Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

miercuri, 26 iunie 2013

„Noul salt înainte″ al Chinei nu a învățat nimic din „primul salt″

de Gracy Howard


Legislativul chinez se va întruni între 26-29 iunie pentru a lua în discuție uriașele planuri de urbanizare a țării. Comitetul permanent al Congresului Național al Poporului plănuieşte crearea unui oraș de 260 milioane de locuitori în speranța de a stimula creșterea economică și consumul.
Gordon G. Chang, un colaborator al revistei Forbes, a numit acest gigantic plan de urbanizare „un experiment în stilul anilor 50“. Chang scrie că guvernul are în plan o mutare forțată a populației la oraș: „250 de milioane de oameni vor fi mutați de la sat la oraș în următorii doisprezece ani“. Se doreşte ca șaptezeci la sută din populația Chinei – aproximativ 900 de milioane – să locuiască la orașe până în 2025.
Plănuita „zonă economică Bohai“ va lega Beijingul de Tianjin. China intenționează să creeze zone urbane de 100 de milioane de locuitori, înconjurate de ciorchini de orașe mai mici a căror populație să fie cuprinsă între 10-20 de milioane de locuitori. În următorii 20 de ani, liderii chinezi plănuiesc să construiască anual câte un nou oraș.
Mulți dintre sătenii strămutați erau țărani autarhici, produceau și consumau propriile lor produse. Aceasta este, potrivit guvernului chinez, marea problemă: „Dacă jumătate din populația Chinei începe să consume, creșterea este inevitabilă“, a spus Li Xiangyang, directorul adjunct al Institutului de economie și politică mondială. „Acum această populație trăiește în zone rurale, unde nu consumă.“
Viziunea „creșterii inevitabile“ nu are o bază solidă, ca să nu spunem mai mult. În timp ce altor țări le-au trebuit secole pentru a se urbaniza, China are în plan să orchestreze acest plan masiv de urbanizare în câteva decenii: „Chinezii cred că țara lor va deveni automat o țară dezvoltată cu o economie viguroasă dacă vor construi mai multe orașe“, a spus Chang. „Ei uită că în alte societăți orașele au crescut organic, nu au fost create prin dispoziții date de birocrați din ministerele planificării“.
Reporterul Ian Johnson de la New York Times scrie: „Enorma dizlocare a cauzat deja șomaj și alte rele sociale. Unii dintre tinerii proveniți de la țară au noroc dacă găsesc o slujbă care să le ofere un venit de subzistență de 150 dolari pe lună... Disputele legate de terenuri dau naștere la mii de proteste în fiecare an. Zeci de cazuri s-au înregistrat în ultimul timp, când oamenii au ales să-și dea foc decât să se mute forțat la oraș“.

Planurile de urbanizare au produs mari stricăciuni peisajului rural. „În lungul și latul Chinei, buldozerele pun la pământ sate care datau de pe vremea vechilor dinastii“ scrie Johnson. „Zgârie-nori țâșnesc în mijlocul câmpiilor prăfuite și al dealurilor verzi.“ Țărani în vârstă sunt obligați să muncească în noile fabrici sau să-și găsească alte joburi la oraș, unde cu greu pot face față competiției lucrătorilor mai tineri. „Pentru noi este o nouă lume aici la oraș“, i-a spus lui Johnson un fost țăran care se ocupa cu cultivarea grâului. Acum el muncește ca paznic de noapte la o fabrică. „Toată viața mea am lucrat cu brațele la câmp; oare am eu educația necesară să fac față orășenilor?“
Johnson scrie că unora „le este teamă că zonele rurale ale Chinei sunt din nou locul unei radicale inginerii sociale (care amintește de „Marele Salt Înainte“ al lui Mao). Chang, mai explicit, face o comparație între saltul de ieri și cel de azi, numind încercările de industrializare forțată a lui Mao, care au cauzat foamete, „cea mai catastrofală tentativă de dezvoltare economică și de inginerie socială pe care a cunoscut-o vreodată istoria“.
Noua încercare de a centraliza mulţimi de oameni, de a distruge comunitățile și tradițiile locale nu poate să nu aibă consecințe extreme. Să sperăm că repercursiunile vor fi mai puțin severe decât acelea din timpul „experimentului social“ maoist care a produs 45 de milioane de morți.


Traducere de Ovidiu Hurduzeu

(Articolul în limba engleză poate fi găsit AICI)


sâmbătă, 22 iunie 2013

Declarația Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova



Astăzi, 20 iunie 2013, în incinta Palatului Mitropolitan a avut loc ședința Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, prezidată de către Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Vladimir, cu participarea Arhiereilor din cuprinsul Mitropoliei Moldovei.
În cadrul ședinței au fost abordate o serie de chestiuni de actualitate și importanță majoră pentru societatea autohtonă. În această ordine de idei, participanții la Sinod au adoptat o Declarație către conducerea țării și popor, în care își exprimă îngrijorarea față de tendințele de legalizare a unor comportamente amorale și dăunătoare din punct de vedere social și spiritual.
Documentul stipulează următoarele solicitări și doleanțe față de conducerea de vârf:

Declarația Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova către conducerea de vârf a Țării și binecredinciosul popor al Moldovei

Stimați guvernanți! Cunoaștem bine că în istoria țării noastre, Biserica Ortodoxă  a fost întotdeauna sprijinul de bază al formării și dăinuirii culturii și moralității neamului. La vreme de restriște, ea a servit neamului nostru ca spital de alinare, iar la vreme de pace, ca școală de zidire. Acest lucru nu l-au putut neglija nici marii cotropitori.
Astăzi BOM se află la răscrucea provocărilor, atât de ordin moral-spiritual, cât și geopolitic. Necontenitele lupte pe aceste două altare dăunează grav perspectivelor tinerii generații și crează un dezastru insuportabil în inima creștinilor.
Ceea ce se petrece la noi sub pretextul respectării drepturilor și libertăților pătimașe ale firii umane, în mare parte, nu este altceva decât un program de desființare și autonimicire a identității noastre sub aspectul valorilor spirituale bimilenare.
După mai multe provocări din ultimul timp, BOM, din considerente strict materne, a încercat să stea în apărarea poporului său.
Astăzi, la o lună de la ultima adresare a Sfântului Sinod către guvernare pentru a revizui cel puțin Legea Antidiscriminării, constatăm cu desăvârșire că glasul instituției care se bucură de cea mai înaltă încredere în societate, adică al Bisericii, a fost vădit ignorat.
Aceasta ne face să concluzionăm că în ultimii ani BOM și poporul creștin de 93,4%, a fost exclus din planul guvernării în favoarea minorităților netradiționale, care spre regret, obțin cu multă ușurință sprijinul multor confrați de ai noștri, deși ultimii se pretind a fi și ei păstori și nu năimiți.
Ținem să amintim tuturor că pentru noi ortodocșii, nu există o altă valoare supremă în viața aceasta vremelnică, decât numai urmarea învățăturilor Domnului Hristos.
Luând prin jurământ datoria de a sta la strajă și de a ne opune cu orice preț răspândirii păcatului, situația ne cere astăzi să alegem între veșnicul Hristos și vremelnica guvernare cu toată legislația sa anticreștină. Desigur că noi alegem a prima cale.
Această rațiune a lucrurilor ne face să ne declarăm oponenți și să ne depărtăm deschis de cei care prigonesc fățiș Biserica lui Hristos și să apelăm la scopuri strict terapeutice – la tradiția canonică a excomunicării lor din Biserică până la îndreptare. Acest fapt îi va lipsi dintru început pe guvernanți de accesul la Sfânta Taină a Împărtășaniei, ca mai apoi, în depdendență de pocăință, să fie primiți, sau respinși definitiv, de la oricare slujire bisericească.
În același timp, Biserica își rezervă dreptul să întreprindă toate măsurile canonice pentru a-și apăra majoritatea creștină de pericolul răspândirii morții spirituale în societatea noastră, în acest sens:
1. Inițiem pregătirile pentru convocarea Adunării Generale a credincioșilor din cuprinsul Mitropoliei Moldovei, la care întreaga plinătate a Bisericii se va expune asupra noilor provocări cu care se confruntă Biserica.
2. În perioada 2 august – 21 septembrie se binecuvintează desfășurarea unui Drum al Crucii în jurul Moldovei (pe jos), Drum de pocăință al întregului popor cu cereri de iertare și de biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.

NOTĂ INFORMATIVĂ
Cu regret constatăm că începînd cu anul 2003 cînd a fost votat Planul național de acțiuni în domeniul drepturilor omului (hotărîrea parlamentului nr. 415 din 24.10.2003) și pînă în prezent, clasa politică de guvernămînt cu insistență promovează politici antinaționale in favoarea persoanelor cu orientare sexuala netradițională.
Drept consecință a conceptelor și strategiilor de stat adoptate în domeniul drepturilor omului, la nivel legislativ reiterăm următoarele:
In urma dezbaterilor publice de amploare și în pofida nenumăratelor demersuri din partea Bisericii Ortodoxe din Moldova, la 25 mai 2012 Parlamentul RM a votat legea privind asigurarea egalității de șanse. Deși s-a adoptat controversata lege, am fost înștiințați și asigurați că sintagma “orientare sexuală” din art. 7 al legii, se va răsfrînge doar la relațiile de angajare în cîmpul muncii, asigurînd dreptul acestor persoane de a fi angajate nediscriminatoriu. Ați făcut declarații publice în acest sens și ați promis cetățenilor Țării că persoanele LGBT nu vor fi favorizate în alte domenii cum ar fi adopția, căsătoria, propaganda publică a imoralității, inclusiv în sistemul educațional, mass-media, publicitate, acțiuni publice de orice gen.
Intenționat sau nu, situația v-a scăpat de sub control. Acest an, mai 2012 – mai 2013, a fost unul revoluționar în favoarea persoanelor cu orientare sexuală netradițională. În această perioadă, noi cetățenii, am fost asaltați și agresați informațional de reprezentanții, activiștii, finanțatorii mișcării LGBT fie prin mass-media, fie prin cursuri, seminare, acțiuni publice, marșuri etc.
În acest context:
1. educația sexuală devine obligatorie în instituțiile de învățămînt din Tara potrivit prevederilor art. 6 p. 3 al legii privind sănătatea reproducerii din 15.06.2012.
2. orice persoană la cerere își poate schimba sexul în actele de stare civilă potrivit recomandării  nr.16 a Curții Supreme de Justiție privind procedura de examinare a cererilor de ţin de rectificarea actelor stării civile din octombrie 2012;
3. s-au stabilit amenzi usturătoare în Codul Contravențional și Penal, s-a creat Consiliul pentru prevenirea şi eliminarea discriminării;
4. în februarie-martie 2013, cuplurile homosexuale obțin acordul instituțiilor medicale din țară și își confirmă dreptul la reproducere. Fertilizarea in vitro pentru astfel de cupluri fiind interzisă în majoritatea statelor europene;
5. martie-aprilie 2013 au loc seminare de instruire a avocaților în domeniul nediscriminării și întîlniri tematice cu judecătorii din RM unde se discută modul de a apăra persoanele presupus discriminate, inclusiv cele cu orientare sexuală netradițională;
6. aprilie 2013 – Moldova beneficiază de un fond de șaptesprezece milioane de euro pentru promovarea și informatizarea  drepturilor minorităților;
7. 19 mai 2013 – are loc marșul minorităților sexuale, contrar hotărîrii instanței de judecata care a dispus interzicerea desfășurării marșului pe traseul indicat și acordarea locului de desfășurare a manifestației la Teatrul Verde. Astfel, RM și-a confirmat neputința și indiferența față de asigurarea executării propriilor hotărîri de judecată etc.
Aceste și multe alte acțiuni informațional agresive, confirmă ineficacitatea prevederilor legii privind asigurarea egalității de șanse conținutul căreia nu este adaptat la situația reală și necesitățile societății statului nostru, promovînd antivalori.
De asemenea, în susținerea poziției noastre reamintim ca la 15 decembrie 2009 Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, în a cărei supunere canonică se află Biserica Ortodoxă din Moldova, într-o adresare către Consiliul Europei atrage atenția asupra faptului că legile statului intră din ce în ce mai mult în contradicție cu dreptul canonic și tradițiile duhovnicești ale popoarelor creștine.
Reamintim că poporul creștin nu este împotriva homosexualilor propriu-zis, ci împotriva păcatului acestora și a mișcării acestora pe care o promovează intensiv. Oricine a citit Sfînta Scriptură cunoaște bine că homosexualitatea este un păcat condamnat categoric. Așa cum minciuna și adevărul sunt incompatibile, tot așa virtutea și păcatul nu pot fi împreună.
Vom anunța dreptcredinciosul popor al Moldovei despre indiferența dvs față de solicitările Bisericii Ortodoxe din Moldova înaintate pe 19 mai 2013.
Trădarea și tăcerea dvs în calitate de conducători ai Țării ne întristează foarte mult. Nădăjduim și ne rugăm să vă lumineze Dumnezeu și să reveniți alături de poporul pe care trebuie să-l chivernisiți, alături de nevoile și durerile lui.
În lumina celor expuse, în baza numeroaselor demersuri înaintate reactualizam solicitările:
1. Introducerea unui nou articol după art.9 al Legii nr. 121 cu privire la asigurarea egalității de șanse, cu următorul conținut:

“Întru respectarea, asigurarea și ocrotirea drepturilor copiilor, a moralei publice și a instituției familiei, întru evitarea prejudicierii sănătăţii, dezvoltării morale şi spirituale, inclusiv a formării reprezentărilor denaturate în psihicul minorilor despre echivalenţa socială a relaţiilor sexuale tradiţionale şi a celor netradiţionale se interzice propaganda imoralității în spațiul public, în special în sistemul educațional, mass-media, publicitate și alte domenii cu expunere publică sporită. Propaganda imoralității în cadrul unui spațiu privat prin atragerea (recrutarea) minorilor se interzice.”

Sau:
2. Avînd în vedere faptul că la moment se află în dezbateri publice proiectul Legii privind modul de asigurare şi restabilire a ordinii publice în cadrul evenimentelor publice inițiat de Ministerul Afacerilor Interne considerăm necesar introducerea următoarelor modificări:
Introducerea în art. 1 în lista noțiunilor și următoarea noțiune:
propagandă a imoralității – orice acțiune publică prin care se promovează și/sau se afișează sub orice formă prin orice mijloace cu orice motiv idei, simboluri și/sau stiluri de viață neconforme moralității publice tradiționale – homosexualitate, lesbianism, transsexualism, bisexualism, pedofilie, zoofilie, incest, precum și alte perversiuni sexuale.
La art. 4 de exclus  sintagma „sau de orice alt criteriu”.
La art. 13, alin. 3, de introdus lit. h1  activități de propaganda a imoralității.
3. Examinarea în mod prioritar și de urgență a solicitărilor înaintate.” În continuare, un spațiu aparte a fost oferit discuțiilor referitoare la pregătirile pentru aniversarea celor 200 de ani de la înființarea Eparhiei de Chișinău și Hotin și vizita Preafericitului Patriarh Kiril în toamna acestui an.
După audierea dărilor de seamă, au fost distribuite misiunile ulterioare pentru toți membrii Sinodului.

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul http://mitropolia.md

joi, 20 iunie 2013

Mănăstirea Putna spune NU prospecţiunilor geologice pentru gazele de şist



Fără acordul Mănăstirii Putna o firmă de prospecţiuni geologice desfăşoară explozii subterane controlate cu dinamită, care afectează pânza freatică din jurul sfântului lăcaş, unde îşi odihneşte somnul de veci domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Citeşte continuarea AICI.

luni, 17 iunie 2013

Părintele arhimandrit Justin Pârvu a trecut la cele veşnice

Cuviosul părinte Justin se roagă pentru noi din Împărăţia Cerurilor.
Să nu uităm ce ne-a îndemnat:
„Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul acesta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre.“

duminică, 16 iunie 2013

Polonia elimină ziua de muncă de opt ore

Avangarda monstrului neoliberal a aruncat la gunoi ziua de lucru de opt ore.
Pe 13 iunie, guvernul polonez a eliminat ziua de muncă de opt ore, un drept câştigat în 1919. Se pare că guvernul încearcă să facă Polonia şi mai competitivă pentru capitaliştii care vor să câştige şi mai mult profitând de slaba protecţie a lucrătorilor şi de salariile scandalos de mici.
Acesta este un atac major împotriva clasei muncitoare, abia menţionat de presa mondială şi întâmpinat fără mari proteste de către sindicatele colaboraţioniste. Polonia este laboratorul celei mai cumplite acţiuni de desfiinţare a drepturilor lucrătorilor. Muncind pe brânci şi cerşind firimiturile din mâna patronilor, clasa muncitoare a răspuns aşteptărilor stăpânilor ei. Dacă le-a mers acum atât de uşor, ne întrebăm când vor da următoarea lovitură.
Eliminarea zilei de muncă de opt ore s-a făcut prin mărirea perioadelor avute în vedere atunci când se calculează numărul mediu de ore lucrate în timpul unui an, ca şi prin introducerea orelor de muncă flexibile. După vechiul cod al muncii, era obligatorie o perioadă de odihnă între schimburi iar dacă se muncea schimb după schimb, era considerat un timp de muncă în afara orelor normale de program. În această situaţie, lucrătorul era îndreptăţit la plata orelor suplimentare cu un tarif stabilit pentru aceste ore. Noile reglementări le permit patronilor să impună zile de muncă mult mai lungi atâta timp cât în altă perioadă din an reduc orele de muncă. Pentru lucrătorii din anumite industrii şi domenii de activitate, asta înseamnă zile de muncă mai lungi pe tot timpul perioadei de lucru şi câteva luni de inactivitate, în locul unor ore de muncă stabile. Nu este clar care sunt drepturile muncitorilor angajaţi temporar (de exemplu pentru şase luni) în noua schemă. Este însă clar că de mulţi ani, fără nici o oprelişte, patronii polonezi încalcă drepturile pe care încă le mai au salariaţii.
Între timp, bunăstarea lucrătorilor a fost atacată într-o manieră fără precedent. Cea mai mare parte a forţei de muncă este dezorganizată, controlată de sindicate care fac mereu concesii, sau nu ştie cum să acţioneze de teama unei represiuni pe scară largă. Unii dintre lucrători sunt spălaţi pe creier, bombardaţi din toate direcţiile de ani buni de propaganda neoliberală.
Amendamentele la Codul Muncii au fost iniţiate de un tânăr carierist, suporter entuziast al neoliberalismului, care a încercat să câştige favorurile păpuşarilor de la conducerea statului. Władisław Kosiniak-Kamysz este un doctor în vârstă de 32 de ani care a candidat la primăria Cracoviei în 2010. Nu a fost ales dar a luat locul altcuiva de pe listă. Cu această „experienţă“, anul următor a fost numit Ministru al Muncii (‼) iar la o zi de la numire a devenit vicepreşedinte al Partidului Poporului (PSL). A introdus amendamentele la Codul muncii, practic abolind ziua de muncă de opt ore garantată.
Kosiniak-Kamysz nu e singurul vinovat. În mod evident a fost pus să facă munca murdară a lobby-ului patronal, a grupurilor care reprezintă interese politice şi de afaceri. Se pare că nu există limite pentru ceea ce poate baga pe gâtul poporului. Cei care au înghiţit medicamentul neoliberal o perioadă mult prea lungă le-au deschis drumul şi le-au dat lumină verde.
Traducere din limba engleză de Ovidiu Hurduzeu.

Articolul original poate fi găsit AICI.

marți, 4 iunie 2013

Băieţi, în zadar o stimulaţi, nu mai creşte... (I)

de Ovidiu Hurduzeu


Oricine crede în creșterea nelimitată a ceea ce este determinat fizic, pe o planetă cu limite fizice, ori este nebun, ori este economist.
Kenneth E. Boulding

Pe vremea comunismului, nimic nu era poate mai insipid decât profesia de economist. La ASE „dădeau“ cei care se pricepeau la matematică dar nu aveau mari șanse să intre la una dintre facultățile vedetă de atunci, Politehnica, Arhitectura sau Medicina. Doar secțiile de comerț exterior și informatică de la ASE erau suprasolicitate, din motive însă exterioare profesiei. Studiile economice, subordonate economiei politice marxiste, pregăteau pentru o carieră de conțopist în armata mult hulită a personalului TESA, „neproductiv“ și plătit „conform încadrării de bază“. Prototipul economistului comunist a rămas Nicolae Văcăroiu, C.S.P-ist (funcționar la Consiliul de Stat al Planificării), prim ministru al României între anii 93-96 și izvor de inspirație pentru caricaturiștii Academiei Cațavencu.
După 1990, ASE-ul s-a metamorfozat într-un „international business school“, devenind treptat un bastion al neoliberalismului în România. Economistul, nici el, nu mai este contabilul cu mentalitate de administrator de bloc, ci un expert, pretins atotcunoscător al piețelor financiare și al ezotericelor mecanisme care au produs criza. Are și un nou „look“. A dispărut conțopistul îmbrăcat într-un costum ponosit și a apărut băiatul cu ștaif și laptop, „consultant de afaceri“ pe lângă guvern sau marile corporații, el însuși un prosper bisnisman. Dar, mai ales, este un guru mediatic, invitat să-și dea mereu cu părerea în politicile macroeconomice.
Cuvântul economistului și al finanțistului, fratele său geamăn, acționează ca o baghetă magică asupra publicului și guvernanților când vine vorba de „bugete“ și „dezvoltare“.
Economismul actual se reduce la câteva dogme și tabuuri. „Creșterea economică“ este incontestabil mama tuturor dogmelor, mai presus chiar de tabuul „piața se autoreglează“.
De regulă, „piețele financiare“ și „mediile de afaceri“ sunt nemulțumite de ritmul de creștere al economiei românești. „Crește anemic“ este formularea cea mai des întâlnită. În fața neputinței mioritice, se lansează mereu „pachete de stimulare“ verbală. De pildă, americanul Wesley Clark, fost general NATO și actual lobbyist pentru exploatarea gazelor de șist, a devenit în România și un economist ad-hoc. (În România, cine învârte banul sau se învârte în jurul puterii poate revendica fără probleme și statutul de „economist”.) Superdotat în promisiuni, domnul Clark s-a oferit să stimuleze creșterea până când țara noastră va fi atins paroxismul prosperității: „Cred că pot stimula creșterea economică a României. Ar putea fi unul dintre cele mai bogate state ale Europei“. Nici autoritatea bancară nu a lăsat din mână problema „creșterii“. „Pentru ca România să revină pe creștere economică: stimulați munca!“ a cerut imperativ domnul Isărescu.
Nimeni nu ne explică însă de ce ar trebui să fim mereu pe creștere. De ce să tot creștem PIB-ul? De ce să triplăm numărul de automobile din posesia fiecărei familii? De ce să înlocuim vechile case cu verdeață și curte din orașe cu viloaie și zgârâie-nori? De ce să creștem magazinul de la colțul străzii în supermarket, supermarketul în hypermarket și hypermarket-ul în ditamai mall-ul? Șoseaua în autostradă? Invariabil, răspunsul este „acesta este progresul!“ iar progresul va continua, la fel cum soarele va continua să răsară în fiecare dimineață.
Progresul poate însemna multe lucruri dar pentru economiști el se reduce la creșterea cumulativă a bunurilor și serviciilor tranzacționabile (supuse schimbului, vânzării și cumpărării). Cu alte cuvinte, doar creșterea PIB-ului, trecerea banului dintr-un buzunar în altul înseamnă progres. Când găina din poiată se ouă, PIB-ul nu crește dacă, în loc să vând ouăle, le consum la masa de Paște sau le dau pomană la biserică. Orice poșircă de vin vândută pe piață saltă PIB-ul, pe când „căpșunica“ necomercializată de la tata-socru nu are valoare economică, așa cum nu au nici murăturile puse în casă, mâncarea gătită de gospodine și orice altceva care eludează „piața“ și nu poate fi transformat într-o marfă. Vinzi și cumperi, deci progresezi.
Totul trebuie convertit în bani. Banul nu este un mijloc de schimb neutru, ci o putere care ne aservește și ne impune propriile legi. Primatul pe care îl acordăm astăzi economiei este, de fapt, primatul banului, dominația lui Mamona. În Noul Testament, Iisus Hristos personifică banul, numindu-l Mamona. „Această personificare a banului – scrie Jacques Ellul în L’Homme et l’argent–, această afirmație că este vorba de ceva care revendică statut divin… indică o caracteristică ieșită din comun a banului… Iisus dezvăluie faptul că banul este o putere. Ne vorbește de o putere care încearcă să fie Dumnezeu, care se face stăpânul nostru și care urmărește un obiectiv specific“.
Banii sunt puterea unei promisiuni. În societatea noastră, ei ne promit că, în schimbul lor, putem dobândi bunuri și servicii (mărfuri). Nu au valoare intrinsecă. Valoarea lor este dată doar de încrederea nestrămutată pe care noi o acordăm promisiunii de a accede, prin Mamona, la prosperitatea societății de consum. Dacă oamenii ar constata că Mamona i-a înșelat – de pildă, cu suma X de bani nu pot cumpăra marfa Y, așa cum au crezut inițial – întregul eșafodaj financiar s-ar prăbuși.
Are însă încrederea noastră în bani o bază reală? Să nu uităm că Mamona se hrănește mai mult ca oricând din camătă. Când o bancă îți oferă un credit de o mie de lei, nu ia banii din buzunar sau dintr-un cont, ci, pur și simplu, creează pe computer un credit care va trebui plătit înapoi, plus dobânda aferentă. Acești bani, creați din nimic, vor fi apoi cheltuiți pe bunuri și servicii din viața reală. Banii cămătărești – astăzi mai toți banii sunt bani-datorie (debt-money) – au nevoie de un sistem economic în perpetuă creștere. Economia trebuie să crească peste „rata dobânzii“, să creeze din ce în ce mai multe „bunuri și servicii“, chiar dacă aceste servicii sunt iluzorii, bazate pe stimularea unor dorințe artificiale sau pe distrugerea capitalului natural.
În cartea Economii sacre: Banii, darul și societatea într-o epocă a tranziției, David Eisenstein explică mecanismul de funcționare a banului cămătăresc: „Din cauza dobânzii, în orice moment suma datorată este mai mare decât banii existenți. Pentru a crea bani noi care să țină în funcțiune întregul sistem… trebuie să creăm mai multe ‘bunuri și servicii’. Principala modalitate de a realiza acest lucru este să începi să vinzi ceva ce odinioară nu avea preț. Să transformi pădurile în cherestea, muzica într-un produs muzical, ideile în proprietate intelectuală, relațiile sociale de reciprocitate în servicii plătite. Susţinută de tehnologie, transformarea în marfă a bunurilor și seviciilor nemonetarizate s-a accelerat în ultimele secole, ajungându-se la situaţia de astăzi, când a mai rămas foarte puţin în afara sferei monetarizate. Vastul domeniu obştesc, fie că era vorba de pământ sau cultură, a fost înţărcuit și vândut pentru a ţine pasul cu creşterea exponenţială a banilor. Acesta este motivul adevărat pentru convertirea pădurilor în cherestea, a cântecelor în proprietate intelectuală ş.a.m.d. Iată de ce două treimi din hrana americanilor este gătită astăzi în afara familiei. Iată de ce popularele tratamente naturiste au fost înlocuite cu cele provenite din industria farmaceutică. Iată de ce îngrijirea copiilor a devenit un serviciu plătit iar apa de băut este categoria cu cea mai mare creştere în cadrul vânzărilor de băuturi. Imperativul creşterii perpetue, implicat în banul bazat pe camătă, este ceea ce împinge continuu transformarea vieţii, a lumii și a spiritului în bani. Completând cercul vicios, cu cât convertim mai multă viaţă în bani, cu atât avem nevoie de mai mulţi bani ca să trăim. Camăta, și nu banul, este proverbiala rădăcina a răului“.
Camăta a transformat banul într-un agent al indigenţei. Întrucât datoria depășește cantitatea de bani, crearea de bani naște o nevoie viitoare de bani și mai mulți. Fiind mereu datori, suntem mereu în criză financiară care, la rândul ei, creează o stare endemică de penurie. Oamenii sunt forțați, prin diferite inginerii economice, să se angajeze în cât mai multe relații comerciale aservite banului cămătăresc pentru a converti cât mai mult din viața lor într-o valoare monetară – bani necesari pentru plata unor datorii tot mai mari. Doar crescând economia peste rata dobânzii împiedicăm prăbușirea sistemului financiar. Creșterea economică este însă limitată de constrângeri fizice (o planetă cu resurse finite), limitări ecologice și civilizaționale. Deși adepții neoliberalismului încearcă în mod frecvent să impună prin inginerie socială și economică o societate de piață, acest obiectiv este practic imposibil de atins. Ar trebui să convertim orice relație sau domeniu uman într-o tranzacție comercială care să urmărească maximizarea profitului. Când FMI-ul face presiuni asupra guvernelor să privatizeze serviciile sociale și să reducă cheltuielile, este vorba de conversia capitalului social în bani. De capitalul social beneficiază omul de rând, de capitalul financiar beneficiază în primul rând cămătarii. Marele scriitor agrarian Wendell Berry ne avertizează: „Avem motive să credem că orice este vândut va fi până la urmă distrus. Când totul are un preţ, iar acel preţ variază la infinit datorită unei economii fără o relaţie stabilă cu necesităţile sau bunurile reale, atunci totul se separă de istorie, cunoştinţe, respect și iubire, de acele lucruri care ar păstra integritatea organică – și, implicit, totul se află pe calea pierzaniei“.
Pentru sistemul cămătăresc modern, la dolce vita a durat atâta timp cât rata de creștere economică a ținut pasul cu rata de creștere a cantității de bani (money supply). Această situație s-a datorat unor circumstanțe excepționale: energia ieftină și abundentă furnizată de cărbune, petrol, gaze naturale. În ultimii 200 de ani, dezvoltarea societății a fost practic subvenționată de exploatarea ieftină a unor surse abundente de combustibili fosili cu mare concentrare energetică. Puterea „sclavilor energetici“ stă la baza Revoluției industriale. Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei se datorează, ea însăși, ieftinității unor surse abundente de energie de înaltă calitate.
Surplusul de energie este o raritate în istoria omenirii. Acolo unde a existat, a permis dezvoltarea unor societăți supradimensionate. În antichitate, Imperiul roman este exemplul emblematic: „Acestea au fost societăți bazate în întregime pe agricultura de subzistență, adică pe energie solară, scrie Joseph Tainter în Drilling Down.The Gulf Oil Debacle and Our Energy Dilemma (2012). Singura posibilitate a societăților antice să înmagazineze surplusul de energie solară era să-l convertească în metale prețioase, opere de artă și sclavi. Strategia de creștere a romanilor a fost să capteze și să folosească depozitele de energie solară, depozite pe care nu le-au creat ei înșiși. Același lucru îl facem și noi astăzi cu hidrocarburile. Folosim energia solară înmagazinată de natură în vreme ce romanii o foloseau pe cea înmagazinată de popoarele cucerite. Atât noi cât și romanii ne-am finanțat creșterea cu ceva ce nu am produs noi“.
Pentru a ne face o idee despre dimensiunile unor astfel de societăți, să ne gândim la colosala mașinărie imperială a Eternei Rome, sau la „megamașina comunistă“ cu aglutinarea oamenilor într-un „corp mecanizat“ pentru a servi „vastei opere de industrializare socialistă“ sau la mastodontul civilizațional de azi, cu mall-urile și office building-urile lui impersonale, cu invazia milioanelor de automobile și obsesia de a amalgama popoarele în vaste unități transnaționale.
Societățile supradimensionate au văzut în proliferarea complexității metoda cea mai bună de rezolvare a problemelor legate de creșterea nemăsurată. De aici și numele lor de societăți complexe sau hipercomplexe (societatea globală contemporană). Potrivit lui Joseph Tainter, proliferarea complexității este preferată întrucât probleme specifice creșterii sunt deseori rezolvate prin dezvoltarea unor tehnologii mai complexe, diversificarea și specializarea activităților, adăugarea de noi instituții sociale etc. În Roma antică, instituțiile și tehnologiile creșterii au creat o „viață civilizată“ pe care nu și-o permiteau societățile lipsite de bugete energetice majore. Apeductele, drumurile și sistemul sanitar urban nu aveau replică în „lumea barbară“. Când Imperiul s-a dezmembrat, apeductele și drumurile au ajuns o ruină, nimeni nu le-a mai reconstruit; tehnologiile dependente de instituțiile imperiale, cum ar fi construcția apeductelor, s-au pierdut. Pentru societatea feudală timpurie, bazată pe „decomplexificare“, investiția în complexitate nu era o opțiune economică. Orașele europene nu au reușit decât în vremuri recente să aibă un sistem sanitar urban la nivelul Romei antice.
Pentru a funcționa, o societate complexă are nevoie de mari cantități de energie, resurse materiale și umane. La început, toate acestea sunt abundente și ușor de obținut precum primele fructe culese dintr-un pom plin de roade. Întinzi mâna și, dintr-o sumedenie de fructe, care mai de care mai ademenitoare, îți alegi fructul dorit. Pe măsură ce roadele sunt culese, mai rămân în pom doar câteva „poame uscate“ care nu merită efortul de a te cățăra după ele. Imperiul roman timpuriu s-a extins pe baza energiei înmagazinate a popoarelor cucerite. Această energie a subvenționat cuceririle ulterioare. Pe măsură ce imperiul s-a extins, lista cuceririlor profitabile s-a redus drastic, teritoriile încă „disponibile“ fiind prea sărace și/sau aflate în stăpânirea unor dușmani prea puternici pentru a merita efortul de a le cuceri. Ultimele cuceriri teritoriale ale Imperiului, făcute de Traian, nu au acoperit nici măcar costul campaniilor militare (Tainter, 1988).
De regulă, o societate complexă este incapabilă să-și schimbe radical modul de viață pentru a funcționa în limitele unui buget energetic mult diminuat. Când își epuizează surplusul de energie, atingând astfel limitele creșterii, ea va continua procesul de complexificare a societății; de data asta, va folosi complexificarea drept strategie extractivă pentru a „stoarce“ energie din resurse calitativ inferioare.
În lipsa expansiunii teritoriale, Imperiul roman a fost nevoit să înlocuiască energia concentrată, înmagazinată de alte popoare cu o „energie solară anuală provenită din taxele agricole“ (Tainter, Patzek, 2012). Cum marginea de profit a producției agricole era mult mai mică decât cea a expansiunii teritoriale de odinioară, Imperiul s-a confruntat cu scăderea drastică a veniturilor. Pentru a rezolva problema, Imperiul a recurs la mărirea complexității (reforme administrative, mai multă birocrație). Proliferarea complexității în condițiile unui deficit energetic s-a dovedit însă păguboasă întrucât a implicat costuri suplimentare ruinătoare. În loc să restaureze sănătatea economică a imperiului, complexitatea a dus la degradarea și mai pronunțată a sistemului economic și social (precaritate fiscală, nemulțumiri sociale și ineficiență cronică). În final, prăbușirea întregului sistem a devenit inevitabilă.
Societatea modernă trece printr-o criză a creșterii similară celei pe care a cunoscut-o Imperiul roman. Începând cu anii 1970, creșterea economică s-a confruntat cu epuizarea resurselor de energie ieftină. În 2003, producția totală de petrol a Statelor Unite a scăzut la nivelul celei din anii ’50 (Tainter 2011); producția mondială pe cap de locuitor a atins nivelul maxim în urmă cu 30 de ani, fiind de atunci într-un declin constant (Bartlett 2004). Din 2005-2006, producția mondială de petrol convențional, ușor de extras, a rămas plafonată la nivelul de 75 de milioane barili pe zi (Kunstler, 2012). Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie (IEA), până în anul 2020, 40% din producția mondială de petrol va proveni din exploatarea rezervelor offshore. Exploatarea la mare adâncime este dificilă, periculoasă și costisitoare. În 2010, explozia platformei petroliere Deepwater Horizon și ulterioara deversare de petrol în Golful Mexic a produs cea mai cumplită catastrofă ecologică provocată de om în istorie. În urma acestei catastrofe, SUA și alte țări au luat măsuri de înăsprire a normelor de siguranță și protecție a mediului pe care trebuie să le respecte exploatările offshore. Deși binevenite, măsuri de acest gen măresc și mai mult costurile lucrărilor complicate de pe platformele continentale. Oricât s-ar perfecționa tehnica de exploatare, petrolul de mare adâncime extras din mări și oceane este scump și va fi cu mult mai scump în viitor.
Au mai rămas puține noi zăcăminte onshore, de mari dimensiuni și lesne de exploatat. Cât despre „imensele resurse de petrol greu“ (nisipuri bituminoase, petrol de șist), ele nu au menirea să rezolve problemele energetice ale omenirii, ci să umfle o altă bulă bursieră. În 2010, economistul șef al IEA a recunoscut existența mult temutului „peak-oil“: „În mod cert este o situație deprimantă, mai mult decât deprimantă, aș spune chiar alarmantă, aceasta și încercăm să facem, să alarmăm popoarele″.
Nu este în natura societății hipercomplexe actuale să funcționeze pe baza unei energii scumpe. Într-o economie bazată pe creștere permanentă, o scădere doar cu 1,5% a ofertei de petrol față de cerere poate declanșa recesiunea. Puținătatea energiei ieftine blochează creșterea economică iar absența creșterii reale aduce cu sine perturbări serioase în formarea de capital. „Economia modernă ˝ scrie Tim Jackson în Prosperity without Growth (2009) – este structural dependentă de creșterea economică. Când creșterea se împiedică – așa cum s-a întâmplat în mod dramatic în toamna anului 2008 – politicienii intră în panică. Afacerile se chinuie să supraviețuiască. Oamenii își pierd slujbele și uneori casele. Spectrul recesiunii se întinde amenințător. A pune sub semnul întrebării creșterea este considerat un act demn de un nebun, un idealist sau un revoluționar.“
De fapt, iresponsabilă, dacă nu nebunească de-a binelea, este atitudinea propagandiștilor actualului sistem (economiști, politicieni, lobbiști, oameni de presă etc.) care continuă să propăvăduiască o economie faustică pe o planetă cu resurse finite și constrângeri ecologice. Dacă va continua ritmul actual de creștere, în 2100 economia mondială va fi de 80 de ori mai mare decât cea din 1950 (Jackson 2009). Numai o gândire dezântrupată, tributară tehnozelor postmoderne, care ignoră limitările biofizice impuse economiei și povara hipercomplexității civilizaționale, nu este deranjată de o asemenea perspectivă. „Gnosticismul a fost și este un fel de teorie a informației“, scrie Harold Bloom în Religia Americană, „materia și energia sunt respinse, sau cel puțin plasate sub semnul negației. Informația devine emblematică pentru mântuire și falsa Creație-Cădere ține de materie și energie, dar Pleroma, sau Plinătatea, abisul originar este în întregime informație“. Stephan Hoeller, episcopul unei biserici gnostice din Los Angeles, afirma că „resursele cerute pe o piață dominată de înaltele tehnologii nu privesc atât materia, cât mintea. Sub impactul high-tech-ului lumea se mută din ce în ce mai mult de la o economie fizică la una metafizică. Suntem în curs de a recunoaște că gândirea mai degrabă decât materiile prime și resursele fizice constituie bogăția″. Iar futurologul George Gilder vede cum „peste tot forța brută a lucrurilor este în regres în fața puterilor minții″.
Departe de a regresa, pe zi ce trece, „forța brută a lucrurilor“ ne aduce mai aproape de Adevăr: economia omenească există în cadrul unei economii superioare, Marea Economie a creației divine ale cărei limite nu le putem depăși. Puterea minții, decuplată de „forța brută a lucrurilor“ a încercat să substituie ordinii obiective de aici o economie abstractă, hipercomplexă, o însumare de zerouri care nu-i croită pe sufletul omului și nici nu stă în firea lucrurilor ˝ dar e croită să continue cu orice preț creșterea economică.
„Monetarizarea" capitalismului din ultimele trei decenii, cu dezvoltarea exponențială a creditului cămătăresc, a fost mai mult decât expresia imoralității și lăcomiei bancherilor. Creditul este sângele industrialismului (Kunstler 2013). Când prețul barilului de petrol s-a mărit de la 11 dolari la aproape 100, economia globală nu a mai reușit să genereze destulă bogăție reală pentru a plăti dobânda pentru vechile credite. În lipsa expansiunii economice, activitatea de creditare a devenit problematică – o situație deosebit de neplăcută pentru sistemul bancar. Drept urmare, electi gnostici ai finanței mondiale n-au pregetat să-și folosească puterea minții, dar și pe cea a statului neoliberal, ca să stimuleze creditarea pe cale... magică. Creditul acordat doar pe bază de buletin și instrumente ezoterice de genul derivatelor nu sunt însă expresia unui fenomen unic, specific doar sferei dematerializate a marii finanțe. Ele se adaugă la acea enormă aglomerare de mijloace redundante din toate domeniile care proliferează superfluul și insignifianța.
Creșterea, vrea să ne convingă societatea spectacolului, oricum se va relua. Puterea banului, a tehnologiei și a minții câtorva băieți mai cu moț va propulsa omenirea mereu înainte.
Cum avem mari îndoieli că așa vor sta lucrurile în viitor, revenim aici la întrebările sâcâitoare pe care le puneam în A Treia Forță. România profundă: cât timp va mai fi planeta exploatată ca un continent virgin iar omul epuizat și aruncat la gunoi? Cât timp hipercomplexitatea păguboasă ne va mai fi prezentată drept progres social și economic, iar nu ca o stare entropică? Va mai dura mult până când se va rupe vălul de pe ochi?

Electi gnosticii ne spun că nu există alternativă la lumea pe care ne-o propun ei. Noi însă avem soluția ieșirii din Matrixul lor. Nu reluăm aici doar vechile întrebări. Vom încerca să oferim noi răspunsuri și, mai ales, o cale de acțiune în lumină Adevărului.