În vremurile de început ale televiziunii, în anii de după cel de-al doilea război mondial, un actor de pe Broadway, Fred Barton, terorizat de replicile pe care trebuia să le înveţe zilnic pentru serialul tv în care juca, l-a întrebat pe Robert Kahn, vicepreşedintele new-yorkez cu probleme de radio şi televiziune al studiourilor 20 Century Fox, dacă nu s-ar fi putut crea un dispozitiv care să afişeze replicile. Robert Kahn i-a pasat întrebarea lui Hubert J. Schlafly Jr., conducătorul departamentului de cercetare a aplicaţiilor pentru televiziune de la studiourile Fox. Schlafly, un geniu al tehnicii (pe lângă inventarea teleprompterului, numele i-a rămas legat de prima transmisie prin satelit, din 1973, a unui program de televiziune) a răspuns că era "floare la ureche" şi a venit cu un sistem mecanic (acţionat manual de un operator) de derulare a unui sul de hârtie pe care era scris textul. Consiliul de conducere al studiourilor Fox nu a aprobat ideea. Nu era prima dată când nu întrevedea potenţialul unei noi tehnologii. Cu câtva timp în urmă, Schlafly înaintase consiliului director un memoriu în care propunea ca studiourile să creeze câteva posturi de televiziune (era o perioadă în care Comisia Federală pentru Comunicaţii mai că nu se ruga de americani să ia o licenţă pentru televiziune), dar i se explicase, pe tonul condescendent folosit de orice boss dintr-o mare corporaţie, că americanii preferau să vadă filmele într-o sală de cinematograf şi că niciodată nu se vor zgâi la o cutiuţă care afişează imaginile la dimensiuni meschine... Când pisicile grase din consiliul director au priceput că se înşelaseră şi că televiziunea nu era un moft preţul unei licenţe se ridicase la milioane de dolari.
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu