Guta sau anemia?

de Alexandru Ciolan

Scriam, în „Ziarul de duminică“ din 22 ian. 2010, despre „statul înfigăreţ“, statul bunăstării, statul social, statul providenţă care are impertinenţa să pretindă a corecta imperfecţiunile Creaţiei, statul tătuc care se umflă jecmănindu-şi odraslele în timp ce le declară veşnică iubire şi nedezminţită grijă părintească (pentru articol click aici).

Parcă dorind înadins să ne confirme motivele de mefienţă, statul român (vai!, declarat „social“ încă din art. 1 al Constituţiei), acelaşi stat care şi-a ucis în 2009 aproape o sută de mii de prunci (firme mici, închise ca urmare a decretării impozitului minim obligatoriu – numit şi impozit forfetar) vine acum, în divina şi constituţional declarata sa grijă faţă de furnicuţele care ţin muşuroiul în viaţă, să mai omoare vreo sută din cele două sute de mii de supravieţuitoare ale crizei şi ale iubirii statal-părinteşti.

Stimulatorul cardiac proiectat (al statului gutos, nu al micilor întreprinzători anemici) se numeşte „Legea privind sistemul unitar de pensii”, aflată în stadiu de proiect şi supusă dezbaterii. Mijloacele anemice imaginate pentru a salva guta sunt cuie bătute în coşciugul firmelor mici, cărora nu li se mai recunoaşte de la 1 februarie 2010 statutul de microîntreprinderi, fiind obligate să plătească impozit pe profit. Iar dacă nu au profit sau sunt în pierdere, tot plătesc – impozit forfetar, adică impozit minim obligatoriu. După ce, prin Codul Fiscal, a bătut cuiele în coşciugul micilor întreprinderi, statul aruncă, plictisit, şi un pumn de ţărână în groapă şi, proclamându-se egal iubitor al tuturor fiilor săi, introduce în proiectul de Lege a pensiilor contribuţii sociale obligatorii (altfel spus, sume în avans pentru pensia de stat) în cazul micilor întreprinzători şi al liber-profesioniştilor, oameni care, prin definiţie, trăiesc nu din salariu, la stat sau la privat, ci din munca lor, prestată în propriul folos, nu al altora. Pe scurt: oameni liberi, persoane.

Art. 1 din Constituţie vorbeşte despre „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Cum este respectată demnitatea omului de statul român, autor, prin Ministerul Muncii, al proiectului Legii pensiilor? Obligând oamenii liberi, puţinii care ştiu să-şi poarte singuri de grijă, la contribuţii băneşti lunare vărsate în contul unei bătrâneţi asupra căreia va veghea statul. Oamenilor care ştiu şi vor să-şi poarte singuri de grijă, statul le spune că trebuie să-i delege îngrijirea bătrâneţii!

Articolul 1 din Legea pensiilor (supusă dezbaterii) vorbeşte despre „dreptul la asigurări sociale”, care este „garantat de stat”. Ei bine, proiectul de lege afişat pe site-ul Ministerului Muncii transformă dreptul într-o obligaţie! Să ieşi la pensie, să te bucuri de pensie este o obligaţie, nu un drept!

Articolul 2 enumeră principiile de bază ale sistemului public de pensii. Ei bine, primul si cel mai important principiu, LIBERTATEA persoanei, nici nu este menţionat, nici nu se ţine seama de el. Persoana (nu individul, nu cetăţeanul) trebuie sa aibă libertatea de a opta dacă îşi poartă singură de grija bătrâneţilor sau dacă delegă statul să o facă în numele ei. Această libertate a alegerii nu există în proiectul de lege, ceea ce îl face inacceptabil.

Art. 6, IV înşiră, între literele a-g, persoanele obligate în viitor să contribuie la sistemul de asigurări sociale (a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management; c) membri ai asociaţiei familiale; d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; e) persoane angajate in instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora; f) persoane care realizează exclusiv venituri din drepturi de autor, convenţii civile sau contracte de colaborare; g) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale). Ei bine, toate aceste persoane constituie o categorie specială, pe care statul român vrea să o îngenuncheze –oameni care nu au încredere în statul-dădacă, întreprinzători sau creatori, unii dintre ei de profesii liberale. În imensa lor majoritate, aceste persoane nu „ies la pensie” niciodată, sunt active până în ziua sau în clipa morţii. O asociaţie familială nu-şi va scoate niciodată la pensie bunicul. Iar un pictor nu va înceta niciodată să picteze, pentru a se bucura de pensie. Tot astfel, un scriitor nu va înceta niciodată să scrie şi să publice. Iar un mic întreprinzător se va ocupa de afacerea pe care a construit-o până în ultima sa zi. Acestor oameni statul le confiscă, prin Legea pensiilor, dreptul de a-şi purta singuri de grijă, dreptul de a ieşi sau nu la pensie, cu toate că majoritatea nu au încredere tocmai în stat şi în grija purtată de acesta cetăţenilor-pensionari.

CONCLUZIE: Legea pensiilor este abuzivă, încalcă libertatea persoanei pentru ca obligă la o cotizaţie lunară în numele unui viitor garantat de stat. Or, pensionarii din ziua de azi sunt argumentul suprem, irefutabil, că statul nu poate avea grijă de bătrâni.

Libertatea de a ne purta singuri de grijă este inalienabilă, mai ales în aspectele care privesc intimitatea (educaţia, sănătatea, credinţa, bătrâneţea, moartea). Iar libertatea se câştigă şi se apără, chiar şi împotriva statului.

Michael Moore, tarantula care mimează „A Treia Forţă“

De Ovidiu Hurduzeu
În epoca „tranziţiei“, nu am auzit mai deloc voci din spaţiul ortodox care să se pronunţe într-un fel sau altul asupra capitalismului. Mă refer la voci venite din mediile „tradiţionaliste“ şi din cele monahale. Această tăcere este cu atât mai greu de explicat cu cât mulţi monahi, preoţi, intelectuali „tradiţionalişti“ şi o sumedenie de asociaţii creştine, publicaţii şi bloguri ortodoxe s-au arătat profund preocupate de problemele de „aici“ şi de „acum“. Ortodocşii au dezbătut şi combătut „dictatura biometrică“, „dictatura pseudo-ştiinţei“, au luptat şi luptă în continuare împotriva vaccinărilor cvasiobligatorii, critică vehement globalismul, ecumenismul, relativismul moral şi valoric. Se vorbeşte mult despre antihrist, „new world order“ şi „guvernul mondial“. În ultimul timp, sub impactul „dictaturii biometrice“, a fost luată în tărbacă şi tehnologia.

Te-ai aştepta ca toate aceste aspecte şi fenomene – pe drept criticate – care ameninţă adevărul despre persoană la nivel antropologic şi împiedică cultivarea lui în interiorul Bisericii să fie abordate dintr-o perspectivă prosopocentrică (în greceşte prosopon înseamnă „persoană“). Asta ar însemna ca problemele să fie abordate din perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii lumii în Hristos. Critica lumii de „aici“ şi „acum“ nu poate avea alt scop decât mărturisirea Adevărului şi maturizarea morală şi duhovnicească a creştinului. În loc de o abordare „personalistă“, avem însă reducţionism „conspiraţionist“. Nu văd cum Aaron Russo – cel care le explică ortodocşilor în două filmuleţe de pe YouTube cum stau treburile în lume – ne ajută să înţelegem cauzele răului şi criza noastră duhovnicească. A reduce complexitatea formelor sub care se manifestă răul la un individ (Rockfeller), o instituţie (Rezervele Federale) sau la influenţa a două, trei grupuri oculte (Bilderberg, Trilatarala) nu este numai o dovadă de cecitate intelectuală ci înseamnă, pur şi simplu, să reduci fiinţa umană la o muscă neputincioasă care aşteaptă să fie devorată de Marea Tarantulă.

Ferecaţi în închisoarea planetară a lui Alex Jones, ortodocşii n-au observat cum, în ultimii douăzeci de ani, tarantulele mai mici, locale şi „globale“, le-au pătruns în casă prin ferestrele şi uşile lăsate larg deschise. Timp de douăzeci de ani diferite specii de păianjeni veninoşi au tot ciupit, devorând economia şi cultura naţională fără ca ortodocşii să se întrebe prea mult „de ce?“, „cum?“ şi „în ce scop?“. Cum vinovatul fusese deja stabilit, Marea Tarantulă (Rockfeller, „guvernul mondial“ etc.), ce rost mai avea căutarea unor cauze mai mărunte? Când micuţele tarantule au început deja să-i înţepe pe români în braţ, să-i vaccineze pentru a-i face imuni la ceea ce se întâmplă în jur, unii dintre ortodocşi au avut o oarecare reacţie alergică. O trezvie. Abia acum au observat dezastrul din casa pe care au lăsat-o de izbelişte. Abia acum şi-au dat seama că nu mai au un pat în care să doarmă, o cameră a lor în care să se mişte liber. Nici măcar un ungher unde să îngenuncheze pentru a se ruga la icoană.

Când au priceput cât de cât dimensiunile dramei lor duhovniceşti şi ale tragediei naţionale şi-au pus, pentru prima dată, întrebarea: „Cum a fost posibil? Cum de au pătruns tarantulele în casele noastre? Cum de s-au înmulţit?“ Au început să-şi pună întrebări asupra mediului, condiţiilor şi factorilor care au provocat invadarea României şi a propriei conştiinţe de către păianjenii veninoşi. Şi-au dat seama, cu groază, că în loc să piară în „capitalism“, cum am crezut cu toţii când comunismul „s-a prăbuşit“, tarantulele s-au adaptat noilor condiţii şi s-au înmulţit exponenţial. Şi atunci ortodocşii au fost obligaţi să se întrebe – o întrebare pe care, timp de douăzeci de ani, au tot evitat-o: „Nu cumva capitalismul este un mediu prielnic pentru perpetuarea răului?“

Dacă un ortodox vrea să se maturizeze moral şi duhovniceşte, nu poate să accepte ceea ce-i propune capitalismul: o morală „pragmatică“ straină de o bază religioasă, tradiţională şi axiologică; relaţii interpersonale la nivelul cel mai de jos (din punct de vedere duhovnicesc), al activităţii economice interesate; organizare tehnocratică a societăţii; camăta, idolatrizarea banului şi a „dezvoltării economice“; religia „confortului“; „sclavi fericiţi“ în loc de persoane. Duhul creştin este străin de duhul materialismului şi al hedonismului care caracterizează atât socialismul cât şi capitalismul.

Istoria ultimilor două sute de ani este istoria alternării la putere şi a concubinajului dintre capitalism şi socialism (comunismul este o struţo-cămilă în care viciile celor două sisteme sunt amalgamate într-o construcţie monstruoasă). Unul nu a putut să existe fără celălalt. Ca doi „frères ennemis“ s-au tot ciorovăit între ei, dar s-au înţeles de minune asupra ţelurilor comune care le asigură perpetuarea. Diferitele specii de tarantule capitaliste şi socialiste şi-au împărţit teritoriile, au stabilit rolurile pe care le au de îndeplinit fiecare dintre ele. Omenirea trebuia convinsă că în afara celor două sisteme nu poate să existe, nu trebuie să existe şi nu va exista vreodată nimic altceva.

În acest scop, atât capitalismul cât şi socialismul şi-au creat propriii lor propagandişti care să arate cu degetul viciile şi năravurile celuilalt. Misiunea lor: să nu existe o condamnare a celor două sisteme de pe alte poziţii. Cu atât mai puţin de pe poziţii cu adevărat creştine. S-a creat altfel un mecanism „critic“ menit să blocheze apariţia unei eventuale „a treia forţe“ care ar fi putut să strice „regula jocului“. Ori de câte ori a apărut o astfel de forţă, tarantulele capitaliste şi socialiste s-au grăbit s-o asimileze. Au decretat că este fie de „dreapta“ (capitalistă), fie de stânga (socialistă). Cu alte cuvinte, tot o subspecie de păianjen veninos.

O astfel de tarantulă propagandistică este Michael Moore. Precum Noam Chomsky, s-a specializat în atacarea „sistemului“ de pe poziţii de stânga. Multimilionar, un răsfăţat al „entertainment industry“ din SUA, promovat în toată lumea de mass-media globalistă, a devenit unul dintre criticii oficiali ai capitalismului. În ultimul său documentar, Michael Moore îi condamnă însă pe bogaţi în numele lui Hristos, clamând la scară planetară „vocaţia“ sa creştină. Moore, care se pretinde catolic practicant, nu este singura vedetă care a manipulat gândirea socială a Bisericii catolice pentru a condamna capitalismul şi a promova socialismul. (Simplul fapt că Moore este un susţinător al avorturilor îi aruncă în derizoriu toată argumentaţia „creştinească“.)
Am fost surprins să găsesc admiratori ai lui Michael Moore printre intelectualii ortodocşi. Nu înţeleg pe ce bază patristică sau ortodox-personalistă îl consideră doamna Elena Dulgheru pe Moore un „documentarist independent“, un critic al „corectitudinii politice“ (vezi aici articolul Elenei Dulgheru din „Lumina“).

Cred că Michael Moore însuşi ar fi surprins să afle că la temelia fiecărui film al său se află „opţiunea pentru direcţia creştin-conservatoare a gândirii politice americane“. (Dacă Elena Dulgheru pune cumva semnul de egalitate între neoconii şi liberalii americani, afirmaţia este valabilă, dar din contextul articolului nu rezultă o astfel de interpretare.) Ceea ce m-a şocat de-a dreptul este transformarea lui Moore, sub pana doamnei Dulgheru, într-un adept al celei de „A Treia Forţe“. Dacă în ultimul său film Michael Moore propune în mod oportunist sistemul cooperatist de producţie, aceasta nu-l transformă defel într-un… distributist. Admirator al Cubei lui Castro, al lui Barack Obama, al „statului dădacă“ european, Michael Moore nu se raportează la „normalitate“, la „echilibru“ şi „luciditate“, ci la ideologiile şi obsesiile socialiste. Soluţiile de vindecare doar mimează „A Treia Forţă“ şi folosesc în mod oportunist gândirea socială şi economică a creştinismului.

Michael Moore – încă un „manipulator“ care blochează Alternativa. Încă un impostor primit cu braţele deschise în România.

Fapte şi date:
• In ‘Capitalism: A Love Story,’ Moore has cogently and passionately diagnosed the disease. But for a cure, instead of emergency surgery, he prescribes Happy Meals. (Richard Corliss, criticul de film al revistei TIME)

• Disney… paid Moore a stunning $21 million. Moore never disclosed the amount of his profit participation. When asked about it, the proletarian Moore joked to reporters on a conference call, "I don't read the contracts". http://slate.msn.com/id/2117923/

• Moore said: “Well, capitalism did nothing for me, starting with my first film”. http://www.cnsnews.com/news/article/54833

• [Moore’s] tactic appears to have unnerved many on America's right wing, who are used to attacking Moore as a symbol of leftwing secularism. On a recent TV appearance on cable channel Fox News, Moore was interviewed by rightwing host Sean Hannity [o portavoce a neoconservatorilor]. Moore surprised Hannity by identifying himself primarily as a Christian, not a socialist. He then turned the tables and asked Hannity when he himself had last been to church and what the subject of the sermon had been. The exchange left Hannity unable to answer and was an instant hit across the liberal blogosphere. But many argue that the astonishment at Moore's gospel radicalism is misplaced. Though recent US political history seems to have been dominated by the rise of evangelical conservatism and its powerful grip on the Republican party, there is a parallel tradiţion of leftwing priests în America, especially with Catholics. http://www.guardian.co.uk/film/2009/oct/11/michael-moore-catholic-capitalism

• It would be easy to denounce Moore as a hypocrite. Many conservatives denounce him as a leftist, when in fact the serious left, the thinking left, generally finds him appalling. He is the latest in the modern breed of Limosine Leftists -- individuals who, while personally they share the values of 19th century robber barons, find it flattering to adopt a thin veneer of leftism as a pose, in the same manner they pick a flattering hair style or gown. (A left-leaning critic of Moore summed up the situation very nicely: Moore's appeal lies in his giving wealthy, over-educated, whites an opportunity to laugh at working-class whites.)”
One of his former associates summed him up: "You would think that he's the ultimate common man. But he's money-obsessed".
A consistent theme can be found throughout his work, and that is a theme of deception any time it is useful. Moore fixes upon a conclusion and, when the data do not exist, simply invents them. http://www.mooreexposed.com/

Radu Iliescu recenzează „Economia libertăţii“

Radu Iliescu recenzează pe Bookblog volumul Economia libertăţii. Renaşterea României profunde. Pentru a citi recenzia daţi clisk aici.

Recenzie la „Mişcarea conservatoare“

Pe blogul său Radical & hipercritic, Ilie Catrinoiu recenzează volumul, în traducere românească, al lui Paul Gottfried, Mişcarea conservatoare. Pentru a citi recenzia daţi click aici.

ONG-urile de mediu iau poziţie faţă de recentele declaraţii publice ale unor demnitari şi autorităţi faţă de proiectul minier Roşia Montană

Documentele au fost preluate de pe http://www.rosiamontana.org/.

Eminescu

În aceste timpuri pe care le trăim, aniversarea naşterii lui Eminescu este un prilej de meditaţie asupra identităţii noastre de români. Eminescu nu este numai cel mai mare poet al nostru, nu este numai un simbol al neamului românesc - Eminescu este un pilon al identităţii naţionale. Noi, românii, nu ne definim printr-un document, cum se definesc americanii prin Constituţie. Noi suntem o societate personalistă. Cărămida de la baza organismului social este persoana care garantează coerenţa organică a neamului nostru, în ciuda vitregiilor. Noi n-am fi români fără Sfânta Treime, Dumnezeul Comuniune de Persoane, pe care Dumitru Stăniloae ni-L prezintă drept Tatăl Care ne iubeşte, Hristos care a suferit şi continuă să sufere pentru noi în această lume şi Duhul Sfânt care ne face vii şi ne împinge spre cunoaşterea Tatălui. Şi n-am fi români fără marile persoane care ne-au marcat istoria, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau martirii temniţelor româneşti, cei care au suferit cel mai mult de pe urma prigoanei comuniste. Şi, desigur, n-am fi români fără Mihai Eminescu. Dar oare de ce?

Tot Dumitru Stăniloae spunea că „iubirea adevarată este întotdeauna între trei; nu numai eu şi tu. Iubirea are un ecou, are nevoie de o ambianţă, de o simfonie lărgită, mai bogată. Dumnezeu este cel care ne leagă unii de alţii. De aceea Îl putem lua neîncetat drept martor al iubirii noastre“.

Stim ca Sfânta Treime lucrează prin oameni. Cred că nu greşesc dacă afirm că, prin Mihai Eminescu, Duhul Sfânt creează această ambianţă îndumnezeită, această simfonie lărgită care înnobilează relaţiile dintre noi, românii. Dacă n-ar exista Mihai Eminescu, românii n-ar exista ca neam. Mihai Eminescu este acest Al Treilea dintre noi care ne uneşte printr-un limbaj comun. Poezia sa mărturiseşte despre frumuseţea limbii române, despre capacitatea sa de a exprima adevărul, un adevăr pe care-l înţelege doar sufletul românesc. Dar, în acelaşi timp, Eminescu înseamnă nu numai un limbaj comun, ci şi un act de rezistenţă. Eminescu este unul dintre ultimele centre de energie românească împotriva a tot ceea ce conspiră pentru a ne transforma în sclavi, în fiinţe fără rădăcini, amputate sufleteşte. Românii au devenit cu toţii nişte emigranţi. Care român mai creşte acolo unde s-a născut? Care român mai locuieşte acolo unde a crescut? Care român munceşte acolo unde locuieşte? Fie că am rămas în ţară, fie că ne aflăm în exil, ne-am înstrăinat de tot şi toate. Striviţi de griji şi de nevoi, am ajuns să fim nişte musafiri în propria noastră familie şi am uitat de adevărata noastră persoană, cea trăitoare întru Adevăr. Le mai vizităm din când în când, aşa cum am vizita un muzeu la sfârşit de săptămână. Eminescu, prin puterea Duhului Sfânt, ne dă putinţa să ne întoarcem mereu acasă, să înviem sufleteşte.

Ovidiu Hurduzeu

(Cuvânt rostit la „Omagiu lui Eminescu“, eveniment organizat de „Centrul comunităţii româneşti“ din Sacramento, California, ianuarie 2010)

Recenzie la „Economia libertăţii“

Ilie Catrinoiu postează pe blogul „Radical & hipercritic“ o recenzie la volumul „Economia libertăţii“. intitulată „O economie personalistă“.

„În sfârșit o carte de studii economice la nivel academic pe înţelesul tuturor care – foarte important! – nu ingnoră realitatea.“

Pentru recenzie click aici.