Băieţi, în zadar o stimulaţi, nu mai creşte... (I)

de Ovidiu Hurduzeu

Oricine crede în creșterea nelimitată a ceea ce este determinat fizic, pe o planetă cu limite fizice, ori este nebun, ori este economist.

Kenneth E. Boulding

Pe vremea comunismului, nimic nu era poate mai insipid decât profesia de economist. La ASE „dădeau“ cei care se pricepeau la matematică dar nu aveau mari șanse să intre la una dintre facultățile vedetă de atunci, Politehnica, Arhitectura sau Medicina. Doar secțiile de comerț exterior și informatică de la ASE erau suprasolicitate, din motive însă exterioare profesiei. Studiile economice, subordonate economiei politice marxiste, pregăteau pentru o carieră de conțopist în armata mult hulită a personalului TESA, „neproductiv“ și plătit „conform încadrării de bază“. Prototipul economistului comunist a rămas Nicolae Văcăroiu, C.S.P-ist (funcționar la Consiliul de Stat al Planificării), prim ministru al României între anii 93-96 și izvor de inspirație pentru caricaturiștii Academiei Cațavencu.

După 1990, ASE-ul s-a metamorfozat într-un „international business school“, devenind treptat un bastion al neoliberalismului în România. Economistul, nici el, nu mai este contabilul cu mentalitate de administrator de bloc, ci un expert, pretins atotcunoscător al piețelor financiare și al ezotericelor mecanisme care au produs criza. Are și un nou „look“. A dispărut conțopistul îmbrăcat într-un costum ponosit și a apărut băiatul cu ștaif și laptop, „consultant de afaceri“ pe lângă guvern sau marile corporații, el însuși un prosper bisnisman. Dar, mai ales, este un guru mediatic, invitat să-și dea mereu cu părerea în politicile macroeconomice.

Cuvântul economistului și al finanțistului, fratele său geamăn, acționează ca o baghetă magică asupra publicului și guvernanților când vine vorba de „bugete“ și „dezvoltare“.

Economismul actual se reduce la câteva dogme și tabuuri. „Creșterea economică“ este incontestabil mama tuturor dogmelor, mai presus chiar de tabuul „piața se autoreglează“.

De regulă, „piețele financiare“ și „mediile de afaceri“ sunt nemulțumite de ritmul de creștere al economiei românești. „Crește anemic“ este formularea cea mai des întâlnită. În fața neputinței mioritice, se lansează mereu „pachete de stimulare“ verbală. De pildă, americanul Wesley Clark, fost general NATO și actual lobbyist pentru exploatarea gazelor de șist, a devenit în România și un economist ad-hoc. (În România, cine învârte banul sau se învârte în jurul puterii poate revendica fără probleme și statutul de „economist”.) Superdotat în promisiuni, domnul Clark s-a oferit să stimuleze creșterea până când țara noastră va fi atins paroxismul prosperității: „Cred că pot stimula creșterea economică a României. Ar putea fi unul dintre cele mai bogate state ale Europei“. Nici autoritatea bancară nu a lăsat din mână problema „creșterii“. „Pentru ca România să revină pe creștere economică: stimulați munca!“ a cerut imperativ domnul Isărescu.

Nimeni nu ne explică însă de ce ar trebui să fim mereu pe creștere. De ce să tot creștem PIB-ul? De ce să triplăm numărul de automobile din posesia fiecărei familii? De ce să înlocuim vechile case cu verdeață și curte din orașe cu viloaie și zgârâie-nori? De ce să creștem magazinul de la colțul străzii în supermarket, supermarketul în hypermarket și hypermarket-ul în ditamai mall-ul? Șoseaua în autostradă? Invariabil, răspunsul este „acesta este progresul!“ iar progresul va continua, la fel cum soarele va continua să răsară în fiecare dimineață.

Progresul poate însemna multe lucruri dar pentru economiști el se reduce la creșterea cumulativă a bunurilor și serviciilor tranzacționabile (supuse schimbului, vânzării și cumpărării). Cu alte cuvinte, doar creșterea PIB-ului, trecerea banului dintr-un buzunar în altul înseamnă progres. Când găina din poiată se ouă, PIB-ul nu crește dacă, în loc să vând ouăle, le consum la masa de Paște sau le dau pomană la biserică. Orice poșircă de vin vândută pe piață saltă PIB-ul, pe când „căpșunica“ necomercializată de la tata-socru nu are valoare economică, așa cum nu au nici murăturile puse în casă, mâncarea gătită de gospodine și orice altceva care eludează „piața“ și nu poate fi transformat într-o marfă. Vinzi și cumperi, deci progresezi.

Totul trebuie convertit în bani. Banul nu este un mijloc de schimb neutru, ci o putere care ne aservește și ne impune propriile legi. Primatul pe care îl acordăm astăzi economiei este, de fapt, primatul banului, dominația lui Mamona. În Noul Testament, Iisus Hristos personifică banul, numindu-l Mamona. „Această personificare a banului – scrie Jacques Ellul în L’Homme et l’argent–, această afirmație că este vorba de ceva care revendică statut divin… indică o caracteristică ieșită din comun a banului… Iisus dezvăluie faptul că banul este o putere. Ne vorbește de o putere care încearcă să fie Dumnezeu, care se face stăpânul nostru și care urmărește un obiectiv specific“.

Banii sunt puterea unei promisiuni. În societatea noastră, ei ne promit că, în schimbul lor, putem dobândi bunuri și servicii (mărfuri). Nu au valoare intrinsecă. Valoarea lor este dată doar de încrederea nestrămutată pe care noi o acordăm promisiunii de a accede, prin Mamona, la prosperitatea societății de consum. Dacă oamenii ar constata că Mamona i-a înșelat – de pildă, cu suma X de bani nu pot cumpăra marfa Y, așa cum au crezut inițial – întregul eșafodaj financiar s-ar prăbuși.

Are însă încrederea noastră în bani o bază reală? Să nu uităm că Mamona se hrănește mai mult ca oricând din camătă. Când o bancă îți oferă un credit de o mie de lei, nu ia banii din buzunar sau dintr-un cont, ci, pur și simplu, creează pe computer un credit care va trebui plătit înapoi, plus dobânda aferentă. Acești bani, creați din nimic, vor fi apoi cheltuiți pe bunuri și servicii din viața reală. Banii cămătărești – astăzi mai toți banii sunt bani-datorie (debt-money) – au nevoie de un sistem economic în perpetuă creștere. Economia trebuie să crească peste „rata dobânzii“, să creeze din ce în ce mai multe „bunuri și servicii“, chiar dacă aceste servicii sunt iluzorii, bazate pe stimularea unor dorințe artificiale sau pe distrugerea capitalului natural.

În cartea Economii sacre: Banii, darul și societatea într-o epocă a tranziției, David Eisenstein explică mecanismul de funcționare a banului cămătăresc: „Din cauza dobânzii, în orice moment suma datorată este mai mare decât banii existenți. Pentru a crea bani noi care să țină în funcțiune întregul sistem… trebuie să creăm mai multe ‘bunuri și servicii’. Principala modalitate de a realiza acest lucru este să începi să vinzi ceva ce odinioară nu avea preț. Să transformi pădurile în cherestea, muzica într-un produs muzical, ideile în proprietate intelectuală, relațiile sociale de reciprocitate în servicii plătite. Susţinută de tehnologie, transformarea în marfă a bunurilor și seviciilor nemonetarizate s-a accelerat în ultimele secole, ajungându-se la situaţia de astăzi, când a mai rămas foarte puţin în afara sferei monetarizate. Vastul domeniu obştesc, fie că era vorba de pământ sau cultură, a fost înţărcuit și vândut pentru a ţine pasul cu creşterea exponenţială a banilor. Acesta este motivul adevărat pentru convertirea pădurilor în cherestea, a cântecelor în proprietate intelectuală ş.a.m.d. Iată de ce două treimi din hrana americanilor este gătită astăzi în afara familiei. Iată de ce popularele tratamente naturiste au fost înlocuite cu cele provenite din industria farmaceutică. Iată de ce îngrijirea copiilor a devenit un serviciu plătit iar apa de băut este categoria cu cea mai mare creştere în cadrul vânzărilor de băuturi. Imperativul creşterii perpetue, implicat în banul bazat pe camătă, este ceea ce împinge continuu transformarea vieţii, a lumii și a spiritului în bani. Completând cercul vicios, cu cât convertim mai multă viaţă în bani, cu atât avem nevoie de mai mulţi bani ca să trăim. Camăta, și nu banul, este proverbiala rădăcina a răului“.

Camăta a transformat banul într-un agent al indigenţei. Întrucât datoria depășește cantitatea de bani, crearea de bani naște o nevoie viitoare de bani și mai mulți. Fiind mereu datori, suntem mereu în criză financiară care, la rândul ei, creează o stare endemică de penurie. Oamenii sunt forțați, prin diferite inginerii economice, să se angajeze în cât mai multe relații comerciale aservite banului cămătăresc pentru a converti cât mai mult din viața lor într-o valoare monetară – bani necesari pentru plata unor datorii tot mai mari. Doar crescând economia peste rata dobânzii împiedicăm prăbușirea sistemului financiar. Creșterea economică este însă limitată de constrângeri fizice (o planetă cu resurse finite), limitări ecologice și civilizaționale. Deși adepții neoliberalismului încearcă în mod frecvent să impună prin inginerie socială și economică o societate de piață, acest obiectiv este practic imposibil de atins. Ar trebui să convertim orice relație sau domeniu uman într-o tranzacție comercială care să urmărească maximizarea profitului. Când FMI-ul face presiuni asupra guvernelor să privatizeze serviciile sociale și să reducă cheltuielile, este vorba de conversia capitalului social în bani. De capitalul social beneficiază omul de rând, de capitalul financiar beneficiază în primul rând cămătarii. Marele scriitor agrarian Wendell Berry ne avertizează: „Avem motive să credem că orice este vândut va fi până la urmă distrus. Când totul are un preţ, iar acel preţ variază la infinit datorită unei economii fără o relaţie stabilă cu necesităţile sau bunurile reale, atunci totul se separă de istorie, cunoştinţe, respect și iubire, de acele lucruri care ar păstra integritatea organică – și, implicit, totul se află pe calea pierzaniei“.

Pentru sistemul cămătăresc modern, la dolce vita a durat atâta timp cât rata de creștere economică a ținut pasul cu rata de creștere a cantității de bani (money supply). Această situație s-a datorat unor circumstanțe excepționale: energia ieftină și abundentă furnizată de cărbune, petrol, gaze naturale. În ultimii 200 de ani, dezvoltarea societății a fost practic subvenționată de exploatarea ieftină a unor surse abundente de combustibili fosili cu mare concentrare energetică. Puterea „sclavilor energetici“ stă la baza Revoluției industriale. Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei se datorează, ea însăși, ieftinității unor surse abundente de energie de înaltă calitate.

Surplusul de energie este o raritate în istoria omenirii. Acolo unde a existat, a permis dezvoltarea unor societăți supradimensionate. În antichitate, Imperiul roman este exemplul emblematic: „Acestea au fost societăți bazate în întregime pe agricultura de subzistență, adică pe energie solară, scrie Joseph Tainter în Drilling Down.The Gulf Oil Debacle and Our Energy Dilemma (2012). Singura posibilitate a societăților antice să înmagazineze surplusul de energie solară era să-l convertească în metale prețioase, opere de artă și sclavi. Strategia de creștere a romanilor a fost să capteze și să folosească depozitele de energie solară, depozite pe care nu le-au creat ei înșiși. Același lucru îl facem și noi astăzi cu hidrocarburile. Folosim energia solară înmagazinată de natură în vreme ce romanii o foloseau pe cea înmagazinată de popoarele cucerite. Atât noi cât și romanii ne-am finanțat creșterea cu ceva ce nu am produs noi“.

Pentru a ne face o idee despre dimensiunile unor astfel de societăți, să ne gândim la colosala mașinărie imperială a Eternei Rome, sau la „megamașina comunistă“ cu aglutinarea oamenilor într-un „corp mecanizat“ pentru a servi „vastei opere de industrializare socialistă“ sau la mastodontul civilizațional de azi, cu mall-urile și office building-urile lui impersonale, cu invazia milioanelor de automobile și obsesia de a amalgama popoarele în vaste unități transnaționale.

Societățile supradimensionate au văzut în proliferarea complexității metoda cea mai bună de rezolvare a problemelor legate de creșterea nemăsurată. De aici și numele lor de societăți complexe sau hipercomplexe (societatea globală contemporană). Potrivit lui Joseph Tainter, proliferarea complexității este preferată întrucât probleme specifice creșterii sunt deseori rezolvate prin dezvoltarea unor tehnologii mai complexe, diversificarea și specializarea activităților, adăugarea de noi instituții sociale etc. În Roma antică, instituțiile și tehnologiile creșterii au creat o „viață civilizată“ pe care nu și-o permiteau societățile lipsite de bugete energetice majore. Apeductele, drumurile și sistemul sanitar urban nu aveau replică în „lumea barbară“. Când Imperiul s-a dezmembrat, apeductele și drumurile au ajuns o ruină, nimeni nu le-a mai reconstruit; tehnologiile dependente de instituțiile imperiale, cum ar fi construcția apeductelor, s-au pierdut. Pentru societatea feudală timpurie, bazată pe „decomplexificare“, investiția în complexitate nu era o opțiune economică. Orașele europene nu au reușit decât în vremuri recente să aibă un sistem sanitar urban la nivelul Romei antice.

Pentru a funcționa, o societate complexă are nevoie de mari cantități de energie, resurse materiale și umane. La început, toate acestea sunt abundente și ușor de obținut precum primele fructe culese dintr-un pom plin de roade. Întinzi mâna și, dintr-o sumedenie de fructe, care mai de care mai ademenitoare, îți alegi fructul dorit. Pe măsură ce roadele sunt culese, mai rămân în pom doar câteva „poame uscate“ care nu merită efortul de a te cățăra după ele. Imperiul roman timpuriu s-a extins pe baza energiei înmagazinate a popoarelor cucerite. Această energie a subvenționat cuceririle ulterioare. Pe măsură ce imperiul s-a extins, lista cuceririlor profitabile s-a redus drastic, teritoriile încă „disponibile“ fiind prea sărace și/sau aflate în stăpânirea unor dușmani prea puternici pentru a merita efortul de a le cuceri. Ultimele cuceriri teritoriale ale Imperiului, făcute de Traian, nu au acoperit nici măcar costul campaniilor militare (Tainter, 1988).

De regulă, o societate complexă este incapabilă să-și schimbe radical modul de viață pentru a funcționa în limitele unui buget energetic mult diminuat. Când își epuizează surplusul de energie, atingând astfel limitele creșterii, ea va continua procesul de complexificare a societății; de data asta, va folosi complexificarea drept strategie extractivă pentru a „stoarce“ energie din resurse calitativ inferioare.

În lipsa expansiunii teritoriale, Imperiul roman a fost nevoit să înlocuiască energia concentrată, înmagazinată de alte popoare cu o „energie solară anuală provenită din taxele agricole“ (Tainter, Patzek, 2012). Cum marginea de profit a producției agricole era mult mai mică decât cea a expansiunii teritoriale de odinioară, Imperiul s-a confruntat cu scăderea drastică a veniturilor. Pentru a rezolva problema, Imperiul a recurs la mărirea complexității (reforme administrative, mai multă birocrație). Proliferarea complexității în condițiile unui deficit energetic s-a dovedit însă păguboasă întrucât a implicat costuri suplimentare ruinătoare. În loc să restaureze sănătatea economică a imperiului, complexitatea a dus la degradarea și mai pronunțată a sistemului economic și social (precaritate fiscală, nemulțumiri sociale și ineficiență cronică). În final, prăbușirea întregului sistem a devenit inevitabilă.

Societatea modernă trece printr-o criză a creșterii similară celei pe care a cunoscut-o Imperiul roman. Începând cu anii 1970, creșterea economică s-a confruntat cu epuizarea resurselor de energie ieftină. În 2003, producția totală de petrol a Statelor Unite a scăzut la nivelul celei din anii ’50 (Tainter 2011); producția mondială pe cap de locuitor a atins nivelul maxim în urmă cu 30 de ani, fiind de atunci într-un declin constant (Bartlett 2004). Din 2005-2006, producția mondială de petrol convențional, ușor de extras, a rămas plafonată la nivelul de 75 de milioane barili pe zi (Kunstler, 2012). Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie (IEA), până în anul 2020, 40% din producția mondială de petrol va proveni din exploatarea rezervelor offshore. Exploatarea la mare adâncime este dificilă, periculoasă și costisitoare. În 2010, explozia platformei petroliere Deepwater Horizon și ulterioara deversare de petrol în Golful Mexic a produs cea mai cumplită catastrofă ecologică provocată de om în istorie. În urma acestei catastrofe, SUA și alte țări au luat măsuri de înăsprire a normelor de siguranță și protecție a mediului pe care trebuie să le respecte exploatările offshore. Deși binevenite, măsuri de acest gen măresc și mai mult costurile lucrărilor complicate de pe platformele continentale. Oricât s-ar perfecționa tehnica de exploatare, petrolul de mare adâncime extras din mări și oceane este scump și va fi cu mult mai scump în viitor.

Au mai rămas puține noi zăcăminte onshore, de mari dimensiuni și lesne de exploatat. Cât despre „imensele resurse de petrol greu“ (nisipuri bituminoase, petrol de șist), ele nu au menirea să rezolve problemele energetice ale omenirii, ci să umfle o altă bulă bursieră. În 2010, economistul șef al IEA a recunoscut existența mult temutului „peak-oil“: „În mod cert este o situație deprimantă, mai mult decât deprimantă, aș spune chiar alarmantă, aceasta și încercăm să facem, să alarmăm popoarele″.

Nu este în natura societății hipercomplexe actuale să funcționeze pe baza unei energii scumpe. Într-o economie bazată pe creștere permanentă, o scădere doar cu 1,5% a ofertei de petrol față de cerere poate declanșa recesiunea. Puținătatea energiei ieftine blochează creșterea economică iar absența creșterii reale aduce cu sine perturbări serioase în formarea de capital. „Economia modernă ˝ scrie Tim Jackson în Prosperity without Growth (2009) – este structural dependentă de creșterea economică. Când creșterea se împiedică – așa cum s-a întâmplat în mod dramatic în toamna anului 2008 – politicienii intră în panică. Afacerile se chinuie să supraviețuiască. Oamenii își pierd slujbele și uneori casele. Spectrul recesiunii se întinde amenințător. A pune sub semnul întrebării creșterea este considerat un act demn de un nebun, un idealist sau un revoluționar.“

De fapt, iresponsabilă, dacă nu nebunească de-a binelea, este atitudinea propagandiștilor actualului sistem (economiști, politicieni, lobbiști, oameni de presă etc.) care continuă să propăvăduiască o economie faustică pe o planetă cu resurse finite și constrângeri ecologice. Dacă va continua ritmul actual de creștere, în 2100 economia mondială va fi de 80 de ori mai mare decât cea din 1950 (Jackson 2009). Numai o gândire dezântrupată, tributară tehnozelor postmoderne, care ignoră limitările biofizice impuse economiei și povara hipercomplexității civilizaționale, nu este deranjată de o asemenea perspectivă. „Gnosticismul a fost și este un fel de teorie a informației“, scrie Harold Bloom în Religia Americană, „materia și energia sunt respinse, sau cel puțin plasate sub semnul negației. Informația devine emblematică pentru mântuire și falsa Creație-Cădere ține de materie și energie, dar Pleroma, sau Plinătatea, abisul originar este în întregime informație“. Stephan Hoeller, episcopul unei biserici gnostice din Los Angeles, afirma că „resursele cerute pe o piață dominată de înaltele tehnologii nu privesc atât materia, cât mintea. Sub impactul high-tech-ului lumea se mută din ce în ce mai mult de la o economie fizică la una metafizică. Suntem în curs de a recunoaște că gândirea mai degrabă decât materiile prime și resursele fizice constituie bogăția″. Iar futurologul George Gilder vede cum „peste tot forța brută a lucrurilor este în regres în fața puterilor minții″.

Departe de a regresa, pe zi ce trece, „forța brută a lucrurilor“ ne aduce mai aproape de Adevăr: economia omenească există în cadrul unei economii superioare, Marea Economie a creației divine ale cărei limite nu le putem depăși. Puterea minții, decuplată de „forța brută a lucrurilor“ a încercat să substituie ordinii obiective de aici o economie abstractă, hipercomplexă, o însumare de zerouri care nu-i croită pe sufletul omului și nici nu stă în firea lucrurilor ˝ dar e croită să continue cu orice preț creșterea economică.

„Monetarizarea" capitalismului din ultimele trei decenii, cu dezvoltarea exponențială a creditului cămătăresc, a fost mai mult decât expresia imoralității și lăcomiei bancherilor. Creditul este sângele industrialismului (Kunstler 2013). Când prețul barilului de petrol s-a mărit de la 11 dolari la aproape 100, economia globală nu a mai reușit să genereze destulă bogăție reală pentru a plăti dobânda pentru vechile credite. În lipsa expansiunii economice, activitatea de creditare a devenit problematică – o situație deosebit de neplăcută pentru sistemul bancar. Drept urmare, electi gnostici ai finanței mondiale n-au pregetat să-și folosească puterea minții, dar și pe cea a statului neoliberal, ca să stimuleze creditarea pe cale... magică. Creditul acordat doar pe bază de buletin și instrumente ezoterice de genul derivatelor nu sunt însă expresia unui fenomen unic, specific doar sferei dematerializate a marii finanțe. Ele se adaugă la acea enormă aglomerare de mijloace redundante din toate domeniile care proliferează superfluul și insignifianța.

Creșterea, vrea să ne convingă societatea spectacolului, oricum se va relua. Puterea banului, a tehnologiei și a minții câtorva băieți mai cu moț va propulsa omenirea mereu înainte.

Cum avem mari îndoieli că așa vor sta lucrurile în viitor, revenim aici la întrebările sâcâitoare pe care le puneam în A Treia Forță. România profundă: cât timp va mai fi planeta exploatată ca un continent virgin iar omul epuizat și aruncat la gunoi? Cât timp hipercomplexitatea păguboasă ne va mai fi prezentată drept progres social și economic, iar nu ca o stare entropică? Va mai dura mult până când se va rupe vălul de pe ochi?

Electi gnosticii ne spun că nu există alternativă la lumea pe care ne-o propun ei. Noi însă avem soluția ieșirii din Matrixul lor. Nu reluăm aici doar vechile întrebări. Vom încerca să oferim noi răspunsuri și, mai ales, o cale de acțiune în lumină Adevărului.