 1.400 dintre acestea sunt socotite acceptabile de către investitorii islamici şi pe baza lor s-a creat chiar un indice propriu, Dow Jones Islamic Markets (DJIB).
Al doilea principiu important este interdicţia cametei (riba). Interdicţia funcţionează şi în alte religii. În Vechiul Testament sunt multe pasaje în care este dezaprobată camăta, dar ele au fost interpretate în mod diferit de diferitele religii. În Ieşire se spune: „De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă“ (22:25). Pentru evrei, această interdicţie îi vizează pe evreii înşişi în relaţiile cu fraţii lor, ceea ce nu-i împiedică să pună camătă pe împrumuturile acordate unor persoane de religii sau din popoare diferite. De aceea camăta a fost încă din antichitate o activitate căreia i s-au dedicat şi căreia îi datorează în mare parte faima actuală. Interpretarea calvinilor şi a altor grupuri protestante este asemănătoare: camăta este interzisă în funcţie de cine este aproapele. Pentru Biserica catolică, camăta înseamnă perceperea unor dobânzi abuzive, nu a dobânzii în general.
Coranul spune că „Allah a îngăduit comerţul şi a oprit camăta“ (2:275). Şi încă: „Şi renunţaţi la foloasele aduse de camătă dacă sunteţi într-adevăr credincioşi!“ (2:278). Musulmanii interpretează în mod categoric interdicţia, ca oprire de la a încasa orice dobândă sau de a obţine orice câştig. Mai mult decât atât, în Coran stă scris: „Dacă luaţi cu împrumut pe termen determinat, puneţi totul pe hârtie“ (2:282). Interpretarea acestui precept spune că orice tranzacţie trebuie să fie ferită de incertitudini, ambiguităţi şi speculaţii. Nu numai că este exclusă dobânda, ci şi orice schimb în condiţii care ar putea produce beneficii unuia dintre participanţi în detrimentul celorlalţi.
Pe această bază, operaţiunile băncii islamice diferă de cele cu care suntem obişnuiţi. La operaţiunile de pasiv, de pildă depozitele de bani, banca nu plăteşte nici o dobândă. În general se obişnuieşte să li se facă, în schimb, un cadou (hibab) clienţilor. În privinţa operaţiunilor de activ, adică a investiţiilor făcute de bancă, există o cazuistică bogată. Iată câteva exemple care ne vor ajuta să ne formăm o idee despre modul de funcţionare:
În cazul creditelor de consum, altfel spus, dacă o persoană vrea să cumpere un bun oarecare (un televizor sau un automobil, de pildă), banca îl cumpără şi îl dă clientului pentru un preţ ceva mai mare, pe care acesta îl plăteşte în perioada de timp convenită în prealabil (murabaha). Banca are un câştig, suprapreţul pe care îl ia de la client pentru bunul în chestiune, conform contractului în care se specifică suma de rambursat şi termenele de plată, încercând astfel să se elimine orice nesiguranţă care ar putea părtini vreuna dintre părţi. Această cantitate plătită suplimentar nu depinde de condiţiile schimbătoare ale pieţei şi, prin urmare, este licită.
În ceea ce priveşte creditele ipotecare, pentru achiziţia unei locuinţe, de pildă, banca şi cumpărătorul creează o societate comună în cadrul căreia banca achiziţionează casa şi o închiriază clientului, care o plăteşte în rate – un fel de chirie – la preţul convenit de la bun început (musharaka). Cu fiecare plată, proporţia clientului creşte şi cea a băncii scade, până când, la terminarea ratelor, clientul rămâne cu casa. Dacă dintr-un motiv oarecare compărătorul locuinţei nu mai poate plăti, casa este vândută sau scoasă la licitaţie, iar dacă astfel se obţine un câştig, acesta se împarte între bancă şi cumpărător în proporţia existentă în momentul acela.
La fel, dacă este vorba de crearea unei noi întreprinderi, se creează o societate în care banca pune banii iar celălalt sau ceilalţi asociaţi munca şi gestiunea (mudaraba). În felul acesta, banca participă la profitul şi pierderea întreprinderii. Asociaţii pot cumpăra partea băncii la preţul şi în condiţiile stabilite la începutul procesului. Băncile islamice se implică direct în firmele pe care le finanţează. În plus, asociaţii participanţi nu trebuie să deţină neapărat bunuri cu care să gajeze proiectul. O idee bună poate fi suficientă pentru ca banca să se implice în proiect.
Acest sistem bancar nu produce bani din credit, cum se întâmplă în sistemul nostru bancar. Teoretic este un sistem cu rezerve totale, altfel spus, investiţiile se fac din capitalul posedat de bancă, şi prin urmare este mai sigur şi mai stabil. În practică, mita şi corupţia au dus o bancă la faliment. Spre a evita abuzurile s-a creat un organ pentru supervizarea băncii islamice: Auditing & Accounting Organization of Islamic Financial Institutions (AAOIFI), care certifică respectarea de către bănci a normelor stabilite.
Banca islamică a rezolvat în mod original interdicţia cametei (riba) participând alături de client la riscurile şi beneficiile operaţiunilor financiare, ceva de negândit pentru băncile occidentale, unde întreg riscul este asumat de client şi în plus, dacă acesta nu mai poate plăti datoria, banca rămâne cu bunurile lui. Condiţii draconice, dar socialmente asumate.
Modul acesta de a concepe finanţele are şi alte aspecte economice importante. Banca islamică este mai atentă la tipul de investiţie care i se propune decât la persoana care îl propune, pentru că de fapt se creează o întreprindere colectivă şi nu-i va cere clientului nici o garanţie. În plus, este mai implicată în activitatea de producţie, din moment ce îi sunt refuzate operaţiunile financiare, să le spunem aşa, „pure“. Băncile câştigă bani, dar creează şi bogăţie socială. Banca islamică este mai echitabilă şi mai responsabilă, pentru că se implică în gestiunea şi în succesul afacerile pe care le promovează.
Banca islamică nu se extinde doar în ţările musulmane. Tot mai multe bănci occidentale au secţiuni şi oferte care îndeplinesc cerinţele islamice. Una dintre cele dintâi a fost Citigroup, care a creat în 1996 o sucursală musulmană: Citi Islamic Investment Bank, în Bahrein. Au urmat BNP-ul francez, USB AG-ul elveţian, iar englezii de la Barclays şi HSBC şi-au organizat propriile fonduri de investiţii conform principiilor islamice.
Întrebarea care ne frământă este: Nu este oare posibil să punem capăt lăcomiei omeneşti fără intervenţia divină?
Şcolile islamice au făcut un efort de interpretare (ijtihad) pentru a armoniza sharia cu obiceiurile locale (urf), necesitatea (daruda) şi binele comun (malaha). Extensia Islamului şi diferitele obiceiuri locale au îngreunat această muncă, dar, pe de altă parte, preţul petrolului şi creşterea „tigrilor asiatici“ au obligat la o interpretare pragmatică.
Cu toate acestea, chiar printre musulmani există voci care spun că banca islamică este o amăgire, pentru că Islamul şi banca sunt incompatibile. Această polemică se reflectă în situaţia băncii în diferite ţări: în timp ce în Oman sau Kuweit acest tip de bănci este interzis, sau aproape, în Maroc începe să se dezvolte, iar în alte ţări precum Indonezia sau Malaiezia are o pondere importantă.
În Bangladesh, Grameen Bank, banca de microcreditare, percepe dobândă, cu toate că a fost creată de musulmani. Fondatorul ei, deţinătorul unui Nobel pentru Pace, Mahammas Yunus, consideră că este islamică pentru că nu cere garanţii iar dobânzile sunt mici.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

sâmbătă, 21 august 2010

Dulceaţă pentru suflet

Angela Gheorghiu, Corul Madrigal şi London Philarmonic Orchestra interpretând "Privegheaţi şi vă rugaţi“. Înregistrarea a fost inclusă pe CD-ul audio al Angelei Gheorghiu „Mysterium - Sacred Arias“ (2001).
Pentru a asculta click AICI.

vineri, 20 august 2010

MISTERELE CUVINTELOR. Monitori şi monitoare (II)

de Alexandru Ciolan

În limba română, două dintre sensurile lui monitor trebuie puse, indubitabil, pe seama influenţei franceze (engl. monitor nu cunoaşte sensurile respective).
Cel mai vechi, şi în franceză (unde prima consemnare este din 1789), şi în română este acela de „tipăritură în care sunt publicate legile şi hotărârile oficiale“. Din 22 decembrie 1989, Buletinul oficial al defunctelor „structuri de putere ale clanului Ceauşescu“ (în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale nu veţi găsi cuvintele comunism sau comunist!) a redevenit Monitorul oficial, aşa cum se numise înainte de invazia Armatei Roşii (şi totuşi, prima foaie oficială, scoasă în 1832, sub îngrijirea lui Ion Heliade Rădulescu, fusese un buletin: Buletinul gazetă administrativă). În ultimii ani, monitorul pare însă a nu mai fi exclusiv o publicaţie centrală, specializată, a statului, „democratizându-se“ şi coborând spre unităţile teritoriale. Există, de pildă, Monitorul Primăriei la Timişoara (în acest caz, monitorul fiind sinonim cu „publicaţie oficială“), ca şi o sumedenie de publicaţii generaliste locale numite Monitorul (de Suceava, de Bacău, de Vrancea, de Cluj, de Sibiu, de Alba, dar şi de Făgăraş, de Dorna, de Câmpulung…). Prin urmare, dicţionarele de limbă ar trebui să consemneze, după 1990, cel puţin 2 sensuri noi ale lui monitor: pe acela de foaie oficială şi pe acela de publicaţie locală.
Pentru a citi restul articolului în „Ziarul de duminică“, click AICI.

joi, 19 august 2010

Nu vă mai chinuiţi să reparaţi Wall Street-ul, înlocuiţi-l!

de David Korten
(Articol apărut în Yes! Magazine, primăvara 2009)

Dezbaterea actuală pe teme economice îşi propune să identifice metoda cea mai bună de reanimare a sistemului economic prezent combinând revigorarea Bursei de pe Wall Street cu un pachet de stimuli economici pentru crearea de locuri de muncă. Este o încercare de a readuce la viaţă un sistem economic falimentar sub toate aspectele: economic, social şi ambiental. În loc să sprijinim un sistem care a eşuat, ar trebui să profităm de actuala criză financiară pentru a crea un sistem care să funcţioneze. A încerca să rezolvi criza cu aceleaşi instrumente care au provocat-o este definiţia însăşi a nebuniei.
Ca indivizi, noi, oamenii părem a fi o specie inteligentă. Şi totuşi, la nivel colectiv, comportamentul nostru variază între înţelepciunea suverană şi sinucidere. Actuala nebunie economică este produsul unei iluzii – o credinţă cultivată de ortodoxia economică dominantă că banii înseamnă bogăţie şi că a face bani înseamnă să creezi bogăţie.
Banii sunt doar un element de contabilizare, fără valoare intrinsecă – este lipsit de sens să-i schimbăm cu ceva care are o valoare reală. Specializarea Wall Street constă în a crea bani pentru oamenii bogaţi fără ca aceştia să facă efortul de a produce o valoare reală corespunzătoare. Pretenţiile lor, mari, la bogăţie reală nu se concretizează într-o ofertă mai bogată de bunuri, făcând mai dificilă pentru noi, ceilalţi, satisfacerea nevoilor.
Adevărata bogăţie o formează, în primul rând, lucrurile tangibile care menţin viaţa – alimente, îmbrăcăminte, locuinţă. Bineînţeles, cele mai preţioase forme de bogăţie sunt cele care de fapt nu au preţ: iubirea; un copil sănătos şi fericit; o îndeletnicire care să ofere un sentiment de automulţumire şi de utilitate; apartenenţa la o comunitate puternică şi tolerantă; un mediu înconjurător sănătos şi agreabil; pacea. Sistemul nostru economic prezidat de Wall Street produce cantităţi fantastice de bani şi distruge toate aceste forme, atât de diferite, de bogăţie reală.
Am fost aserviţi de o istorie culturală dominantă, continuu întărită de academicieni, funcţionari guvernamentali şi medii de comunicare corporate, care ne-a făcut să credem că economia noastră funcţiona de minune chiar şi atunci când literalmente ne omora. De câte ori nu am auzit povestea asta:
„Creşterea economică, măsurată în Produsul Intern Brut, creează bogăţia necesară pentru a ne oferi tuturor o abundenţă materială, sporind fericirea omului, punând capăt sărăciei şi însănătoşind mediul înconjurător. Cu cât consumăm mai rapid, cu atât mai rapid creşte economia şi devenim mai bogaţi pe măsură ce apele fluxului ridică toate bărcile“.
Concluzia logică a acestei poveşti este că devenim cu atât mai bogaţi cu cât ne transformăm mai rapid resursele folositoare în gunoi toxic. Singurii beneficiari adevăraţi ai acestei idei vădit stupide sunt cele câteva persoane bogate care culeg fructele financiare ale fiecărei tranzacţii economice – fie că este vorba de o tranzacţie care vindecă o boală sau distruge o pădure tropicală. Este un sistem care zeifică banul şi trivializează bogăţia.
În schimb, economia de pe Strada Mare, Main Street, se compune din întreprinderi locale şi din lucrători care produc bunuri şi servicii reale pentru a satisface nevoile de bogăţie autentică ale comunităţilor din care fac parte. Ea a fost maltratată şi distrusă de intruziunile rapace ale corporaţiilor de pe Wall Street, dar este baza logică pe care trebuie construită o nouă economie a adevăratei bogăţii, cu locuri de muncă şi modalităţi de fabricare curate, cu întreprinderi responsabile orientate înspre comunitate şi cu practici ambientale sănătoase.
Să lăsăm întreprinderile de pe Wall Street şi fantomatica lor maşină de creare a bogăţiei să alunece în prăpastia pe care chiar ele au creat-o. Să dedicăm resursele noastre publice creării şi întăririi instituţiilor financiare şi întreprinderilor de pe Strada Mare menite a crea bogăţie adevărată în serviciul comunităţilor locale.

David Korten a scris acest articol pentru ediţia din primăvara anului 2009 a revistei Yes! Magazine. Ultima carte a lui David Korten este Agenda for a New Economy: From Phantom Wrealth to Real Wealth (Agendă pentru o nouă economie: de la bogăţia fantomatică la bogăţia reală), Berrett-Koehler, 2009. David Korten este de asemenea autorul best-seller-ului internaţional Atunci când transnaţionalele conduc lumea şi al volumului The Great Turning: From Empire to Earth Community (Marea schimbare: de la imperiu la comunitatea locală). Este co-fondator şi preşedinte al consiliului Yes! Magazine şi membru al consiliului organizaţiei Business Alliance for Local Living Economies.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

sâmbătă, 14 august 2010

Ovidiu Hurduzeu la emisiunea „Ca la carte“

În ziua de 15 august (Sfânta Mărie) la ora 8.40, ora Bucureştiului, nu pierdeţi emisiunea "Ca la carte", al cărei protagonist este Ovidiu Hurduzeu, vorbind despre Economia libertăţii. Emisiunea se transmite si pe TVR Internaţional, luni ora 19.10, ora Bucurestiului şi va fi reluată luni, 16 august, pe TVR 1, la ora 11.15, ora Bucureştiului.

Pentru înregistrarea emisiunii pe serverul TVR click AICI.

vineri, 13 august 2010

MISTERELE CUVINTELOR. Monitori şi monitoare (I)

de Alexandru Ciolan

Monitor, cuvânt latin împrumutat de toate limbile de cultură (în română este explicat prin franceză şi prin latină) şi-a îmbogăţit în ultima vreme, sub influenţa englezei americane, sensurile şi familia lexicală. Lat. monitor „sfătuitor; cel care avertizează, care previne“, format din monitum, participiul trecut al lui monere „a avertiza“, stă la baza cultismelor din franceză (moniteur), spaniolă, portugheză (monitor), italiană (monitore) şi din engleză.
Înainte de a trece în revistă evoluţia recentă a monitorului în română, să ne întoarcem spre începuturile lui, care nu sunt lipsite de interes şi de un farmec desuet.
În Roma antică, monitorul avea mai multe funcţii: de asistent care îl însoţea în for pe un orator spre a-i aminti documentele şi faptele la care trebuia să facă referire în timpul peroraţiei; de sufleur pentru actori; de însoţitor al stăpânului pe străzile Romei pentru a-i aminti numele persoanelor cu care se întâlnea; de supraveghetor al tinerilor care se antrenau pe Câmpul lui Marte; de supraveghetor al ceremoniilor sacre etc.

Pentru a citi restul articolului în „Ziarul de duminică“ click AICI.

marți, 10 august 2010

Dolari cu bun-simţ

de Judith D. Schwartz
(Articol apărut în Yes! Magazine, vara 2009)
Monezile locale dau valoare timpului, întăresc comunitatea şi menţin afacerile în mişcare chiar şi atunci când creditul este în regres
Dependenţa totală de o monedă unică e ca dependenţa de o monocultură sau de o singură sursă de energie: întotdeauna există riscul ca recolta să fie slabă sau ca o sincopă în alimentare să dea peste cap sistemul în ansamblu. Exact asta vedem în faţa ochilor: creditul s-a terminat iar şomajul a luat-o cu viteză în sus.
În multe colţuri ale lumii, în zone rurale şi în centrul oraşelor, în locuri dintre cele mai diferite, de la Bavaria sau Thailanda până în Massachusetts şi Michigan, oamenii răspund lansându-şi propriile monede. Asemenea renegaţi monetari nu doar îşi bat joc de dolar (sau de yen, sau de euro, sau de baht…) Ei fac o alegere îndelung chibzuită pentru a spori bunăstarea comunităţilor lor.
„De la bun început am avut două obiective: să promovăm regiunea şi să încurajăm organizaţiile locale“, spune Christian Gelleri. În 2003, Gelleri şi un grup de elevi ai săi de la o Şcoală Waldorf au dezvoltat moneda Chiemgauer în regiunea lacului Chiemsee, din Bavaria, Germania. De atunci, 3 milioane de bancnote Chiemgauer (echivalente ca valoare cu euro) au fost puse în circulaţie. Moneda, acceptată de 600 de întreprinderi din regiune, este cheltuită şi recheltuită, în medie, de 18 ori pe an, de trei ori mai mult decât moneda euro. Aceasta înseamnă că moneda încurajează comerţul şi cooperarea în regiune, ceea ce menţine magazinele, restaurantele şi meşteşugurile locale active. Gândiţi-vă la acest tip de folosire mai rapidă (ceea ce economiştii numesc „viteză“) ca la o modalitate de a reinvesti în comunitate.
Monedele locale pot ajuta o comunitate să rezolve unele dintre problemele create de banul convenţional. De exemplu, moneda emisă de bancă tinde să fugă spre centrele care investesc banii. Dacă faceţi cumpărăturile într-o reţea de magazine, beneficiul pleacă repede din oraş şi ajunge în seifurile întreprinderilor şi de acolo, adesea, pe piaţa speculativă. O monedă locală rămâne în comunitate, dezvoltând firmele locale şi comerţul, adăugând valoare produselor şi serviciilor locale şi sprijinind infrastructura locală.
Dependenţa de moneda naţională înseamnă să depinzi de situaţia naţională a creditelor. Aşa cum am putut vedea de curând, restricţionarea creditelor poate paraliza economiile locale. În pofida disponibilităţii bunurilor şi în pofida nevoii de comerţ, atunci când nu există bani consumatorii nu cumpără. Iar magazinele nu vând. Afacerile noi nu-şi pot lua zborul. O monedă alternativă le oferă oamenilor altă modalitate de a cumpăra, vinde, cere şi primi un împrumut. Dacă o comunitate îşi creează propria monedă, firmele pot merge înainte, chiar în cazul în care oferta de monedă naţională se termină.
La nivelul de bază, moneda funcţionează ca mijloc de schimb (eu îţi dau un dolar iar tu îmi dai un cornet de îngheţată), unitate de valoare (un dolar, o liră etc.) şi depozit de valoare (poţi păstra un dolar pentru că îşi păstrează valoarea). Este de asemenea o sursă de informaţie despre valoarea relativă şi despre ceea ce este necesar pentru a menţine fluxul comerţului, de pildă să ajustezi oferta de bani sau rata de schimb pentru ca alte pieţe să-ţi poată cumpăra produsele.
Cu moneda locală, o comunitate îşi poate acoperi nevoile de monedă pe care oferta naţională nu le acoperă. Dacă ideea pare extravagantă, există modele care funcţionează, unele de ani buni.

BerkShare
Lucrarea autoarei şi activistei urbane Jane Jacobs a inspirat un experiment monetar numit BerkShare, considerată moneda locală cea mai bine desenată şi cu cel mai mare succes din Statele Unite, cu o valoare estimată la peste 2,4 milioane de dolari, care circulă din bancă în mână, la casă şi tot aşa, din toamna anului 2006. Atrăgătoarele bancnote (un BerkShare este evaluat la 1 dolar, dar este vândut pentru 95 de cenţi) sunt acceptate de peste 400 de firme din regiunea Berkshire, în vestul statului Massachusetts.
Jacobs a semnalat că monezile naţionale acoperă zone geografice atât de largi încât nu dau naştere unui răspuns local. Datorită felului în care funcţionează sistemul nostru în momentul de faţă regiunile se subvenţionează unele pe altele iar deficienţele nu sunt corectate. Monezile locale, totuşi, au circuite clare de retroalimentare pentru ca dezechilibrele din producţie şi comerţ să poată fi abordate mult mai rapid.
Aşa cum explică Susan Witt, director executiv al Societăţii EF Schumacher, „Ori de câte ori un BerkShare trebuie să fie predat băncii [în loc să fie repus în circulaţie], este semn că nu există o sursă sau un produs disponibil la nivel local pentru a acoperi nevoile firmei respective“. De exemplu, un magazin de jucării stă prost cu fondurile. Aceasta îi oferă unui producător local oportunitatea de a desface prin magazin jucării care pot fi cumpărate cu BerkShares.
Witt, cofondatoare a programului BerkShares, a luat în serios credinţa lui Jacobs că economiile regionale au nevoie de monedă proprie ca să crească şi să prospere. „Firmele negociază acum cu alte firme locale, cumpără acum servicii de tipar, contabilitate şi alimente la nivel local în loc să o mai facă dinafara zonei“, spune Witt. „Oamenii renunţă la Amazon.com şi se întorc la librării şi la centrele foto. Le place contactul personal şi îi încântă ambianţa şi nu mai pleacă.“
Moneda aparţine comunităţii, subliniază Witt. Iar folosirea ei a fost un exerciţiu curajos în integrarea civică. „Utilizarea monedei BerkShare se face pentru a învăţa oamenii cât este de important să sprijini firmele locale. Odată cu aceasta vine şi un sentiment de participare, că oamenii pot face schimbări pozitive în economia locală. Existenţa monedei BerkShare ridică întrebări precum: se poate emite o monedă care să nu se bazeze pe dolarul nord-american? De fapt, este vorba de a invita oamenii să se gândească altfel la bani.“
În cursul unei vizite recente la Great Barrington, Massachusetts, am cumpărat BerkShares de la Banca Lee şi am stat de vorbă cu managerul sucursalei, Paula Miller, care şi-a exprimat entuziasmul în legătură cu moneda. „Clienţii sunt încântaţi de ea. Am ajuns să cunoaştem mai bine alte firme“, a spus, adăugând că e amuzant să vezi cum clienţii recunosc munca artiştilor locali care au desenat bancnotele. „Asta le face mai reale.“

Banca de timp
Dolarii de Timp (Time Dollars) se folosesc la ora actuală în medii extrem de variate precum localităţi mici, leagăne de bătrâni, şcoli şi închisori, răspunzând capacităţii limitate a monedei convenţionale de a măsura valoarea. „Dolarii nu măsoară foarte bine valoarea“, spune David Boyle, membru al New Economics Foundation din Marea Britanie. Sunt buni, spune, ca să măsoare „valoarea de moment a firmei Microsoft sau monezile în schimbul internaţional. Dar nu, de pildă, valoarea unui magazin local sau chiar a mea, dacă sunt foarte bătrân sau tânăr. Este posibil să am abilităţi, dar nu cele care în mod convenţional sunt negociabile“.
Dolarii de Timp au fost dezvoltaţi în 1980 de profesorul de drept Edgar Cahn, care se plânge că munca fundamentală pentru a îmbunătăţi viaţa anumitor persoane (precum îngrijirea copiilor sau a bătrânilor) este foarte necesară, dar prea puţin preţuită. El a observat că mulţi dintre cei care pot îndeplini aceste sarcini nu lucrau şi se simţeau nefolositori. Pentru ca lumea să se simtă angrenată în economie, Cahn a propus un sistem în care să se obţină credite în funcţie de numărul orelor lucrate. Aceşti Dolari de Timp pot fi schimbaţi contra servicii, precum grădinăritul, supravegherea etc.
Banca de Timp nu numai că promovează justiţia socială, punând în legătură persoane, promovând reciprocitatea şi îmbunătăţirea cartierelor, dar a mai demonstrat cât este de flexibilă: oamenii au schimbat Dolari de Timp contra tricotatului cu andrele, „lectura runelor“ şi serviciile unei moaşe. Şi întotdeauna există o ofertă largă, pentru că nici o comunitate nu va rămâne fără ore.
TimeBanks USA oferă un kit de demarare care include instrucţiuni şi software pentru a crea o Bancă de Timp oriunde în lume. Rose-Marie Pelletier este prinsă în lansarea unei Bănci de Timp în oraşul ei natal, Pownal, din Vermont, o comunitate rurală diversificată economic, de 3500 de locuitori. În cursul unei reuniuni, Pelletier a examinat listele cu impozite plătite cu întârziere în ultimii ani şi a constatat că sporiseră geometric. Ea este profesoară de matematică, numerele au sens pentru ea, şi a priceput că oamenii îşi fac singuri din ce în mai mult rău. „Oamenii vor să-i ajute pe semenii lor atunci când ştiu cum să o facă“, spune ea. „Văd în Banca de Timp o modalitate de a construi comunitatea.“

Moneda regională Chiemgauer
Monedele tradiţionale se evidenţiază atât de mult ca depozit de valoare încât folosirea banilor efectivi în comerţul real se diminuează, lăsând câteva economii locale complet în afara circuitului. Monedele şi bancnotele nu îşi pierd valoarea aşa cum o fac produsele cumpărate cu ele, ceea ce face atrăgătoare acapararea şi specularea lor, mai ales în perspectiva profitului. Economistul argentinian Silvio Gesell a descris acest fenomen în 1913 şi a spus că şi banii trebuie să-şi piardă valoarea: că ar trebui să „ruginească” sau să se mucegăiască la fel ca alte produse, şi a sugerat o amendă, sau o taxă de întârziere impusă pentru acapararea lui. Aproape 75 de ani mai târziu, adolescentul pe atunci Christian Gelleri a citit lucrarea lui Gesell şi a fost fascinat de ea. Fiind profesor de liceu, a văzut oportunitatea de a supune modelul la probă cu o monedă locală. Aşa funcţionează acum: în fiecare trimestru, bancnota Chiemgauer pierde 2% din valoare. Pentru a putea cheltui bancnota mai târziu, consumatorul trebuie să lipească pe ea o etichetă specială.
La început, Gelleri a făcut publicitate sistemului, iar oamenii au descoperit cum să facă modelul să funcţioneze în favoarea lor. De exemplu, proprietarul unui cinematograf i-a spus că afacerea creştea mult la sfârşit de trimestru, când oamenii voiau să scape de bani. Creşterea fluxului de bani la sfârşit de trimestru a fost benefică pentru cifrele din contabilitate, a spus el. Pierderea de 2%, adăugat, este nesemnificativă în comparaţie cu publicitatea pe care ar fi trebuit să o cumpere pentru a obţine acelaşi nivel de loialitate al clienţilor pe care îl obţinuse acceptând moneda Chiemgauer.
Un consumator poate schimba euro pentru Chiemgauers în 50 de birouri din regiune. Trei la sută din preţul de cumpărare merge la o organizaţie non-profit pe care cumpărătorul o alege. Până acum, peste 100.000 de euro au ajuns la asemenea organizaţii, de exemplu programe sportive şcolare şi grupuri ecologiste. Componenta „cauzei nobile“ întăreşte investiţia oamenilor în monedă şi în comunitate.
Poate că le cerem monedelor naţionale să facă prea multe lucruri. Aşa cum semnala Thomas H. Greco, Jr., în cartea sa Sfârşitul banilor şi viitorul civilizaţiei, unele funcţii sunt prin ele înseşi contradictorii: dacă banii sunt pentru comerţ, atunci vei dori să-i foloseşte, iar dacă sunt pentru înmagazinarea valorii, atunci vei dori să-i păstrezi. Greco şi alţii, precum David Boyle, spun că oamenii ar fi mai câştigaţi dacă ar fi separate funcţiile banilor şi s-ar folosi monede diferite pentru situaţiile în care, să zicem, ai fi cu prietenii într-o cafenea locală sau ai pune bani deoparte pentru universitate.
Revenind pe Strada Mare din Great Barrington, Matthew Rubiner, de la Rubiner's Cheesemonger & Grocers, a spus că problema monedei locale a trecut rapid de etapa teoriei şi a devenit o realitate curentă. „Când a început moneda BerkShare, ne-am întrebat ce se va întâmpla dacă economia s-ar prăbuşi şi ne-ar obliga să recurgem la surse locale.“ Recesiunea economică, spune el, „a făcut încă şi mai plină de substanţă această întrebare“.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Un alt fel de societate a proprietarilor

de Marjorie Kelly şi Shanna Ratner
(Articol apărut în YES! Magazine, 3 august 2010)

Strategii inovatoare pe plan local în domeniul proprietăţii de tip cooperatist conduc la o prosperitate sustenabilă şi larg răspândită

Când treci cu maşina prin aproprierea localităţii Luverne din sudul Minnesotei, vezi pâlcuri de turbine eoliene ţâşnind din lanurile de porumb. Turnurile zvelte, de un alb lucitor adăpostesc computere sofisticate care monitorizează în fiecare moment zeci de factori, de la viteza vântului până la presiunea asupra palelor. Felul în care turbinele sunt finanţate şi luate în proprietate este la fel de inovator ca şi tehnologia care le pune în mişcare.

Aceste complexe de producere a energiei eoliene au fost create de Minwind Energy, o societate cu răspundere limitată structurată cooperatist. Pe vremea când pe aceste câmpuri existau doar culturi de porumb, Minwind a invitat sute de localnici să investească câte 5000 de dolari; în final, a strâns patru milioane pentru a finanţa turbinele. În schimbul sumelor investite, oamenii locului au devenit proprietari, alături de fermierii pe ale căror câmpuri s-au înălţat turbinele eoliene.

Urmând regula că nici o persoană nu poate deţine mai mult de 15% din întregul complex, structura proprietăţii este menită să răspândească larg bogăţia şi să o facă să prindă rădăcini în comunităţile locale. Potrivit Government Accountability Office, menţinerea unui proiect precum Minwind în proprietate locală aduce beneficii economice de trei ori mai mari decât în cazul proiectelor cu acţionariat care nu este din partea locului. Dolarii, în loc să intre direct în buzunarele investitorilor de pe Wall Street şi ale marilor companii, rămân în comunităţile locale pentru a fi folosiţi la plata lucrătorilor, investitorilor şi furnizorilor locali de tot felul. Bogăţia nu părăseşte locul.

Minwind este un exemplu de proprietate folosită în comun (shared ownership), o categorie nouă, larg răspândită de proprietate. O întâlnim în cazul firmelor cooperatiste cu lucrători-proprietari sau în cel al tutelei comunitare asupra pământului (community land trust) în care familiile sunt proprietarele caselor în care locuiesc iar o organizaţie non-profit deţine terenul pe care sunt construite (pentru o prezentare a modelului vezi aici).

Proprietatea folosită în comun, la fel ca proprietatea locală, este un instrument valoros de sporire pe termen lung a bunăstării comunităţilor. Ambele reprezintă inovaţii în sfera tehnologiilor sociale care trebuie să avanseze odată cu tehnologiile fizice – cum ar fi turbinele eoliene, agricultura organică sau administrarea sustenabilă a pădurilor – dacă vrem să creăm o economie în care proprietatea să fie şi sustenabilă şi larg răspândită. Dacă tehnologiile sustenabile răspund la întrebarea „ce?“ va menţine o economie vie, formele locale şi de folosire în comun a proprietăţii răspund la întrebarea „cine?“: cine va deţine capacitatea productivă a naţiunii, cine o va controla, cine va beneficia de bogăţia creată.

Proprietatea folosită în comun ia numeroase forme. De exemplu:

– În Arizona şi New Mexico, Malpai Borderlands Group , o organizaţie a fermierilor, conservă aproape un milion de acri de spaţii naturale sălbatice neîntrerupte, folosind drepturile exclusive de conservare (conservation easements), un alt mijloc de folosire în comun a proprietăţii. Aceste învoieli recunoscute de lege combină proprietatea privată asupra pământului cu angajamentul ferm că nu se va permite pe el dezvoltarea economică.

– În statul Maine, comunităţile folosesc înţelegeri numite working waterfront covenants (învoieli privitoare la accesul în zonele de lucru costiere; pentru o prezentare teoretică vezi aici) pentru a menţine proprietăţile de pe malul oceanului destinate exclusiv pescuitului comercial. Asemenea angajamente făcute pe vecie se ataşează actului de proprietate. Contractele permit statului Maine să cumpere şi să deţină drepturile de dezvoltare astfel încât pescarii locali să poată continua să pescuiască chiar dacă sunt plătiţi pentru înstrăinarea drepturilor de dezvoltare.

– În Danemarca, asociaţiile morilor de vânt, organizate în sistem cooperatist – similar firmei Minwind – au făcut ca tranziţia danezilor spre energia eoliană să fie mult mai rapidă decât a oricărei alte naţiuni, în primul rând datorită cadrului legislativ adecvat care a încurajat proprietatea de tip cooperatist asupra producerii energiei eoliene. Dacă în SUA ar exista asemenea reglementări, proiectele de exploatare a energiei eoliene n-ar mai fi considerate intruşi cărora trebuie să le opui rezistenţă ci ar putea fi văzute ca o oportunitate de a uni vecinătatea într-o investiţie comună. Proprietatea locală ar crea mai degrabă sentimente de mândrie decât de ostilitate.

– Într-un model care se răspândeşte în toată America, proprietarii de case prefabricate (manufactured homes, case asamblate industrial) se asociază pentru a crea comunităţi deţinute de către rezidenţi (resident-owned communities). Deţinând în sistem cooperatist terenul de sub aceste comunităţi, rezidenţii transformă statutul legal al locuinţei lor dintr-o proprietate personală într-un ansamblu imobiliar. Rezultatul este creşterea valorii proprietăţii, familii mai stabile şi o participare sporită la viaţa comunităţii. (Pentru o prezentare a sistemului de comunităţi ale rezidenţilor vezi aici.)

Pentru regiunile rurale, care n-au beneficiat mai deloc de pe urma exportării bogăţiei lor naturale, proprietatea în folosinţă comună este un instrument important în stabilirea parteneriatului rural-urban pentru a ajuta regiunile rurale să-şi păstreze bunăstarea pe plan local. Unul din cinci americani trăieşte în zonele rurale, dar aceste zone au sărăcit disproporţionat de mult şi de prea multe ori nu li se acordă decât o atenţie marginală. Ele sunt însă deţinătoarele unui capital natural şi ale altor forme de bogăţie care astăzi sunt mai importante ca niciodată. Pe măsură ce noua economie va mări cererea de practici sustenabile în domeniul pescuitului, agriculturii organice, energiei eoliene şi administrării pădurilor, apar noi oportunităţi pentru solidaritatea dintre oraşe şi zonele rurale pe care oraşele se sprijină.

Pentru a distribui în mod sustenabil atât resursele cât şi beneficiile, trebuie să recunoaştem că adevărata bogăţie este mai mult decât capitalul financiar – ea ţine de restaurarea legăturilor noastre cu solul, pădurile şi apa (pe care ar trebui să le considerăm capital natural) şi comunităţile locale (capital social constituit din reţeaua legăturilor umane, relaţii interpersonale, de încredere). De asemeni, este vorba despre capitalul individual, totalitatea competenţelor unei populaţii dintr-o regiune; capitalul fix, cum ar fi turbinele eoliene, capitalul intelectual care include invenţiile sau materialele publicate şi capitalul politic, abilitatea de a influenţa distribuirea resurselor.

Cei mai mulţi dintre noi nu se sinchisesc de proprietate şi de formele ei, deşi felul în care este alocată are o importanţă esenţială pentru viaţa noastră zilnică. Proprietatea ne conturează existenţa; de ea depinde dacă muncim timp de 40 de ore sau mai mult pe săptămână, dacă munca noastră ne face puternici sau, dimpotrivă, ne înjoseşte, cât de îngrijoraţi suntem de datoriile pe care le-am făcut, dacă ne permitem să avem o casă sau o bătrâneţe lipsită de griji. Întrebările privitoare la cine deţine infrastructura care produce bogăţia într-o economie, cine o controlează şi ale cui interese le serveşte sunt printre cele mai importante cu care se confruntă o societate. Răspunsurile la aceste întrebări sunt de o importanţă crucială în crearea unei prosperităţi comune.

Proprietatea locală şi cea în folosinţă comună, mijloace cheie pentru păstrarea la nivel local a bunăstării, ajută la construirea pilonilor unei structuri care ar putea coagula o mişcare dedicată propăşirii materiale a comunităţilor – o mişcare care să constituie latura socială a revoluţiei sustenabilităţii.

Traducere de Ovidiu Hurduzeu

vineri, 6 august 2010

Vremea schimbării

de Alexandru Ciolan

În urmă cu douăzeci şi unu de ani, un val al schimbării mătura Europa de Est, trezind-o din amorţire şi eliberând-o din strânsoarea „socialismului real“. În octombrie 1990 cădea simbolul sfâşierii lumii între capitalism şi comunism: Zidul Berlinului. Globalizării neoliberale nu mai avea cine să i se opună; în Piaţa Roşie se fluiera refrenul melodiei Wind of Change, al formaţiei Scorpions.
După numai două decenii de euforie a venit însă duşul rece al crizei actuale. Scorpions au susţinut, în urmă cu puţină vreme, concertul de retragere.
Criza actuală nu este una dintre crizele care pot fi depăşite, pentru ca societatea să revină, cu o blamabilă inconştienţă, la vechile metehne. Criza aceasta nu este una de creştere. Ea marchează sfârşitul unei paradigme: aceea a capitalismului neoliberal şi a dezvoltării cu orice preţ, cel mai adesea nesustenabile.
În urmă cu două decenii s-a prăbuşit comunismul. Acum asistăm la implozia capitalismului financiar-speculativ. Ce punem în loc? Aceasta este întrebarea la care specialişti din toată lumea încearcă să găsească răspuns. Pentru noi, românii, soluţia trebuie căutată mai aproape decât ne-am putea închipui: în trecutul nostru nu foarte îndepărtat. În ceea ce am putea numi România monarhică, perioada dintre proclamarea regalităţii şi declararea dictaturii carliste. Ceea ce a urmat, războiul şi, mai ales, dictatura comunistă, a pus capăt celei mai luminoase epoci din istoria României. Vremea când Bucureştiul era privit ca o adevărată capitală regională, iar mişcarea agrariană din zona aceasta a Europei stârnea exclamaţii admirative în Occident.
Peste ideile, soluţiile, modelele de atunci s-a aruncat un voit şi vinovat văl al uitării. În loc să reluăm firul, întrerupt prin violenţă, al unei evoluţii în cursul căreia ţara îşi construise o identitate şi un fel propriu de manifestare, după 1990 am fost seduşi de farmecul irezistibil al consumismului.
Acum, când vraja s-a risipit, ar trebui să ne amintim o veche vorbă românească: „tot răul e spre bine”. Să profităm de momentele de luciditate creatoare pe care nimic nu le stimulează mai bine decât criza şi să construim o societate post-criză care să reînnoade legătura cu tradiţia şi să-şi tragă forţa din ea. Nu avem de ce să ne fie ruşine de această tradiţie şi cu atât mai puţin să ne temem de ea. Dacă vom avea înţelepciunea de a o adapta la realităţile de azi, economia civică din trecutul nostru este soluţia nu numai pentru a ieşi din criză, ci şi pentru a ne asigura un viitor prosper şi sănătos ca naţiune.
Dieta neoliberală care ne-a fost impusă în cei douăzeci de ani post-decembrişti nu ne-a însănătoşit, aşa cum ne promiteau glasurile de sirenă ale economiştilor şi politicienilor, fie ei bine intenţionaţi dar prost informaţi, fie bine informaţi dar rău intenţionaţi, ci ne-a îmbolnăvit şi mai rău. În 1990 eram suferinzi, dar încă ne mai ţineam pe picioare. Acum suntem ţintuiţi la pat şi stăm la mila infirmierelor care ne aduc din când în când un pahar de apă şi ne ceartă că nu am luat pumnul de pastile amare prescrise. Dar nu hapurile sintetice de import ne vor scoate din boală, ne vor întrema şi ne vor menţine vigoarea, ci reţetele noastre tradiţionale, o alimentaţie sănătoasă şi un mod de viaţă cumpătat.
Adevărata însănătoşire a bolnavului numit România nu se rezumă doar la a pune ţara pe picioare, scoţând-o din criză, ci presupune mai ales reconstrucţie cu faţa spre viitor, definirea clară a noii paradigme societale, elaborarea unor strategii naţionale pe termen scurt, mediu şi lung. La căpătâiul bolnavului trebuie să se adune o comisie de medici de toate specialităţile. Cunoscând diagnosticul, comisia va stabili tratamentul holistic, astfel încât pacientului să nu i se mai propună remedii pentru fiecare durere în parte, obligându-l la tratamente care se bat cap în cap şi îl ţin într-o continuă stare cronică. Probabil, foarte probabil că va ajunge pe masa de operaţie, dar va ieşi din spital pe picioarele lui, renăscut, fluierând refrenul unei noi muzici de succes.
Să avem încredere în medici!

MISTERELE CUVINTELOR. Adictologia – ştiinţa dependenţelor

de Alexandru Ciolan

Actul de naştere al adictologiei (studiul şi tratamentul adicţiilor, adică al dependenţelor fiziologice sau psihologice) poartă data de 20 octombrie 1999, când Jurnalul Oficial al Franţei a recunoscut noua disciplină de graniţă şi, implicit, diplomele viitorilor specialişti (adictologii). Termenul, făcând parte dintr-o nomenclatură, a fost preluat imediat, cu minime adaptări ortografice şi ortoepice, de toate limbile de cultură (v. engl. addictology, sp. adictología, rom. adictologie etc.). Cuvântul s-a format în franceză, din addiction „dependenţă de o substanţă sau, figurat, de o activitate” + -logie, sufixul care desemnează ştiinţele. Despre addiction, cu prima atestare în 1979, dicţionarele franceze spun că este un „cuvânt englez”, ca şi addict, cu o primă atestare încă şi mai recentă, din 1985. De ce avea nevoie franceza de cuvinte luate din engleză (addict, addiction) când avea la dispoziţie pe dépendant şi dépendance? Probabil din acelaşi motiv pentru care medicii nu vorbesc niciodată despre cancer ci despre neoplasm, preferând cuvintelor intrate în uzul general, cunoscute de toată lumea şi mustind de sensuri şi de conotaţii, termeni reci, pur denotativi.
Pentru a citi restul articolului în Ziarul de duminică click AICI.