Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 26 august 2011

Orto-doxia salvează România

de Ovidiu Hurduzeu

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete1. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.
Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă2 – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.
Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.
Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului
În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.
Un întreg mecanism propagandistic va denunţa „miturile fondatoare“, aşa-numitele „naraţiuni istorice“ legate de figura simbolică a Tatălui în jurul căruia se cristalizează Naţiunea, Poporul, Statul, Patria (componenta feminina a „Tatălui“). Cultura eroului şi jertfei (martirului) este înlocuită de o mentalitate a confortului şi gratificării imediate. Statul naţional, cu valorile sale „identitare“ (eroi, martiri, memorie) este socotit perimat, o piedică în calea mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă. Creştinismul este dezavuat. Mântuitorul nu urmează logica mărfii iar relaţia privilegiată cu Hristos transformă „schimbul“ în comuniune personală, situaţie inacceptabilă din punct de vedere comercial. Întrucât întruparea hristică nu poate fi inclusă într-un circuit generalizat de echivalenţe, se acordă preferinţă ecumenismului (religiile sunt interşanjabile). „Economia de piaţă“ îşi depăşeşte rolul său economic şi tinde să devină „societate de piaţă“, un principiu regulator al întregii activităţi umane. Domenii odinioară sustrase economiei de piaţă – religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sexualitatea – se contaminează de consumism. Individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă“, un lifestyle bazat pe materialismul societăţii de consum: „Consum, deci exist“.
Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ obedient, liber să aleagă într-o lume în care totul este dinainte determinat. Omul postmodern se comportă ca un consumator care niciodată nu ştie sau nu trebuie să ştie exact ceea ce vrea. Construit pe „o coloană absentă“ (Michaux), nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. Este mânat doar de sentimente, emoţii şi dorinţe pe care le vrea totdeauna cât mai plăcute. Mereu pe fugă, trece în viteză pe lângă tot ce l-ar putea situa. Familia, creşterea unui copil, ataşamentul faţă de aproape, biserica sau ţara sa implică un ataşament care i-ar putea opri „curgerea“ – omul modern nu recunoaşte decât fluxul în chip de „activitate“, „cariera profesională“, „schimbarea“ (sub forma permanentei permutări). Vrea „o viaţă mai bună“ fără să aibă în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţeleagă care este menirea sa adevărată pe pământ. Imaginarul „supunerii“, „acomodării“ şi „confortului spiritual“ invadează întreg spaţiul cultural al postmodernităţii. În ziua de astăzi contestaţia este ferm încadrată în structuri instituţionalizate. Feminismul, multiculturalismul, mişcările de emancipare ale minorităţilor, „drepturile omului“ – într-un cuvânt reţelele Corectitudinii Politice – sunt încercări de a crea aparenţa libertăţii, diversităţii şi a unui punct de vedere critic exterior sistemului.

Sfârşitul iluziilor
Criza economică mondială a spulberat însă iluziile întreţinute de „societatea spectacolului“ global. Epuizarea resurselor naturale şi dezastrul ecologic au pus frâu revoluţiei consumiste. Ingineriile financiare şi, în general, rapacitatea „elitelor globale“ sunt văzute drept consecinţe directe ale decăderii morale cauzate de o lume fără Dumnezeu.
Nimeni nu mai crede că, acţionând doar în interesul propriu, indivizii contribuie în final la bunăstarea generală a societăţii. „Animalul mulţumit de sine însuşi“ (Ortega y Gasset), lipsit de simţul responsabilităţii şi dominat de tendinţe pecuniare este pus la stâlpul infamiei. Tulburările din Marea Britanie sunt considerate un indicator al stării de degenerescenţă civilizaţională produsă de secularism. Premierul britanic, David Cameron, a recunoscut că revolta este consecinţa unui „colaps moral“; principalul sau consilier în materie de ideologie, Phillip Blond, scrie în ultima sa carte: „Ceva foarte grav se întâmplă în Marea Britanie. Acesta este sentimentul pe care îl împărtăşeşte fiecare, indiferent de părerile sale politice. Dar care este oare boala de care suferim? Ştim cu toţii simptomele: teama crescută, lipsa de încredere, multă suspiciune între noi, creşterea criminalităţii, violenţă, singurătate, recesiune, depresiune, distrugerea familiei, divorţuri, infidelitate conjugală, servicii publice roase de birocraţie, care nu răspund cerinţelor cetăţenilor, spitale murdare, neputinţă, creşterea rasismului, orar de muncă tot mai prelungit, copii fără părinţi, acumularea şi aparent permanentizarea sărăciei, adolescenţi înarmaţi cu pumnale, adolescenţi înjunghiaţi de pumnale, declinul politeţii, tineri agresivi, eroziunea libertăţilor civile şi creşterea supravegherii obsesive a populaţiei, autoritarism în sfera publică, libertarianism privat, generalizarea derizoriului, cinism politic şi o lipsă acută a bucuriilor zilnice. Acest sentiment nu este resimţit de câţiva dezamăgiţi ci exprimă un sentiment general căruia însă i se acordă prea puţină atenţie“.
„Astăzi deja“ – constata teologul ortodox Christos Yannaras – „impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a «echilibrului groazei», a programelor raţionale de «fericire generală», a reziduurilor toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală“3.

O lume de „true believers“
Timpurile s-au schimbat. În prezent secularizarea şi-a epuizat resursele ideologice şi, în curând, armata sa combatantă va avea prea mulţi generali („elitele globaliste“) în posturi de comandă şi prea puţini soldaţi în tranşee. Deşi ţările bogate rămân deocamdată seculare, populaţia globului devine tot mai religioasă (Norris & Inglehart). În tabăra creştinilor „fundamentalişti“ din Occident, are loc o spectaculoasă revenire demografică şi spirituală; secularizarea a reuşit să răvăşească creştinismul „moderat“, dar nu i-a afectat pe „true believers“.
În ţările scandinave şi Franţa, afectate de secularizare încă din secolul al XIX-lea, declinul creştinismului a încetat. Deşi este vorba de numai 5% din populaţie, acest grup de creştini practicanţi este imun la deprecieri viitoare. În Finlanda, comunitatea luteranilor laestadiani are o rată totală a fertilităţii de 5,47 faţă de 1,45 la finlandezii seculari. În Larsmo, comunitatea lor s-a dublat în ultimii 30 de ani, ajungând în prezent la 40% din populaţia oraşului, cu perspectivă de a atinge 75% într-o singură generaţie. În Olanda, calvinii ortodocşi au o rată totală a fertilităţii de 3 în comparaţie cu 2,3 pentru ceilalţi protestanţi, 1,9 pentru catolici şi 1,7 pentru persoanele secularizate. Rata relativ înaltă a fertilităţii şi rezistenţa în faţa secularizării au fost factorii care le-au permis să se menţină la 7% din populaţia Olandei, aproape aceeaşi cifră ca în 1889 când s-au separat de Biserica reformată olandeză. Prin comparaţie, protestanţii au înregistrat pierderi catastrofale în faţa secularizării; din 49% din populaţie în 1889, ponderea lor s-a redus la 5%. Situaţia catolicilor nu este cu nimic mai bună, ei ajungând la 8% din populaţie, o scădere vertiginoasă de 20% în cursul ultimului deceniu.
În SUA, mormonii sunt imuni la cântecele de sirenă ale secularizării. Dacă în statul Utah din SUA, în 1900 doar 15% din mormoni se duceau regulat la biserică, astăzi procentajul este de 70%. Până în anul 2100 se estimează că între 1 şi 6 % din populaţia pământului vor fi mormoni. Este interesant de remarcat că rata de creştere a mormonilor, 40% în fiecare deceniu, este similară cu cea a creşterii creştinilor din primele secole. Când Împăratul Constantin a adoptat creştinismul în 312, comunitatea creştină avea deja şase milioane de membri!
Un exemplu de creştere fenomenală a unor comunităţi religioase creştine ni-l oferă huteriţii din America de Nord, care au crescut de la 400 de suflete în 1880 la 50.000 astăzi, şi amishii – de la 5000 în 1900 la 250.000, în prezent4.
Când ne referim la „declinul creştinismului“, trebuie să precizăm că este vorba despre declinul „creştinismului globalizat“ care caută să se adapteze la cerinţele unei lumi secularizate. Acesta nu-i altceva decât un „habitat“ religios al timpurilor postmoderne, o trivializare a Adevărului. Creştinii „moderaţi“ nu vor să supere raţiunea de stat liberală/libertariană, rămân mereu în defensivă. Nici prin gând nu le trece să răstoarne mesele în templu. Compromisurile şi adaptarea la normele societăţii de consum le-au slăbit legitimitatea; din ce în ce mai mulţi creştini practicanţi părăsesc „biserica oficială“ pentru a găsi Adevărul în tabăra „fundamentaliştilor“ de tot felul.
Dogmele secularizării încep să fie încălcate iar seculariştilor li se contestă în mod deschis poziţia hegemonică în societate. Chiar secularizarea spaţiului public – o idolatrie promovată de la Revoluţia franceză încoace – este pusă sub semnul întrebării. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille, scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“5. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini „fundamentalişti“ ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor creştini din SUA.
În condiţiile colapsului civilizaţional al Occidentului secularizat frugalitatea, înfrânarea şi disciplinarea poftelor, ascetismul sunt din nou considerate virtuţi indispensabile individului şi societăţii. „Creşterea economică“, marea religie a lumii secularizate este înlocuită cu „dezvoltarea sustenabilă“. Încet dar constant, valorile şi idealurile societăţii secularizate se erodează iremediabil. În scurt timp, lipsit de suportul demografic, secularizarea va ajunge apanajul „bătrânilor“ fără de Dumnezeu în timp ce vigoarea duhovnicească şi trupească se va afla în tabăra creştinilor.

Spre o guvernare orto-doxă
În ultimii douăzeci de ani, „elitele româneşti“ şi mass media s-au lansat într-o adevărată apologie a secularizării, consumismului şi aranjamentelor financiare care-l susţin. „Delirul achizitoriu“ a cuprins întreaga societate. Preoţii capitalismului dâmboviţean, şmecherul şi şmenarul au ajuns să blagoslovească tot ce mişcă în România. Căruciorul plin de cumpărături de la „mall“ a tins să devină singura legătură a românului cu lumea şi cu sine însuşi.
Anatemizarea orto-docşilor din România de către kulturnici, libertarienii economici şi mafioţii din presa aservită mi se pare un atac la integritatea fizica şi morală a poporului nostru. Cu atât mai grav est comportamentul lor cu cât vecinii României urmează o cale complet diferită. De exemplu, Ungaria vecină a adoptat o constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională6.
Timp de 60 de ani, secularizarea a fost bolovanul agăţat de grumazul României. Fie ca s-a numit comunism, neocominternism, consumism, neoliberalism, secularizarea a tras poporul român în jos spre abisurile nihilismului şi ale distrugerii de sine. Timp de şaizeci de ani am trăit cu iluzia „progresului“ şi „dezvoltării“ ca să constatăm că am siluit şi distrus natura, am epuizat resursele noastre energetice, am produs fie foamete (în timpul comunismului) fie o alimentaţie toxică (în perioada mafiot-neoliberalistă de astăzi). Mai grav, nu am mai răspuns când Dumnezeu ne-a chemat la viaţă, care înseamnă relaţie, comuniune – iubire personală – preferând să rămânem în moarte, adică separaţi de Dumnezeu, de natură şi de aproapele nostru. Ne-am tot afundat în omul cel vechi întinat de păcat. Discuţiile despre „solidaritate naţională“, „patriotism“, „naţionalism“ s-au raportat mereu la criteriile şi logica secularizării, nu au ţinut seama de etosul adevărului ortodox. Iată de ce ele nu au dus nicăieri.
Această situaţie nu mai poate dura. Orto-doxia este chemată astăzi să redevină „aluatul“, nu numai al comunităţii euharistice, dar şi al întregii societăţi româneşti. Neamului românesc nu-i este dat să fie o populaţie de monade, de „părţi contractante“, ci o întrunire de fraţi, de persoane chemate să crească într-o biserică (ecclesia)– „o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, totul fiind coordonat, dirijat şi unificat sub conducerea lui Hristos, fiecare aducându-şi contribuţia concretă şi fiecare profitând în mod reciproc de toţi ceilalţi“7. Apărătorilor dreptei credinţe le stă în putere să restaureze civilizaţia românească. Ei pot să dea forme concrete întrupării istorice a adevărului, să transforme mărturia ortodoxă în mod cotidian de viaţă, să restaureze trupul eclezial al poporului român. A venit timpul ca românul să redevină persoană. Dacă secularismul se adresează unui individ instrumentalizat (consumator, „sclav fericit“) „creştinismul se adresează persoanei“ (Dumitru Stăniloaie).
Secularizarea l-a depersonalizat pe român, transformându-l într-o unealtă, o schemă utilitară, un homo oeconomicus sau apendicele unei abstracţiuni ideologice, un „duşman de clasă“, o „victimă“. Biserica a fost judecată după randamentul sau economic, moral sau terapeutic iar poporul român după ratingul de ţară acordat României. Am uitat că eficienţa nu este un scop în sine. Dacă eficienţa unei instituţii sau tehnici depersonalizează omul, îl înjoseşte şi-i răpeşte libertatea, blochează modul său de existenţă treimic – viaţa ca depăşire de sine în iubire – cum ar putea fi justificată?
O guvernare orto-doxă înţeleaptă va pune rânduială în România. Neamul nostru va deveni din nou numeros, prosper, iubitor şi iubit. „România profundă“, acea mare familie iubitoare unde predomină încă simţirea şi trăirea de frate, va deveni prototipul României de mâine.
Sub o guvernare orto-doxă, va înceta depersonalizarea existenţei. Vor fi încurajate relaţiile vii, personale care duc la conservarea şi supravieţuirea neamului, la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. În acest sens, modelul neoliberal de dezvoltare economică va fi înlocuit de modelul economiei civice, al unei economii la scară umană, centrate pe familie şi pe răspândirea largă a proprietăţii productive. În economia civică, schimburile de bunuri şi servicii sunt creatoare de relaţii sociale. Autonomia „sferei financiare“ şi a tehnologiei – termenul „autonom“ desemnând, în acest caz, „separat de persoana umană reală“ – va fi limitată întrucât duce la depersonalizare şi determinism economic, la transformarea românului într-un simplu „obiect“ sau „resursă umană“.
Nu ne-am propus aici să trasăm programul unei „revoluţii fundamentaliste“. Ne întrebăm însă de ce ne sperie atât de mult perspectiva unei României orto-doxe? Ne sperie oare faptul că vom trăi din nou creştineşte? Că vom întrupa exigenţele Adevărului în gândurile, acţiunile şi gesturile noastre de zi cu zi? Ne este teamă să acţionăm aşa cum gândim şi să gândim temeinic ceea ce înfăptuim?
Ieşirea din cuşca secularizării se dovedeşte o mai grea povară decât ieşirea din comunism.

NOTE
1 Studiul „Declinul demografic al României. 2030 – 19 milioane. 2050 – 16 milioane. Prof Vasile Gheţău: Singura soluţie – pro fertilitatea“, postat eXpress, marţi 22 martie 2011, www.ziaristionline.ro/2011/03/22/declinul-demografic-al-romaniei-2030-19-milioane-2050-16-milioane-prof-vasile-ghetau-singura-solutie-program-de-fertilitate-studiu/
2 Sorin Bulboacă, „Introducere în Demografie“, ediţia a-II-a, revizuită şi adăugită, Arad 2010 (curs de demografie), p. 50.
3 Christos Yannaras, Abecedarul credinţei, Editura bizantină, 1996, p. 201.
4 Date statistice preluate din cartea lui Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010).
5 The Church and the Libertarian, The Remnant Press, Minnessota, p. 279.
6 Tom Gallagher, „Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman“, România liberă, 22 august 2011.
7 Dumitru Stăniloaie, Autoritatea bisericii, p. 187, citat de Calinic Berger în „Face Euharistia Biserica?“ (revista Tabor, nr. 7/2007, p. 13-39).

6 comentarii:

Anonim spunea...

Extraordinar articol! Relativ la faptul ca unii se opun vehement unor astfel de propuneri, sa nu uitam ce scria Nicolae Steinhardt: Crestinismul este scandalos. Si asta pentru ca ne cere sa iesim din mizeria in care ne aflam, sa ne ridicam peste conditia omului-animal si sa devenim omul-Dumnezeu. Crestinismul are cerinte de origine clar divina si, de aceea, se vor gasi multi care sa nu accepte si sa combata acest "scandalos" mod de viata.

Laurentiu spunea...

@ editorul textului: nu inteleg de ce s-a utilizat cratima, in conditiile in care s-a incetatenit cuvantul "ortodox" legat.

Administrator spunea...

Pentru că nu este vorba de confesiunea creştină numită ortodoxie, ci de dreapta credinţă, pentru care faptul că se suprapune peste ortodoxie este secundar.

ortodoxianecenzurata spunea...

Ortodoxia nu e o "confesiune" crestina , ortodoxia este credinta crestina propovaduita inca de pe remea apostolilor .
Restul "confesiunilor" sunt de fapt secte si erezii .
Pacat de declinul ortodoxiei in Romania , singura perioada de inflorire a romanilor fiind perioada traditionala ortodoxa , inainte de actul de apostazie de la 1924 .
Pacat ca nici cei care scriu articole "frumoase" nu mai inteleg duhul ortodoxiei stravechi si militeaza pentru o "ortodoxie" modernista .

Anonim spunea...

Aberatii crestinoretarde. In Evul Mediu cu voi!

Anonim spunea...

de ce este ortodoxia dreapta credinta, vedem aici http://www.youtube.com/watch?v=tirUy13Q_L8