Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (VII)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

5. Concluzii: Factorii succesului în cele trei ţări
Există câteva elemente care au contribuit la succes în cele trei regiuni studiate, elemente care nu pot fi sau nu pot fi cu uşurinţă reproduse în altă parte. Unul ar fi prezenţa tarifelor în Spania pe vremea dezvoltării cooperativelor Mondragón. Altul este structura federată din Italia, care se aliniază cu partidele politice – ceea ce creează o puternică solidaritate în cadrul fiecărei federaţii, care străbate toate sectoarele cooperatiste. În ultima vreme, în Franţa, larg acceptatul concept de „economie socială“ în care mişcarea cooperatistă a lucrătorilor joacă un rol de frunte a încurajat politicile publice de sprijinire a SCOP-urilor. Există însă şi numeroase elemente care pot fi regăsite în cele trei regiuni, sau în două, care pot fi reproduse şi care contribuie semnificativ la întărirea sectorului cooperatist al lucrătorilor.
Mai întâi, un element comun care poate fi întâlnit atât în Italia, la Mondragón şi în Franţa este capitalul accesibil lucrătorilor cooperatori: 3% din fonduri în Italia, Caja de la Mondragón şi SOCODEN şi IDES din Franţa. Acolo unde aceste fonduri sunt accesibile doar pentru cooperativele sociale şi ale lucrătorilor sau pentru întreprinderile sociale de orice tip, se folosesc de ele mai ales mişcările cooperatiste sociale şi ale lucrătorilor. La aceste oaze de capital cooperatist se recurge în cazurile de criză ale cooperativelor – prin împrumuturi şi în unele cazuri prin granturi, ceva rar într-o ţară precum Canada. Ele constituie o cheie importantă a succesului. Există o mai mare deschidere spre investiţiile nemembrilor decât există în Canada; cel puţin în Italia şi Franţa, investitorii nemembri putând deţine un procent important din acţiuni şi din voturi. Există, de asemenea, în multe cazuri, în fiecare dintre regiunile studiate, subvenţii ale statului şi înlesniri fiscale, acordate în condiţii clar definite, cooperativelor lucrătorilor.
În al doilea rând, fiecare dintre regiuni acordă asistenţă tehnică lucrătorilor cooperatori în faza de început a întreprinderii. În Italia, suportul tehnic este oferit de agenţii guvernamentale regionale pentru dezvoltare, iar în Franţa şi la Mondragón de asociaţiile cooperatiste înseşi.
În al treilea rând, în toate cele trei locuri studiate există o rezervă indivizibilă obligatorie, prevăzută în legislaţie, în plus faţă de cerinţa de a împărţi angajaţilor restul profitului. Dintre ţările dezvoltate care au un sector cooperatist similar dar din a căror legislaţie lipseşte rezerva obligatorie amintim: Statele Unite, Canada (cu excepţia Quebecului), Germania, Belgia, Irlanda, Olanda şi Japonia. În Japonia, totuşi, este aşteptată prima lege dedicată cooperaţiei lucrătorilor, iar Federaţia naţională pledează pentru includerea în lege a obligativităţii rezervei indivizibile.
Comisia Europeană statuează: „În acord cu principiile cooperatiste şi cu caracterul cooperativelor ca asocieri de persoane mai degrabă decât de capital, rezervele ar trebui să nu fie distribuite membrilor la dizolvare. În multe cazuri, principiul «distribuţiei dezinteresate» este adoptat, rezervele şi bunurile nete neputând fi distribuite la dizolvare decât altei organizaţii cu scopuri similare. Ţările cu reglementări specifice referitoare la crearea de rezerve (şi distribuirea rezervelor la lichidare) sunt în general cele în care cooperativele au un statut diferit de cel al celorlalte entităţi economice“. Rezerva indivizibilă este parte a pactului cu guvernarea – este punctul esenţial care reflectă sprijinul guvernamental.
În al patrulea rând, pot fi întâlnite structuri ale unor federaţii sau consorţii care sprijină, ghidează, direcţionează şi ajută la educarea lucrătorilor cooperatori. Fiecare dintre regiunile studiate are puternice asociaţii federate, întreţinute din cotizaţiile membrilor. Ele coordonează şi asigură disponibilitatea sistemelor integrate de sprijin, care includ educaţia, capitalul, suportul tehnic, sprijinul în perioade de criză etc. Demn de menţionat este faptul că ele sunt organizate mai mult pe sectoare economice decât regional.
În al cincilea rând, există semnificative concentrări pe industrii, ceea ce uşurează grupările pe sectoare industriale, facilitează expertiza specifică fiecărei industrii şi face posibile economiile de scară. În Italia, ariile de focalizare sunt: servicii sociale, catering, construcţii, alimentaţie, manufacturare, transporturi, întreţinere şi procesare. La Mondragón, sectoarele care cunosc concentrări sunt: bunuri gospodăreşti şi aparate de uz casnic, echipament sportiv şi pentru timpul liber, componente industriale (componente pentru automobile şi instalaţii domestice, garnituri şi racorduri) şi construcţii. În Franţa, sectoarele mai importante sunt: construcţii, comunicaţii şi manufacturare.
În al şaselea rând, simţul de solidaritate şi inter-cooperare este foarte important. Italia are probabil cel mai puternic simţ al solidarităţii, care străbate toate sectoarele cooperaţiei. Acesta se manifestă în sprijinul reciproc al cooperativelor, iar unul dintre rezultate este abilitatea de a forma un front comun în relaţiile cu guvernul, ajutând la crearea cadrului politic extrem de favorabil. Cu toate că sunt divizate în trei federaţii italiene diferite, aliniate politic, în cadrul fiecărei federaţii există suficientă integrare pentru a crea o dinamică importantă.
În sfârşit, faptul că sectoarele cooperaţiei lucrătorilor din fiecare regiune studiată au devenit atât de largi face ca ele să fie luate în serios: de restul mişcării cooperatiste, de guverne, de public. Aşa cum a spus Bruno Roelants în timpul întrevederii noastre cu el, „Puterea naşte putere“. În Spania, cooperativele lucrătorilor formează partea cea mai importantă a sectorului cooperatist; în Italia, cooperativele lucrătorilor formează aproape 50% din întreaga mişcare cooperatistă. Mărimea lor influenţează percepţia; mişcarea cooperatistă a lucrătorilor este luată în serios atât în Italia cât şi în Spania. În Franţa, cu toate că sectorul cooperatist al lucrătorilor nu este foarte mare, el se bucură de succes, supravieţuind şocurilor economice mult mai bine decât alte firme.
În spatele acestor elemente comune se pot întrevedea raţiuni specifice ale succesului în fiecare dintre regiunile studiate. În Franţa, sistemul extrem de eficient dezvoltat pentru a încuraja conversia în SCOP-uri a afacerilor din care se retrag proprietarii ajută la creşterea cooperativelor lucrătorilor. La Mondragón, accentul pe formare şi educaţie a fost una dintre cheile succesului cooperativelor, în măsura în care a permis o abordare relativ centralizată a organizării mişcării. În Italia, reţeaua flexibilă a servit, neîndoielnic, binelui mişcării.
Dr. David Ellerman, fondator al ICA Group din Boston, explică extrem de convingător de ce este important să studiem regiuni precum Mondragón:
„(Mondragón) arată în principal că există o cale alternativă de organizare a locurilor de muncă şi de contribuţie socială. Întotdeauna există visători şi multe idei, dar nu ştim care dintre ele funcţionează. Aici avem un exemplu de idee care funcţionează, şi nu e vorba de bomboane şi acadele, ci de produse tehnologic sofisticate, iar lucrul acesta este remarcabil… iar în parte este calea pe care a mers întreaga dezvoltare în regiunea Mondragón… iar acesta este un model de la care alte popoare ale lumii ar putea avea de învăţat…
Unul dintre motivele pentru care Mondragón este atât de important este acela că indică o alternativă reală, iar ei ştiu răspunsul la întrebarea cum să ajungi de aici acolo… şi că se poate face şi altfel“.
Studiind mişcarea cooperativelor lucrătorilor din Italia, Mondragón şi Franţa, ne putem inspira din ele şi putem deveni încrezători. Este o sursă de inspiraţie să vezi dimensiunea mişcărilor, interconectarea cooperativelor, sprijinul guvernelor, inovarea şi rezistenţa la crize economice. Este de asemenea o sursă de inspiraţie să ştii că succesul lor se bazează pe valorile lor, pe cooperare, solidaritate şi responsabilitate socială. Speranţa noastră aici, în Canada este să găsim solidaritate printre lucrătorii înşişi ai cooperativelor şi împreună cu întreg sectorul cooperatist şi cu guvernanţii să construim aici un sistem comparabil – să construim o mişcare comparabilă de cooperative ale lucrătorilor care se sprijină reciproc.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (VI)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

e. Sprijinul reciproc
Sloganul CG-SCOP este „Un SCOP nu este niciodată singur“. CG-SCOP se sprijină la nivel regional pe o reţea de profesionişti care pot ajuta la crearea şi dezvoltarea cooperativelor, ca şi pe servicii financiare de sprijin, pe federaţii în domeniul construcţiilor, al comunicaţiilor şi sectorului de prelucrare, şi este reprezentată la nivelele regional, naţional şi internaţional.
Federaţiile SCOP sunt interconectate şi cuprind elemente care sunt naţionale, regionale şi sectoriale. „Reţeaua SCOP cuprinde următoarele:
– Confédération Générale des SCOP conduce şi coordonează reţeaua de întreprinderi SCOP şi reprezintă SCOP-urile la nivel naţional în Franţa;
– Douăsprezece uniuni regionale însoţesc dezvoltarea de zi cu zi a SCOP-urilor şi oferă reprezentare la nivel regional şi local;
– Trei federaţii profesionale reprezintă membrii SCOP în negocierile cu autorităţile pe teme de interes sectorial şi oferă consiliere economică, tehnică şi juridică şi sprijin în dezvoltarea activităţii. Cele trei federaţii profesionale cuprind următoarele sectoare de activitate:
• Construcţii şi lucrări publice;
• Comunicaţii;
• Manufactură, metalurgie şi tehnologii.
În 1994, cotizaţiile plătite de fiecare SCOP federaţiilor s-au ridicat la 0,42% din vânzările anuale. Cotizaţiile au fost împărţite între uniunile regionale, federaţiile sectoriale, Fondul de dezvoltare al Confederaţiei (administrat de SOCODEN) şi Confederaţie (CG-SCOP). În acelaşi an, erau 90 de persoane angajate cu normă întreagă în Federaţiile SCOP (la nivel federal, regional şi sectorial). Cotizaţia medie plătită de fiecare SCOP în 1994 a fost de 12.400 de dolari canadieni.
Pentru a continua să fie socotit cooperativă şi să beneficieze de scutiri de taxe, fiecare SCOP francez trebuie să se supună periodic unei „analize a cooperativităţii“ ca să existe siguranţa că funcţionează aşa cum trebuie, ca o cooperativă. Guvernul francez a împuternicit pentru această analiză CG-SCOP-ul, iar Uniunile Regionale sunt cele care o efectuează. Aceste analize au şi rolul de a identifica noi modalităţi de îmbunătăţire a managementului, practicilor sociale, educaţiei etc. în cadrul cooperativelor.
În ceea ce priveşte conversia din alte forme de întreprindere, în Franţa se acordă mare atenţie opţiunii pentru modelul SCOP. Datorită numărului foarte mare de proprietari de IMM-uri care este de aşteptat că se vor retrage în anii următori, atenţia este justificată. În Franţa, în fiecare dintre ultimii 4 ani, 70 de întreprinderi s-au transformat în cooperative ale lucrătorilor, tot atâtea câte s-au convertit în Argentina în ultima decadă. Există o reţea numită „APERE“ care se ocupă de planurile de succesiune şi unul dintre partenerii importanţi este CG-SCOP. APERE este un acronim de la „Association pour la Promotion de l’Entreprise et de Reprise des Entreprises“. Reţeaua APERE include consilieri voluntari cu experienţă (cum ar fi foşti directori generali), experţi în consultanţă şi parteneri naţionali, printre care şi CG-SCOP, cooperative de finanţare, o companie de asigurări etc. Reţeaua APERE se bazează pe principiul acţiunii sociale prin dezvoltarea cooperativelor.

f. Contextul social / economic / cultural
În primii ani, teoreticienii utopişti şi practicienii care au popularizat ideile de comunitate şi democraţie au contribuit la apariţia mişcării cooperatiste a lucrătorilor. Printre cei mai importanţi dintre aceştia au fost: Saint-Simon, Charles Fourier, Jean-Baptiste Godin, Louis Blanc, Philippe Buchez, Jeanne Deroin, Joseph Proudhon şi englezul Robert Owen.
François Espagne, care a lucrat pentru CG-SCOP timp de 35 de ani, inclusiv ca secretar general, până în 1990, a scris mult despre istoria mişcării SCOP. El a notat că dorinţa lucrătorilor de a pune în practică idealurile lor utopice a fost puternică, descriind, în anii de început ai mişcării, „zelul în studiu al lucrătorilor, setea lor de cunoaştere, tăria lor morală, dorinţa lor constantă de a creşte“. El descrie cele trei perioade majore ale mişcării SCOP, 1830-1880, 1880-1980 şi 1980-1996 (data la care scria):
„În prima perioadă, ţinta SCOP-urilor a constituit-o populaţia de lucrători a căror meserie sau activitate de comerţ ar fi putut fi exercitată fără echipamente grele; pentru Louis Blanc, Fourier şi Proudhon ţinta era constituită de întreaga clasă muncitoare din clipa în care statul ar fi ajutat la achiziţia capitalurilor fixe sau din care mijloacele de creditare ar fi fost puse la dispoziţie de «bănci populare». A doua perioadă a fost mai «conservatoare», tocmai pentru că se acumulaseră bunuri colective care trebuia să fie apărate în faţa lăcomiei şi a spiritului de aventură. Ea a fost prudentă, punând între paranteze visul paradisului viitor pentru a administra prezentul. A fost egoistă, repliată în sine însăşi şi transformată într-o maşină de promovare a intereselor individuale – în cadrul promovării intereselor fiecărui grup -- funcţionând mai mult în beneficiul membrilor din acel moment şi a succesorilor acestora decât ca un sprijin şi o scăpare pentru alţii.
Astăzi, mişcarea trebuie să fie riguroasă, pentru că are sarcina de a păstra locurile de muncă, patrimoniul şi economiile lucrătorilor. Ea trebuie să fie inovatoare, pentru că, ameninţată cu erodarea, nu poate supravieţui decât inventând noi tehnici pentru situaţii noi, strategii noi pentru noi teritorii. Ea poate redeveni altruistă, dar într-un mod concret, ieşind în întâmpinarea noilor marginalizaţi. Aceasta se poate realiza doar muncind la fel de greu cum s-a muncit în anii de tinereţe ai mişcării“.
În 2010, mişcarea SCOP pare a fi luat în serios provocarea. În plus faţă de accentul pus pe conversiile la modelul SCOP, la începutul lui 2010 CG-SCOP a lansat o nouă campanie de publicitate, realizând un website cu explicaţii accesibile şi filmuleţe (SCOP-tv), un nou logo, un nou slogan şi chiar un nou nume pentru SCOP-uri. Odată cu campania, mişcarea şi-a schimbat oficial şi numele în „Société coopérative et participative“. Noul lor logo este cel din capul acestui articol.
Noul slogan, „La démocratie nous réussit“ înseamnă „Democraţia lucrează pentru noi“. CG-SCOP a lansat această campanie la „Salon des Entrepreneurs“ de la Paris şi pe internet. A fost pornită de asemenea o nouă campanie în relaţia cu guvernul pentru a oferi noi instrumente menite a încuraja crearea de SCOP-uri, inclusiv sprijin pentru lucrătorii care doresc să cumpere un IMM de succes din care proprietarul doreşte să se retragă. Site-ul lor este: www.les-scop.coop.
Termenul de „economie socială“ a fost folosit pentru prima dată în Franţa spre sfârşitul secolului al XIX-lea. El desemnează SCOP-urile, alte cooperative şi asociaţii cu scop economic. Există numeroase organizaţii, academice şi departamente guvernamentale care analizează şi promovează economia socială, cu accent pe cooperative. La început, când au apărut organizaţiile de economie socială ele au cuprins numai cooperative, dar cu timpul au fost incluse şi alte tipuri de întreprinderi. În 1980, a fost adoptată o Cartă a Economiei Sociale. Apoi organizaţiile de economie socială au convins Guvernul francez să aloce resurse pentru creşterea economiei sociale. Marea majoritate a bugetului (7,8 milioane de franci, în 1982) a fost alocată Delegaţiei Economiei Sociale la CG-SCOP pentru crearea de SCOP-uri, care erau văzute a reprezenta cel mai potrivit vehicul pentru a salva şi menţine locurile de muncă democratice.
Mişcarea SCOP este bine conectată cu mişcarea cooperatistă şi, în general, cu economia socială. CG-SCOP este de asemenea un membru activ în Confederaţia Europeană a cooperativelor lucrătorilor, CECOP, ca şi în Federaţia internaţională, afiliată la Alianţa Cooperatistă Internaţională: CICOPA.
Dincolo de aceasta, mişcare SCOP pare destul de independentă. Are legături cu mişcarea sindicală şi s-a intersectat cu gândirea socială catolică. Majoritatea parteneriatelor sunt strategice şi menite a facilita creşterea şi întărirea SCOP-urilor înseşi.

g. Analiză
Mişcarea cooperatistă a lucrătorilor din Franţa s-a concentrat în câteva profesii iar urmarea a fost o întărire a afacerilor de tip cooperatist în aceste profesii: construcţii, comunicaţii şi manufactură. Sectorul cooperatist al lucrătorilor a crescut puternic, susţinut de sprijinul guvernamental şi al sectorului cooperatist. Concentrarea din ultimii ani pe cooperativele lucrătorilor ca strategie de succesiune după retragerea proprietarilor s-a soldat cu o nouă creştere care promite să continue. Noua campanie de publicitate a mişcării SCOP, cu centrul de iradiere în noul site are drept ţintă trei categorii de oameni: cei care doresc să creeze o nouă cooperativă a lucrătorilor; proprietarii care se retrag şi care sunt dispuşi să le vândă afacerea angajaţilor şi angajaţii care doresc să cumpere o afacere existentă. Având în vedere sistemele de suport pe care le are la îndemână şi gândindu-ne la trecutul plin de succese al mişcării SCOP, noua campanie de publicitate are potenţialul de a contribui la creşterea acestui sector în Franţa.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (V)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

FRANŢA
a. Dimensiuni, sectoare industriale şi descrierea generală a cooperativelor
În Franţa, cooperativele lucrătorilor sunt numite SCOP, acronim de la „Société coopérative de production“; înainte se numeau „Société cooperative ouvrière de production“. Într-un SCOP, lucrătorii membri trebuie să aibă cel puţin 51% din capital şi 65% din voturi. Aceasta indică deschiderea către capitalul extern ca şi către un anumit control extern, cu condiţia ca lucrătorii membri să păstreze controlul majoritar.
SCIC (Société coopérative d’intérêt collectif) este o nouă formă de întreprindere cooperativă,, care îi reuneşte pe cei care doresc să acţioneze împreună într-un proiect local de interes public, incluzând lucrătorii, beneficiarii, voluntarii, autorităţile locale sau alţi parteneri. SCIC a fost adaptat după modelul cooperatist inventat în Italia şi este reglementat de Legea din 17 iulie 2001. Interesul nostru se va îndrepta în principal către SCOP.
Conform Confederaţiei Generale a SCOP-urilor (CG-SCOP), la sfârşitul anului 2008 erau 1893 de cooperative înscrise în Confederaţie, atât SCOP cât şi SCIC, cu 39.929 de lucrători, fără a ţine cont de lucrătorii subsidiarelor care nu sunt cooperative.
În Franţa, SCOP-urile sunt formate în principal din oameni calificaţi. Construcţiile constituie principalul sector în care pot fi găsite SCOP-uri, atât ca număr al cooperativelor (24% din total) cât şi ca număr al locurilor de muncă (29,1%). La egalitate cu construcţiile, domeniul „profesional, ştiinţific şi tehnic“ şi „activităţile de servicii administrative“, cu accent pe serviciile pentru afaceri, includ 24% dintre cooperative. Folosind mai puţin personal, ocupă însă doar 21,3% din locurile de muncă din SCOP-uri. Industria prelucrătoare este al treilea sector, cu 366 de companii şi 9.838 de lucrători, reprezentând 19,3%, respectiv 24,6% din total. Pe locul al patrulea, dar mult sub primele trei sectoare: comerţul, activităţile hoteliere, transportul şi alimentaţia reprezintă, împreună, 12,3% din cooperative şi 9,9% din locurile de muncă. Celelalte formează o mică minoritate, ocupând împreună puţin sub 10% din total.
Un SCOP are în medie 21 de lucrători, numărul membrilor variind între 2 (minimul legal) şi peste 1000 de persoane. În medie, aproximativ 60% dintre lucrători sunt şi proprietari.

b. Tendinţe şi rate de creştere
Mişcarea cooperatistă a lucrătorilor datează din secolul al XIX-lea. O lege din 1791, Legea Chapelier, interzicea asociaţiile muncitorilor, inclusiv cooperativele şi sindicatele. Totuşi, în perioadele revoluţionare ale Franţei, de pildă în 1848 şi sub Comuna din 1871, multe cooperative ale lucrătorilor s-au format clandestin. Până în 1878, statul a atacat SCOP-urile. Dacă erau descoperite, erau distruse de poliţie. În 1878, Legea Chapelier a fost abrogată, s-a pus capăt atacurilor şi a început chiar să se acorde sprijin. De la începutul secolului XX, mecanismele de autofinanţare ale cooperativelor au fost iniţiate prin Banca Cooperativelor (Banque des Coopératives) şi acordarea de credite de către stat; o procedură de împrumut pe termen mediu care din 1938 a devenit Creditul Cooperatist (Le Crédit Cooperatif).
De când au apărut, SCOP-urile s-au tot înmulţit. În 1885 erau 40, în 1914 erau 120, în 1928 erau 280, în 1939 erau 480, iar în 1980 erau 736. Dezvoltarea mişcării cooperatiste a lucrătorilor nu a fost uniformă; au fost perioade de creştere rapidă (de exemplu, în timpul crizei economice din 1905-1910; al celei din anii ’30 şi în perioada de reconstrucţie de după al Doilea Război Mondial), combinate cu alte perioade de stagnare.
Privind spre timpurile recente, între 1994 şi 2009, constatăm o creştere 40,1% a numărului SCOP-urilor, de la 1392 la 1950, şi cu 41,8% a numărului locurilor de muncă, de la 28.691 la 40.685. În 2008 şi 2009, criza economică a lovit şi SCOP-urile, dar au avut puterea să se stabilizeze.
Din 2007, aproximativ 200 de noi SCOP-uri au apărut în fiecare an, fie pornind de la zero, fie prin transformarea formei de proprietate, faţă de 120-150 pe an în anii anteriori. Aceste SCOP-uri nou înfiinţate sau rezultate prin transformare au generat în medie 1500 de locuri de muncă pe an din 2007.
Din 2000, industria prelucrătoare din Franţa a pierdut o jumătate de milion de locuri de muncă. Sunt frecvente anunţurile de închidere sau restructurare a întreprinderilor prelucrătoare în Franţa. Şi totuşi, în acest context de dezindustrializare care a început cu mult înaintea prezentei crize, cu vreo 20 de ani în urmă, SCOP-urile au avut puterea să reziste şi continuă să funcţioneze.
Prezente în toate sectoarele, SCOP-urile cresc în ramura manufacturii cu peste 400 de noi întreprinderi mici şi mijlocii (IMM), urmând o tendinţă pozitivă în acest sector extrem de disputat. În decada 1997-2007, înaintea crizei financiare şi economice, toţi indicatorii demografici şi economici în sectorul manufacturier au fost superiori restului sectorului: o creştere cu 6% a numărului companiilor, o sporire cu 11% a numărului locurilor de muncă (faţă de o pierdere de 10% pe ansamblul sectorului), o creştere de 68% a vânzărilor şi o creştere a veniturilor nete de 300%. Din 2008 şi izbucnirea crizei economice, SCOP-urile din manufactură, asemenea tuturor IMM-urilor, au fost puternic lovite de scăderea comenzilor, de războiul preţurilor şi de fluctuaţia preţului materiilor prime. În timp ce închiderile de întreprinderi au crescut cu 24% pe ansamblul celor doi ani de criză, 2008 şi 2009, comparativ cu anii 2006 şi 2007 cumulaţi, în cazul SCOP-urilor rata închiderilor a rămas stabilă în aceeaşi perioadă. SCOP-urile, inclusiv cele din industrie, dau dovada capacităţii lor de rezistenţă.

c. Cadrul legislativ şi politic
Capitalul este deschis către partenerii externi, dar cu limitări: aceştia nu pot depăşi 49% din capital şi au o pondere de maximum 35% din voturi.
Patrick Lenancker, preşedintele CG-SCOP (Federaţia naţională), consideră că unul dintre motivele pentru care SCOP-urile s-au bucurat de succes este faptul că au un capital stabil substanţial. Cel puţin 15% din beneficii trebuie să fie plasat în rezerve (în practică, se ajunge la 40-45%) cu avantajul că rezervele rămân permanent în posesia cooperativei, asigurând stabilitatea financiară pe termen lung.
Marcel Arteau, pe atunci director executiv al Quebec Worker Co-operative Federation (FQCT), scria: „După o lungă dezbatere, legea franceză a păstrat principiul rezervei indivizibile din următoarele motive: împiedică preluarea SCOP-urilor de către persoane dinafară; asigură independenţa cooperativelor; asigură sustenabilitatea întreprinderii pe termen lung; face posibilă trecerea cooperativei către generaţiile viitoare“. Surplusurile sunt alocate după cum urmează: minimum 15% către rezervă, minimum 25% către salariaţi (inclusiv membrii), iar ceea ce rămâne membrilor. Suma acordată membrilor-proprietari trebuie să fie mai mică decât cea acordată tuturor salariaţilor. Să notăm că în 1992 amendamente aduse legii franceze a cooperaţiei au permis ca alte tipuri de cooperative să înceteze să mai aibă o rezervă indivizibilă obligatorie. SCOP-urile însă au insistat pe menţinerea rezervelor indivizibile.
Cooperativele lucrătorilor se bucură de facilităţi fiscale din partea guvernului francez. SCOP-urile nu trebuie să plătească taxa profesională, care este între 1,5% şi 2,5% din venituri. Veniturile provenite din participarea la beneficii a lucrătorilor sunt scutite de impozitul pe venit.

d. Capitalizarea
Mişcarea SCOP a reuşit să-şi creeze mecanisme de finanţare şi de acordare de asistenţă tehnică. Una dintre cerinţele pentru recunoaşterea oficială a statutului de SCOP este ca societate să finanţeze mişcarea cooperatistă a lucrătorilor. Cotizaţiile membrilor, de 42% din beneficii, sunt distribuite între federaţii şi instrumente financiare, dintre care multe au fost create în parteneriat cu alţi actori ai economiei sociale (cum ar fi Institutul de Dezvoltare a Economiei Sociale – IDES, Creditul Cooperatist).
SOCODEN (Société coopérative de développement et d’entraide, instituţie financiară administrată de SCOP-uri din 1965) oferă împrumuturi echitabile şi finanţare pentru nevoile de capital de lucru. Accentul se pune pe noile SCOP-uri şi pe cele aflate în criză. Serviciile includ: consiliere, garanţii şi subvenţionarea dobânzilor la împrumuturile personale menite a spori capitalul unui SCOP. În medie, 150 de SCOP-uri pe an primesc finanţare prin SOCODEN, sumele totale anuale cifrându-se la 5,5 milioane de euro.
Mai sunt şi alte căi de finanţare pentru SCOP-uri, bazate în primul rând pe cele 42 de procente vărsate din beneficii. SOFISCOP oferă o garantare a împrumuturilor astfel încât membrii nu trebuie să-şi gajeze veniturile personale. SPOT este o societate de capital de risc care oferă capital SCOP-urilor. IDES investeşte de asemenea în SCOP-uri cu titluri de participare, care beneficiază de o remunerare prioritară a capitalului investit. În primii 25 de ani de funcţionare, grupul IDES a investit 100 de milioane de euro în 545 de întreprinderi, dintre care 70% au fost SCOP-uri.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (II)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

Spania (Mondragón)
Ca şi Italia, Spania are prevederi constituţionale de susţinere a modelului cooperatist. În Spania, se estimează că funcţionează 18.000 de cooperative, cu 300.000 de lucrători-propriertari. În ultimii cinci ani, sectorul a crescut cu 30%.

Rate de creştere
Corporaţia Cooperativelor Mondragón a început să funcţioneze în 1956, cu 25 de lucrători. În 2009, avea 92.773 de lucrători şi vânzări de 33 de miliarde de euro. Mondragón este cel mai mare grup de afaceri din Ţara Bascilor şi al şaptelea din Spania, atât ca cifră de afaceri cât şi ca număr de lucrători. Spre deosebire de corporaţii, planurile strategice ale Mondragón includ crearea de locuri de muncă. În 2003, revista Fortune a plasat Mondragón printre primele zece locuri din Europa unde e bine să munceşti. În aproape toate privinţele, Mondragón a întrecut majoritatea firmelor private spaniole.
Mondragón are patru domenii principale de afaceri: finanţe, industrie, comerţ cu amănuntul şi cunoaştere.
În 2009, Caja Laboral Popular, banca grupului Mondragón, avea acordate credite de aproape 17 miliarde de euro. Rata de nerambursare, de 2,9%, este cu aproape 50% mai mică decât a sectorului bancar spaniol. În 2009, Caja a fost desemnată ca instituţia financiară spaniolă care oferă cele mai bune servicii clienţilor.
Componenta industrială a grupului a avut în 2008 vânzări de 6,5 miliarde de euro şi folosea 40.822 de lucrători. Pe subdomenii, 1,8 miliarde veneau din bunuri de consum, precum aparate de uz casnic, mobilă şi echipament sportiv. Alte 2 miliarde veneau din componente industriale (mijloace de transport, componente de aparate de uz casnic, racorduri şi garnituri). 1,3 miliarde veneau din construcţii, iar 1,2 miliarde din mijloace de producţie (mijloace de transport, maşini-unelte şi echipament de refrigerare). În acelaşi an, 2008, 73 de fabrici erau în afara Spaniei, dintre care 13 în China.
Aripa de comerţ a Mondragón este Grupul Eroski. În 2008, cele 2,400 de supermarketuri şi 115 hipermarketuri ale cooperativelor de consum au avut vânzări de 9,1 miliarde de euro. Numai în 2008, Eroski a deschis 7 hipermarketuri şi aproape 100 de supermarketuri. Acest sector are o creştere rapidă în cadrul Mondragón (46,051 lucrători în 2008 faţă de 36,400 în 2006). La Eroski lucrează cei mai mulţi ne-cooperatori (aproape 9% la nivelul Mondragón), de aceea în 2009 a fost prezentată la Adunarea Generală o moţiune care propunea creşterea numărului de cooperatori-proprietari la Eroski.
Componenta de cunoaştere a Mondragón include centrele tehnologice, care în 2008 au avut un buget de 51 de milioane de euro şi 748 de lucrători. Universitatea din Mondragón avea, în 2008, 3.707 studenţi. La aceasta se adaugă numeroase centre de formare pentru angajaţi.

Cadrul legislativ şi politic
Mondragón nu a primit ajutor guvernamental financiar, dar s-a bucurat de prevederile conform cărora profiturile cooperativelor sunt impozitate cu 10%, faţă de 28% pentru corporaţii.

Capitalizarea
De la bun început, Mondragón şi-a reinvestit profiturile în cooperative. La Mondragón, între 30% şi 50% din profiturile anuale merg la fondul indivizibil de rezervă al cooperativei. Conform Legii spaniole a cooperaţiei, zece la sută din profit merge la educaţie, sănătate şi comunitate. Profitul care rămâne este plasat în conturile personale de capital ale membrilor cooperatori, în funcţie de numărul de ore lucrate şi de gradul de salarizare, şi rămân acolo până la pensionare. Fondul de rezervă şi conturile individuale de capital fac ca 90% din profiturile Mondragón să fie reinvestite în cooperative şi să le ajute să crească şi să creeze noi locuri de muncă.
Altă cale pe care Mondragón generează lichidităţi este constituită de Lagun Aro, serviciul propriu de asigurări sociale (când s-a născut Mondragón cooperatorii erau consideraţi auto-angajaţi şi nu puteau beneficia de sistemul de asigurări sociale al statului), finanţat prin cotizaţiile membrilor. O parte din banii adunaţi în acest fond au fost folosiţi pentru finanţarea pe termen lung a cooperativelor.
Fondatorul Mondragón, părintele José María Arismendiarrieta („Arizmendi“) şi-a dat seama de la bun început că fără capital lucrătorii-proprietari nu aveau să-şi valorifice deplin posibilităţile. Şi a mai înţeles că băncile private nu ar fi asigurat acest capital. Prin urmare, a venit cu ideea ca Mondragón să-şi creeze propriul sistem bancar.
În 1959, Mondragón a creat o bancă cooperatistă, numită Caja Laboral Popular. Caja a permis Mondragón să-şi utilizeze profiturile pentru a extinde cooperativele existente şi a crea altele noi, pe lângă faptul că oferea servicii bancare membrilor. Caja Laboral Popular a fost creată ca o cooperativă de credit, membrii fiind lucrătorii din cooperative şi alte cooperative, nu depunători individuali.
Fiecare cooperativă din cadrul grupului Mondragón a început să trimită situaţii lunare la Caja, care în felul acesta putea şti când o cooperativă era în dificultate şi când avea nevoie de asistenţă. Cooperativele care primeau ajutor de la Caja acceptau de obicei o reducere a salariilor pe perioada crizei şi uneori au plătit către Caja un procentaj din profiturile viitoare.
Caja a creat o divizie a Mondragón care să acorde asistenţă noilor cooperative. Încă de la început, la Mondragón s-a pus accentul pe abilitatea membrilor cooperatori de a lucra împreună pentru ca afacerea să aibă succes. Mondragón crede că liantul natural al prieteniei este unul dintre ingredientele de bază pentru succesul unei cooperative.
Caja şi fiecare cooperativă nou creată au lucrat împreună până când cooperativa a devenit profitabilă. Întreprinzătorii trebuia să pună dublul capitalului primit de la alţi investitori. Restul era împrumutat de Caja la dobânda pieţei. Dacă o cooperativă avea dificultăţi, Caja o împrumuta la jumătate din dobânda pieţei. Dacă tot nu ieşea din criză, Caja o împrumuta fără dobândă şi în unele cazuri chiar îi dona bani. Rezultatul este că la Mondragón rata de supravieţuire a cooperativelor nou create este de 90%, faţă de 20% în cazul afacerilor convenţionale. Caja a oferit nu numai capital sub forma unei investiţii pe termen lung, ci şi asistenţă tehnică, ambele elemente fiind ingredientele de bază care permit cooperativelor noi să supravieţuiască şi să înflorească, atingându-şi potenţialul maxim. Fondul Central Intercooperatist de la Mondragón a preluat acum aceste funcţii, Caja concentrându-se pe serviciile bancare oferite consumatorilor şi mediului de afaceri.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

Reacţiunea creştină la consumism

de Marcel Bouroş

Vă propunem un scurt, dar plin de substanţă material preluat din revista băcăoană „Credinţa ortodoxă“, a inimosului Ioan Enache.

Economia românească e în mâini străine, dar sângele economiei, am numit comerţul, poate fi în mâinile noastre! Nimeni nu ne poate obliga să cumpărăm de la un magazin anume.
Munca noastră să nu fie doar aducătoare de salariu, ci să fie şi de folos semenilor noştri, să fie deci bine plăcută în faţa lui Dumnezeu.
Propunem două direcţii majore (cu siguranţă mai există şi altele) în care românii se pot implica cu succes material şi satisfacţie sufletească: Educaţia – înfiinţaţi creşe, grădiniţe şi şcoli creştine, necesitatea lor este evidentă; Alimentaţia naturală – înfiinţaţi magazine şi restaurante cu produse naturale. Suntem hrăniţi de „transnaţionale“ cu alimente superchimizate, banii pleacă afară, noi rămânem cu boala şi cu „buza umflată“! O parte din produse le putem prelua de la mănăstiri şi ţărani, oferindu-le acestora o sursă de venit, ca să nu mai plece în tari străine. Aceste tipuri de activităţi noi le desfăşurăm deja (n.r. la Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni din Constanţa!) şi vă stăm la dispoziţie cu experienţa pe care o avem.
Pe lângă avantajele expuse, este esenţial faptul că cei care lucrează în astfel de unităţi vor realiza unitatea creştina şi ştim ca „unde sunt 2 sau 3 adunaţi în numele Meu acolo sunt şi Eu“ şi că „5 bat 100 şi 100 bat 10.000“.
Există ispita de a lăsa garda jos: domnule, vine sfârşitul lumii! Ştim însă ca numai Tatăl Ceresc cunoaşte acest lucru! Ştim, de asemenea, că Dumnezeu a amânat distrugerea cetăţii Ninive (n.r. datorită pocăinţei locuitorilor ei).
E adevărat că semnele sunt clare, deci bucuria e cu atât mai mare: „aştept învierea morţilor şi viaţa ce va să fie…“ ca pe o sărbătoare iar nu ca pe o tragedie.
Ce tot dorim să amânăm? Lupta-i în noi, biruinţa de asemenea! Ce avem de pierdut? „Ce ai care să nu-ţi fi fost dat?“ Nu ne-a creat Dumnezeu sa ne târâm, ci să zburăm. „Orice îngrijorare, exceptând pe aceea de a nu-L supăra pe Dumnezeu, e de la drac“ (Pr. Arsenie Papacioc).
Ne-aţi luat totul, dar ne-a ramas Totul: Iisus Hristos. Creştinul nu poate fi învins decât de el însuşi.

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (I)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

Studiul (The Worker Co-operative Movements în Italy, Mondragon and France: Context, Success Factors and Lessons. 31 mai 2010) a fost finanţat de Canadian Social Economy Research Partnerships (prin asocierea a şase centre regionale de cercetare) şi Social Sciences and Humanities Research Council (Canada).

Obiectivele studiului
Analiza cadrului socio-politic, a condiţiilor de capitalizare, a sprijinului guvernamental şi a contextului mişcărilor cooperatiste din Italia, Mondragón (Spania) şi Franţa. Analiza vrea să ofere modele şi practici care ar putea fi urmate de mişcarea cooperatistă canadiană (CWCF).

Factori comuni
În ciuda unor condiţii specifice greu reproductibile în alte ţări, succesul celor trei mişcări cooperatiste se bazează pe următorii factori comuni:
1) suficient capital pus la dispoziţia cooperativelor;
2) asistenţă tehnică oferită cooperativelor în faza iniţială, de start-up;
3) o „rezervă indivizibilă“ obligatorie;
4) structuri importante care să sprijine, direcţioneze şi educe pe lucrătorii-proprietari;
5) concentrare pe ramuri industriale;
6) un puternic simţământ al solidarităţii şi cooperării;
7) economii de scară – cele trei mişcări cooperatiste au ajuns la dimensiuni şi la o putere care le permite să fie luate în serios de guverne, de alte sectoare cooperatiste etc.

Condiţii necesare
Potrivit autorilor, condiţiile necesare pentru a dezvolta cu succes o cooperativă sunt:
a) o legislaţie adecvată;
b) un plan de afaceri solid care să poată genera surplus pentru cooperativă într-o perioadă de timp rezonabilă;
c) asistenţa tehnică;
d) accesul la capital;
e) accesul la educaţie şi formare în managementul unei cooperative.
Pentru dezvoltarea unei largi mişcări cooperatiste este nevoie de un sistem de sprijin care să fie capabil să transfere cunoştinţele unui număr mare de oameni, pe lângă accesul la surse de capital care să favorizeze cooperaţia.

Italia (cu accent pe Emilia-Romagna)
800.000 de oameni lucrează în cooperaţia italiană.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Emilia-Romagna era una dintre regiunile cele mai devastate şi sărace din Europa.
În Emilia-Romagna sunt 7.500 de cooperative, iar regiunea se mândreşte xu una dintre cele mai mici rate ale şomajului din Europa.
Emilia Romagna este considerată una dintre cele mai prospere regiuni din lume. Venitul este cu 25% mai mare decât media italiană şi cu 36% mai mare decât media UE. În 2006, rata şomajului era de 3% comparat cu 8.4% pentru întreaga Italie, indexul coeziunii sociale şi a capitalului social este cel mai înalt din lume, aşa cum evidenţiază înalta rată a acţiunilor de voluntariat.
Una dintre cele mai mici rate ale inegalităţii sociale măsurate, de 0.25 în baza coeficientului Gini – jumătate din norma europeană.
În Emilia-Romagna, există 420.000 de firme foarte mici iar mai mult de jumătate din populaţie sunt membri cooperatori.

Sprijin pentru cooperative
Articolul 45 din Constituţia italiană stipulează: „Republica recunoaşte funcţia socială a cooperării cu caracter mutual şi fără scopuri private speculative. Legea promovează şi este în favoarea dezvoltării cooperării prin mijloacele cele mai adecvate şi asigură, printr-un control adecvat, păstrarea caracterului şi scopurilor acesteia“.
Profiturile cooperativelor nu sunt impozitate dacă:
1) sunt reinvestite în cooperative iar 30% sunt plasate în „rezerva indivizibilă“ a cooperativei;
2) cooperativa este o „cooperativă mutuală“, în care costurile cu munca depăşesc 50% din totalul costurilor.
Asistenţă de la agenţiile guvernamentale de dezvoltare regională în domenii de cercetare-dezvoltare, educaţie, training, securitatea muncii, transferul de tehnologie, marketing, distribuţie şi export. Serviciile de asistenţă sunt furnizate mai degrabă pe ramuri de activitate decât firmelor individuale, pentru a se crea economii de scară şi a menţine preţul scăzut al serviciilor. La agenţiile de dezvoltare economică regională participă toţi factorii interesaţi, asociaţiile de firme, camerele de comerţ, administraţia locală, sindicate şi universităţi. Agenţiile de dezvoltare economică regională creează şi dezvoltă „centre de afaceri“ (business clusters) care creează energiile economiilor de scară. În aceste centre cooperativele şi micile firme intră în parteneriat pentru obţinerea marilor contracte.

Capitalizare
– prin scutiri de impozite;
– existenţa unui fond naţional pentru crearea de cooperative, în baza Actului Marcora – acest fond ajută la convertirea firmelor private în cooperative pentru a se păstra şi crea locuri de muncă;
– atunci când muncitorii vor să cumpere întreprinderea şi să o transforme în cooperativă, statul italian le oferă o subvenţie de trei ori mai mare decât suma depusă de muncitori;
– 3% din profituri sunt depuse într-un fond de dezvoltare cooperatistă care ajută la crearea de noi cooperative, dezvoltarea celor existente şi convertirea firmelor private în cooperative cu lucrători-proprietari. Primele trei mari federaţii cooperatiste din Italia au fiecare fondul ei de dezvoltare;
– cooperativele pot să emită acţiuni, obligaţiuni şi forme hibride pentru a strânge capital, dar investitorii externi nu pot avea mai mult de 1/3 din voturi în adunarea generală a membrilor cooperativei.

Sprijin mutual
Legea Basevi obligă cooperativele să intre într-o confederaţie care oferă membrilor servicii importante în domeniile consultanţei juridice, în probleme de impozitare, contabilitate, training. Dispunând de fonduri considerabile – fiecare cooperativă trebuie să plătească federaţiei 0.4% din contravaloarea vânzărilor anuale – au membri în toată Italia şi exercită o considerabilă putere politică.
Puternica etică a ajutorului mutual. Imediat ce se naşte o nouă cooperativă, TOATE cooperativele încep să cumpere de la noua cooperativă.
Puternic sistem de reţele informale şi federaţii instituţionalizate.

Contextul politic
Cele trei mari federaţii cooperatiste sunt afiliate la câte un partid. Cea mai mare federaţie, La Lega, susţine pe „roşii“ de stânga, Confederaţia Cooperativelor sprijină pe catolicii „albi“ de centru-dreapta iar Asociaţia cooperativelor, cea mai mică federaţie, este legată de social-democraţie. Afilierea politică este atât de puternică – observă autorii studiului – încât partidele politice îşi pun oamenii în conducerea acestor cooperative. Prin aceasta federaţiile cooperatiste, deşi divizate politic, au acces total la guvernare.

Concluzii
Trăinicia modelului cooperatist Italian se bazează pe:
– diferitele forme de sprijin, în primul rând fondul de dezvoltare de 3%;
– asistenţă tehnică;
– ajutorul acordat de stat pentru convertirea firmelor private în firme cooperatiste;
– structura confederativă obligatorie;
– rezerva indivizibilă obligatorie care împiedică decapitalizarea şi asigură o sursă de lichidităţi. Rezerva indivizibilă este privită în mod unanim ca un mod de a garanta locuri de muncă pentru mai multe generaţii şi nu ca proprietate care trebuie să fie „privatizată“ de actualul grup de membri. Bolognesi, un lucrător-proprietar şi membru cooperator la a treia generaţie, a concluzionat: „Parte din misiunea noastră este ajutorul mutual între generaţii. Ceea ce vedem în cooperativa noastră este fructul mai multor generaţii de lucrători. Primim prosperitatea de la generaţiile trecute şi o creăm pentru generaţiile viitoare de membri. Obiectivul nostru nu este doar să generăm joburi pentru această generaţie ci şi pentru generaţiile viitoare“.
– o cultură puternică de cooperare şi ajutor reciproc.

(Rezumat de Ovidiu Hurduzeu)

Banca islamică: alt fel de a face bani

de Isidro Esnaola
(Articol apărut în „Periodista digital“, 23 august 2010)

Finanţele domină economia şi s-ar părea că modelul occidental este singurul posibil. Criza economică şi financiară actuală a sporit interesul pentru găsirea unor forme diferite de dezvoltare a sistemului financiar, a unor modele mai sigure şi mai morale. Dintre aceste experienţe se evidenţiază banca islamică, care a trezit chiar şi interesul Vaticanului, care în noiembrie 2008 a organizat o întâlnire între catolici şi musulmani, al cărei comunicat final le cerea „credincioşilor“ să dezvolte un „sistem financiar etic“.
Banca islamică urmează preceptele Coranului, care pot fi rezumate la două. Primul este interdicţia de a investi în activităţi „murdare“, cum ar fi producţia de arme, pornografia, tutunul, alcoolul, jocurile sau sectorul porcin. În Indonezia, de pildă, banca islamică nu investeşte în hoteluri pentru că nu poate garanta ce se întâmplă în interiorul acestora. Există însă multe activităţi în care se poate investi. Indicele Bursei din New York, Dow Jones, este influenţat de 5.200 de firme. Aproape 1.400 dintre acestea sunt socotite acceptabile de către investitorii islamici şi pe baza lor s-a creat chiar un indice propriu, Dow Jones Islamic Markets (DJIB).
Al doilea principiu important este interdicţia cametei (riba). Interdicţia funcţionează şi în alte religii. În Vechiul Testament sunt multe pasaje în care este dezaprobată camăta, dar ele au fost interpretate în mod diferit de diferitele religii. În Ieşire se spune: „De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă“ (22:25). Pentru evrei, această interdicţie îi vizează pe evreii înşişi în relaţiile cu fraţii lor, ceea ce nu-i împiedică să pună camătă pe împrumuturile acordate unor persoane de religii sau din popoare diferite. De aceea camăta a fost încă din antichitate o activitate căreia i s-au dedicat şi căreia îi datorează în mare parte faima actuală. Interpretarea calvinilor şi a altor grupuri protestante este asemănătoare: camăta este interzisă în funcţie de cine este aproapele. Pentru Biserica catolică, camăta înseamnă perceperea unor dobânzi abuzive, nu a dobânzii în general.
Coranul spune că „Allah a îngăduit comerţul şi a oprit camăta“ (2:275). Şi încă: „Şi renunţaţi la foloasele aduse de camătă dacă sunteţi într-adevăr credincioşi!“ (2:278). Musulmanii interpretează în mod categoric interdicţia, ca oprire de la a încasa orice dobândă sau de a obţine orice câştig. Mai mult decât atât, în Coran stă scris: „Dacă luaţi cu împrumut pe termen determinat, puneţi totul pe hârtie“ (2:282). Interpretarea acestui precept spune că orice tranzacţie trebuie să fie ferită de incertitudini, ambiguităţi şi speculaţii. Nu numai că este exclusă dobânda, ci şi orice schimb în condiţii care ar putea produce beneficii unuia dintre participanţi în detrimentul celorlalţi.
Pe această bază, operaţiunile băncii islamice diferă de cele cu care suntem obişnuiţi. La operaţiunile de pasiv, de pildă depozitele de bani, banca nu plăteşte nici o dobândă. În general se obişnuieşte să li se facă, în schimb, un cadou (hibab) clienţilor. În privinţa operaţiunilor de activ, adică a investiţiilor făcute de bancă, există o cazuistică bogată. Iată câteva exemple care ne vor ajuta să ne formăm o idee despre modul de funcţionare:
În cazul creditelor de consum, altfel spus, dacă o persoană vrea să cumpere un bun oarecare (un televizor sau un automobil, de pildă), banca îl cumpără şi îl dă clientului pentru un preţ ceva mai mare, pe care acesta îl plăteşte în perioada de timp convenită în prealabil (murabaha). Banca are un câştig, suprapreţul pe care îl ia de la client pentru bunul în chestiune, conform contractului în care se specifică suma de rambursat şi termenele de plată, încercând astfel să se elimine orice nesiguranţă care ar putea părtini vreuna dintre părţi. Această cantitate plătită suplimentar nu depinde de condiţiile schimbătoare ale pieţei şi, prin urmare, este licită.
În ceea ce priveşte creditele ipotecare, pentru achiziţia unei locuinţe, de pildă, banca şi cumpărătorul creează o societate comună în cadrul căreia banca achiziţionează casa şi o închiriază clientului, care o plăteşte în rate – un fel de chirie – la preţul convenit de la bun început (musharaka). Cu fiecare plată, proporţia clientului creşte şi cea a băncii scade, până când, la terminarea ratelor, clientul rămâne cu casa. Dacă dintr-un motiv oarecare compărătorul locuinţei nu mai poate plăti, casa este vândută sau scoasă la licitaţie, iar dacă astfel se obţine un câştig, acesta se împarte între bancă şi cumpărător în proporţia existentă în momentul acela.
La fel, dacă este vorba de crearea unei noi întreprinderi, se creează o societate în care banca pune banii iar celălalt sau ceilalţi asociaţi munca şi gestiunea (mudaraba). În felul acesta, banca participă la profitul şi pierderea întreprinderii. Asociaţii pot cumpăra partea băncii la preţul şi în condiţiile stabilite la începutul procesului. Băncile islamice se implică direct în firmele pe care le finanţează. În plus, asociaţii participanţi nu trebuie să deţină neapărat bunuri cu care să gajeze proiectul. O idee bună poate fi suficientă pentru ca banca să se implice în proiect.
Acest sistem bancar nu produce bani din credit, cum se întâmplă în sistemul nostru bancar. Teoretic este un sistem cu rezerve totale, altfel spus, investiţiile se fac din capitalul posedat de bancă, şi prin urmare este mai sigur şi mai stabil. În practică, mita şi corupţia au dus o bancă la faliment. Spre a evita abuzurile s-a creat un organ pentru supervizarea băncii islamice: Auditing & Accounting Organization of Islamic Financial Institutions (AAOIFI), care certifică respectarea de către bănci a normelor stabilite.
Banca islamică a rezolvat în mod original interdicţia cametei (riba) participând alături de client la riscurile şi beneficiile operaţiunilor financiare, ceva de negândit pentru băncile occidentale, unde întreg riscul este asumat de client şi în plus, dacă acesta nu mai poate plăti datoria, banca rămâne cu bunurile lui. Condiţii draconice, dar socialmente asumate.
Modul acesta de a concepe finanţele are şi alte aspecte economice importante. Banca islamică este mai atentă la tipul de investiţie care i se propune decât la persoana care îl propune, pentru că de fapt se creează o întreprindere colectivă şi nu-i va cere clientului nici o garanţie. În plus, este mai implicată în activitatea de producţie, din moment ce îi sunt refuzate operaţiunile financiare, să le spunem aşa, „pure“. Băncile câştigă bani, dar creează şi bogăţie socială. Banca islamică este mai echitabilă şi mai responsabilă, pentru că se implică în gestiunea şi în succesul afacerile pe care le promovează.
Banca islamică nu se extinde doar în ţările musulmane. Tot mai multe bănci occidentale au secţiuni şi oferte care îndeplinesc cerinţele islamice. Una dintre cele dintâi a fost Citigroup, care a creat în 1996 o sucursală musulmană: Citi Islamic Investment Bank, în Bahrein. Au urmat BNP-ul francez, USB AG-ul elveţian, iar englezii de la Barclays şi HSBC şi-au organizat propriile fonduri de investiţii conform principiilor islamice.
Întrebarea care ne frământă este: Nu este oare posibil să punem capăt lăcomiei omeneşti fără intervenţia divină?
Şcolile islamice au făcut un efort de interpretare (ijtihad) pentru a armoniza sharia cu obiceiurile locale (urf), necesitatea (daruda) şi binele comun (malaha). Extensia Islamului şi diferitele obiceiuri locale au îngreunat această muncă, dar, pe de altă parte, preţul petrolului şi creşterea „tigrilor asiatici“ au obligat la o interpretare pragmatică.
Cu toate acestea, chiar printre musulmani există voci care spun că banca islamică este o amăgire, pentru că Islamul şi banca sunt incompatibile. Această polemică se reflectă în situaţia băncii în diferite ţări: în timp ce în Oman sau Kuweit acest tip de bănci este interzis, sau aproape, în Maroc începe să se dezvolte, iar în alte ţări precum Indonezia sau Malaiezia are o pondere importantă.
În Bangladesh, Grameen Bank, banca de microcreditare, percepe dobândă, cu toate că a fost creată de musulmani. Fondatorul ei, deţinătorul unui Nobel pentru Pace, Mahammas Yunus, consideră că este islamică pentru că nu cere garanţii iar dobânzile sunt mici.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Nu vă mai chinuiţi să reparaţi Wall Street-ul, înlocuiţi-l!

de David Korten
(Articol apărut în Yes! Magazine, primăvara 2009)

Dezbaterea actuală pe teme economice îşi propune să identifice metoda cea mai bună de reanimare a sistemului economic prezent combinând revigorarea Bursei de pe Wall Street cu un pachet de stimuli economici pentru crearea de locuri de muncă. Este o încercare de a readuce la viaţă un sistem economic falimentar sub toate aspectele: economic, social şi ambiental. În loc să sprijinim un sistem care a eşuat, ar trebui să profităm de actuala criză financiară pentru a crea un sistem care să funcţioneze. A încerca să rezolvi criza cu aceleaşi instrumente care au provocat-o este definiţia însăşi a nebuniei.
Ca indivizi, noi, oamenii părem a fi o specie inteligentă. Şi totuşi, la nivel colectiv, comportamentul nostru variază între înţelepciunea suverană şi sinucidere. Actuala nebunie economică este produsul unei iluzii – o credinţă cultivată de ortodoxia economică dominantă că banii înseamnă bogăţie şi că a face bani înseamnă să creezi bogăţie.
Banii sunt doar un element de contabilizare, fără valoare intrinsecă – este lipsit de sens să-i schimbăm cu ceva care are o valoare reală. Specializarea Wall Street constă în a crea bani pentru oamenii bogaţi fără ca aceştia să facă efortul de a produce o valoare reală corespunzătoare. Pretenţiile lor, mari, la bogăţie reală nu se concretizează într-o ofertă mai bogată de bunuri, făcând mai dificilă pentru noi, ceilalţi, satisfacerea nevoilor.
Adevărata bogăţie o formează, în primul rând, lucrurile tangibile care menţin viaţa – alimente, îmbrăcăminte, locuinţă. Bineînţeles, cele mai preţioase forme de bogăţie sunt cele care de fapt nu au preţ: iubirea; un copil sănătos şi fericit; o îndeletnicire care să ofere un sentiment de automulţumire şi de utilitate; apartenenţa la o comunitate puternică şi tolerantă; un mediu înconjurător sănătos şi agreabil; pacea. Sistemul nostru economic prezidat de Wall Street produce cantităţi fantastice de bani şi distruge toate aceste forme, atât de diferite, de bogăţie reală.
Am fost aserviţi de o istorie culturală dominantă, continuu întărită de academicieni, funcţionari guvernamentali şi medii de comunicare corporate, care ne-a făcut să credem că economia noastră funcţiona de minune chiar şi atunci când literalmente ne omora. De câte ori nu am auzit povestea asta:
„Creşterea economică, măsurată în Produsul Intern Brut, creează bogăţia necesară pentru a ne oferi tuturor o abundenţă materială, sporind fericirea omului, punând capăt sărăciei şi însănătoşind mediul înconjurător. Cu cât consumăm mai rapid, cu atât mai rapid creşte economia şi devenim mai bogaţi pe măsură ce apele fluxului ridică toate bărcile“.
Concluzia logică a acestei poveşti este că devenim cu atât mai bogaţi cu cât ne transformăm mai rapid resursele folositoare în gunoi toxic. Singurii beneficiari adevăraţi ai acestei idei vădit stupide sunt cele câteva persoane bogate care culeg fructele financiare ale fiecărei tranzacţii economice – fie că este vorba de o tranzacţie care vindecă o boală sau distruge o pădure tropicală. Este un sistem care zeifică banul şi trivializează bogăţia.
În schimb, economia de pe Strada Mare, Main Street, se compune din întreprinderi locale şi din lucrători care produc bunuri şi servicii reale pentru a satisface nevoile de bogăţie autentică ale comunităţilor din care fac parte. Ea a fost maltratată şi distrusă de intruziunile rapace ale corporaţiilor de pe Wall Street, dar este baza logică pe care trebuie construită o nouă economie a adevăratei bogăţii, cu locuri de muncă şi modalităţi de fabricare curate, cu întreprinderi responsabile orientate înspre comunitate şi cu practici ambientale sănătoase.
Să lăsăm întreprinderile de pe Wall Street şi fantomatica lor maşină de creare a bogăţiei să alunece în prăpastia pe care chiar ele au creat-o. Să dedicăm resursele noastre publice creării şi întăririi instituţiilor financiare şi întreprinderilor de pe Strada Mare menite a crea bogăţie adevărată în serviciul comunităţilor locale.

David Korten a scris acest articol pentru ediţia din primăvara anului 2009 a revistei Yes! Magazine. Ultima carte a lui David Korten este Agenda for a New Economy: From Phantom Wrealth to Real Wealth (Agendă pentru o nouă economie: de la bogăţia fantomatică la bogăţia reală), Berrett-Koehler, 2009. David Korten este de asemenea autorul best-seller-ului internaţional Atunci când transnaţionalele conduc lumea şi al volumului The Great Turning: From Empire to Earth Community (Marea schimbare: de la imperiu la comunitatea locală). Este co-fondator şi preşedinte al consiliului Yes! Magazine şi membru al consiliului organizaţiei Business Alliance for Local Living Economies.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Noi muncim, noi şi gândim (III): Riscurile meseriei

de Alin Voicu

„Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“
(Dan Puric¹)

Economia este în primul rând o disciplină socială, este substratul paradigmei de aplanare a crizei şi relansare economică a Românei modelată după metodologia restructurării firmelor insolvabile². Concepţia conform căreia „ştiinţa” economică are un model ideal, aplicabil oriunde şi oricând, şi în care singurele diferenţe ar fi legate de condiţiile iniţiale trebuie urgent abandonată. Unele modele, precum cel capitalist, sunt larg aplicabile în condiţiile industriei urbane, agentul specific fiind orăşeanul; altele, precum cel feudal, descriu mai clar un mediu economic predominant agrar, agentul specific fiind săteanul. Modelele economice au rost, în măsura în care pot fi formalizate, doar în contexte specifice. Pledăm aşadar pentru dezvoltarea unui model economic românesc, considerând că „fiecare popor are un mod propriu de a vedea lumea“³, bineînţeles, un model elaborat în lumina avansurilor ştiinţelor economice de pretutindeni.

Atât pentru ieşirea din criza economică actuală cât şi pentru dezvoltarea ulterioară a Românei trebuie înţeles procesul economic viu şi particular al ţării şi renunţat la modele generale create în contexte diferite şi prezentând concluzii la pachet, inaplicabile la noi. Se prea poate, în ciuda modelelor la modă, ca România să înflorească şi să progreseze prin agricultură şi prin anumite industrii pe care trebuie să le perfecţioneze continuu. Cheia de boltă a unui asemenea proiect este susţinerea prin toate mijloacele a economiei „la firul ierbii“, a economiei civice, morale, în folosul românului ca persoană şi nu ca „resursă umană“.

Riscul întârzierilor sau al soluţiilor greşite este enorm: nemulţumirea şi sărăcirea oamenilor, slăbirea politică şi strategică a ţării, umilinţele la care sunt supuşi cei mai vulnerabili membri ai societăţii, furtul generaţional prin împrumuturi uriaşe făcute astăzi pe care le vor plăti nepoţii şi strănepoţii sau prăbuşirea nu numai a guvernului ci şi a statului român.

Ce? Scopul declarat al oricărui individ, grup sau for în contextul acesta este protejarea şi propăşirea Românei şi a românilor ca forţă economică, politică, intelectuală şi morală.

În termeni economici, aceasta înseamnă eliminarea deficitelor bugetare în mod organic şi nu prin inflaţie; dirijarea dezvoltării economice durabile atât prin capital (agricultură, bănci şi industrii prioritare) cât şi prin muncă (nivelul salariilor); restrângerea şi chiar stingerea datoriilor statului (echilibrarea bugetului); şi orice alte măsuri specifice care s-ar dovedi benefice pentru România. Bineînţeles, acest proiect va eşua dacă nu este întărit simultan spiritul românului ca român, dacă nu este depăşit defetismul lui „la noi nu se poate“ şi eliminat Weltanschauung-ul complexat reflectat în „prostia omenească“ a drobului de sare.

Succesul pe termen scurt şi mediu va fi definit prin gradul în care guvernul din România, la 1 ianuarie 2012, de exemplu, va fi:

– reorientat bazele economiei către capitalul autohton controlat nemijlocit de cei care produc;

– echilibrat bugetul ţării astfel încât deficitul pe 2011 să fie de 0 lei;

– facilitat creşterea economică a Românei cu peste 1% pe anul 2011.

Succesul pe termen lung e mult mai greu de obţinut şi, privit din perspectiva zilei de azi, prezintă multe caracteristici mai degrabă... calitative. Eforturile zilei de azi trebuie concentrate spre crearea unor baze solide pe care axcesta să se aşeze. Practic, este vorba de crearea unui pachet legislativ şi de stimularea financiară⁴ a formelor de afaceri asociative, a IMM-urilor, de plata serviciilor publice după rezultate, adică de o economie civică.

Când? Timpul nu prea mai are răbdare. Lucrurile trebuie pornite cât mai repede. Jocurile politice posibile până acum un an nu mai sunt acum posibile. Dacă până acum problemele erau pasate, pentru a deveni problemele altcuiva, şi dacă, de asemenea, orice problemă politică se putea rezolva prin alocarea de bani de la buget, de acum înainte aceste pârghii nu mai sunt disponibile. Riscurile întârzierilor se întind de la creşterea îndatorării şi sărăcirea Românei până la posibile tulburări sociale. O guvernare responsabilă va încerca din răsputeri să evite aceste riscuri.

Cine? Oricine îşi va asuma atingerea obiectivelor de mai sus îşi va asuma în mod necesar şi mari riscuri. Persoana care se va încumeta la aceasta va fi una plină de curaj, cu un adânc simţ al datoriei, văzându-se pe sine mai degrabă ca un slujitor decât ca un stăpân, şi cu o stăpânire de sine exemplară – înţelept ca şerpii şi curat ca porumbeii. Într-un cuvânt, un lider, nu un năimit care se eschivează la primele semne ale dificultăţilor pentru că, îşi zice, „la urma urmei, nu e treaba mea“ sau „ce pot face eu singur?“. O persoană care are la inimă cuvintele lui Nicolae Velimirovici, sfânt al secolului XX cu adâncă înţelegere a fenomenelor sociale contemporane, văzute chiar şi printre zăbrelele celulelor de la Dachau:

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort. Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie⁵.

Există un motiv pentru care măsurile de control, stopare, şi inversare a crizei economice din Româna nu au fost luate. El este foarte real şi important pentru actorii implicaţi. Anume, într-o societate extrem de politizată şi mediatizată precum cea de azi, carierele celor care s-ar apuca serios de treabă ar putea avea de suferit. Deciziile dificile şi măsurile drastice care trebuie luate şi implementate în economie vor fi cu siguranţă nepopulare – cel puţin la început.

Rezistenţa este probabilă mai ales la nivel politic, intern şi extern, mediatic şi corporat, în special din partea companiilor care îşi văd atinse interesele. Prin introducerea, de exemplu, a sistemului progresiv de impozitare a veniturilor, însoţită de definirea unui „venit pentru un trai decent“⁶ deductibil, sau a unor taxe asupra băncilor şi expatrierii capitalului, presiunile la care această persoana şi echipa ei ar fi supuse ar fi enorme. Cariera i-ar putea fi compromisă; înjurăturile vor fi zilnice; iar mulţumirile şi recunoştinţa vor veni peste ani şi ani... dacă vor veni. Dacă eforturile iniţiale se vor focaliza pe reformarea serviciilor guvernamentale în direcţia Societăţii Puternice a lui David Cameron şi Phillip Blond⁷, va întâlni nenumărate obstacole şi va trebui să fie pregătită pentru o luptă „la baionetă“. Li s-a întâmplat deja celor doi englezi – se va întâmpla cu siguranţă şi la noi⁸.

Şi nu numai atât – în măsura în care România va descoperi că nu a fost şi nu este o ţară de mâna a doua în Europa şi în lume, că nu trebuie să se ploconească sau să accepte monitorizări şi supravegheri umilitoare şi/sau infantile din partea nimănui, că are o poziţie strategică, că este un stat important din punct de vedere economic, politic şi militar, asalturile se vor înteţi. Daca liderul va înţelege, în plus, că are nevoie de spaţiu de manevră, de „loc de întors“ din punct de vedere monetar şi fiscal şi că asta înseamnă amânarea sau chiar renunţarea la ideea adoptării monedei euro, atunci va trebui sa facă faţă şi presiunilor UE.

Un astfel de lider va trebui să obţină, pe cât posibil, sprijin la toate nivelele societăţii româneşti, de la proverbialul om de pe stradă până la funcţionarii publici, partide, BNR etc. Va fi necesară pentru aceasta demararea unei campanii publicitare susţinute pentru a întări conştiinţa publică a românilor. Lipsa consensului la nivel politic va trebui să nu-l descurajeze şi cu atât mai puţin să-l descumpănească. Va trebui să stabilească, în urma unei aprofundate analize critice, indicii cantitativi şi calitativi ai redresării şi să-i pună în faţa românilor şi a străinilor. Va trebui să prezinte public în fiecare lună starea lucrurilor şi evoluţia spre redresare. Şi va mai trebui să prezinte anual câte un raport sintetic asupra mersului redresării.

Deci: Asumarea unui rol care pe zi ce trece se apropie de calificativul de „istoric“ cere mult discernământ. Lucrurile se vor complica mult dincolo de aşteptări şi de aceea un lider va trebui să planifice şi să prevadă. Ghidat de scopul menţionat al unei economii româneşti şi a unei Societăţi Puternice (Big Society), a unei societăţi de oameni, nu de idei de oameni⁹, de Români care dăinuiesc, nu numai rezistă sau îndură¹⁰, el nu va da greş; încercând numai să dreagă lucrurile va eşua lamentabil.

NOTE
¹ Dan Puric, „Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“ 21 iulie 2010, http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/va-doresc-sa-fiti-oameni-nu-caramizi, preluat de ziuaonline.ro, 22 iulie 2010.
² Prezentată şi exemplificată în Alin Voicu, „Noi muncim, noi şi gândim“ I şi II, 11 iunie şi 5 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/noi-muncim-noi-si-gandim.html, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/noi-muncim-noi-si-gandim-ii.html.
³ Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, p. 91.
⁴ David Cameron, primul ministru al Marii Britanii, menţionează, de exemplu, că „guvernul are un rol crucial în construirea punţilor [între diverse organizaţii şi capital – n.n.] şi de fapt, pe un plan mai larg, în conectarea capitalului privat cu investiţiile în proiecte sociale“ în discursul său despre Societatea Puternică, Liverpool, 19 iulie 2010, tradus de Alexandru Ciolan pe blogul A Treia Forţă, 23 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/societatea-puternica.html.
⁵ Citat de Ilie Catrinoiu în „Perimetrul sinuciderii“, 15 iulie 2010, http://culianu.wordpress.com/2010/07/15/perimetrul-sinuciderii/.
⁶ Tranziţia de la cota unică la un model de impozitare progresiv va trebui să prezinte obligatoriu deductibilităţi generoase de tipul venitului pentru un trai decent (living wage) şi nu un salariu minim sau mediu pe economie. Exemple pot fi găsite de la Londra până la San Francisco. John Medaille sugerează următoarele criterii pentru estimarea unui asemenea venit decent: “What the just wage really supplies is a standard of judgment We can say that the just wage is fulfilled under the following four conditions:
– One, that working families, as a rule, appear to live at the level of dignity appropriate for that society;
– two, that they can do so without putting wives and children to work;
– three, that they have some security against periods of enforced unemployment, such as sickness, layoffs, and old age; and,
– four, that these conditions are accomplished without undue reliance on welfare payments and usury.
While it may be difficult to give precision to any of these factors, it is certainly possible to make reasonable judgments and set reasonable standards. Moreover, from the standpoint of an economy as a whole, it is fairly easy to determine, with scientific precision, whether wage levels are just. One needs merely to note how much the economy is dependent on non-economic distributions to achieve equilibrium. Charity, welfare, and usury measure the precise distance between the prevailing wage rate and the just wage.” (“The Economics of Distributism III: Equity and Equilibrium”, http://www.frontporchrepublic.com/2009/05/the-economics-of-distributism-iii-equity-and-equilibrium/).
⁷ David W. Cooney, “A Potential Step în the Right Direction”, The Distributist Review, 21 iulie 2010, citat pe A Treia Forta, „În directia cea bună“, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/in-directia-cea-buna.html, 23 iulie 2010, în traducerea lui Ovidiu Hurduzeu.
⁸ David W. Cooney, ibid.: „Iniţiativa domnului Cameron, numită Societatea Puternică, vrea să smulgă din mâinile Parlamentului responsabilităţile şi puterea de decizie pe care acesta şi le-a însuşit şi să le transfere în plan local. Evident, iniţiativa a fost deja aspru criticată de către grupurile de interese legate de guvernul central [subl. n.], dar ea are potenţialul de a genera acea schimbare filozofică pe care oameni precum Chesterton şi Belloc o considerau necesară dacă distributismul voia să aibă o şansă pentru a fi transpus în practică“.
⁹ Dan Puric, ibid.
¹⁰ Constantin Noica, citat în Dan Puric, ibid.

O pledoarie pentru competenţă, distributism şi economie civică

de Ovidiu Hurduzeu

România de astăzi se confruntă cu un mare pericol: starea de zgomot şi insignifianţa. Orice discuţie serioasă despre grava criză economică şi socială este trecută în derizoriu. Hărmălaia creată de incompetenţi, corupţi şi pescuitori în ape tulburi acoperă orice voce demnă de luat în seamă. Se propun schimbări care nu vor schimba nimic, se iau măsuri „anti-criză“ care vor îngenunchea definitiv poporul român. Se dă o luptă crâncenă pentru a înmormânta economia României şi a-i salva pe cei care ne-au adus la ruină. Chiar dacă ştim câte parale fac (şi la propriu, şi la figurat) politicienii noştri, mulţi dintre noi încă mai caută „mântuirea” tot în sfera politicului expirat – ca şi când aceiaşi incompetenţi, corupţi şi delatori ar putea deveni peste noapte salvatorii naţiei. Oamenilor li s-a inoculat ideea că nu există soluţii la actuala criză şi nici persoane capabile să schimbe în bine actuala stare de fapt.

Observatorii lucizi ai realităţilor româneşti vor şti să asculte însă puţinele voci care propun o regândire radicală a căilor actuale de dezvoltare (de fapt, de falimentare) a României. O astfel de voce este cea a lui Călin Georgescu, directorul executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă. În ultimul timp, a fost vehiculată posibilitatea unui guvern de tehnocraţi în care Călin Georgescu ar deţine funcţia de prim-ministru. Ar fi fost normal ca analiştii şi intelectualii mediatici să comenteze „varianta Călin Georgescu“. Din păcate, în climatul de impostură generalizată din viaţa politică românească, puţini sunt cei care au interes sau capacitatea să analizeze idei novatoare, să separe ceea ce este important de ceea ce este minor sau în afara chestiunii.

Analizând luările de poziţie ale expertului în dezvoltare durabilă, am fost plăcut surprins să descopăr o agendă socială şi economică mult mai cuprinzătoare şi mai transformatoare decât bănuieşte majoritatea. Călin Georgescu nu mai peticeşte sacul, ci „lansează la apă“ un nou model de redresare morală, socială şi economică a ţării. Îl numeşte „economie civică”: „nu vorbesc de cârpirea sistemului existent, ci de-o schimbare de macaz, în sensul trecerii la un nou model de dezvoltare: mă gândesc la un model de economie civică în care să fie implicaţi cât mai mulţi întreprinzători”¹.

Este vorba de un model economic de dezvoltare care combină în chip organic principiile distributismului cu cele ale sustenabilităţii economice. Demne de remarcat sunt propunerile distributiste, care urmăresc „sprijinirea formulelor asociative «la firul ierbii» pentru crearea de locuri de muncă stabile și bine remunerate și îmbunătățirea calității vieții”², precum şi cele care susţin „o economie civică bazată pe o dispersie largă a proprietății productive și pe formarea capitalului de mică anvergură dar pe scară largă, atât în orașe cât și în satele românești”³. Sunt idei care merg în direcţia gândirii economice reprezentate de importante personalităţi contemporane precum economistul italian Stefano Zamagni, cel care a elaborat în mare parte secţiunea economică a enciclicei Caritas in Veritate şi Phillip Blond, regele filozof al conservatorilor britanici. Dar, mai ales, economia civică propusă de Călin Georgescu reînnoadă tradiţia economică românească. Rădăcinile ei se regăsesc în sistemul economic cooperatist, care a funcţionat pe scarp largă în România între 1864-1947, şi în modelul distributist al lui Ion Mihalache şi Virgil Madgearu. Nu ne aflăm în faţa unui nou experiment şi a unei alte „revoluţii”. Economia civică nu face decât să restaureze, să reînsufleţească şi să adapteze creator, la condiţiile secolului al XXI-lea, multe dintre fundamentele sistemului economic al României dinainte de comunism.

Pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, ni se propune un model economic care ţine cont de specificul realităţilor româneşti. Un model menit:

1) să întărească efectiv clasa de mijloc numită, pe drept cuvânt, „coloana vertebrală a unei democrații stabile”;

2) să apere micul producător agricol: „nu prin lichidarea sau subminarea micii proprietăţi rurale vom putea ieşi la liman, ci, dimpotrivă, prin consolidarea regimului proprietăţii, prin modernizarea şi diversificarea producţiei agricole, prin dezvoltarea de noi îndeletniciri eco-eficiente, aducătoare de venit şi prin încurajarea unor forme flexibile şi acceptabile de asociere”⁴;

3) să deconcentreze şi relocalizeze activităţile productive şi serviciile la sate şi în micile orăşele prin „stimularea dezvoltării micilor întreprinderi în mediul rural, unde investiţiile în mijloacele fixe sunt mult mai modeste“, iar costurile economice, ecologice şi culturale asociate congestiei urbane sunt reduse;

4) să restaureze o relaţie adecvată între dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului.

Modelul distributist ale economiei civice este bazat pe principiul cooperării. Spre deosebire de oamenii politici ai zilei, Călin Georgescu propune un adevărat pact al înţelegerii mutuale şi al eticii sociale, cooperarea urmând să devină modus operandi, nu numai al economiei, ci şi al întregii societăţi româneşti: „trebuie vorbit numai în termeni de construcţie. Pentru mine gâlceava, retorica goală nu au ce căuta în spaţiul public. Să nu mai avem frustrări de recuperat sau poliţe de plătit”⁵. „Avem, într-adevăr, nevoie de o nouă solidaritate, dar solidaritatea nu se clădește la ordin ci din convingerea că soluțiile propuse sunt bune pentru țară și pentru oamenii ei”⁶.

Ar trebui să reflectăm asupra termenilor „cooperare” şi „solidaritate”. Mulţi dintre noi am uitat ce înseamnă „acţiune comună” şi „bine comun”. Comunismul ne obliga să întreprindem „acţiuni colective” în care ne pierdeam identitatea, ne „masificam”; odată cu pierderea identităţii, ni se atrofia şi simţul răspunderii personale. „Capitalismul sălbatic“ nu ne-a făcut cu nimic mai responsabili şi mai solidari. Dimpotrivă. A exacerbat înstrăinarea şi interesul egoist. A torpilat obştescul. Iată de ce este nevoie să reconfigurăm paradigma economică şi socială aşa încât competitivitatea, dezvoltarea durabilă şi arhitectura morală să se întrepătrundă. În elaborarea strategiilor de dezvoltare pe termen lung şi mediu, ţările avansate din Uniunea Europeană nu mai separă politica economică (politicile privitoare la competitivitate, crearea locurilor de muncă etc.) de obiectivele sociale. În modelul de „economie civică” promovat de Călin Georgescu, obiectul întrepătrunderii factorilor economici şi a celor sociali nu se face însă prin privilegierea statului dădacă şi prin redistribuirea egalitaristă de tip socialist, ci prin răspândirea largă a unor forme de proprietate productivă cum ar fi pământul, uneltele, resursele de educaţie şi capitalul ieftin. În societatea modernă, competenţa este şi ea proprietate productivă, poate cea mai de preţ. „Reprofesionalizarea României“, un concept lansat de Călin Georgescu cu câţiva ani în urmă, nu înseamnă altceva decât răspândirea largă a competenţelor. Nu putem avea oameni competenţi în toate domeniile dacă nu investim în educaţie şi în formarea profesională, în cercetare şi ştiinţă. „Investiţia în oameni“ rămâne însă doar o vorbă în vânt dacă nu-i oferim un suport economic şi social solid, dacă nu creăm o economie sustenabilă bazată pe o veritabilă extindere a proprietăţii şi puterii către milioane de oameni.

Economia civică nu poate fi impusă „de sus“, precum modelul neoliberal al „băieţilor de la Chicago“ sau politicile etatiste de sorginte socialistă. Sub radar, fără să se ceară voie de la Bucureşti sau Bruxelles, modelul distributist al economiei civice a început deja să prindă contur. (În acest sens, ziuaonline.ro ne-a oferit exemple semnificative din întreaga ţară.)

Românii încep să se trezească; se constată deja o restaurare a conştiinţei reciprocităţii, o trezire a imboldului asociativ şi a spiritului de cooperare. Din ce în ce mai multă lume îşi dă seama că fără cooperare şi dăruire nu pot renaşte comunităţile, nu se poate promova crearea bogăţiei şi a autonomiei economice.

Sunt convins că modelul distributist al economiei civice va duce în final la Renaşterea României. Economia civică nu poate exista însă în afara „economiei dăruirii“ propovăduite de Biserica lui Hristos. Oricine va face economie la credinţă, la dragoste şi dăruire creştinească va continua să funcţioneze după regulile vechiului model, va rămâne sclav pe plantaţie. În ultimă instanţă, poporul, nicidecum fondurile speculative, băncile sau transnaţionalele decide soarta României. Cum vom şti să mânuim mistria, aşa ne vom zidi casa.

NOTE

¹ Interviu, Formula As, nr 919, 04.06.2010.

² Discurs cu ocazia lansării volumului România post-criză. Reprofesionalizarea Romaniei III, Academia Română, 25 mai 2010.

³ Idem.

⁴ Călin Georgescu, „Trezirea la realitate“ în România post-criză. Reporfesionalizarea Romaniei III. Raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID), Bucureşti, mai 2010, p. 15.

⁵ Interviu, Financiarul, 15 iunie 2010.

⁶ Discurs cu ocazia lansării volumului România post-criză. Reprofesionalizarea României III, Academia Română, 25 mai 2010.

Alternative: Mâncare gătită cu dragoste

de Emilie Veillon



„Primul fel va fi servit la ora 20. Mulţumim că aduceţi vinul.“ Acest mesaj, trimis de Simon şi Uyen celor 27 de invitaţi ai lor, într-o vineri de decembrie, pare a fi ultima recomandare pentru o seară petrecută între prieteni. Cu excepţia faptului că adresa apartamentului nu trebuie în nici un caz comunicată. Un cuvânt de ordine esenţial, căci este adresat unor necunoscuţi care şi-au rezervat locurile prin e-mail şi se angajează să plătească în medie 34 de euro la sfârşitul cinei.

De vreo două luni, acest cuplu de tineri londonezi îşi transformă duplexul în restaurant. Proprietară a unui butic, Uyen se ocupă de decorare. Simon, informatician, se ocupă de bucătărie. Compus din opt feluri, meniul este scris cu cretă pe tabla din sufragerie şi afişat pe blogul care anunţă această reuniune de gurmanzi. Rezervările se fac din vreme, iar puţinii fericiţi sosesc la secundă. În holul neîncăpător se schimbă zâmbete şi priviri de cunoscători mulţumiţi în faţa tablei care prezintă repartizarea convivilor la cele trei mese. Discuţiile se înfiripă în timp ce un piure de sfeclă cu corindru este servit pe post de antreu. Tineti între 20 şi 40 de ani, invitaţii se definesc drept epicureeni în căutare de noi experienţe culinare şi sociale. Australiana însoţită de un coleg este fascinată de această nouă formulă de restaurant, citeşte săptămânal blogurile celor două duzini de adrese din Londra care prezintă modul de preparare, succesiunea platourilor şi ambianţa serii, dacă este nevoie însoţită cu fotografii, astfel încât să-ţi lase gura apă. În Marea Britanie nu este nevoie de licenţă, cu condiţia ca în asemenea locuri să nu se vândă alcool.

Oricine poate deveni, pentru o seară, mare bucătar, ceea ce explică succesul fulgerător al dineurilor cu invitaţi necunoscuţi. Comentate de presă şi de ghidurile urbane, ele fac parte integrantă din peisajul culinar londonez. Ideea a fost lansată în ianuarie 2009 de o oarecare Miss Marmite, care îşi ascunde identitatea. Divorţată şi mamă a unei adolescente, vegetariană şi blogheriţă asiduă, ea şi-a transformat sufrageria în sală de primire săptămânală: The Underground Restaurant. „Am vrut să creez un loc alternativ, mai ieftin decât restaurantele, care propune mâncăruri sănătoase pregătite cu dragoste, în casă, de o gospodină“. A pus atât de mult suflet, încât aceasta a devenit între timp principala ei activitate. Are mulţi fani. Între felul principal şi desert, invitaţii merg să-i viziteze bucătăria în stil rustic şi îi ascultă poveştile hazlii despre viaţă, bărbaţi, fiica ei şi... aragaz.

Fragmente dintr-un articolul publicat în „Courrier international“

Traducere de Alexandru Ciolan