În aceste timpuri pe care le trăim, aniversarea naşterii lui Eminescu este un prilej de meditaţie asupra identităţii noastre de români. Eminescu nu este numai cel mai mare poet al nostru, nu este numai un simbol al neamului românesc - Eminescu este un pilon al identităţii naţionale. Noi, românii, nu ne definim printr-un document, cum se definesc americanii prin Constituţie. Noi suntem o societate personalistă. Cărămida de la baza organismului social este persoana care garantează coerenţa organică a neamului nostru, în ciuda vitregiilor. Noi n-am fi români fără Sfânta Treime, Dumnezeul Comuniune de Persoane, pe care Dumitru Stăniloae ni-L prezintă drept Tatăl Care ne iubeşte, Hristos care a suferit şi continuă să sufere pentru noi în această lume şi Duhul Sfânt care ne face vii şi ne împinge spre cunoaşterea Tatălui. Şi n-am fi români fără marile persoane care ne-au marcat istoria, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau martirii temniţelor româneşti, cei care au suferit cel mai mult de pe urma prigoanei comuniste. Şi, desigur, n-am fi români fără Mihai Eminescu. Dar oare de ce?
Tot Dumitru Stăniloae spunea că „iubirea adevarată este întotdeauna între trei; nu numai eu şi tu. Iubirea are un ecou, are nevoie de o ambianţă, de o simfonie lărgită, mai bogată. Dumnezeu este cel care ne leagă unii de alţii. De aceea Îl putem lua neîncetat drept martor al iubirii noastre“.
Stim ca Sfânta Treime lucrează prin oameni. Cred că nu greşesc dacă afirm că, prin Mihai Eminescu, Duhul Sfânt creează această ambianţă îndumnezeită, această simfonie lărgită care înnobilează relaţiile dintre noi, românii. Dacă n-ar exista Mihai Eminescu, românii n-ar exista ca neam. Mihai Eminescu este acest Al Treilea dintre noi care ne uneşte printr-un limbaj comun. Poezia sa mărturiseşte despre frumuseţea limbii române, despre capacitatea sa de a exprima adevărul, un adevăr pe care-l înţelege doar sufletul românesc. Dar, în acelaşi timp, Eminescu înseamnă nu numai un limbaj comun, ci şi un act de rezistenţă. Eminescu este unul dintre ultimele centre de energie românească împotriva a tot ceea ce conspiră pentru a ne transforma în sclavi, în fiinţe fără rădăcini, amputate sufleteşte. Românii au devenit cu toţii nişte emigranţi. Care român mai creşte acolo unde s-a născut? Care român mai locuieşte acolo unde a crescut? Care român munceşte acolo unde locuieşte? Fie că am rămas în ţară, fie că ne aflăm în exil, ne-am înstrăinat de tot şi toate. Striviţi de griji şi de nevoi, am ajuns să fim nişte musafiri în propria noastră familie şi am uitat de adevărata noastră persoană, cea trăitoare întru Adevăr. Le mai vizităm din când în când, aşa cum am vizita un muzeu la sfârşit de săptămână. Eminescu, prin puterea Duhului Sfânt, ne dă putinţa să ne întoarcem mereu acasă, să înviem sufleteşte.
Ovidiu Hurduzeu
(Cuvânt rostit la „Omagiu lui Eminescu“, eveniment organizat de „Centrul comunităţii româneşti“ din Sacramento, California, ianuarie 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu