(Articol apărut în Yes! Magazine, vara 2009)
Monezile locale dau valoare timpului, întăresc comunitatea şi menţin afacerile în mişcare chiar şi atunci când creditul este în regres
Dependenţa totală de o monedă unică e ca dependenţa de o monocultură sau de o singură sursă de energie: întotdeauna există riscul ca recolta să fie slabă sau ca o sincopă în alimentare să dea peste cap sistemul în ansamblu. Exact asta vedem în faţa ochilor: creditul s-a terminat iar şomajul a luat-o cu viteză în sus.
În multe colţuri ale lumii, în zone rurale şi în centrul oraşelor, în locuri dintre cele mai diferite, de la Bavaria sau Thailanda până în Massachusetts şi Michigan, oamenii răspund lansându-şi propriile monede. Asemenea renegaţi monetari nu doar îşi bat joc de dolar (sau de yen, sau de euro, sau de baht…) Ei fac o alegere îndelung chibzuită pentru a spori bunăstarea comunităţilor lor.
„De la bun început am avut două obiective: să promovăm regiunea şi să încurajăm organizaţiile locale“, spune Christian Gelleri. În 2003, Gelleri şi un grup de elevi ai săi de la o Şcoală Waldorf au dezvoltat moneda Chiemgauer în regiunea lacului Chiemsee, din Bavaria, Germania. De atunci, 3 milioane de bancnote Chiemgauer (echivalente ca valoare cu euro) au fost puse în circulaţie. Moneda, acceptată de 600 de întreprinderi din regiune, este cheltuită şi recheltuită, în medie, de 18 ori pe an, de trei ori mai mult decât moneda euro. Aceasta înseamnă că moneda încurajează comerţul şi cooperarea în regiune, ceea ce menţine magazinele, restaurantele şi meşteşugurile locale active. Gândiţi-vă la acest tip de folosire mai rapidă (ceea ce economiştii numesc „viteză“) ca la o modalitate de a reinvesti în comunitate.
Monedele locale pot ajuta o comunitate să rezolve unele dintre problemele create de banul convenţional. De exemplu, moneda emisă de bancă tinde să fugă spre centrele care investesc banii. Dacă faceţi cumpărăturile într-o reţea de magazine, beneficiul pleacă repede din oraş şi ajunge în seifurile întreprinderilor şi de acolo, adesea, pe piaţa speculativă. O monedă locală rămâne în comunitate, dezvoltând firmele locale şi comerţul, adăugând valoare produselor şi serviciilor locale şi sprijinind infrastructura locală.
Dependenţa de moneda naţională înseamnă să depinzi de situaţia naţională a creditelor. Aşa cum am putut vedea de curând, restricţionarea creditelor poate paraliza economiile locale. În pofida disponibilităţii bunurilor şi în pofida nevoii de comerţ, atunci când nu există bani consumatorii nu cumpără. Iar magazinele nu vând. Afacerile noi nu-şi pot lua zborul. O monedă alternativă le oferă oamenilor altă modalitate de a cumpăra, vinde, cere şi primi un împrumut. Dacă o comunitate îşi creează propria monedă, firmele pot merge înainte, chiar în cazul în care oferta de monedă naţională se termină.
La nivelul de bază, moneda funcţionează ca mijloc de schimb (eu îţi dau un dolar iar tu îmi dai un cornet de îngheţată), unitate de valoare (un dolar, o liră etc.) şi depozit de valoare (poţi păstra un dolar pentru că îşi păstrează valoarea). Este de asemenea o sursă de informaţie despre valoarea relativă şi despre ceea ce este necesar pentru a menţine fluxul comerţului, de pildă să ajustezi oferta de bani sau rata de schimb pentru ca alte pieţe să-ţi poată cumpăra produsele.
Cu moneda locală, o comunitate îşi poate acoperi nevoile de monedă pe care oferta naţională nu le acoperă. Dacă ideea pare extravagantă, există modele care funcţionează, unele de ani buni.
BerkShare
Lucrarea autoarei şi activistei urbane Jane Jacobs a inspirat un experiment monetar numit BerkShare, considerată moneda locală cea mai bine desenată şi cu cel mai mare succes din Statele Unite, cu o valoare estimată la peste 2,4 milioane de dolari, care circulă din bancă în mână, la casă şi tot aşa, din toamna anului 2006. Atrăgătoarele bancnote (un BerkShare este evaluat la 1 dolar, dar este vândut pentru 95 de cenţi) sunt acceptate de peste 400 de firme din regiunea Berkshire, în vestul statului Massachusetts.
Jacobs a semnalat că monezile naţionale acoperă zone geografice atât de largi încât nu dau naştere unui răspuns local. Datorită felului în care funcţionează sistemul nostru în momentul de faţă regiunile se subvenţionează unele pe altele iar deficienţele nu sunt corectate. Monezile locale, totuşi, au circuite clare de retroalimentare pentru ca dezechilibrele din producţie şi comerţ să poată fi abordate mult mai rapid.
Aşa cum explică Susan Witt, director executiv al Societăţii EF Schumacher, „Ori de câte ori un BerkShare trebuie să fie predat băncii [în loc să fie repus în circulaţie], este semn că nu există o sursă sau un produs disponibil la nivel local pentru a acoperi nevoile firmei respective“. De exemplu, un magazin de jucării stă prost cu fondurile. Aceasta îi oferă unui producător local oportunitatea de a desface prin magazin jucării care pot fi cumpărate cu BerkShares.
Witt, cofondatoare a programului BerkShares, a luat în serios credinţa lui Jacobs că economiile regionale au nevoie de monedă proprie ca să crească şi să prospere. „Firmele negociază acum cu alte firme locale, cumpără acum servicii de tipar, contabilitate şi alimente la nivel local în loc să o mai facă dinafara zonei“, spune Witt. „Oamenii renunţă la Amazon.com şi se întorc la librării şi la centrele foto. Le place contactul personal şi îi încântă ambianţa şi nu mai pleacă.“
Moneda aparţine comunităţii, subliniază Witt. Iar folosirea ei a fost un exerciţiu curajos în integrarea civică. „Utilizarea monedei BerkShare se face pentru a învăţa oamenii cât este de important să sprijini firmele locale. Odată cu aceasta vine şi un sentiment de participare, că oamenii pot face schimbări pozitive în economia locală. Existenţa monedei BerkShare ridică întrebări precum: se poate emite o monedă care să nu se bazeze pe dolarul nord-american? De fapt, este vorba de a invita oamenii să se gândească altfel la bani.“
În cursul unei vizite recente la Great Barrington, Massachusetts, am cumpărat BerkShares de la Banca Lee şi am stat de vorbă cu managerul sucursalei, Paula Miller, care şi-a exprimat entuziasmul în legătură cu moneda. „Clienţii sunt încântaţi de ea. Am ajuns să cunoaştem mai bine alte firme“, a spus, adăugând că e amuzant să vezi cum clienţii recunosc munca artiştilor locali care au desenat bancnotele. „Asta le face mai reale.“
Banca de timp
Dolarii de Timp (Time Dollars) se folosesc la ora actuală în medii extrem de variate precum localităţi mici, leagăne de bătrâni, şcoli şi închisori, răspunzând capacităţii limitate a monedei convenţionale de a măsura valoarea. „Dolarii nu măsoară foarte bine valoarea“, spune David Boyle, membru al New Economics Foundation din Marea Britanie. Sunt buni, spune, ca să măsoare „valoarea de moment a firmei Microsoft sau monezile în schimbul internaţional. Dar nu, de pildă, valoarea unui magazin local sau chiar a mea, dacă sunt foarte bătrân sau tânăr. Este posibil să am abilităţi, dar nu cele care în mod convenţional sunt negociabile“.
Dolarii de Timp au fost dezvoltaţi în 1980 de profesorul de drept Edgar Cahn, care se plânge că munca fundamentală pentru a îmbunătăţi viaţa anumitor persoane (precum îngrijirea copiilor sau a bătrânilor) este foarte necesară, dar prea puţin preţuită. El a observat că mulţi dintre cei care pot îndeplini aceste sarcini nu lucrau şi se simţeau nefolositori. Pentru ca lumea să se simtă angrenată în economie, Cahn a propus un sistem în care să se obţină credite în funcţie de numărul orelor lucrate. Aceşti Dolari de Timp pot fi schimbaţi contra servicii, precum grădinăritul, supravegherea etc.
Banca de Timp nu numai că promovează justiţia socială, punând în legătură persoane, promovând reciprocitatea şi îmbunătăţirea cartierelor, dar a mai demonstrat cât este de flexibilă: oamenii au schimbat Dolari de Timp contra tricotatului cu andrele, „lectura runelor“ şi serviciile unei moaşe. Şi întotdeauna există o ofertă largă, pentru că nici o comunitate nu va rămâne fără ore.
TimeBanks USA oferă un kit de demarare care include instrucţiuni şi software pentru a crea o Bancă de Timp oriunde în lume. Rose-Marie Pelletier este prinsă în lansarea unei Bănci de Timp în oraşul ei natal, Pownal, din Vermont, o comunitate rurală diversificată economic, de 3500 de locuitori. În cursul unei reuniuni, Pelletier a examinat listele cu impozite plătite cu întârziere în ultimii ani şi a constatat că sporiseră geometric. Ea este profesoară de matematică, numerele au sens pentru ea, şi a priceput că oamenii îşi fac singuri din ce în mai mult rău. „Oamenii vor să-i ajute pe semenii lor atunci când ştiu cum să o facă“, spune ea. „Văd în Banca de Timp o modalitate de a construi comunitatea.“
Moneda regională Chiemgauer
Monedele tradiţionale se evidenţiază atât de mult ca depozit de valoare încât folosirea banilor efectivi în comerţul real se diminuează, lăsând câteva economii locale complet în afara circuitului. Monedele şi bancnotele nu îşi pierd valoarea aşa cum o fac produsele cumpărate cu ele, ceea ce face atrăgătoare acapararea şi specularea lor, mai ales în perspectiva profitului. Economistul argentinian Silvio Gesell a descris acest fenomen în 1913 şi a spus că şi banii trebuie să-şi piardă valoarea: că ar trebui să „ruginească” sau să se mucegăiască la fel ca alte produse, şi a sugerat o amendă, sau o taxă de întârziere impusă pentru acapararea lui. Aproape 75 de ani mai târziu, adolescentul pe atunci Christian Gelleri a citit lucrarea lui Gesell şi a fost fascinat de ea. Fiind profesor de liceu, a văzut oportunitatea de a supune modelul la probă cu o monedă locală. Aşa funcţionează acum: în fiecare trimestru, bancnota Chiemgauer pierde 2% din valoare. Pentru a putea cheltui bancnota mai târziu, consumatorul trebuie să lipească pe ea o etichetă specială.
La început, Gelleri a făcut publicitate sistemului, iar oamenii au descoperit cum să facă modelul să funcţioneze în favoarea lor. De exemplu, proprietarul unui cinematograf i-a spus că afacerea creştea mult la sfârşit de trimestru, când oamenii voiau să scape de bani. Creşterea fluxului de bani la sfârşit de trimestru a fost benefică pentru cifrele din contabilitate, a spus el. Pierderea de 2%, adăugat, este nesemnificativă în comparaţie cu publicitatea pe care ar fi trebuit să o cumpere pentru a obţine acelaşi nivel de loialitate al clienţilor pe care îl obţinuse acceptând moneda Chiemgauer.
Un consumator poate schimba euro pentru Chiemgauers în 50 de birouri din regiune. Trei la sută din preţul de cumpărare merge la o organizaţie non-profit pe care cumpărătorul o alege. Până acum, peste 100.000 de euro au ajuns la asemenea organizaţii, de exemplu programe sportive şcolare şi grupuri ecologiste. Componenta „cauzei nobile“ întăreşte investiţia oamenilor în monedă şi în comunitate.
Poate că le cerem monedelor naţionale să facă prea multe lucruri. Aşa cum semnala Thomas H. Greco, Jr., în cartea sa Sfârşitul banilor şi viitorul civilizaţiei, unele funcţii sunt prin ele înseşi contradictorii: dacă banii sunt pentru comerţ, atunci vei dori să-i foloseşte, iar dacă sunt pentru înmagazinarea valorii, atunci vei dori să-i păstrezi. Greco şi alţii, precum David Boyle, spun că oamenii ar fi mai câştigaţi dacă ar fi separate funcţiile banilor şi s-ar folosi monede diferite pentru situaţiile în care, să zicem, ai fi cu prietenii într-o cafenea locală sau ai pune bani deoparte pentru universitate.
Revenind pe Strada Mare din Great Barrington, Matthew Rubiner, de la Rubiner's Cheesemonger & Grocers, a spus că problema monedei locale a trecut rapid de etapa teoriei şi a devenit o realitate curentă. „Când a început moneda BerkShare, ne-am întrebat ce se va întâmpla dacă economia s-ar prăbuşi şi ne-ar obliga să recurgem la surse locale.“ Recesiunea economică, spune el, „a făcut încă şi mai plină de substanţă această întrebare“.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu