de Ovidiu Hurduzeu
Oricine
crede în creșterea nelimitată a ceea ce este determinat fizic, pe o planetă
cu limite fizice, ori este nebun, ori este economist.
Pe vremea comunismului, nimic nu era poate mai insipid decât profesia de
economist. La ASE „dădeau“ cei care se pricepeau la matematică dar nu aveau
mari șanse să intre la una dintre facultățile vedetă de atunci, Politehnica,
Arhitectura sau Medicina. Doar secțiile de comerț exterior și informatică de la
ASE erau suprasolicitate, din motive însă exterioare profesiei. Studiile
economice, subordonate economiei politice marxiste, pregăteau pentru o carieră de
conțopist în armata mult hulită a personalului TESA, „neproductiv“ și plătit „conform
încadrării de bază“. Prototipul economistului comunist a rămas Nicolae
Văcăroiu, C.S.P-ist (funcționar la Consiliul de Stat al Planificării), prim
ministru al României între anii 93-96 și izvor de inspirație pentru caricaturiștii
Academiei Cațavencu.
După 1990, ASE-ul s-a metamorfozat într-un „international business school“,
devenind treptat un bastion al neoliberalismului în România. Economistul, nici
el, nu mai este contabilul cu mentalitate de administrator de bloc, ci un
expert, pretins atotcunoscător al piețelor financiare și al ezotericelor mecanisme
care au produs criza. Are și un nou „look“. A dispărut conțopistul îmbrăcat
într-un costum ponosit și a apărut băiatul cu ștaif și laptop, „consultant de
afaceri“ pe lângă guvern sau
marile corporații, el
însuși un prosper bisnisman. Dar,
mai ales, este un guru mediatic, invitat
să-și dea mereu cu părerea în politicile macroeconomice.
Cuvântul economistului și al finanțistului, fratele său geamăn, acționează
ca o baghetă magică asupra publicului și guvernanților când vine vorba de
„bugete“ și „dezvoltare“.
Economismul actual se reduce la câteva dogme și tabuuri. „Creșterea
economică“ este incontestabil mama tuturor dogmelor, mai presus chiar de tabuul
„piața se autoreglează“.
De regulă, „piețele financiare“ și „mediile de afaceri“ sunt nemulțumite de ritmul de
creștere al economiei românești. „Crește anemic“ este formularea cea mai des
întâlnită. În fața neputinței mioritice, se lansează mereu „pachete de
stimulare“ verbală. De pildă, americanul Wesley Clark,
fost general NATO și actual lobbyist pentru exploatarea gazelor de șist, a
devenit în România și un economist ad-hoc. (În România, cine învârte banul sau
se învârte în jurul puterii poate revendica fără probleme și statutul de „economist”.)
Superdotat în promisiuni, domnul Clark s-a oferit să stimuleze creșterea până
când țara noastră va fi atins paroxismul prosperității: „Cred că pot stimula
creșterea economică a României. Ar putea fi unul dintre cele mai bogate state ale Europei“. Nici
autoritatea bancară nu a lăsat din mână problema „creșterii“. „Pentru ca
România să revină pe creștere economică: stimulați munca!“ a cerut imperativ
domnul Isărescu.
Nimeni nu ne explică însă de ce ar trebui să fim mereu pe creștere. De ce
să tot creștem PIB-ul? De ce să triplăm numărul de automobile din posesia
fiecărei familii? De ce să înlocuim vechile case cu verdeață și curte din orașe
cu viloaie și zgârâie-nori? De ce să creștem magazinul de la colțul străzii în
supermarket, supermarketul în hypermarket și hypermarket-ul în ditamai mall-ul?
Șoseaua în autostradă? Invariabil, răspunsul este „acesta este progresul!“ iar
progresul va continua, la fel cum soarele va continua să răsară în fiecare
dimineață.
Progresul poate însemna multe lucruri dar pentru economiști el se reduce la
creșterea cumulativă a bunurilor și serviciilor tranzacționabile (supuse
schimbului, vânzării și cumpărării). Cu alte cuvinte, doar creșterea PIB-ului,
trecerea banului dintr-un buzunar în altul înseamnă progres. Când găina din
poiată se ouă, PIB-ul nu crește dacă, în loc să vând ouăle, le consum la masa
de Paște sau le dau pomană la biserică. Orice poșircă de vin vândută pe piață
saltă PIB-ul, pe când „căpșunica“ necomercializată de la tata-socru nu are valoare
economică, așa cum nu au nici murăturile puse în casă, mâncarea gătită de
gospodine și orice altceva care eludează „piața“ și nu poate fi transformat
într-o marfă. Vinzi și cumperi, deci progresezi.
Totul trebuie convertit în bani. Banul nu este un mijloc de schimb neutru, ci
o putere care ne aservește și ne impune propriile legi. Primatul
pe care îl acordăm astăzi economiei este, de fapt, primatul banului, dominația
lui Mamona. În Noul Testament, Iisus Hristos personifică
banul, numindu-l Mamona. „Această personificare a banului – scrie Jacques Ellul
în L’Homme et l’argent–, această
afirmație că este vorba de ceva care revendică statut divin… indică o
caracteristică ieșită din comun a banului… Iisus dezvăluie faptul că banul este
o putere. Ne vorbește de o putere care încearcă să fie Dumnezeu, care se face
stăpânul nostru și care urmărește un obiectiv specific“.
Banii sunt puterea unei promisiuni. În societatea noastră, ei ne promit că,
în schimbul lor, putem dobândi bunuri și servicii (mărfuri). Nu au valoare
intrinsecă. Valoarea lor este dată doar de încrederea nestrămutată pe care noi
o acordăm promisiunii de a accede, prin Mamona, la prosperitatea societății de
consum. Dacă oamenii ar constata că Mamona i-a înșelat – de pildă, cu suma X de
bani nu pot cumpăra marfa Y, așa cum au crezut inițial – întregul eșafodaj
financiar s-ar prăbuși.
Are însă încrederea noastră în bani o bază reală? Să nu uităm că Mamona se hrănește mai mult ca oricând din camătă. Când o bancă îți
oferă un credit de o mie de lei, nu ia banii din buzunar sau dintr-un cont, ci,
pur și simplu, creează pe computer un credit care va trebui plătit înapoi, plus
dobânda aferentă. Acești bani, creați din nimic, vor fi apoi cheltuiți pe
bunuri și servicii din viața reală. Banii cămătărești – astăzi mai toți banii
sunt bani-datorie (debt-money) – au nevoie de un sistem economic în perpetuă
creștere. Economia trebuie să crească peste „rata dobânzii“, să creeze din ce
în ce mai multe „bunuri și servicii“, chiar dacă aceste servicii sunt iluzorii,
bazate pe stimularea unor dorințe artificiale sau pe distrugerea capitalului
natural.
În cartea Economii sacre:
Banii, darul și societatea într-o epocă a tranziției, David Eisenstein explică mecanismul de funcționare a banului
cămătăresc: „Din cauza dobânzii, în orice moment suma datorată este mai mare decât
banii existenți. Pentru a crea bani noi care să țină în funcțiune întregul
sistem… trebuie să creăm mai multe ‘bunuri și servicii’. Principala
modalitate de a realiza acest lucru este să începi să vinzi ceva ce odinioară
nu avea preț. Să transformi pădurile în cherestea, muzica într-un produs
muzical, ideile în proprietate intelectuală, relațiile sociale de reciprocitate
în servicii plătite. Susţinută de tehnologie, transformarea în marfă a
bunurilor și seviciilor nemonetarizate s-a accelerat în ultimele secole,
ajungându-se la situaţia de astăzi, când a mai rămas foarte puţin în afara
sferei monetarizate. Vastul domeniu obştesc, fie că era vorba de pământ sau
cultură, a fost înţărcuit și vândut pentru a ţine pasul cu creşterea
exponenţială a banilor. Acesta este motivul adevărat pentru convertirea
pădurilor în cherestea, a cântecelor în proprietate intelectuală ş.a.m.d. Iată
de ce două treimi din hrana americanilor este gătită astăzi în afara familiei.
Iată de ce popularele tratamente naturiste au fost înlocuite cu cele provenite
din industria farmaceutică. Iată de ce îngrijirea copiilor a devenit un
serviciu plătit iar apa de băut este categoria cu cea mai mare creştere în
cadrul vânzărilor de băuturi. Imperativul creşterii perpetue, implicat în banul
bazat pe camătă, este ceea ce împinge continuu transformarea vieţii, a lumii și
a spiritului în bani. Completând cercul vicios, cu cât convertim mai multă
viaţă în bani, cu atât avem nevoie de mai mulţi bani ca să trăim. Camăta, și nu
banul, este proverbiala rădăcina a răului“.
Camăta a transformat banul
într-un agent al indigenţei. Întrucât datoria depășește cantitatea de bani,
crearea de bani naște o nevoie viitoare de bani și mai mulți. Fiind mereu
datori, suntem mereu în criză financiară care, la rândul ei, creează o stare
endemică de penurie. Oamenii sunt forțați, prin diferite inginerii economice, să
se angajeze în cât mai multe relații comerciale aservite banului cămătăresc
pentru a converti cât mai mult din viața lor într-o valoare monetară – bani necesari
pentru plata unor datorii tot mai mari. Doar crescând economia peste rata
dobânzii împiedicăm prăbușirea sistemului financiar. Creșterea economică este
însă limitată de constrângeri fizice (o planetă cu resurse finite), limitări
ecologice și civilizaționale. Deși adepții neoliberalismului încearcă în mod
frecvent să impună prin inginerie socială și economică o societate de piață,
acest obiectiv este practic imposibil de atins. Ar trebui să convertim orice
relație sau domeniu uman într-o tranzacție comercială care să urmărească
maximizarea profitului. Când FMI-ul face presiuni asupra guvernelor să
privatizeze serviciile sociale și să reducă cheltuielile, este vorba de
conversia capitalului social în bani. De capitalul social beneficiază omul de rând,
de capitalul financiar beneficiază în primul rând cămătarii. Marele scriitor
agrarian Wendell Berry ne avertizează: „Avem motive să credem că orice este
vândut va fi până la urmă distrus. Când totul are un preţ, iar acel preţ
variază la infinit datorită unei economii fără o relaţie stabilă cu
necesităţile sau bunurile reale, atunci totul se separă de istorie, cunoştinţe,
respect și iubire, de acele lucruri care ar păstra integritatea organică – și,
implicit, totul se află pe calea pierzaniei“.
Pentru sistemul cămătăresc
modern, la dolce vita a durat atâta
timp cât rata de creștere economică a ținut pasul cu rata de creștere a
cantității de bani (money supply). Această situație s-a datorat unor
circumstanțe excepționale: energia ieftină și abundentă furnizată de cărbune,
petrol, gaze naturale. În ultimii 200 de ani, dezvoltarea societății a fost
practic subvenționată de exploatarea ieftină a unor surse abundente de
combustibili fosili cu mare concentrare energetică. Puterea „sclavilor
energetici“ stă la baza Revoluției industriale. Dezvoltarea fără precedent a
tehnologiei se datorează, ea însăși, ieftinității unor surse abundente de
energie de înaltă calitate.
Surplusul de energie este o
raritate în istoria omenirii. Acolo unde a existat, a permis dezvoltarea unor societăți supradimensionate. În antichitate, Imperiul roman este exemplul emblematic: „Acestea au fost
societăți bazate în întregime pe agricultura de subzistență, adică pe energie
solară, scrie Joseph Tainter în Drilling
Down.The Gulf Oil Debacle and Our Energy Dilemma (2012). Singura
posibilitate a societăților antice să înmagazineze surplusul de energie solară
era să-l convertească în metale prețioase, opere de artă și sclavi. Strategia
de creștere a romanilor a fost să capteze și să folosească depozitele de
energie solară, depozite pe care nu le-au creat ei înșiși. Același lucru îl
facem și noi astăzi cu hidrocarburile. Folosim energia solară înmagazinată de
natură în vreme ce romanii o foloseau pe cea înmagazinată de popoarele cucerite.
Atât noi cât și romanii ne-am finanțat creșterea cu ceva ce nu am produs noi“.
Pentru a ne face o idee despre
dimensiunile unor astfel de societăți, să ne gândim la colosala mașinărie
imperială a Eternei Rome, sau la „megamașina comunistă“ cu aglutinarea oamenilor
într-un „corp mecanizat“ pentru a servi „vastei opere de industrializare
socialistă“ sau la mastodontul civilizațional de azi, cu mall-urile și office
building-urile lui impersonale, cu invazia milioanelor de automobile și obsesia
de a amalgama popoarele în vaste unități transnaționale.
Societățile supradimensionate au
văzut în proliferarea complexității metoda cea mai bună de rezolvare a problemelor
legate de creșterea nemăsurată. De aici și numele lor de societăți complexe sau hipercomplexe (societatea
globală contemporană). Potrivit lui Joseph Tainter, proliferarea complexității
este preferată întrucât probleme specifice creșterii sunt deseori rezolvate
prin dezvoltarea unor tehnologii mai complexe, diversificarea și specializarea
activităților, adăugarea de noi instituții sociale etc. În Roma antică,
instituțiile și tehnologiile creșterii au creat o „viață civilizată“ pe care nu
și-o permiteau societățile lipsite de bugete energetice majore. Apeductele,
drumurile și sistemul sanitar urban nu aveau replică în „lumea barbară“. Când
Imperiul s-a dezmembrat, apeductele și drumurile au ajuns o ruină, nimeni nu
le-a mai reconstruit; tehnologiile dependente de instituțiile imperiale, cum ar
fi construcția apeductelor, s-au pierdut. Pentru societatea feudală timpurie,
bazată pe „decomplexificare“, investiția în complexitate nu era o opțiune
economică. Orașele europene nu au reușit decât în vremuri recente să aibă un
sistem sanitar urban la nivelul Romei antice.
Pentru a funcționa, o societate
complexă are nevoie de mari cantități de energie, resurse materiale și umane. La
început, toate acestea sunt abundente și ușor de obținut precum primele fructe
culese dintr-un pom plin de roade. Întinzi mâna și, dintr-o sumedenie de
fructe, care mai de care mai ademenitoare, îți alegi fructul dorit. Pe măsură
ce roadele sunt culese, mai rămân în pom doar câteva „poame uscate“ care nu merită
efortul de a te cățăra după ele. Imperiul roman timpuriu s-a extins pe baza
energiei înmagazinate a popoarelor cucerite. Această energie a subvenționat cuceririle
ulterioare. Pe măsură ce imperiul s-a extins, lista cuceririlor profitabile s-a
redus drastic, teritoriile încă „disponibile“ fiind prea sărace și/sau aflate în
stăpânirea unor dușmani prea puternici pentru a merita efortul de a le cuceri. Ultimele
cuceriri teritoriale ale Imperiului, făcute de Traian, nu au acoperit nici
măcar costul campaniilor militare (Tainter, 1988).
De regulă, o societate complexă
este incapabilă să-și schimbe radical modul de viață pentru a funcționa în
limitele unui buget energetic mult diminuat. Când își epuizează surplusul de
energie, atingând astfel limitele creșterii, ea va continua procesul de
complexificare a societății; de data asta, va folosi complexificarea drept strategie extractivă pentru a „stoarce“
energie din resurse calitativ inferioare.
În lipsa expansiunii teritoriale,
Imperiul roman a fost nevoit să înlocuiască energia concentrată, înmagazinată
de alte popoare cu o „energie solară anuală provenită din taxele agricole“
(Tainter, Patzek, 2012). Cum marginea de profit a producției agricole era mult
mai mică decât cea a expansiunii teritoriale de odinioară, Imperiul s-a
confruntat cu scăderea drastică a veniturilor. Pentru a rezolva problema,
Imperiul a recurs la mărirea complexității (reforme administrative, mai multă
birocrație). Proliferarea complexității în condițiile unui deficit energetic
s-a dovedit însă păguboasă întrucât a implicat costuri suplimentare ruinătoare.
În loc să restaureze sănătatea economică a imperiului, complexitatea a dus la
degradarea și mai pronunțată a sistemului economic și social (precaritate
fiscală, nemulțumiri sociale și ineficiență cronică). În final, prăbușirea
întregului sistem a devenit inevitabilă.
Societatea modernă trece printr-o
criză a creșterii similară celei pe care a cunoscut-o Imperiul roman. Începând
cu anii 1970, creșterea economică s-a confruntat cu epuizarea resurselor de
energie ieftină. În 2003, producția totală de petrol a Statelor Unite a scăzut
la nivelul celei din anii ’50 (Tainter 2011); producția mondială pe cap de
locuitor a atins nivelul maxim în urmă cu 30 de ani, fiind de atunci într-un
declin constant (Bartlett 2004). Din 2005-2006, producția mondială de petrol
convențional, ușor de extras, a rămas plafonată la nivelul de 75 de milioane
barili pe zi (Kunstler, 2012). Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie
(IEA), până în anul 2020, 40% din producția mondială de petrol va proveni din
exploatarea rezervelor offshore. Exploatarea la mare adâncime este dificilă,
periculoasă și costisitoare. În 2010, explozia platformei petroliere Deepwater
Horizon și ulterioara deversare de petrol în Golful Mexic a produs cea mai
cumplită catastrofă ecologică provocată de om în istorie. În urma acestei
catastrofe, SUA și alte țări au luat măsuri de înăsprire a normelor de
siguranță și protecție a mediului pe care trebuie să le respecte exploatările
offshore. Deși binevenite, măsuri de acest gen măresc și mai mult costurile
lucrărilor complicate de pe platformele continentale. Oricât s-ar perfecționa
tehnica de exploatare, petrolul de mare adâncime extras din mări și oceane este
scump și va fi cu mult mai scump în viitor.
Au mai rămas puține noi zăcăminte
onshore, de mari dimensiuni și lesne de exploatat. Cât despre „imensele resurse
de petrol greu“ (nisipuri bituminoase, petrol de șist), ele nu au menirea să
rezolve problemele energetice ale omenirii, ci să umfle o altă bulă bursieră.
În 2010, economistul șef al IEA a recunoscut existența mult temutului „peak-oil“:
„În mod cert este o situație deprimantă, mai mult decât deprimantă, aș spune
chiar alarmantă, aceasta și încercăm să facem, să alarmăm popoarele″.
Nu este în natura societății hipercomplexe
actuale să funcționeze pe baza unei energii scumpe. Într-o economie bazată pe
creștere permanentă, o scădere doar cu 1,5% a ofertei de petrol față de cerere
poate declanșa recesiunea. Puținătatea energiei ieftine blochează creșterea
economică iar absența creșterii reale aduce
cu sine perturbări serioase în formarea de capital. „Economia
modernă ˝ scrie Tim Jackson în Prosperity
without Growth (2009) – este
structural dependentă de creșterea economică. Când creșterea se împiedică – așa
cum s-a întâmplat în mod dramatic în toamna anului 2008 – politicienii intră în
panică. Afacerile se chinuie să supraviețuiască. Oamenii își pierd slujbele și
uneori casele. Spectrul recesiunii se întinde
amenințător. A pune sub semnul întrebării creșterea este considerat un act demn
de un nebun, un idealist sau un revoluționar.“
De fapt, iresponsabilă, dacă nu
nebunească de-a binelea, este atitudinea propagandiștilor actualului sistem
(economiști, politicieni, lobbiști, oameni de presă etc.) care continuă să
propăvăduiască o economie faustică pe o planetă cu resurse finite și
constrângeri ecologice. Dacă va continua ritmul actual de creștere, în 2100
economia mondială va fi de 80 de ori mai mare decât cea din 1950 (Jackson
2009). Numai o gândire dezântrupată, tributară tehnozelor postmoderne, care
ignoră limitările biofizice impuse economiei și povara hipercomplexității civilizaționale,
nu este deranjată de o asemenea perspectivă. „Gnosticismul a fost și este un
fel de teorie a informației“, scrie Harold Bloom în Religia Americană, „materia și energia sunt respinse, sau cel puțin
plasate sub semnul negației. Informația devine emblematică pentru mântuire și
falsa Creație-Cădere ține de materie și energie, dar Pleroma, sau Plinătatea,
abisul originar este în întregime informație“. Stephan Hoeller, episcopul unei
biserici gnostice din Los Angeles, afirma că „resursele cerute pe o piață
dominată de înaltele tehnologii nu privesc atât materia, cât mintea. Sub
impactul high-tech-ului lumea se mută din ce în ce mai mult de la o economie
fizică la una metafizică. Suntem în curs de a recunoaște că gândirea mai
degrabă decât materiile prime și resursele fizice constituie bogăția″. Iar
futurologul George Gilder vede cum „peste tot forța brută a lucrurilor este în
regres în fața puterilor minții″.
Departe de a regresa, pe zi ce
trece, „forța brută a lucrurilor“ ne aduce mai aproape de Adevăr: economia
omenească există în cadrul unei economii superioare, Marea Economie a creației
divine ale cărei limite nu le putem depăși. Puterea minții, decuplată de „forța
brută a lucrurilor“ a încercat să substituie ordinii obiective de aici o
economie abstractă, hipercomplexă, o însumare de zerouri care nu-i croită pe
sufletul omului și nici nu stă în firea lucrurilor ˝ dar e croită să continue
cu orice preț creșterea economică.
„Monetarizarea" capitalismului
din ultimele trei decenii, cu dezvoltarea exponențială a creditului cămătăresc,
a fost mai mult decât expresia imoralității și lăcomiei bancherilor. Creditul
este sângele industrialismului (Kunstler 2013). Când prețul barilului de petrol
s-a mărit de la 11 dolari la aproape 100, economia globală nu a mai reușit să
genereze destulă bogăție reală pentru a plăti dobânda pentru vechile credite. În lipsa expansiunii
economice, activitatea de creditare a devenit problematică – o situație
deosebit de neplăcută pentru sistemul bancar. Drept urmare, electi gnostici ai finanței mondiale n-au pregetat să-și
folosească puterea minții, dar și pe cea a statului neoliberal, ca să stimuleze
creditarea pe cale... magică. Creditul acordat doar pe bază de buletin și
instrumente ezoterice de genul derivatelor nu sunt însă expresia unui fenomen
unic, specific doar sferei dematerializate a marii finanțe. Ele se adaugă la
acea enormă aglomerare de mijloace redundante din toate domeniile care
proliferează superfluul și insignifianța.
Creșterea, vrea să ne convingă
societatea spectacolului, oricum se va relua. Puterea banului, a tehnologiei și
a minții câtorva băieți mai cu moț va propulsa omenirea mereu înainte.
Cum avem mari îndoieli că așa vor
sta lucrurile în viitor, revenim aici la întrebările sâcâitoare pe care le
puneam în A Treia Forță. România profundă: cât timp va mai fi planeta exploatată ca un continent virgin iar omul
epuizat și aruncat la gunoi? Cât timp hipercomplexitatea păguboasă ne va mai fi
prezentată drept progres social și economic, iar nu ca o stare entropică? Va
mai dura mult până când se va rupe vălul de pe ochi?
Electi gnosticii ne spun că nu există alternativă la
lumea pe care ne-o propun ei. Noi însă avem soluția ieșirii din Matrixul lor.
Nu reluăm aici doar vechile întrebări. Vom încerca să oferim noi răspunsuri și,
mai ales, o cale de acțiune în lumină Adevărului.