Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

sâmbătă, 6 februarie 2010

Întrebări şi răspunsuri distributiste

de Virgil Nemoianu

În materie de economie sunt un spectator în tribună. Observ, mă interesez cât de cât, aplaud sau fluier, dar n-am nici urmă de pretenţie de a fi un participant activ. Îmi permit să spun câteva cuvinte despre volumul de faţă (Eds. John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă. Economia libertăţii. Renaşterea României profunde, Bucureşti, Logos, 2009, 351 pp.), dar căutând să ating doar tangenţial economicul şi încercând să comentez, oarecum timid, orizonturile sau cadrele socio-filozofice implicate în discuţie. Să începem.

„Distributismul“ nu e o noutate. Numele şi începutul mişcării datează cam din perioada din jurul primului război mondial, când în Anglia proeminenţii literaţi Hilaire Belloc şi Gilbert Keith Chesterton, înconjuraţi de un număr de colegi şi de admiratori, au lansat nişte reviste şi în fond o întreagă mişcare potrivnică atât comunismului (sau variatelor socialisme ale vremii) cât şi magnaţilor capitalişti. Idealul lor era o societate a micilor proprietari independenţi, aşezaţi pe propriile picioare şi feriţi de presiunile centralizatoare sau de exploatările (eficiente sau ba ale) marilor concerne. Preferinţa lor pentru agricultură împotriva industriei sau a comerţului era de asemeni evidentă. Mişcarea nu s-a dovedit puternică şi cu atât mai puţin victorioasă. După 1930 a cam dispărut de pe harta electorală.

Pe de alta parte, ideea în sine (adică o soluţie socioeconomică „terţă“, la egală distanţă de sociocomunism şi de capitalismul liberal) a continuat să preocupe multă lume şi a tot revenit în forme dintre cele mai felurite, dar toate înrudite cumva cu „distributismul“. Astfel mişcarea „creditului social“ formulată iniţial de maiorul Douglas şi îmbrăţişată de un număr de oameni de cultură (nu în ultimul rând Ezra Pound) a exercitat influenţă în Canada (mai ales în provinciile de Vest ale acestei ţări) şi în Noua Zeelandă între cele două războaie mondiale. În Austria anilor ’30 (sub cancelarii Schuschnigg şi Dollfuss – adesea etichetaţi drept „austro-fascişti“, dar pe nedrept după mine şi după realitatea istorică) s-au experimentat anume formule distributiste. Imposibil în schimb de a fi calificaţi ca oameni de dreapta, economistul elvetian de prim rang Wilhelm Ropke şi discipolul sau Ludwig Erhard (ministru al economiei la începuturile Germaniei Federale, apoi o vreme chiar cancelar al acesteia) au injectat o doză semnificativă de distributism în teoriile şi în practica lor economică.

Mai mult, net la stânga, întâlnim experimentele „cooperatiste“ din întreaga lume occidentală (şi sudamericană, de altfel) sau cele cu industrii ale căror proprietari erau (sunt încă) salariaţii înşişi. Vreau să spun că distributismul acesta şi rubedeniile sale nu pot fi pur şi simplu atribuite ideologic nici unei aripi politice, nici celeilalte: el se întâlneşte ca instrument sau ca soluţie pe întreg spectrul politic, e de fapt independent de acesta.

Să adăugăm totuşi că, dacă nu explicit, măcar implicit acest distributism şi-a găsit mare sprijin, chiar surse, în epocalele enciclice Rerum Novarum (1891, Leon XIII) şi Quadragesimo Anno (1931, Pius XI) continuate, amendate şi rafinate de luările de poziţie ale unor Ioan Paul II şi Benedict XVI, pontifi cu vederi înclinate (contrar eronatelor opinii ale multor observatori) mai curând spre stânga moderată decât spre dreapta. De altfel şi cei care se adâncesc în studiul opiniilor economice ale gânditorilor ortodocşii vor găsi (mă refer specific la Serghei Bulgakov) formulări destul de asemănătoare şi oricum nu străine de distributism sau potrivnice acestuia.
Acum, după „criza“ economică din 2008-2009 (ale cărei cauze eu le găsesc în cu totul altă parte decât cei mai mulţi observatori, dar nu e aici locul potrivit pentru a discuta tema) dubiile privind capitalismul liberal-democratic au fost exprimate energic de mulţi. De pildă, preşedintele francez Nicolas Sarkozy lansa părerea că trebuie să fie „regândit“ capitalismul. Mai mult, unii s-au grăbit chiar să scoată de la naftalină marxismul şi socialismul, idee grotescă, dar „pe sub mână“ pusă în aplicare chiar şi în Statele Unite, ca să nu mai vorbim de Europa Unită. Acestea, în pofida preferinţelor bunului simt al electoratului majoritar.

În aceste împrejurări nu poate fi lucru de mirare că şi distributismul a cunoscut o anume recrudescenţă. Cartea de faţă e numai un mic simptom între altele, mai multe şi mai semnificative.

Este vorba de o carte solidă, vrednică de lectură şi reflecţie. Antologia cuprinde fragmente din autori de prestigiu internaţional. Ea începe cu o secţiune conţinând opinii din Belloc şi Chesterton, un eseu de John Médaille de la Universitatea catolică din Dallas şi altele. Continuă cu diferite secţiuni.

Să adaug îndată ca titlul cărţii e niţel amăgitor. Se vorbeşte despre România şi despre situaţia românească relativ puţin şi mai curând la treacăt. Autorii români sunt trei la număr. Unul din ei (A. Ciolan) dă un rezumat corect şi laudativ al „distributismului“, l-am putea numi un soi de articol de enciclopedie. Altul, Mircea Platon, scrie cu remarcabilă erudiţie şi acribie despre situaţia doctrinelor şi practicilor din secolul 18 francez (mercantilismul, fiziocraţia în cele două faze succesive, dar nu consecvente, ale sale) dar tocmai când lucrurile ar putea deveni extrem de interesante (adică atunci când aşteptăm răspunsul la întrebarea: cum a fost cu Revoluţia Franceză? Ce au luat participanţii şi noii conducători de la teoriile mai vechi şi ce au adus ei nou? Care forţe sociale au beneficiat şi cum anume?) abandonează naraţiunea şi sare cam brusc la referinţe româneşti. Eu unul n-am prea putut observa continuitatea. În fine, Ovidiu Hurduzeu, unul din co-editori, în afară de utilul interviu luat co-editorului său, are în eseul de concluzie cuvinte de încurajare, să zicem aşa, care mi s-au părut a fi mai mult sentimente şi eventual bune intenţii decât argumentări şi teoretizări. Ce-i drept, Hurduzeu se referă din plin la situaţia românească, dar fundamentele factuale ale textului său nu mi se par suficient de solide.

Pe de altă parte, nu se poate nega că volumul este plin de materiale interesante şi că autorii grupaţi sunt, cum spuneam, de bună valoare internaţională. Îi remarc printre ei pe Phillip Blond, Stefano Zamagni şi Allan Carlson.

Phillip Blond este un tânăr (uşor trecut de 40 de ani) teolog anglican, funcţionând la universitatea (provincială) Cumbria. Până acum 2-3 ani era prea puţin cunoscut. Un număr de articole în presa de mare circulaţie l-au „lansat“. Ca teolog era cumva înscris în mişcarea „post-secularistă“ (nu departe de Marion, Derrida din faza să finală sau Levinas). Acum este în cercul consilierilor lui David Cameron (tot tânăr, dar liderul partidului conservator şi, dacă ne luăm după sondaje şi după specialişti, probabil noul prim-ministru al Angliei după alegerile care vor avea loc cel mai târziu în mai). Cameron, agreabil publicului dar fără o doctrină clară, a găsit ca părerile „neobişnuite“ ale lui Phillip Blond merită să fie adoptate, întrucât nu constituie o simplă revenire la capitalismul individualist pur şi dur al doamnei Margaret Thatcher, dar ştie totodată să se distanţeze şi de socialismul greoi al actualului prim-ministru laburist Gordon Brown. Căldura teoriilor lui Blond, care îndeamnă spre descentralizare, spre consolidarea micilor comunităţi şi întreprinderi, spre încurajarea „structurilor intermediare“, „mijlocitoare“, spre „împroprietărirea“ proletarilor au stârnit interesul şi aprobarea multora, fie ei oameni simpli sau intelectuali cu anume pretenţii. (În volumul de faţă este prezent cu doua texte.) (Hai să mai adaug pentru amatorii de senzaţional că Blond este frate vitreg cu actorul Daniel Craig, celebru ca interpretul cel mai recent al spionului şi aventurierului James Bond pe ecranele cinematografice.)

Stefano Zamagni este un economist de calibru greu, profesor la universitatea din Bologna, consilier papal, autor de lucrări de referinţă traduse în multe limbi. Studiul publicat în volumul de faţă nu dă decât o idee aproximativă de amploarea operei sale, dar analizează pertinent raportul dintre piaţă şi metodologia cooperatistă.

Allan Carlson (pe care întâmplarea face că l-am cunoscut încă de acum vreo 30 de ani, când era un „începător“) este un convins agrarian. În eseul din carte se referă de multe ori la marele Wendell Berry, poet şi eseist american de primă mână, elocvent reprezentant al teoriei micii proprietăţi fermiere şi în fond continuator al agrarienilor sudişti din anii ’20-’30 care aveau să se afirme apoi mai ales ca literaţi în avanscena vieţii intelectuale americane. În mod ingenios, Carlson speculează că tocmai ecologismul „la modă“ este cel care va constitui baza revenirii la modul fermei mijlocii şi mici. Autorul se arată mai cu seamă advers (la fel ca şi mulţi alţi americani, dincolo de opţiunile lor politic-ideologice) faţă de „agribusiness“, adică marile concerne care tehnicizează agricultura şi creşterea animalelor, folosesc din plin chimicalele şi reduc legătura fermierului cu solul (sau cu natura în genere).

Alte contribuţii sunt şi ele merituoase. Unul din autori vorbeşte despre modul regretabil în care mişcările agrarian-cooperatiste din Europa dintre cele două războaie au fost eliminate de valul comunist după 1945 (linia
Mihalache/Maniu/Madgearu este şi ea pomenită aici). Se dau de mai multe ori ca exemple pozitive organizările socioeconomice din zona italiană Emilia-Romagna (în treacăt fie spus, această provincie face parte din „centura roşie“ a Italiei, unde partidele de stânga au un rol electoral prevalent de regulă) sau din provincia bască a Spaniei Mondragon. Rolul sociopolitic stabilizator al micii proprietăţi este şi el subliniat de câţiva din colaboratorii la volum, nu mai puţin decât imperfecţiunile cele mai limpezi ale capitalismului în pieţe dezordonate sau nereglementate. Bine închegat şi elocvent este eseul lui John Médaille care scoate în evidenţă virtuţile economice, ca şi pe cele morale ale unui distributism inteligent şi modernizat.

Ce concluzii putem trage? Nu încape îndoială ca în sine distributismul e un lucru simpatic, că pare echitabil social şi etic, că e pe aceeaşi lungime de undă cu doleanţele multora (fie ei tradiţionalişti, fie ei ecologişti, fie ei adversari ai unui individualism dezlănţuit sau ai inegalităţilor prea flagrante). El pare să pună la dispoziţie un sănătos echilibru între individ şi comunitate, între propăşire şi tradiţie.

Întrebarea care se pune însă este dacă nu cumva avem de-a face cu un soi de utopism nostalgic? Implicit: poate distributismul acesta funcţiona pe scară mai întinsă în condiţiile unei globalizări care se extinde, pare-se, inexorabil, fie că ne place, fie că nu? Poate satisface complicaţiile tehnologice care ne asigură stabilitatea, progresul şi bunăstarea? Liberalismul capitalist, de la Adam Smith încoace, a adus multe binefaceri omenirii, poate în primul rând ridicarea generală a nivelului de trai şi opţiunile înmulţite ale persoanei umane. Are, fireşte, insuficienţe şi imperfecţiuni care sunt aspru criticate din toate direcţiile. Dar oare până în măsura în care putem fi convinşi să renunţăm la această modalitate de organizare a oamenilor şi a societăţii?

O problemă oarecum delicată, dar nu lipsită de ponderea ei ar mai fi şi următoarea: care sunt implicaţiile politice? Ne putem imagina un sistem distributist „natural“, fără presiuni şi supravegheri statale? Nu cumva riscăm să pierdem tocmai libertatea şi descentralizarea la care aspirăm optând pentru distributism? Simetric, se poate „răspunde“: bine, bine, dar prin ce ar fi un astfel de şir de împrejurări (chiar dacă are loc) mai supărător decât o „alianţă“ între puterea centrală şi marile concerne „îngheţate“ în poziţiile lor dominatoare garantate, adevărate braţe, continuări şi executante ale guvernanţilor? Nu cumva s-a şi apropiat Occidentul de o astfel de situaţie? Nu ştiu răspunsul la aceste întrebări, dar ele mi se par legitime şi vrednice de îngrijorare.

Repet deci, aşa cum spuneam din capul locului, nu am competenţa de a propune răspunsuri categorice într-o direcţie sau alta. Prefer să mă întorc la experienţe personale, chiar dacă acestea sunt limitate şi subiective. Astfel, când aterizam în America de la finele anilor ‘60 întâlneam în jurul meu o societate foarte prosperă şi majoritar mulţumită de sine. Aceasta, fireşte, din motive multiple. Unul din cele mai importante dintre aceste motive era tocmai un anume echilibru între marea producţie şi micile întreprinderi şi iniţiative. În America acestea erau numite pe scurt (formularea se menţine şi astăzi) „Wall Street“ şi „Main Street“. Fiecare din aceste sectoare aducea un aport specific şi se dovedea folositor cetăţeanului de rând.
De acord, între timp, în cei 30-40 de ani care s-au scurs, lucrurile s-au schimbat în bună măsură. Accentul pe marea producţie, pe reţelele tot mai extinse şi mai acaparatoare, pe o anume indiferenţă faţă de omul de rând au câştigat teren. Asta chiar şi în condiţiile în care opinia generală, unanimă aproape, a economiştilor, a observatorilor calificaţi, este că de pildă motorul pentru sporirea locurilor de muncă se găseşte în continuare şi în mod decisiv tocmai în sectorul producătorilor mici şi mijlocii. Politica ultimilor ani însă (promovata de partidul democrat şi, din păcate, şi de cel republican) împinge spre un soi de alianţă între puterile centralizate ale statului şi marile firme globalizante. Aici găsesc eu motive de serioasă anxietate.

Aş spune aşa. Fie şi numai sub formă de compensare echilibratoare, distributismul poate juca un rol benefic. O societate caracterizată prin economie mixtă, diversă, pare cea mai dezirabilă, fie că e vorba de America, de Europa sau, în mod specific, de România.

Oare nu este şi această imagine a mea tot utopică? Greu de spus. Poate că toate încercările umane de a construi un sistem al binelui şi al mulţumirii generale sunt menite să rămână utopice şi să nu se înfăptuiască pe deplin.

Ianuarie 2009, Bethesda MD

2 comentarii:

Anonim spunea...

Uite-l si pe Brailean:

http://convorbiri-literare.dntis.ro/BRAILEANdec9.html

Administrator spunea...

Pregătim replica. Alcoolicii anonimi să tragă o duşcă preventivă împotriva tremuriciului.