Despre agricultura de tip industrial

de Ovidiu Hurduzeu

„România liberă“ publică un lung şi elogios articol despre o asociaţie agricolă, din judeţul Arad, păstrată pe structura fostului CAP comunist. (Pentru articol click AICI.) Rândurile de mai jos reprezintă un comentariu din unghi distributist al articolului şi al viziunii despre modelul de agricultură pe care îl preamăreşte.

Nu va fi greu să-i convingi pe români că viitorul ţării este agricultura. Până şi aceasta clasă politică imbecilă şi-a dat seama că trebuie dezvoltată agricultura. Întrebarea este ce fel de agricultură vrem. În viziunea marxistă şi neoliberală, viitorul agriculturii este dat de agricultura pe baze industriale, practicată pe suprafeţe mari. În esenţă, este vorba de monocultura cerealieră pentru piaţa externă, la care se adaugă astăzi cultivarea de plante pentru biodisel. În viziunea agrariană (distributistă), care era prezenta în toate programele partidelor ţărăniste din Centrul şi Estul Europei, viitorul agriculturii constă în dezvoltarea agriculturii diversificate practicate în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Chiar Petre Nemoianu, un ministru clarvăzător al agriculturii din guvernul Mareşalului Antonescu remarca într-o scrisoare adresată mareşalului: „Micul proprietar din Vechiul regat nu are de la cine să ia exemplu şi pe cine să imite. Iar cei 20-30 de mari proprietari care fac excepţie desfăşoară o agricultură, respectiv o monocultură în sens american pe bază pur capitalistă şi de la care proprietarul mic şi mijlociu nu poate şi nu trebuie să ia exemplu... Marii proprietari, cu foarte mici excepţii, făcând monocultura agricola, nu produc decât cereale, adică câteva produse agricole şi din cari trebuie să scoată maximum de foloase atât pentru nevoile lor familiare cât şi pentru capitalul investit“.
Lozinca „România, grânarul Europei“ a fost lansată de comunişti; Estul Europei nu este potrivit monoculturii cerealiere şi o Românie care s-ar angaja pe această cale ar fi rapid spulberată de competiţia venită din ţări ca Brazilia sau Argentina. Este clar că vânzarea a mii de hectare de pământ agricol către străini are în vedere dezvoltarea unei agriculturi chimizate şi pe bază de plante modificate genetic.
Din punctul meu de vedere, prea puţin contează dacă „agricultura pe baze industriale“ în România este făcută de străini sau de nişte baroni locali ai cerealelor. Şi unii şi alţii urmăresc „maximizarea profiturilor“ şi vor exploata cu aceeaşi iresponsabilitate şi lăcomie pământul şi pe ţăranul român transformat într-un sclav pe plantaţie.
Prin urmare, cine decide politica agrară a României? Susţinătorii agriculturii pe baze industriale sau susţinătorii agriculturii sustenabile tradiţionale? Armonizarea intereselor celor două categorii este extrem de dificilă, fapt observat de Petre Nemoianu: „Daca am lăsa ca dirijarea agricultorilor mici şi mijlocii – care constituie circa 80% (nu cred că procentul a scăzut astăzi – n. O.H.) – să fie influenţată de marii proprietari – care nu reprezintă decât 15% din pământul cultivabil al ţării – ar însemna să renunţăm la policultura agricolă şi odată cu aceasta să renunţăm la emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii, adică a ţărănimii, ceea ce nu ar fi în interesul ţării. Dacă armonizarea între cele doua categorii de proprietari nu ar fi posibilă, după părerea noastră Ministerul de Agricultura trebuie scindat în două: a) în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în atribuţiunea căruia să intre marea proprietate propriu zisa şi b) Ministerul Economiei rurale, în sarcina căruia să intre cârmuirea proprietăţilor mici şi mijlocii“.
Ion Mihalache era adeptul soluţiei radicale: ar fi desfiinţat marea proprietate agricolă. Oricum, după reforma agrară din 1919-1921 s-a interzis vânzarea pământurilor. Iată ce scrie Madgearu: „Art. 120 din legea Vechiului regat prevedea că vânzările loturilor ţărăneşti nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire (împroprietărirea ţăranilor). Deşi vânzările loturilor, după acest termen, sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români, cu condiţia de a le pune în valoare personal, totuşi Statul îşi rezervă un drept de preemţiune iar limita superioară este de 25 ha. la munte şi 100 ha. la şes“. Şi tot Madgearu scria: „Fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Prin lichidarea forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt ţărăneşti. Organizarea producţiunei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturei ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este împotriva intereselor de desvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale, în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.
Cred că sarcina noastră acum este de a RELANSA acest model agrar abandonat şi a-l aduce la zi cu completările necesare. Din moment ce suntem de acord că agricultura trebuie să fie „baza existenţei noastre de stat“, tot ceea ce propunem trebuie să fie SUBORDONAT unei viziuni neoagrare. Nu putem să dezvoltăm agricultura în cadrul unei arhitecturi neoliberale a economiei României. Nu putem să avem cooperative când prin „cooperativă“ social-democraţii şi liberalii înţeleg comasarea terenurilor spre „maximizarea profiturilor“. Modelul agrarian (distributist) este o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, împrumutând elemente din ambele dar împletindu-le într-o viziune proprie. Este un model care are o tradiţie în România şi care este perfect compatibil cu realităţile ţării. Asta nu înseamnă că modelul agrarian funcţionează în afara pieţei libere şi neagă economia pe scară largă. Dimpotrivă. Nici nu neagă rolul statului, care rămâne esenţial, dar statul trebuie să susţină asocierea micilor fermieri în cooperative, nu de dragul concentrării terenurilor, cum au făcut-o comuniştii, ci de dragul salvării satului şi ţăranului român, cum au vrut ţărăniştii lui Mihalache.