În urmă cu douăzeci şi unu de ani, un val al schimbării mătura Europa de Est, trezind-o din amorţire şi eliberând-o din strânsoarea „socialismului real“. În octombrie 1990 cădea simbolul sfâşierii lumii între capitalism şi comunism: Zidul Berlinului. Globalizării neoliberale nu mai avea cine să i se opună; în Piaţa Roşie se fluiera refrenul melodiei Wind of Change, al formaţiei Scorpions.
După numai două decenii de euforie a venit însă duşul rece al crizei actuale. Scorpions au susţinut, în urmă cu puţină vreme, concertul de retragere.
Criza actuală nu este una dintre crizele care pot fi depăşite, pentru ca societatea să revină, cu o blamabilă inconştienţă, la vechile metehne. Criza aceasta nu este una de creştere. Ea marchează sfârşitul unei paradigme: aceea a capitalismului neoliberal şi a dezvoltării cu orice preţ, cel mai adesea nesustenabile.
În urmă cu două decenii s-a prăbuşit comunismul. Acum asistăm la implozia capitalismului financiar-speculativ. Ce punem în loc? Aceasta este întrebarea la care specialişti din toată lumea încearcă să găsească răspuns. Pentru noi, românii, soluţia trebuie căutată mai aproape decât ne-am putea închipui: în trecutul nostru nu foarte îndepărtat. În ceea ce am putea numi România monarhică, perioada dintre proclamarea regalităţii şi declararea dictaturii carliste. Ceea ce a urmat, războiul şi, mai ales, dictatura comunistă, a pus capăt celei mai luminoase epoci din istoria României. Vremea când Bucureştiul era privit ca o adevărată capitală regională, iar mişcarea agrariană din zona aceasta a Europei stârnea exclamaţii admirative în Occident.
Peste ideile, soluţiile, modelele de atunci s-a aruncat un voit şi vinovat văl al uitării. În loc să reluăm firul, întrerupt prin violenţă, al unei evoluţii în cursul căreia ţara îşi construise o identitate şi un fel propriu de manifestare, după 1990 am fost seduşi de farmecul irezistibil al consumismului.
Acum, când vraja s-a risipit, ar trebui să ne amintim o veche vorbă românească: „tot răul e spre bine”. Să profităm de momentele de luciditate creatoare pe care nimic nu le stimulează mai bine decât criza şi să construim o societate post-criză care să reînnoade legătura cu tradiţia şi să-şi tragă forţa din ea. Nu avem de ce să ne fie ruşine de această tradiţie şi cu atât mai puţin să ne temem de ea. Dacă vom avea înţelepciunea de a o adapta la realităţile de azi, economia civică din trecutul nostru este soluţia nu numai pentru a ieşi din criză, ci şi pentru a ne asigura un viitor prosper şi sănătos ca naţiune.
Dieta neoliberală care ne-a fost impusă în cei douăzeci de ani post-decembrişti nu ne-a însănătoşit, aşa cum ne promiteau glasurile de sirenă ale economiştilor şi politicienilor, fie ei bine intenţionaţi dar prost informaţi, fie bine informaţi dar rău intenţionaţi, ci ne-a îmbolnăvit şi mai rău. În 1990 eram suferinzi, dar încă ne mai ţineam pe picioare. Acum suntem ţintuiţi la pat şi stăm la mila infirmierelor care ne aduc din când în când un pahar de apă şi ne ceartă că nu am luat pumnul de pastile amare prescrise. Dar nu hapurile sintetice de import ne vor scoate din boală, ne vor întrema şi ne vor menţine vigoarea, ci reţetele noastre tradiţionale, o alimentaţie sănătoasă şi un mod de viaţă cumpătat.
Adevărata însănătoşire a bolnavului numit România nu se rezumă doar la a pune ţara pe picioare, scoţând-o din criză, ci presupune mai ales reconstrucţie cu faţa spre viitor, definirea clară a noii paradigme societale, elaborarea unor strategii naţionale pe termen scurt, mediu şi lung. La căpătâiul bolnavului trebuie să se adune o comisie de medici de toate specialităţile. Cunoscând diagnosticul, comisia va stabili tratamentul holistic, astfel încât pacientului să nu i se mai propună remedii pentru fiecare durere în parte, obligându-l la tratamente care se bat cap în cap şi îl ţin într-o continuă stare cronică. Probabil, foarte probabil că va ajunge pe masa de operaţie, dar va ieşi din spital pe picioarele lui, renăscut, fluierând refrenul unei noi muzici de succes.
Să avem încredere în medici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu