Brianna Karp şi-a pierdut slujba administrativă în vara lui 2008. Imediat şi-a vândut mobila, inclusiv pianul pe care-l iubea atât de mult, şi a scăpat de rafturile de cărţi. S-a mutat întâi în casa părintească, lucru neobişnuit în societatea americă a ultimelor trei decenii, dar neliniştea rebelă a vârstei de 23 ani a făcut-o să-şi caute un alt cuib. Şi l-a găsit într-un trailer vechi tras într-o parcare. Vara anului 2009 a găsit-o acolo, fără electricitate, fără duş, fără aragaz şi alte utilităţi elementare. A lipită de micul ei laptop, navigând ore întregi în căutarea unei slujbe, profitând de conectarea gratuită la internet – de fapt nu chiar gratuită, o costa o ceaşcă de cafea de la Starbucks. Şi-a deschis în o rubrică personală, un blog, în care descriindu-şi neajunsurile găsea tot mai multe soluţii practice. A trezit interesul lumii din magicul spaţiu cibernetic şi iată că o revistă s-a oferit s-o plătească pentru a-şi dezvolta ideile într-o carte programată să apară în 2011, întitulată „Ghidul unei fete pentru cei fără de adăpost“. Cu banii şi-a închiriat un trailer ceva mai echipat şi acum vânează o casă la preţ de nimic datorită bine cunoscutei pieţe falimentare de locuinţe, casă pe care, cu dinţii strânşi şi multă muncă, şi-o va amenaja încetul cu încetul, având astfel în fine şi o adresă poştală, element atât de important şi cerut de orice fişă de angajare (Rick Newman, 10 Things We Can’t Live Without, US News, 18 mai 2010).
Statele Unite au intrat în recesiune – un fapt normal într-un ciclu economic capitalist (32 de cicluri de expansiune şi contracţie în lumea americană din 1854 încoace). Recesiunea şi-a arătat colţii pe la sfârşitul anului 2007 şi s-a agravat atât de mult încât, practic, nu se întrevede o ieşire reală decât prin anii 2012-2013. De această dată o contribuţie majoră la intensificarea crizei a avut-o efortul federal de corectare a pieţei imobiliare (care se umflase peste măsură şi fără acoperire în plata împrumuturilor) precum şi cel de ajutor dat sistemului bancar şi marilor corporaţii. Încrederea consumatorilor s-a micşorat considerabil deoarece valoarea caselor (care constituiau principala lor avere – or, „proprietatea este sursa puterii economice“ a unei ţări, după cum spune economistul J.C. Médaille) a scăzut vertiginos iar pensiile, care constau din investiţii în stocuri, au fost puternic lovite de nesiguranţa economiei.
Ca urmare a restrângerii consumului, economia suferă şi mai mult, începând să fie afectate în primul rând locurile de muncă din servicii şi comerţ, la care se adaugă slujbele pierdute din industria de construcţii. Numărul locurilor de muncă eliminate în cursul anului 2008 (2,5 milioane) a fost atins în numai primele patru luni al anului 2009 (un salt alarmant, cunoscut doar în anii ’40 ai războiului); în cele patru luni rata şomajului a ajuns la 8.5% (astăzi este de aproape 10%). Deşi majoritatea politicienilor nu vor să recunoască, recesiunea prin care trece zilele acestea America este foarte gravă – este o adevărată depresiune. Preşedintele Harry S. Truman, cu simplitatea oamenilor oneşti din clasa de mijloc, la care s-a întors după ce n-a mai ocupat înalta funcţie de prim bărbat al ţării, definea plastic caracteristicile unei epoci de impas economic: „Când vecinul meu îşi pierde slujba este recesiune, atunci când mi-o pierd eu este depresiune“.
Clasa de mijloc se micşorează treptat şi sistematic (Michael Snyder, The Middle Class in America Is Radically Shrinking – Here Are the Stats to prove it, Recession, July 15, 2010). Slujbele au fost exportate masiv în alte ţări care plătesc salarii mici şi puţine contribuţii la sistemul de sănătate. 61% din americani (cu 12% mai mult decât în 2008) trăiau în 2009 de la un salariu la altul. Pentru prima oară în istoria ţării băncile deţin mai multe case decât toţi proprietarii de case la un loc. 83% din acţiunile din SUA sunt deţinute de 1% din populaţie, în timp ce 50% din populaţie deţine mai puţin de 1% din avuţia naţiunii. Pentru a găsi azi o slujbă sunt necesare în medie 35,2 săptămâni. Pentru fiecare nou loc de muncă sunt de regulă şase candidaţi.
S-a creat o „subclasă“ de oameni de care societatea nu are nevoie: fără slujbă, fără casă şi fără speranţă. Această nouă categorie de oameni este în creştere. Cei mai mulţi, deşi extrem de harnici, cu o etică superioară de muncă şi gata să lucreze 14 ore pe zi şi şapte zile pe săptămână, nu au o educaţie, o profesie şi nici pregătirea necesară încadrării într-un loc de muncă. Ce se poate face pentru ei? Greu de dat un răspuns…
Un indicator al efectului actualei crize economice este scăderea consumului (Rick Newman, 10 Things We can’t live without, US News, 18 mai 2010). Lumea cumpără mai puţine case şi maşini, aparatură casnică (inclusiv microunde, maşini de spălat vase, uscătoare), hârtie igienică, chiar şi ţigări şi articole porno. Se consumă mai puţină electricitate şi gaz, se foloseşte mult mai puţin aerul condiţionat. Magazinele cele mai căutate sunt cele de vechituri. „Fii atent la cheltuielile mici; o spărtură mică poate scufunda un transatlantic“, spunea pe vremuri Benjanim Franklin – un sfat bun oricând.
Indiferent de economii însă, majoritatea americanilor încearcă să nu precupeţească banii pentru educaţia şcolară a copiilor lor. Rămân totuşi câteva lucruri esenţiale la care ţin oamenii – între ele sunt computerele portabile şi telefoanele cu multiple întrebuinţări; prin ele lumea îşi satisface nevoile de comunicare, de a fi la zi cu ştirile, de muzică şi destindere, de târguială (on line). Lumea nu poate trăi însă fără recreere. Dacă nu mai merge la cinematograf şi nu mai doreşte cablu TV (mulţumindu-se cu posturile TV gratuite, pe care le urmăreşte 18 ore pe săptămână), descarcă muzică de pe internet pe iPod. Dacă nu mai merge la restaurant, baruri şi cafenele, consumă băuturi alcoolice nesofisticate acasă şi bea cafea făcută în bucătăria proprie. Încearcă să-şi mai tempereze pofta de mâncare bând mai multă apă. Foarte interesant şi ilustrativ pentru caracteristica socială a fiinţei umane – trăsătură psihologică parcă şi mai importantă acum, când deprimarea şi stresul sunt bolile zilei, este creşterea cheltuielilor pentru animale de companie – câini, pisici, păsări etc. Chiar şi cei fără casă, dormind prin parcuri sau pe trotoar, au câte un câine ca să le ţină de urât.
Oamenii nu mai ţin la ornamente, triază foarte bine tot ce nu este de necesitate imediată (descoperind că 30% din ce există în casă este de prisos), nu mai ţin să aibă un telefon în fiecare cameră, nu mai încearcă să epateze vecinul prin preţul maşinii sau ustensilelor, nu se mai amuză cumpărând şi vânzând, preferă să compere pe internet ca să evite să le fugă ochii prin magazin şi să fie tentaţi să mai cumpere ceva în plus. Chiar şi celebra preferinţă pentru intimitate (privacy) începe să pălească – copiii se întorc să locuiască cu părinţii, aducându-şi şi prietenii şi căţelul; canapeaua la televizor este plină. Lumea găteşte acasă, cumpără mult mai puţine semipreparate; fumătorii preferă să-şi răsucească ei înşişi ţigările, ca să facă economii. Proverbiala plăcere a americanului de a-şi încerca dexteritatea tehnică pe o nouă invenţie, cumpărând tot felul de nimicuri ingenioase, lasă locul unei atitudini de reţinere. Interesul pentru ziare şi reviste scade vertiginos; statisticile arată că tinerii între 8 şi 18 ani ţin zilnic o tipăritură în mână doar 38 de minute dar navighează pe internet sau se uită la TV şapte ore.
Grav este că economisirea, cauzată de ore puţine de lucru, de venituri mai mici sau de lipsa imio serviciu duce la a nu mai putea plăti asigurările medicale, astfel că lumea amână mersul la doctor, sperând că durerile se vor stinge de la sine, fără medicamente sau intervenţia medicului. Desigur, cărţile de credit sunt mai judicios folosite acum – a dispărut avântul de a trăi pe datorie; totalul datoriilor pe cărţile de credit a scăzut cu 7% faţă de anul precedent; ca reacţie, băncile răspund cu ridicarea preţului creditării. Până şi apetitul de a întâlni un nou partener s-a diminuat – „Cine se mai uită astăzi după o femeie fără salariu?“, oftează una din persoanele intervievate de Rick Newman, autorul articolului mai sus citat.
Puţine companii prosperă în plină recesiune – sunt cele care reuşesc să ajute oamenii să economisească. Când intri azi într-un magazin universal te izbesc raioanele de alimente; hainele, încălţămintea, aparatura casnică au fost mutate la etaj; majoritatea consumatorilor nu mai urcă decât foarte rar scările. Lumea nu mai ascultă poveştile federale despre revenirea economică (scăderea şomajului, creşterea valorilor pieţei, ritmul constant şi sigur de ieşire din criză, recâştigarea încrederii consumatorilor). Nimeni nu mai visează la pensionare.
Tot mai mulţi absolvenţi de colegiu înoată în datorii căci nu mai pot să-şi achite împrumutul pentru studii contractat pe vremea studenţiei; criza economică a forţat băncile să ridice vertiginos dobânzile în caz de întârziere a plăţii, or lipsa locurilor de muncă pune absolventul în imposibilitatea de a plăti la timp. Cel puţin 2/3 din studenţii universitari au o datorie de peste 23 de mii de dolari. Dana Soderberg şi-a călcat pe inimă şi l-a dat pe tatăl său în judecată pentru a-l forţa să-şi ţină promisiunea de a-i plăti taxele la Southern Connecticut State University (Joe Lynch, Grad Sues Father for College Tuition and Wins, New American Independent – American Worker, 2 iulie 2010). Tineretul îşi schimbă felul de a privi viaţa în condiţiile în care se confruntî cu enorme dificultăţi în găsirea unui loc de muncă. Nu mai aleargă după slujbe uşoare care aduc bani rapid şi cu un efort minim. Competivitatea crescută necesită mai multă educaţie – cursuri serale sau fără frecvenţă. A lucra 16 ore pe zi nu mai este un lucru neobişnuit.
Nu se mai aşteaptă ajutor de la stat (bani de încurajare a producţiei, bani de redresare a băncilor, reduceri de taxe pentru proprietarii de case, indemnizaţii de cumpărare de maşini noi, uşurări în reţeaua de asigurări etc), creşte responsabilitatea civică, acceptarea sacrificiului. Entuziasmul aplaudării planului electoral în campania prezidenţială de a ridica taxele celor bogaţi pentru beneficiul celor săraci a pălit. Setea de informare este mult mai puternică; proiectele de lege discutate în Congres trebuie cunoscute în detaliu şi se cere o reacţie de participare din partea marelui public. A dispărut lenea ignorării amănuntelor care privesc legiferarea în problemele de asigurare medicală, de încălzire globală, de reforme financiare. Lumea nu mai crede în tot felul de promisiuni electorale. După cum spune Rick Newman (4 Problems That Could Sink America, US News, 2 sept. 2009), se cere o schimbare netă de atitudine civică, altfel America riscă să se scufunde.
Oricum, şomajul va modela politica, cultura şi caracterul societăţii viitoare iar generaţia în formare va fi profund marcată (Dan Peck, How a New Jobless Era Will Transform America, The Atlantic, martie 2010). 44% din familii au pierdut slujba, au suferit o reducere a numărului de ore de lucru sau au trebuit să accepte o tăiere de salariu în anul 2009. În terminologia economică se cunosc şomaje temporare, proprii dinamicii pieţei când în jocul competiţiei cad şi se ridică firme, dar şi şomaje cronice, atotconsumatoare. După cum subliniază Dan Peck, în timp ce primele funcţionează ca un lubrifiant necesar mecanismelor economice, celelalte mistuie oameni şi familii şi, răspândindu-se ca o plagă, mănâncă oraşe şi industria întregii societăţi. Vătămările sociale şi politice ale şomajului au nevoie de ceva timp de incubaţie pentru a deveni vizibile; de aceea le descoperim treptat, dar cu cât impasul economic este mai lung, cu atât rănile sunt mai adânci şi mai greu de vindecat.
Teama este că graficul evoluţiei economiei nu va lua forma nici a unui V, nici a unui U, nici a unui W ci, din păcate, a unui L, ba chiar, după afirmaţiile fostului secretar al Departamentului Muncii, Robert Reich, forma unui X, dacă nu se va recurge cât mai repede la un cu totul alt model de refacere şi creştere economică. Ajutoarele guvernamentale date băncilor (bailout) arată ca o picătură într-un lighean (alarmant este pentru noi românii că ţara noastră s-a împrumutat ca să plătească banii de bailout acordaţi băncilor Vestului). Peste 140 de bănci americane au căzut în 2009. Exportul american păleşte; chiar dacă ţări precum China, India şi Brazilia cresc puternic, Europa şi SUA se şubrezesc tot mai tare. Industria de construcţii şi cea financiară au intrat într-o fundătură şi oamenii vor trebui să-şi caute alte profesii căci revirimentul mult aşteptat se va produce în alte domenii de activitate productivă.
Un efect secundar al crizelor economice este stimularea inovaţiilor, a creativităţii. Lumea trebuie să gândească la partenierate judicioase şi eficiente, folosind resursele locale. Economiştii Edmund Phelps (Nobel pentru cercetările sale asupra şomajului) şi Leo Tilman cereau înfiinţarea unei bănci naţionale pentru inovaţii; ei acuză situaţia actuală, când sistemul de patente se asfixiază, companiile neglijează creativitatea pentru creşteri pe termen lung, băncile se cramponează de tranzacţiile de proprietăţi, arbitraj regulatoriu şi inginerie financiară (Wanted: A First National Bank of Innovation, Harvard Business Review, ianuarie-februarie 2010).
Dan Peck observă că ultimele două generaţii, în special absolvenţii de colegii, preferă să caute şi să se distreze cu slujbele în al treilea lor deceniu de viaţă, amânând căsătoria şi angajarea într-o carieră profesională – aşa-zisa vârstă de funemployment. Or, aceste generaţii încep acum să intre în confuzie şi deprimare. Criza economică îi triază pe cei serioşi şi perseverenţi în muncă, dispuşi să accepte salarii mai mici şi o serie de neplăceri inerente poziţiei şi felului muncii, decişi să acţioneze într-o viziune pe termen lung.
Reputatul economist Allan H. Meltzer analizează cauzele eşecului eforturilor economice ale guvernului Obama (Why Obamanomics Has Failed, The Wall Street Journal, 30 iunie 2010). Măsurile luate în 1981 de către preşedintele Ronald Reagan de reducere a taxelor marginale şi pe corporaţie, precum şi de încetinire a creşterii cheltuielilor de pacificare (nondefense), au dus la o revenire economică, vizibilă deja după 18 luni. Preşedintele Barack Obama s-a adresat cu măsuri pe termen imediat problemelor costurilor pe termen lung, astfel că soluţiile economice ale administraţiei sale au sporit incertitudinea investiţiilor. Speranţa că, prin soluţiile adoptate, va creşte consumul şi, în consecinţă, se vor crea noi locuri de muncă nu s-a dovedit corectă. Puţin s-a făcut pentru a spori exportul prin încurajarea investiţiilor în mărirea productivităţii, în creativitate. Companiile sunt azi suplimentar încărcate prin programul de asigurări medicale promovat de guvern pentru ajutorarea celor săraci, ceea ce le timorează în activitatea lor pe termen lung. Deficitele statelor împiedică acoperirea pensiilor promise electoral pentru cei încă active, care îşi văd astfel nesigur viitorul. Primul ministru Margaret Tatcher a rezistat presiunii a 360 de economişti de seamă în anul 1980 şi a redus cheltuielile bugetare concentrându-se pe obiective pe termen lung.
(Articol propus pentru Origini / Romanian Roots 4-5-6/2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu