Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 25 februarie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Tot la distanţă

de Alexandru Ciolan

Pe la jumătatea anilor ’60, teleeducaţia era “educaţie prin televizor” („Suntem într-un secol al teleeducaţiei. Vrem să ne educăm şi prin televizor.“, Cont. 17 XII 65 p. 4). La cumpăna dintre milenii, teleeducaţie însemna însă “educaţie la distanţă, folosind mijloace informatice” („Misiuni spre Marte, asteroizi sau Lună; sisteme globale de tele-sãnătate sau tele-educaţie…“, Mag. 8 XI 00). În ziua de azi, educaţia prin televizor iese din discuţie, pentru că, repetă şi iar repetă slujitorii micului ecran, omoară ratingul, devenit raţiunea de a fi a canalelor comerciale româneşti. Internetul nu trăieşte din rating, ci din accesări, iar site-urile educaţionale, cu excepţia celor de referate şi lucrări de licenţă pe care le scoţi la imprimantă şi le predai prefăcându-te epuizat după efortul de cercetare, sunt vizitate doar de rătăciţi care căutau altceva. Educaţia este, cu adevărat, tele-, adică tot mai îndepărtată…
Teleînvăţământul, un eventual sinonim al teleeducaţiei, este un cuvânt care… nu este (sau, cel puţin, noi nu l-am întâlnit). Există în schimb învăţământul (deschis) la distanţă, o sintagmă postdecembristă (după engl. distance learning, distance education) pentru mai vechiul învăţământ fără frecvenţă, transformat în învăţământ cu frecvenţă redusă.
Pentru a citi restul în „Ziarul de duminică“ click AICI.

luni, 21 februarie 2011

Sfaturi pentru FMI

Scrisoare deschisă către domnul Jeffrey Franks, reprezentantul FMI pentru România

Dragă domnule Franks,
În cele ce urmează ne permitem să oferim câteva sfaturi Fondului Monetar Internaţional (FMI), o instituţie care ţine morţiş să dea sfaturi şi ordine tuturor guvernelor cu privire la modul în care acestea ar trebui să conducă şi să gestioneze ţările din jurisdicţia lor. Aceste sfaturi ale FMI se adapă de la izvorul unei ideologii comune (ideologia neoliberală) şi prescriu aceleaşi soluţii depăşite, erodate şi discreditate.
De pildă, privatizările şi dereglementările pe scară largă, inspirate de ideologia dominantă în epoca Reagan-Thatcher, au produs rezultate diferite. Chiar şi în circumstanţele cele mai favorabile, ca în cazul Marii Britanii, rezultatele au fost dezamăgitoare şi s-au soldat cu mai multe eşecuri. Căile ferate britanice sunt administrate de sectorul privat dar subvenţionate de guvern; căile ferate franceze sunt de stat. Nu-i greu de ghicit care dintre cele două state are un sistem feroviar mai bun. Aeroporturile britanice sunt privatizate; cu toate acestea, performanţa aeroportului Heathrow este deplorabilă (investitorii care, în momentul privatizării lui, au ştiut să cumpere acţiuni au făcut însă o grămadă de bani).
Chiar după criza financiară, care a bătut în cuie coşciugul presupuselor virtuţi ale „pieţei libere“ şi ale „eficienţei pieţei“, este de remarcat persistenţa unor grupări ideologice (şi a unor indivizi cu o agendă proprie) care promovează privatizarea cu toptanul a companiilor de stat din ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie.
FMI este un paradis pentru aceşti ideologi, un promotor agresiv şi crud al privatizărilor în masă ale întreprinderilor de stat.
Strategiile şi tacticile dumneavoastră sunt condamnate pe bună dreptate de experţi, teoreticieni şi practicieni deopotrivă, pentru cruzimea, ineficienţa şi răul de neacceptat pe care îl produc popoarelor.
De îndată ce FMI are la mână un guvern, îl îmboldeşte, îl împinge şi-l ademeneşte să ducă la îndeplinire râncedele, chiar otrăvitele sale reţete din trecut: liberalizaţi toate pieţele, generaţi lichidităţi vânzând rapid străinilor activele naţionale, privatizaţi tot ce mai are statul, altfel spus, curmaţi posibilitatea guvernului de a mai coordona dezvoltarea economică a ţării (în privinţa guvernelor care depind de asistenţa sa, FMI pretinde cu condescendenţă că acestea nu ar putea conduce decât spre eşecul dezvoltării) .
Desigur, dacă o ţară doreşte să intre sau a fost primită recent în Uniunea Europeană, guvernul ei resimte şi mai multe constrângeri şi încătuşări atunci când îşi stabileşte politicile economice, sociale şi fiscale iar în final, odată cu intrarea în zona euro, chiar politicile monetare.
La presiunea FMI, Guvernul României intenţionează să lanseze un al doilea val de privatizări pe scară largă: se ia în considerare privatizarea marilor întreprinderi de stat care au mai rămas în picioare după primul val. FMI a cerut privatizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), singura mare bancă românească comercială universală care nu se află în mâinile străinilor. CEC are 3,4 milioane de clienţi, active în valoare de 3,1 miliarde şi deţine cea mai extinsă reţea de sucursale; practic, din cele 1000 de sucursale care deservesc regiunile rurale din România, CEC deţine 870 (Roland Berger Consultants, 2010).
În acest caz, Guvernul României a încercat să oprească sau să amâne procesul de privatizare, căutând modalităţi de capitalizare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni, dar UE şi FMI s-au situat pe poziţia fermă că fondurile publice nu trebuie să fie îndreptate către capitalizarea CEC.
Desigur, aproape toate băncile austriece, irlandeze, spaniole, germane, britanice, fie ele private sau de stat, au primit injecţii de capital şi credite garantate de guvernele lor, sursa fiind deseori fondurile de urgenţă europene şi finanţările FMI puse la dispoziţia ţărilor respective; aceste fonduri sunt de obicei administrate de FMI, cel care are grijă ca directivele Uniunii Europene să fie puse în practică.
De exemplu, băncile austriece Erste Group şi Raiffeisen International, care deţin şi controlează cele mai mari bănci din România, au primit de la statul austriac o injecţie de capital, prima de 1,22 miliarde euro iar cea de-a doua de 1,75 miliarde. În plus, statul austriac garantează obligaţiunile emise de aceste bănci până la valoarea de 6 şi, respectiv, 10 miliarde de euro. Atât în Europa cât şi în Statele Unite, băncile private şi privatizate au cauzat cea mai severă criză financiară din ultima jumătate de secol. Unele bănci private a trebuit să fie naţionalizate pentru ca sistemul financiar să nu se prăbuşească. Minunate „dovezi empirice“ în sprijinul dogmelor FMI!
Afirmaţia lui Michael Lewis că astăzi avem socialism pentru bănci şi capitalism pentru noi, ceilalţi (din cartea sa The Big Short, 2011) ar putea descrie foarte bine politicile FMI.
Guvernului Român i se „ordonă“ însă de către FMI să nu-şi susţină singura bancă comercială pe care statul o mai deţine. Să ne reamintim că jumătate din băncile din Polonia sunt deţinute şi controlate de stat. China, India, Brazilia şi nenumărate alte state refuză să cedeze complet controlul asupra sectorului bancar în favoarea „forţelor pieţei“ şi sunt încă şi mai hotărâte să nu lase sectorul bancar să intre pe mâini străine.
Chiar Canada şi Statele Unite, ţări favorabile pieţei, nu permit străinilor să le controleze băncile. În Canada nu există un control de stat asupra băncilor comerciale dar nici un acţionar (sau grup de acţionari cu interese comune) nu poate deţine mai mult de 10% din acţiunile cu drept de vot emise de o bancă, iar investitorii străini, luaţi la un loc, nu pot deţine mai mult de 20% din acţiunile cu drept de vot. Iar Canada este cunoscută a avea cel mai bun sistem bancar din lume, unul dintre puţinele rămase neatinse de furtuna financiară din anii 2007-2008.

Care sunt soluţiile pentru CEC?
În primul rând, guvernul României trebuie să declare: CEC-ul nu va fi privatizat în totalitate. În măsura în care profitul nedistribuit nu-i va permite băncii să-şi mărească destul de repede gradul de capitalizare pentru a atinge standardele internaţionale (Based III), guvernul ar trebui să privatizeze în mod parţial CEC-ul şi numai atât cât să-i permită o capitalizare adecvată. Acţiunile CEC trebuie să fie listate la bursă.
Guvernul ar trebui să stipuleze că doar cetăţenii români şi entităţile aflate în proprietatea Românilor vor fi autorizate să deţină acţiuni la CEC.
Dar să fie clar: FMI-ul nu înţelege, sau nu vrea să înţeleagă că alternativa la completa privatizare este o mai bună guvernanţă corporativă a companiilor de stat şi a celor aflate sub controlul statului.

Poate că cea mai notabilă schimbare în practica întreprinderilor de stat este faptul că guvernanţa corporativă s-a schimbat în mod semnificativ în ultimul deceniu şi jumătate. Multe întreprinderi de stat şi-au schimbat actele constitutive pentru a-şi îmbunătăţi guvernanţa internă, pentru a include manageri externi în consiliile lor de administraţie şi pentru a furniza stimulente managerilor care obţin performanţe bune şi a profesionaliza managementul
În primul rând, companiile de stat, care au privatizat o parte din activele lor prin emiterea de acţiuni, a trebuit să atragă investitori prin auto-impunerea de limite capacităţii guvernului de a extrage resurse din aceste companii. În acest scop, managementul a fost profesionalizat, indivizi din afara companiei au fost invitaţi să devină membri în consiliul de administraţie şi să monitorizeze performanţa companiei, iar disciplina emiterii de rapoarte financiare publice a fost îmbunătăţită. Listarea la bursă, pentru a vinde acţiuni sau obligaţiuni, a forţat companiile de stat să respecte standarde contabile recunoscute şi acceptate pe plan internaţional, să emită rapoarte financiare trimestriale şi să angajeze companii de audit precum PricewaterhouseCoopers, Ernst & Young şi KPMG. Datorită monitorizării acţionarilor, supravegherii întreprinse de regulatorii pieţei de capital (cum ar fi Securities and Exchange Commission) şi angajării companiilor de audit, a devenit mai greu pentru managerii companiilor de stat să fure profiturile sau să recurgă la practici de contabilitate frauduloase – nu este imposibil, dar a devenit mult mai greu
Rezultatul final este o îmbunătăţire semnificativă a guvernării corporative, a disciplinei emiterii de rapoarte financiare publice şi a controlului financiar.“
(The Return of State-Owned Enterprise: Should We Be Afraid?, Francisco Flores Macias and Aldo Musacchio, Harvard International Review, April 4, 2009)

Băncilor de stat ar trebui să li se ceară să opereze pe baze economice. Aceasta necesită un personal competent şi sisteme interne eficiente… Măsuri de guvernanţă adecvate… pot asigura competenţa cadrelor superioare ale băncii, al căror mandat şi a căror libertate sunt de a implementa aceleaşi sisteme şi controale care ar fi adoptate de către orice bancă comercială prudentă
(State-owned Banks… Practical Policy Decisions in a World Without Empirical Proof, A. Micheal Andrews, IMF Working Paper, October 2005)

Peste tot în lume, statele caută să îmbunătăţească guvernanţa corporativă a întreprinderilor de stat. Când luăm în consideraţie avantajele şi dezavantajele companiilor privatizate faţă de companiile de stat, balanţa se apleacă în favoarea celor de stat, cu condiţia ca acestea din urmă să fie bine guvernate. O companie de stat bine guvernată şi bine gestionată oferă beneficiile eficienţei ei tuturor cetăţenilor unei ţări, nu numai acţionarilor ei.
Din cele 100 de mari companii canadiene (după venit), 13 sunt de stat. Dintre cele mai mari companii din lume, după valoarea acţiunilor la bursă, patru sunt întreprinderi de stat.
La Forumul Economic Mondial de la Davos, ediţia 2011, reprezentanţii Chinei şi Indiei şi-au manifestat pe faţă dispreţul faţă de modelul economic neoliberal atât de drag unor state occidentale şi promovat cu o fervoare înduioşătoare de către FMI şi Banca Mondială. Bineînţeles că toate guvernele inteligente ştiu că trebuie să îmbunătăţească guvernanţa întreprinderilor de stat.
Iată exigenţele la care ar trebui supuse întreprinderile de stat pentru a le îmbunătăţi guvernanţa şi a asigura viabilitatea şi eficienţa lor:
1. Ori de câte ori este posibil, deschideţi poarta competiţiei; întreprinderile de stat, fiind nevoite să intre în competiţie, vor adopta practicile manageriale şi de guvernanţă menite să le asigure succesul.
2. Transformaţi întreprinderile de stat în întreprinderi hibride în care investitorii privaţi pot să deţină o parte din capital, în timp ce statul deţine controlul; o întreprindere de stat deţinută parţial de către investitorii privaţi şi care îşi listează acţiunile la bursă va trebui să respecte toate regulile şi reglementările impuse pieţelor de capital. Dacă doreşte să-şi mărească şi mai mult capitalul prin emisie de acţiuni şi obligaţiuni, ea va trebui să facă dovada că operează în baza unei guvernanţe de înalt nivel calitativ.
3. În final, dacă întreprinderea de stat nu îşi îmbunătăţeşte performanţa, opţiunea privatizării poate fi repusă în discuţie.

CEC-ul poate juca un rol vital în economia României în calitatea sa de bancă deţinută şi controlată de stat. Unele programe de asistenţă financiară acordată întreprinderilor mici şi mijlocii precum şi sectorului agricol recurg la garanţii guvernamentale pentru creditele bancare. Aceste programe au fost concepute pentru a ajuta întreprinzătorii şi agricultorii români să acceseze fondurile europene destinate României în cadrul unor programe de „convergenţă“. S-a realizat, însă, foarte puţin. Aceste fonduri importante, de ordinul miliardelor de euro, rămân nerevendicate şi necheltuite – un adevărat scandal pentru o ţară în agonie precum România.
CEC ar trebui să devină, la solicitarea guvernului, principalul motor al unui program dinamic de asistenţă financiară şi tehnică pentru întreprinzătorii şi agricultorii care solicită aceste fonduri europene.
Prin lege („o lege a modernizării întreprinderilor de stat“), guvernul ar trebui să oblige CEC-ul şi întreprinderile de stat să adopte cele mai perfecţionate principii şi procese de guvernanţă:
1. Guvernul ar trebui să numească un consiliu de administraţie ai cărui membri să fie în majoritate independenţi (prin „independenţă“ înţelegând faptul că un membru al consiliului sau orice altă persoană aflată în legătură cu el nu are nici un interes personal să influenţeze deciziile respectivei întreprinderi de stat, nu primeşte recompense băneşti în afara celor anunţate public şi care i se cuvin în calitate de membru al consiliului de administraţie).
2. Orice tranzacţie între companie şi o entitate sau un individ care au legături cu consiliul sau cu managementul (related party transactions) trebuie să fie făcută publică; membrul consiliului care are un interes într-o astfel de tranzacţie nu trebuie să participe la discuţii nici să ia decizii privitoare la tranzacţie.
3. Trebuie să fie creată o comisie de audit şi un comitet de guvernanţă şi etică; întreprinderile de stat trebuie obligate să accepte auditarea de către firme de audit recunoscute pe plan internaţional.
4. Trebuie să i se ceară consiliului de administraţie adoptarea unui cod etic; codul să fie publicat pe pagina de internet a întreprinderii şi în rapoartele ei anuale.
5. Trebuie să i se dea consiliului de administraţie responsabilitatea de a numi şi fixa remuneraţia cadrelor superioare ale companiei, dar numai cu aprobarea guvernului.
6. Trebuie impusă transparenţa deplină, întreprinderile de stat trebuind mai ales:
• să publice un raport anual, disponibil pe internet, conţinând toate informaţiile relevante despre operaţiunile şi indicatorii lor de performanţă; de asemenea, rapoartele financiare, verificate de firme de audit externe; toate informaţiile despre retribuţia membrilor consiliului şi a cadrelor superioare, expertiza şi experienţa membrilor consiliului de administraţie, statutul lor de (ne)independenţi, codul etic, orice tranzacţie care implică posibile interese personale etc.
• să depună raportul anual în parlament cu trei luni înainte de încheierea anului fiscal al companiei de stat; preşedintele consiliului şi preşedintele director general (CEO) trebuind să se prezinte în faţa comisiilor de specialitate ale parlamentului pentru a răspunde tuturor întrebărilor şi problemelor legate de performanţa lor.
De exemplu, Fondul Proprietatea, în eforturile sale de a fi listat la bursa de la Bucureşti, a adoptat anumite măsuri de guvernanţă pe linia propunerilor enunţate aici. Ar putea însă merge mai departe în unele sectoare ale guvernanţei. De exemplu, independenţa membrilor consiliului de administraţie nu este clar stabilită şi un număr de membri ai consiliului vădesc serioase conflicte de interese. Cu toate acestea, Fondul Proprietatea a făcut un uriaş pas înainte în direcţia cea bună. Dată fiind importanta sa participare în companiile de stat (ca şi în multe companii private) Fondul Proprietatea trebuie să exercite presiuni asupra acestor companii pentru a le determina să adopte rapid (în decursul unui an) principiile de guvernanţă pe care el însuşi le-a adoptat.
Mesajul nostru către FMI este simplu: diversificaţi-vă metodele, nu mai daţi sfaturi depăşite de vreme, încetaţi să promovaţi politici expirate; cooperaţi cu guvernele ţărilor cu care aveţi acorduri pentru îmbunătăţirea guvernanţei întreprinderilor lor de stat.
Pentru guvernele din estul şi centrul Europei, mesajul nostru este clar: întreprinderile voastre de stat bine guvernate sunt singurele pârghii de control ale suveranităţii economice şi politice a ţării care v-au mai rămas. Aveţi datoria fiduciară şi morală să nu le lăsaţi din mână!


Prof. dr. acad. Yvan Allaire
Presedintele Institutului de guvernanţă a întreprinderilor private şi de stat (Canada)

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu
Facultatea de management, UQAM (Canada)

Opiniile expuse în acest articol nu-i angajează decât pe autori.

cc. Dl. Traian Băsescu, Preşedintele României
Dl. Emil Boc, primul ministru al României
Dl. Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale a României
Dna. Roberta Alma Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor
Dl. Mircea-Dan Geoană, Preşedintele Senatului României

vineri, 18 februarie 2011

Of, ţară de glorii, of, ţară de dor!

de Cosmin Stoica

„De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele / Vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor. / Treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor, culesul viilor va ajunge până la semanat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pământul vostru fără primejdie. / Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pământul vostru.”
Levitic, 26, 3-6

Săracă ţară bogată! Sărăcită ţară bogată! Câte binecuvântări naturale ţi-a dăruit Dumnezeu şi cu câţi oameni binecuvântaţi te-a dăruit! Cu câţi talanţi a îmbogăţit Dumnezeu sufletul şi mintea celor care te-au lăudar prin cuvânt sau cântec!
Frumoasă ţară văduvită şi dezmoştenită! Ce copii ai avut, dar, vai!, cum sunt mulţi dintre copiii pe care îi ai acum!
România nu este cea mai frumoasă ţară din lume, dar pentru fiecare copil, mama lui, casa lui şi masa lui sunt cele mai bune şi cele mai frumoase. Mama lui, masa lui, casa şi curtea lui sunt ţara lui mai mică. Iar prietenii, şi rudele, şi casele, şi părinţii şi fraţii, şi bisericuţa din sat sunt o ţară care adăugată la alte ţări asemenea ei fac ţara cea mare, România cu munţii, cu Dunărea şi cu Marea ei, cu poezia, cu cântecul, cu lacrima, cu sfinţenia ei.
Aşa ar trebui să fie, aşa este atunci când mama e mamă, casa e casă, masa e masă. Aşa ar trebui să fie când trăieşti viaţa ca pe o binecuvântare.
,,Omul sfinţeşte locul!“
O vorbă frumoasă a unui mare român, rămas necunoscut, spune că noi nu am promovat cultura prin marketing. Păstrăm aceste vorbe în lada de zestre a sufletului şi în lacrima visului nostru. Majoritatea râdem de vorbele născute din sfinţenia neamului, ceilalţi filosofăm pe marginea lor, facem analize SWOT. Şi unii şi alţii le întinăm, unii prin sarcasm, alţii prin gândire vinovată.
Dar ce ar fi să luăm în seamă această vorbă, aceste cuvinte de duh românesc şi să sfinţim casa şi masa, curtea şi grădina, Dunărea şi Marea, compania şi instituţia?
Hai să avem în suflet şi în minte Adevărul, Calea şi Viaţa! Hai să lăsăm urme de curăţenie fizică, intelectuală şi spirituală ale trecerii noastre. E mult mai simplu decât să întinăm.
Promovăm, prin mass-media şi prin şcoală, vedete şi mondenităţi ale istoriei şi ale inculturii. Şi îngropăm în uitare sau întinăm marile personalităţi. Cu ne-au greşit, sărmanii, atunci când au scris despre ţară şi au luptat pentru ea? Ce rău ne mai fac acum cei care s-au sfinţit prin credinţa, jertfa, ştiinţa şi cultura lor curată şi adevărată? Ce rău ne fac rugându-se pentru noi? Hai să-i numim pe aceşti oameni sfinţi în rugăciune şi întru iertare, pe fiecare după numele lui, pe cei despre care am auzit sau citit.
În oraşe, avem întinare arhitecturală, în natură avem întinare a mediului. Ne minunăm de curăţenia, disciplina şi frumuseţea din alte ţări. Unii străini nu au decât un munte şi o apă, dar ştiu să le înnobileze. Şi cu cât gust, şi ce frumos îşi promovează cultura şi istoria!
Noi avem de toate, dar cade ţara pe noi fiindcă am luat gardul şi acoperişul şi le-am vândut pe băutură, şi plouă cu ipocrizie şi nesimţire. ,,Lasă, bă, să facă alţii, ce-mi pasă mie de ţara asta, e o prostie chestia asta cu dragostea de ţară “, şi câte exprimări încă şi mai urâte auzim despre ţară.
Cum ar fi să îmi înjuri mama, sau iubita, sau copiii? Cum ar fi să mă duc la mine la ţară şi să-mi fie ruşine că mama e bătrână, că e casa modestă, că de sub gard năpădeşte iarba?
Ce e, Doamne, cu noi, de nu ne mai găsim rostul şi ne pierdem din zi în zi? Iartă-ne, Doamne!
Avem atâtea locuri frumoase şi avem atâţia oameni minunaţi şi cu toate astea cade ţara pe noi.
Ne trezim doar pentru a ne pierde în altă sticlă, cu o bătură străină de data asta, fiindcă nu suntem ţărani să ne îmbătăm doar cu ţuică de-a noastră.
Şi atunci adoptăm măsuri şi politici care să aplice cea mai bună practică din alte ţări, îmbrăcăm strategiile în neologisme şi cădem iar în beţie, de data asta cu o băutură mai fină. Or fi bune şi astea, dar fiecărei ţări îi trebuie în primul rând un model şi o strategie proprie de dezvoltare, care să asculte de specificul locului. Cum ar fi să cultivăm un palmier într-o livadă de meri? Este frumos palmierul, dar fiecare din aceste două specii necesită pământul său, îngrăşămintele corespunzătoare pentru a creşte şi a se dezvolta armonios.
Aşa e şi cu omul, are ţara lui, cu natura ei şi cu duhul ei. Omul trebuie să trăiască în armonie cu mediul în care s-a născut, căci indiferent de performanţele pe care le-ar face în altă parte, viaţa lui ar fi artificială, precum pomul crescut cu îngrăşăminte chimice, cu fructul fără gust.
Viaţa noastră are gust doar aici, hai să sfinţim locul şi să folosim ştiinţa şi cultura pentru curăţarea, spălarea fizică şi spirituală a acestei guri de rai.
Şi să nu mai murdărim cultura, nici apele, nici pădurile, nici satele, nici oraşele şi nici viaţa noastră. Trebuie să fie o armonie în tot şi în toate, căci e ţara noastră de glorii şi de dor! Şi de vom asculta vom avea mereu binecuvântarea lui Dumnezeu!

MISTERELE CUVINTELOR. La distanţă

de Alexandru Ciolan

Distanţele, deocamdată cele spaţiale (cele temporale au scăpat până în prezent de inginerizare), par să nu mai reprezinte un impediment pentru împlinirea dorinţelor umane. La scara planetei (dincolo de stratul de ozon spaţiul îşi redobândeşte statutul şi ne face să ne vedem lungul nasului), depărtarea, fizic existentă, este anihilată în noua lume pe care ne-o construiesc inginerii, o lume în care proporţiile de real şi virtual înclină tot mai mult balanţa spre artificial.
Locuţiunea adverbială la distanţă (cf. fr. à distance) are o oarecare vârstă în limba noastră. Şi folosirea adjectivală este destul de veche: primul exemplu care ne vine în minte este numele unei celebre emisiuni de televiziune din vremea comunismului, Dialog la distanţă, un concurs interjudeţean de „creaţie artistică de masă“. Multă vreme, însă, prefixoidul tele- (cel venit din greacă, cu sensul “departe, în/la depărtare“, nu tele- rezultat din prescurtarea televiziunii) a fost preferat locuţiunii adjectivale (telecomunicaţii era preferat comunicaţiilor la distanţă). În ultimii ani, asistăm însă la o recrudescenţă a locuţiunii adjectivale la distanţă, care a ajuns să fie preferată lui tele-, o posibilă explicaţie a acestei situaţii fiind dorinţa de a evita confuzia cu tele- “de televiziune”. Îndrăznim chiar să afirmăm că tele este folosit în formaţiunile lexicale noi doar în măsura în care nu poate crea confuzia că s-ar referi la televiziune. Astfel, alături de medicină la distanţă avem telemedicină, care, este evident pentru oricine, nu poate însemna “medicină la televizor”. Să menţionăm că termenii, interşanjabili, coexistă adesea în acelaşi text. Citatul următor este instructiv din cel puţin trei motive: pentru că surprinde naşterea cuvântului în română înainte de a se fi născut realul pe care îl desemnează; pentru că oferă o indicaţie etimologică (ştirea fiind preluată dintr-un ziar parizian, telemedicină este clar că vine din fr. télémédecine); şi, în sfârşit, pentru că oferă o definiţie: „Din 2007 – Medicină la distanţă. Un program european de telemedicină va fi implementat din ianuarie 2007 şi în România, potrivit cotidianului Le Monde. Programul de telemedicină «Health Optimum» a fost testat cu succes timp de doi ani în trei regiuni europene. Principalele unităţi sanitare din aceste regiuni au fost unite printr-o reţea IT cu spitalele mici, pentru a se evita deplasările inutile şi costisitoare ale bolnavilor. Telemedicina, care permite transmiterea de date, voce şi imagine în timp real, în scopul acordării îngrijirilor medicale la distanţă, va contribui la îmbunătăţirea sistemului sanitar european.“ (J.naţ. 10 IX 06).
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

vineri, 11 februarie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Hai să ne dăm cu placa

de Alexandru Ciolan

Una e placa în dicţionare, alta în limba zilelor noastre… Placa din dicţionare (placa aglomerată, placa fotografică, placa turnantă, placa de fundaţie, placa de pick-up, placa dentară) vine din fr. plaque (deverbal din plaquer “a placa, a acoperi cu un strat subţire”, împrumutat pe la mijlocul sec. al XVI-lea din olandezul placken). Plăcile absente din dicţionare dar prezente în realitatea zilelor noastre vin, evident!, din engleză – engleza americană sau engleza internaţională.
Să ne ocupăm întâi de plăcile din informatică. Prima – cea mai veche, cea mai importantă – este placa de bază (traduce engl. motherboard sau mainboard), “placă de circuite integrate pe care se montează sau la care se conectează componentele unui compter” (aceasta este definiţia de manual, clasică, pentru că în ziua de azi nu numai computerele au o placă de bază, ci orice aparat de o oarecare complexitate – maşinile de spălat, centralele termice etc.). „Placa de bază pe care se asamblează toate componentele se alege în funcţie de procesor“ (Adev. 11 VI 02) explica un material menit a-i convinge pe părinţi să le cumpere copiilor computere. În placa de bază trebuie înfipte: o placă grafică/video, pentru a avea imagini afişate pe monitor („[P]oate aveţi nevoie de o placă video mai potrivită pentru noile jocuri apărute pe piaţă“, Z.fin. 22 III 01); o placă audio/de sunet pentru a avea muzică sau zgomot în difuzoare („Placa de sunet este în general suficient de performantă pentru a satisface un utilizator pretenţios“, Adev. 11 VI 02); şi o placă de reţea spre a permite computerului să comunice cu alte computere sau să împartă cu ele unele periferice („Conectivitatea este asigurată de o placă de reţea standard 10/100M şi de una wireless“, Adev. 7 III 07). În ultimii ani, plăcile de bază vin cu facilităţi video, audio şi de reţea integrate, plăcile respective fiind cumpărate numai de utilizatorii pretenţioşi, care vor ceva mai mult decât ceea ce le oferă placa de bază.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 10 februarie 2011

Ce se ascunde în spatele vieții de birou

de Răzvan Amariei

Angajații sau antreprenorii care-și sacrifică viața personală în favoarea slujbei ori afacerii au șanse mari să constate, atunci când vor trage linie, că nu ies deloc pe plus.

Un om de afaceri, aflat în vacanță pe o plajă din Mexic, observa zi de zi un pescar care se întorcea din larg, la scurt timp după ce plecase, cu doar câțiva pești în barcă. Curios, îl întrebă de ce nu stă mai mult pe mare ca să prindă mai mult pește. „Păi, prind destui cât să îmi hrănesc familia“, răspunse pescarul. „După care mă întorc acasă, să mă joc cu copiii mei. Mâncăm, iar după prânz, tragem cu toții un pui de somn. Iar seara merg cu prietenii la taverna din sat – mancăm, bem, cântăm la chitară şi dansăm“, mai spuse el.
Omul de afa­ceri clătină nemul­țumit din cap: „Ar trebui să petreci mai mult timp pescuind, astfel încât să câştigi mai mulţi bani. Cu acești bani îţi poţi cumpăra o barcă mai mare, cu care să prinzi mai mult peşte. Apoi, încetul cu încetul, îţi vei permite să cumperi mai multe bărci. Pentru că vei prinde foarte mult pește, va trebui apoi să investești într-o fabrică de conserve. Cu asta vei câștiga și mai mulți bani, astfel încât îți vei putea extinde afacerea în toată țara și, de ce nu, în toată lumea.“ Pescarul vru să afle continuarea: „Și după aceea?“ „După aceea vei fi foarte bogat și îți vei permite să-ți petreci restul vieții pe o plajă, să te joci cu copiii, să-ți faci siesta cu soția și să-ți petreci serile cu prietenii“, veni răspunsul.
Poate că istorisirea de mai sus va fi socotită de mulți drept simplistă, însă zeci de milioane de oameni din întreaga lume și sute de mii de români ar recunoaște aici unele asemănări cu viața lor. Întreprinzători, top-manageri, șefi de departamente, dar și simpli angajați în funcții de execuție muncesc din greu, mult peste cât și-ar dori cu adevărat, sacrificându-și de multe ori viața personală, relațiile cu familia ori prietenii sau pasiunile reale, doar pentru că speră, mai mult sau mai puțin conștient, că astfel vor reuși să urce pe scara profesională și pe cea socială și vor ajunge, la un moment dat, la un nivel de confort financiar care să le aducă, prin miracol, timp liber, afecțiune, prieteni, fericire.
Penru a citi articolul integral click AICI.

La mulţi ani, părinte Justin!


Astăzi, 10 februarie, părintele Justin Pârvu mai trece un prag în frumoasa şi curata-i senectute.
Sărutăm dreapta, părinte Justin. Dumnezeu să vă dăruiască mulţi şi binecuvântaţi ani!

luni, 7 februarie 2011

Merkel şi Sarkozy vor să impună statelor membre UE o politică economică, fiscală şi socială comună

de Mihaela Fîrşirotu

Vineri 4 februarie, 27 de şefi de guverne ale unor state membre ale Uniunii Europene s-au întâlnit la Bruxelles pentru a discuta propunerile cancelarei germane Angela Merkel şi ale preşedintelui Franţei, N. Sarkozy, privind modul în care ar putea fi salvată moneda euro.
Este cunoscut deja că, în mai 2010, guvernele zonei euro au creat un fond de 700 de miliarde de euro, din care 440 de miliarde vin de la statele membre, iar restul de la FMI. Acest fond are ca scop finanţarea de urgenţă, în caz de nevoie, a ţărilor din zona euro. Fondul, numit Mecanismul European de Stabilitate Europeană (the European Financial Stability Facility – EFSF), este necesar pentru a spori încrederea investitorilor în moneda comună, euro. Atât Merkel cât şi Sarkozy sunt ferm hotărâţi să apere, cu orice preţ, moneda europeană. „Euro este Europa şi Europa este 60 de ani de pace pe continentul nostru“ a declarat preşedintele Sarkozy la Davos. Vorbind şi în numele cancelarei germane, el a adăugat în discursul său că „nu vom întoarce niciodată spatele acestei monede, nu o vom abandona niciodată“.
Problema este că pentru ca acest fond să obţină o cotaţie AAA pentru împrumuturile pe care le-ar face, el trebuie să fie supragarantat de către statele zonei euro. Dar, la cererea Germaniei, fondul nu este garantat în mod solidar, ceea ce înseamnă că ţările mai slabe sunt obligate să-şi garanteze propria datorie publică. Ca atare, capacitatea reală de împrumut a fondului este estimată la numai 250 de miliarde de euro. Cum fondurile nu sunt suficiente pentru a obţine încrederea investitorilor în moneda comună, Angela Merkel a propus la Bruxelles, vineri 4 februarie, celorlaţi şefi de guverne membre ale Uniunii Europene o mărire a fondului de stabilitate, cu condiţia ca ţările zonei euro să accepte o integrare economică mai puternică, incluzând întâlniri regulate între şefii statelor membre.
Un document în formă preliminară, pregătit de unul dintre ministerele germane, identifică, conform International Herald Tribune din 4 februarie 2011, următoarele priorităţi:
– abolirea sistemului de indexare a salariilor;
– recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale;
– crearea unei baze comune pentru stabilirea taxelor corporative;
– ajustarea sistemelor de pensii;
– formularea unui plan naţional de gestiune a crizelor bancare;
– crearea de măsuri legale care să forţeze ţările să adopte politici fiscale dure, printr-un mecanism numit „debt alert mechanism“.
Conform planului, ţările vor fi evaluate pe baza unor indicatori economici bine stabiliţi, verificarea urmând să fie facută de către Comisia Europeană.
Amintim cititorilor că mare parte din acest plan franco-german a fost iniţiat şi promovat de către Comisia Europeană încă din toamna anului trecut, cu scopul de a întări guvernanţa economică şi politică europeană. Amintim de asemenea că pentru nerespectarea obligaţiilor, Comisia Europeană prevedea sancţiuni în valoare de sute de milioane de euro, aplicate ţărilor indisciplinate.
Conform ediţiei online a revistei Financial Times din 4 februarie 2011, planul franco-german prezentat la conferinţa de la Bruxelles s-a lovit de rezistenţa celorlalţi lideri europeni, dispuşi să apere politicile lor naţionale, atât economice, cât şi cele privitoare la piaţa muncii sau la sistemul de ajutor social. Ft.com raportează că mai mult de jumătate din cei 27 de şefi de guverne, incluzând aliaţi tradiţionali ai Germaniei ca Austria şi Olanda, au criticat initiaţiva, văzând în ea o încercare de extindere a Comisiei Europene în zone de politici care în mod normal ţin de jurisdicţia parlamentelor naţionale.
În faţa unei opozitii ferme, preşeditnele Sarkozy a ales să nu emită un document oficial cu propuneri specifice, delegând preşedintelui Cosiliului Europei, Herman Van Rompuy, sarcina de a tatona ţările membre asupra şanselor de a ajunge la un acord.
Interesantă este soluţia mai simplă şi cu riscuri politice mici, propusă de Jean-Pierre Chevenement, fost ministru al Apărării şi al Afacerilor Interne al Franţei, actualmente senator, oferită într-un interviu acordat ziarului francez La Tribune.
„Nu ar fi mai simplu să lăsăm Banca Centrală Europeană (BCE) să cumpere masiv obligaţiunile emise de diversele guverne europene în scopul finanţării datoriei publice?
S-au conturat deja regulile care interziceau BCE să facă avansuri statelor. De ce nu s-ar merge mai departe, oferind posibilitatea intervenţiei directe pe piaţa financiară a obligaţiunilor, dând astfel o lovitură şi speculaţiilor cu datoria publică?“ ( La Tribune, 4 februarie 2011, p. 7).
Dacă propunerile axei Berlin–Paris vor fi adoptate de ţările membre în luna martie, când se prevede o nouă întâlnire, ne putem întreba ce mai rămâne din autonomia acestor state.

vineri, 4 februarie 2011

China schimba foaia!

de Ilie Şerbănescu

Dupa ce nu numai ca a deschis larg portile investitiilor straine, dar le-a mai acordat si multiple facilitati dincolo de atractivitatea ieftinatatii si sarguintei fortei de munca locale, China a intors foaia in ultimul timp.

O face in stil chinezesc: incet-incet, in general fara brutalitati, dar ferm si, dupa cum lesne se observa, potrivit unei strategii pe termen lung.

Intr-o prima faza, a cerut investitorilor straini semne de fidelitate fata de gazda si respect pentru toate susceptibilitatile politice ale imparatului ei actual, care este Partidul Comunist Chinez.

Intr-o a doua faza, a reclamat acestora ca prin tarile lor de origine sa sustina initiativele Chinei sau macar sa nu le caroteze. Plecarea Google din China - pe motivul cenzurarii de catre autoritati a accesului la unele programe ale respectivei companii transnationale - a prilejuit evidentierea noii faze in care au intrat de fapt relatiile Chinei cu investitorii straini.

In noua faza, pentru a fi acceptati in China, investitorilor straini li se cere nu numai "fidelitate" fata de China si respectarea politicilor Partidului Comunist, dar si luarea in considerare a unor conditii economice mai aspre decat pana acum.

Deja din 2009, in mai toate sectoarele, investitorii straini nu mai sunt scutiti timp de trei ani de plata taxelor pe venit si nu mai beneficiaza de plata doar a 50% din aceste taxe pe alti doi ani. In zonele speciale, nivelul taxelor a crescut de la 15% la 25% anual.

Oficial si neoficial, firmele cu capital autohton au inceput sa fie avantajate fiscal sau prin alte instrumente. Autoritatile sunt foarte scrupuloase la incasarea taxelor de la multinationale, trecand insa cu vederea evaziunea fiscala a firmelor locale.

Mai mult, acestea din urma primesc credite cu dobanzi mici de la bancile controlate de stat, indeosebi daca actioneaza in anumite sectoare de interes sau in general daca achizitioneaza echipamente ecologice.

Companiile chinezesti au voie, cele straine n-au voie sa vanda certificate de emisie de carbon in strainatate.

Pentru a citi articolul integral pe bloombiz.ro click AICI.

Consideraţii privind importanţa eticii creştine în viaţa economică

de Cosmin Stoica

Potrivit lui Aristotel, orice artă şi orice doctrină, orice acţiune şi orice hotărâre par a tinde către bine, par a urmări doar binele. Se observă însă o diferenţiere a scopurilor. Existând multe activităţi, domenii, arte, ştiinţe, există şi multe scopuri. Scopul artei medicale este sănătatea, cel al construcţiei de corăbii, corabia, cel al strategiei, biruinţa, cel al artei economice, bogăţia. Filosoful consideră că ştiinţa care urmăreşte binele tuturor este politica, iar celelalte ştiinţe, printre care şi economia, sunt cuprinse în aceasta. Un om poate fi mulţumit atunci când ajută un singur om să dobândească bunăstarea, dar mai frumos şi divin este când se poate realiza acest bine pentru un popor întreg. Faptele frumoase şi drepte, însă, manifestă de multe ori nepotriviri şi nestatornicie. Mulţi au pierit din pricina bogăţiei, alţii din pricina vitejiei.
Natura umană, şi în perioada antică, şi acum, are calităţile ei nobile, dar şi vulerabilităţi care ies în evidenţă astăzi, cu pregnanţă, în lumea economică şi în cea politică.
În ziua de azi, toate realizările ştiinţei care ne fac, în aparenţă, viaţa mai uşoară acţionează, în mod paradoxal şi anormal, în sensul distrugerii omenirii. În aceste vremuri de bogăţie economică, cele mai înalte şi nobile însuşiri şi capacităţi ale omului încep să se atrofieze şi să se piardă.
Bunăstarea economică nu înseamnă neapărat bogaţie, nu acoperă toate aspectele civilizaţiei şi dezvoltării. Egoismul economic apreciat de marii gânditori în perioadele clasice a ieşit din limitele admise ale comportamentului uman.
Din aceste scurte consideraţii trebuie să conştientizăm că indiferent câtă experienţă şi abilitate în afaceri am avea, indiferent câtă ştiinţă economică am cunoaşte, fără însuşirea unui comportament etic nu vom avea performanţă în viaţa economică.
Deşi au fost consacrate concepte, principii şi definiţii ale eticii, noi trebuie să înţelegem că în viaţa economică etica se traduce printr-un comportament uman şi normal, fără afectarea negativă a relaţiilor parteneriale sau a relaţiilor cu clienţii.
După abordarea lui Aristotel, etica vizează comportamentul responsabil al oamenilor în funcţie de percepţia lor asupra cinstei sau dreptăţii.
Deşi, în perioada modernă, a evoluat limbajul literar şi conceptual asupra abordărilor ştiinţifice, consider contemporană cu noi revelaţia filosofilor din perioada veche şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Creştine, cu privire la conduita şi comportamentul uman în viaţa economică şi socială.
Scrierile filosofice din acea perioadă par a se adresa, în fiecare moment al istoriei, fiecărei categorii umane şi profesionale.
Aristotel vede în virtute o calitate a sufletului şi nu a trupului. Din acest motiv, cei care studiază comportamente ale virtuţii trebuie să fie familiarizaţi până la un anumit grad cu teoria sufletului. Aşa cum cel care vindecă ochii trebuie să cunoască însuşirea lor, aşa şi învăţătorul acestor concepte trebuie să cunoască atributele nobile şi divine ale sufletului precum şi vulnerabilităţile acestuia.
Desigur, trăim vremuri devitalizante, în care sufletul abia mai respiră de materialism şi consumerism. Trăim, în lumea afacerilor, vremuri de zeificare a mărfurilor şi politicilor de marketing şi de uitare şi persiflare a culturii. De fapt, şi noi devenim mărfuri şi instrumente ale politicii de marketing, devenim resurse umane, forţa de muncă, cantităţi şi calităţi strict economice, în general.
În aceste vremuri de prosperitate şi bunăstare materială, este greu să explicăm şi să arătăm importanţa sufletului, a principiilor etice, a bunei cuviinţe, a respectului şi corectitudinii în relaţiile şi contractele comerciale. Şi, totuşi poate că actuala şi, să sperăm, trecătoarea criză economică ne demonstrează că etica, definită şi însuşită pe înţelesul fiecăruia, este mai importantă decât politica de preţ sau de produs.
De fapt, lumea afacerilor ar fi mai bună şi mai bogată dacă am ţine cont de etică în politica de publicitate, în vânzări, în tratamentul faţă de salariaţi, faţă de parteneri şi faţă de clienţi.
Virtuţile intelectuale sunt înţelepciunea, inteligenţa şi prudenţa. Virtuţile morale sunt dărnicia şi cumpătarea. Aceste însuşiri trebuie să fie reale, nu bazate pe manipulare, ipocrizie, făţărnicie.
Potrivit dicţionarului, virtutea reprezintă o însuşire morală pozitivă a omului; însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritatea morală sau o înclinaţie statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase.
,,Prin cântare la chitară cineva devine de exemplu un chitarist bun precum şi rău şi în acelaşi fel cu privire la arhitect şi orice meseriaş sau artist. Cine anume construieşte bine devine prin aceasta un bun arhitect, iar cine construieşte rău, un rău arhitect. De n-ar fi aşa, n-ar fi nevoie de niciun învăţător, ci fiecare ar veni pe lume maestru sau cârpaci. Chiar tot aşa stau lucrurile şi cu virtuţile. Prin purtarea noastră în relaţiile comerciale noi devenim drepţi sau nedrepţi; prin purtarea în primejdii şi prin obişnuinţa de a ne teme de ele sau de a ne împotrivi lor, devenim viteji sau laşi. Şi chiar tot aşa e şi cu prilejurile la poftă sau la mânie: unii devin cumpătaţi şi domoli, alţii neînfrânaţi şi furioşi, după cum se poartă în astfel de cazuri aşa sau aşa (...). Şi de aceea nu e puţin important dacă ne obişnuim îndată din tinereţe aşa sau aşa; dimpotrivă aceasta înseamnă foarte mult sau mai bine zis totul” (Aristotel, Etica nicomahică, Ed. Antet, p. 38).
Etica reprezintă o trăire umană, o stare de spirit, o trăire naturală fără eforturi comportamentale. Etica nu se învaţă din tratate sau coduri de specialitate, pentru etică nu ar trebui să existe norme pe care să le respecţi ad litteram.
Etica o ai sau nu o ai. Omul care are din fire o conduită naturală şi bună, ce îşi extrage esenţa din darurile divine, nu are nevoie de tratate de etică decât pentru a-şi cultiva nobleţea şi fineţea sufletească şi intelectuală. Dacă alt om, are din fire o conduită nepozitivă în relaţiile cu ceilalţi oameni, toate filosofiile şi tratatele din lume nu îl pot ajuta să îşi depăşească condiţia. În viaţă poţi să fii un bun economist dar să ai calităţile umane atrofiate şi poţi să fii un om înnobilat de frumos şi de limpezime în activitatea de coordonare sau aplicare a unor decizii, fără prea multă şcoală. Omul trebuie să aibă mai întâi cunoaştere şi aceasta să fie vitaminizată prin cunoştiinţe pe tot parcursul vieţii. ,,Să fii domn e o întâmplare, să fii om e lucru mare” spune un cântec.
Educaţia şcolară şi universitară este esenţială pentru înmulţirea talanţilor (talentelor). Un om poate deveni un medic desăvârşit după ce a studiat foarte bine ştiinţele medicale, la fel un inginer. Dar un om poate avea o abilitate economică sau managerială extraordinară înainte de obţinerea unei diplome de specialitate, şcoala îl ajută să cunoască mai întâi alfabetul în domeniu, apoi detaliile şi mecanismul sistemului. Economia de azi are o dinamică şi o sensibilitate care îşi găseşte, de multe ori, explicaţia în cărţi după terminarea evenimentului.
Etica, în economie, trebuie să reprezinte conduita umană a bunăstării. Atunci când omul conştientizează valorile fundamentale ale vieţii, adevărata frumuseţe şi bogăţie, se apropie de ştiinţa curată cu efect profilactic, terapeutic şi vitaminizant pentru minte şi suflet.
Părintele Arsenie Boca ne arată că „precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi între cunoştinţele din mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atâta preţuieşte câtă apropiere de Dumnezeu şi-a câştigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie şi el să şi-o câştige“.
Astfel, noi trebuie să ne înnobilăm valorile dăruite de Dumnezeu prin ştiinţă, dar de multă ori le atrofiem şi ştiinţa nu mai poate ajuta un om devitalizat. De asemenea, avem discernământul de a alege între bine şi rău, pot fi şi abordări ştiinţifice sau culturale care ne fac rău.
Dacă omul are viu acel principiu al bunei-cuviinţe va fi fericit, înţelept şi bogat.
Bine ar fi ca toţi oamenii să se înţeleagă între ei şi să fie toţi bogaţi din punct de vedere spiritual, cultural şi economic.
Tot Părintele Arsenie Boca spune că „nici sărăcia nu te mântuieşte nici bogăţia nu te osândeşte“. Trebuie doar să vedem percepţia pe care o avem asupra vieţii şi mijloacele prin care ne atingem scopurile. Din păcate, astăzi multe mijloace au devenit scopuri, ele reprezentând chipul cioplit la care ne închinăm într-un ritual de business rău înţeles şi aplicat.
Întrecerea omului cu sine însuşi şi selecţia intraspecifică poate conduce de multe ori la situaţii negative. Deşi prin ştiinţă şi tehnologie oamenii au cucerit pământul şi au supus natura nevoilor de viaţă, oamenii cunosc foarte puţin despre sine înşişi. „Homo homini lupus“, omul e lup faţă de om. În jocul economic şi în jocul vieţii omul nu este inofensiv. De multe ori, întrecerea omului cu omul devitalizează valorile divine, scopul acestei întreceri reprezentându-l, de multe ori, considerentele comerciale. Pentru majoritatea oamenilor de azi, valoarea omului este una concurenţială, comercială şi financiară. Pentru un om, semenul său nu este valoros prin calităţile sale, prin talentele sale. Omul este valoros azi prin funcţia sa, prin averea sa, prin bunurile achiziţionate, care se confundă de multe ori cu identitatea lui. Eşti valoros pentru că ai milioane de euro în cont, nu prin viaţa ta cu toate ale ei, bune şi rele. Omul nepreţuit ca valoare are astăzi preţ, se vinde şi se cumpără. A vorbi cu omul comercial despre etică înseamnă o nebunie.
Concurenţa între oameni este pur comercială, nu mai reprezintă acea formă de afirmare, de depăşire şi de cultivare a cunoaşterii proprii şi a cunoştinţelor dobândite în şcoală sau prin educaţie liberă.
Mijloacele economice de satisfacere şi de asigurare a decenţei vieţii au devenit scopuri. La origine, banii reprezintă un mijloc, dar câţi dintre noi mai vedem în bani un mijloc? Ei nu reprezintă o valoare în sine. Cu toate acestea, noi avem o viaţă economică, nu mai avem o viaţă normală, sănătoasă, cu toate atributele ei. Viaţa noastră este economie şi acasă şi la serviciu. Din păcate, totul în viaţă are acum o componentă financiară. Ca în contabilitate, când orice bun sau serviciu are corespondentul său în bani, aşa este şi în viaţă: orice activitate se traduce în bani, în venituri şi cheltueli.
Konrad Lorenz, în cartea Cele opt păcate ale omenirii civilizate, explică provocările omenirii de azi, care aduc daune sufleteşti mari: lăcomia orbitoare de bani şi graba extenuantă. De asemenea, pe lângă lăcomia de a deţine bunuri ori poziţie ierarhică superioară, sau de a le deţine pe amândouă, un rol esenţial îl joacă şi frica: frica de a rămâne în urmă în cadrul întrecerii, frica de sărăcie, frica de a lua hotărâri greşite.
Frica sub toate formele ei reprezintă factorul de subminare a sănătăţii oamenilor moderni. Până acum câţiva ani nu ştiam ce înseamnă cuvântul stres, cauzele şi efectele stresului erau necunoscute.
Oamenii suferă din cauza solicitărilor nervoase şi sufleteşti, solicitări determinate de o întrecere şi o grabă către nicăieri. Omul catalogat drept forţă de muncă, capital uman sau resursă umană, în afară de tratamentul şi ritmul de lucru la care este supus, se mai confruntă cu manipularea şi cu publicitatea exagerată menite a-i spori nevoile ce trebuie satisfăcute. Specialiştii în marketing speculează acest aspect şi numai de etică nu poate fi vorba în abordarea lor. Din păcate, consumatorii manifestă o oarecare naivitate, nu se revoltă, de exemplu, pentru că plătesc de cele mai multe ori o sumă considerabilă pentru ambalajul la fel de scump ca marfa sau doar pentru percepţia pe care şi-o formează din reclame (Konrad Lorenz, Cele opt păcate ale lumii civilizate, Ed. Humanitas, 2006, p. 31-38).
Într-adevăr, ştiinţa şi tehnologia au evoluat, dar esenţa cercetării este aceeaşi în toate epocile istoriei, diferă doar modalitatea de abordare, în ştiinţă, şi de folosire a instrumentelor, în tehnologie. Şi totuşi, cu toate avantajele ştiinţei şi tehnologiei, oamenii sunt cuceriţi de propria creaţie.
Sfântul Nicolae Velimirovici exprimă foarte frumos importanţa eticii şi a tehnologiei în viaţa omului şi a popoarelor, subliniind şi corelaţia dintre religie, etică şi tehnologie. Consider actuală şi importantă pentru înţelegerea eticii în viaţa economică scrierea marelui sfânt, cu doctorate în filosofie şi teologie în marile universităţi ale lumii:
,,Atunci când frica lui Dumnezeu dispare şi legea morală a lui Dumnezeu este încălcată, muntele tehnologiei omeneşti se prăbuşeşte în ţărâna din care a fost făcut. Astfel se vor prăbuşi în ţărâna cea fără de formă şi (…) turnurile tehnologiei şi arhitecturii omeneşti, dacă mândria omului, chiar şi cea a creştinilor, luptă sfidător împotriva lui Dumnezeu, şi depăşeşte toate măsurile mândriei şi păcătoşeniei, şi reuşeşte să sfârşească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.
De ce sunt atât de multe civilizaţii măreţe îngropate adânc în pământ, iar deasupra plugarii ară, fără nici cea mai mică idee că turnurile şi oasele lor zac sub pamântul arat? Cum se face ca din toate măreţele construcţii din marmură ale grecilor nu a mai rămas altceva decât Acropolea?”.

MISTERELE CUVINTELOR. Terminal

de Alexandru Ciolan

Termen, terminus, terminal, terminaţie, terminologie, a termina, interminabil, a determina, a extermina sunt cuvinte cu un îndepărtat strămoş comun: lat. termen, -inis “margine, limită, hotar”, care are urmaşi, direcţi sau indirecţi (moşteniţi, formaţi sau împrumutaţi), în toate limbile romanice.
Adjectivul rom. terminal este pus de dicţionarele curente pe seama fr. terminal şi a lat. terminalis. Invocarea etimonului latin se explică mai mult prin dorinţa de a fi consecvenţi cu principiul etimologiei multiple (care în acest caz nu este obligatorie, întrucât cuvântul francez explică foarte bine şi forma, şi sensurile reflexului său din română). Până aici, şi dacă avem în vedere folosirea lui terminal, ca adjectiv, fără sensurile noi din ultimii ani (ne vom ocupa de ele îndată), explicaţia etimologică este, în mare parte, mulţumitoare. Când vorbim însă despre terminal ca substantiv, etimonul trebuie căutat în cu totul altă parte: în engleză (ceea ce nu exclude şi o filieră franceză în drumul spre română, neesenţială însă, pentru că substantivul l-au luat şi francezii, ca şi noi, tot de la englezi, mult mai sârguitori în a îmbogăţi sensurile străbunului latin terminalis).
Pe versantul substantival al terminalului, avem aşadar a face cu transpuneri în română ale unor evoluţii semantice din engleză. Să sintetizăm mai întâi sensurile reflectate de ediţia a doua a Dicţionarului de Cuvinte Recente (DCR), din 1997.
Pentru a citi articolul intgral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

miercuri, 2 februarie 2011

Neamul românesc pe calea Adevărului. De ce suntem în criză?

de Dan Radovici

Acest articol vă propune ca subiect dezbaterea cauzelor fenomenului actual de criză, a ceea ce ne-a determinat de fapt să înregistrăm o tot mai accentuată depreciere a calităţii vieţii noastre zilnice, atât a bunăstării noastre materiale, dar mai ales faptul că ne îndepărtăm pe zi ce trece de o demnă ţinută morală. Propun să limităm cadrul discuţiei la câteva întrebări:
În ce şanse de continuitate şi integritate mai putem spera, ca neam, în actualul context de criză? Lipsa noastră de iniţiativă nu ne va costa oare foarte scump, într-un viitor apropiat?
Care ar fi obligaţiile noastre imediate prin care ne vom putea salva? Aici răspund: Cu siguranţă, varianta în care vom bate pasul pe loc, ca până acum, ne va fi fatală, iar consecinţele, incalculabile!
În ce măsură posibilitatea de a acţiona conştient şi organizat ar putea schimba soarta lucrurilor, într-una pozitivă?

Cauze spirituale
Să începem cu analiza cauzelor spirituale, considerându-le prioritare pentru echilibrul nostru faţă de cele de ordin material.
Propun ca un prim obiectiv: Redobândirea demnităţii prin ridicarea din starea de umilinţă. Cum şi în ce mod? Spunând numai adevărul şi căutând rezolvarea pozitivă a problemelor.

Precizarea câtorva evidenţe negative
După cum se tot adună norii peste capetele noastre, cu siguranţă suntem acea generaţie care trebuie să răspundă şi să plătească pentru toate greşelile din trecut. Aşa cum se poate lesne observa, ne rostogolim cu repeziciune pe o pantă al cărei final va fi cumplit, atunci când vom ajunge să fim conduşi exclusiv de către străini, care vin cu o altă voinţă, străină de interesul naţional. Un alt adevăr dureros este că ne-am obişnuit să fim o generaţie de cârtiţe, definită printr-o pasivitate generală faţă de ceea ce ar trebui să provoace în mod normal o reacţie sănătoasă la gravele problemele ale societăţii. Caracteristica actuală este din păcate că fiecare preferă să stea cât mai retras şi să privească discret, ca să nu deranjeze pe nimeni! Faptul că suntem născuţi aici înseamnă că, prin voia lui Dumnezeu, nouă ne-a fost încredinţat spre păstrare întregul patrimoniu genetic, primit şi plătit cu atâtea jertfe menţionate în toate filele istoriei, ceea ce presupune şi din partea noastră o totală angajare pentru conservarea tuturor valorilor naţionale.
O continuitate a neamului, în înţelesul de păstrare a sa în actuala configuraţie, a devenit de neconceput fără o implicare activă, fără a lupta pe toate planurile unde s-a pierdut teren până acum. Dacă ne dorim vremuri mai bune, dacă vrem să ieşim în faţa istoriei cu faţa curată trebuie să ne implicăm total!
Cauza actualei catastrofe naţionale ne este deja cunoscută: Ne-am lăsat duşi de nas, iar destinele noastre le-am lăsat pe mâna seriilor consecutive de conducători, selectaţi dintre cei mai corupţi şi mai imorali, cumpăraţi în totalitate de către duşmanii acestui neam. Acestea le suportăm, prin voia lui Dumnezeu, fiindcă am lăsat treburile cetăţii absolut la voia întâmplării! Încă nu ne-am trezit, tot mai privim năuci întrebându-ne cum de a fost posibil. Până acum am trăit oare ca nişte oameni responsabili sau doar am vegetat cu toţii într-un mod iresponsabil? Am amorţit cu toţii în această stare de frică, de panică, de inacţiune! Adevărata cauză este de fapt lipsa noastră de credinţă, cea care ne-a dus în acest moment fatal în care, dacă nu vom cădea de acord că trebuie să luptăm conştienţi întâi cu patimile din noi, ca mai apoi, biruindu-le, să putem lupta mai departe şi cu cele din ceilalţi, vom pieri ca neam şi vom fi responsabili de tot dezastrul ce ne va atârna de gât ca o piatră de mormânt!
Fraţilor, pierdem un timp preţios, pe care istoria nu ne va ierta că l-am irosit, alegând varianta unei aşteptări lungi de douăzeci de ani.

Contextul general şi cauzele personale
De unde pornesc cauzele reale şi de la cine? La noi e, de fapt, marea problemă! Fiindcă noi suntem cei răi, cei plini de patimi! Aceasta este adevărata cauză pentru care suntem prinşi şi imobilizaţi în capcană, ne-au adus aici consimţământul nostru, starea noastră de indiferenţă! Şi numai prin mila lui Dumnezeu mai putem ieşi de aici. Să îndrăznim întâi şi să I-o cerem! Am devenit prea sleiţi în această practică a păcatului, motiv pentru care nici nu mai avem vigoarea şi discernământul necesare ca să ne apăram interesele aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri.
Întreb: De ce nu mai au putere creştinii? Şi răspund: Pentru că, prin consimţământul pe care ni l-am dat prin modul de viaţă pasiv, am început să ne afundăm tot mai mult în mlaştina păcatelor! Lui Hristos ştim că I s-a dat toată puterea în Cer şi pe Pământ! Să căutăm şi să vedem dacă mai găsim printre noi pe cineva vrednic să primească încrederea divină.
Unul din scopurile principale ale duşmanilor este acela de a ne face să rămânem cât mai zăpăciţi şi mai dezbinaţi în faţa bombardamentelor mediatice. Suntem sub incidenţa formulei de conducere demonice: divide et impera, prin care se creează o stare de vid de voinţă, din care rezultă panica şi deznădejdea maselor de indivizi.

Redobândirea echilibrului prin ortodoxie
Prin însuşi faptul că ne-am născut ortodocşi, consider că suntem datori să aprofundăm ortodoxia la intensitatea pe care ea ne-o cere imperativ, ca nişte adevăraţi trăitori. Dacă nu ne vom strădui să devenim suficient de curaţi sufleteşte, nici nu vom reuşi să dobândim pogorârea acelui Duh necesar unităţii „carele pe toate le plineşte“. Aceasta este de fapt miezul acestui mesaj!
Singura soluţie este aceea de a porni împreună să aducem la îndeplinire poruncile evanghelice! Duşmanii creştinismului, ai civilizaţiei şi ai omenirii vor să slăbească aceste resorturi sufleteşti, propunând sau impunând cu totul alte practici, cât mai îndepărtate de cele creştine, fapt ce provoacă acest dezechilibru aducător de agonie.

Cine şi cum ar trebui responsabilizat
Toţi cei care mai dispun de inimă bună şi de puterea credinţei, cei care se simt responsabili în faţa acestor stări de fapt – şi ne referim la: studenţi, elevi, corpul profesoral, intelectuali, savanţi cu rădăcini de suflet curat româneşti – au obligaţia de a se implica neîntârziat, de a pune umărul pentru a găsi nu numai o rezolvare, dar şi o recuperare a ceea ce e mai bun. Fiecare ar trebui să caute soluţii, după puterea şi după talentul său. Cine altcineva să o facă dacă nu noi, cei care suntem confruntaţi cu aceste probleme?
Unul singur nu le poate face pe toate, însă fiecare dintre noi ar putea face câte ceva în acest sens!

Victimele propriei ignoranţe
Am fost hrăniţi cu tot felul de minciuni prin care s-a dorit să fim ţinuţi departe de adevăr, spunându-ni-se: „Să nu îndrăzniţi să vă daţi cumva cu părerea, statul ştie ce are de făcut, nu vă mai vârâţi nasul unde nu vă fierbe oala!“. Permanent ne-au fost servite îndemnuri la pasivitate. Şi am rămas ca o turmă de oi fără stăpân, dar şi fără câini de pază credincioşi.
Se spune că fiecare baltă are ţânţarii pe care şi-i merită. Ei bine, dintre noi au răsărit acei ţânţari, acele buruieni politice pe care le merităm. Adevăraţi campioni ai fraudei şi ai minciunii, ei au crescut şi au înflorit financiar în mod firesc, pe fondul lipsei noastre de preocupare pentru treburile statului, de fapt, în umbra neglijenţei noastre! Rezolvarea nu ne poate veni în nici un caz dintr-o sursă exterioară fiindcă, bineînţeles, nu ne-o va da nimeni, niciodată! Rezolvarea nu poate veni decât dintr-o iniţiativă comună internă, pornind la corectarea actualelor defecţiuni.

Priorităţi imediate
Se impune restabilirea adevărului din domeniul istoric, prin precizarea tuturor jertfelor creştine care ne definesc ca neam, deoarece tot ce s-a scris până acum în mod oficial a fost de fapt o propagandă care a modificat şi a schimonosit mintea şi sufletul românilor cu tot soiul de minciuni.
Se impun reparaţii urgente în domeniul spiritual prin îndrumarea tinerilor către adevăratele izvoare spirituale, o formare în duhul tradiţiei şi al obiceiurilor curat româneşti.
Se impune demararea unor ample proiecte economice în vederea recuperării tuturor redutelor pierdute datorită trădării guvernelor care s-au succedat la putere în ultimii 20 de ani, care au risipit şi risipesc patrimoniul naţional.
Sigur că putem deveni mai buni, începând însă fiecare această luptă întâi cu sine însuşi, spre dobândirea echilibrului personal, şi mai apoi continuând-o şi cu ceilalţi.
Aceşti primi paşi duhovniceşti de la care se aşteaptă rezultate şi schimbări nu sunt deloc uşor de făcut, dar nici imposibil! Am convingerea că, printr-o implicare responsabilă, aceasta baltă care a devenit societatea românească poate fi transformată în scurt timp, prin multă muncă sârguincioasă, într-o grădină curată şi îngrijită. Da! Dar pentru asta trebuie să ne implicăm! Să punem cu toţii umărul – şi eu, şi tu, şi el, cu toţii. Nu cred că aşa ceva este utopic. Fructele faptelor bune nu vor întârzia să apară! Depinde doar de măsura în care veţi găsi de cuviinţă că merită să răspundeţi acestui apel.
Se poate începe prin a consimţi cu toţii să fim solidari, să ajungem la un „moment al prieteniei“, să vrem să ne cunoaştem foarte bine aproapele dar şi să fim cunoscuţi de către ceilalţi. Cu siguranţă că aşa, încet, încet, vom reuşi să rezolvăm, pe rând, fiecare problemă cu care ne vom confrunta. În scurt timp vom dobândi şi energia necesară pentru a crea o atmosferă pe care, rugându-L pe Dumnezeu, să o putem încălzi până la incandescenţă. Un fierbător introdus într-un vas îngheţat are toate şansele să-l dezgheţe şi chiar să-l încălzească. Lui Hristos I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Să i-o cerem şi noi şi să fim vrednici.

Care ar putea fi rezultatul acestor demersuri?
Ar fi ca o matriţă din care va ieşi o nouă viaţă, atât personală, cât şi de grup. O viaţă nouă, în care omul intră împovărat de greutăţile pe care le întâmpină şi le înfruntă individual şi devine, prin trăire virtuoasă, un om care simte şi se bazează pe ajutorul primit din partea celorlalţi. Aşa se creează un ansamblu de forţe din care pot să apară şi eroul şi viteazul şi, de ce nu?, şi martirul. O şcoală în care spiritul naţional curat să poată încolţi şi înmuguri armonios, sub atenta supraveghere a celor mai vrednici şi mai curajoşi fii ai neamului. Astfel se poate crea acel lanţ care va înlocui chingile slăbite care au permis să intre toate obiceiurile cele rele care au murdărit societatea, un lanţ a cărui fermitate nu va mai permite decât ceea ce este convenit de către grup. Va fi o bătălie de rezistenţă, de menţinere pe poziţii şi, în final, de supremaţie.

Coborând pe firul istoric al neamului
În pofida exemplelor luminoase din măreaţa noastră istorie şi a tuturor vârfurilor culturii româneşti, nu s-a reuşit încă să se creeze o şcoală a conservării interesului naţional. O şcoală a elitelor neamului, care să pregătească temeinic fiecare contingent prin permanente verificări şi încercări în toată vastitatea situaţiilor şi care să aibă pregătirea şi puterea de a preveni şi de a interveni constructiv în momentele de criză. Sunt încredinţat că nu se doreşte apariţia unei astfel de şcoli, care ar putea reprezenta un adevărat zid de apărare a cetăţii. Nu putem spune că ea nu a existat. Fiecare generaţie luminoasă din istoria acestui neam a avut drept ţel formarea unui model de român slujitor al naţiei. Pe cei care nu cunosc decât istoria cea falsificată să-i lămurim, arătându-le cărţile purtătoare de istorie românească adevărată, să le povestim cum au stat, de fapt, lucrurile.

Modelul creştin – piatra de temelie şi modelul salvator
Piatra de temelie a misiunii propuse este modelul pe care l-au urmat şi s-au străduit să-l desăvârşească toţi înaintaşii noştri: modelul creştin. Da, dar pentru a putea fi verigi de legătură vrednice de această misiune, trebuie să avem o anumită conduită faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu! Lucrurile nu s-au mişcat până acum în această direcţie fiindcă nu a existat o ofertă clară. Datorită vastităţii subiectului, ar fi de dorit ca pe viitor să existe o foaie care să ţină locul unui ghid practic de îndrumare a tinerilor pe o cale creştin-naţională a virtuţilor.

De ce modelul creştin?
Deoarece este singurul model de esenţă divină, care ne arată că viaţa omenească nu-şi are ultimul cuvânt şi ultimul act de trăire aici, pe pământ, ci undeva mai sus, în Înviere. Pentru a ajunge la această stare de conştiinţă trebuie exerciţiu, trebuie implicare, trebuie dialog permanent cu Creatorul. Iar aceasta presupune rugăciune, rugăciune fierbinte! Numai prin intermediul rugăciunii vom putea trimite demonii, care ne tot asaltează, înapoi în iad, unde le e de fapt locul. Dumnezeu are nevoie de răspunsul nostru acum, la tinereţe, iar nu la neputinţele bătrâneţii. De aceea eu mă voi învoi cu fratele meu de luptă în virtuţi şi vom dobândi împreună acele puteri divine binecuvântate şi promise celor ce se angajează împreună pe un asemenea drum şi prin tăria acordului vom putea face faţă încercărilor şi ne vom ţine departe de ispitele venite din tabăra vrăjmaşului şi a vrăjmaşilor.

De unde ne vine ajutorul?
Tot acum vom primi şi ajutorul pe care îl cerem cu stăruinţă, cu inimă înfrântă şi smerită. Să nu îl credem pe diavolul care ne insuflă teama şi deznădejdea că nu vom reuşi: Asta ar fi consecinţa lipsei noastre de credinţă. Când Mântuitorul Hristos l-a chemat pe Petru să vină la El, călcând pe valurile mării în mijlocul furtunii, acesta a dat curs chemării şi a mers; apoi, când s-au ridicat valurile ispitelor, s-a îndoit, a început să se scufunde şi a strigat după ajutor. Mântuitorul l-a mustrat atunci şi l-a întrebat: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?“ La fel ne-am scufundat şi noi în valurile ispitelor vieţii şi ne-am îndoit de posibilitatea izbânzii. Dar Dumnezeu ne iartă dacă ne mărturisim greşelile. Prin urmare, să avem curajul mărturisirii, mai întâi a greşelilor.
De deprimare suferă toţi cei care nu au credinţă şi nădejde în promisiunile lui Dumnezeu. Secretul succesului şi al echilibrului spiritual stă în credinţa şi în nădejdea răsplăţii lui Dumnezeu. Aşa cum sărăcia materială vine din nemuncă, tot aşa deznădejdea vine din lipsa dialogului cu Dumnezeu. Celui ce nu vorbeşte cu Dumnezeu diavolul îi dă repede de lucru. Îi face abonament la deznădejde.
Hristos este dovada şi prototipul jertfei omului smerit spre Învierea cea dumnezeiască. Avem promisă şi există o altă lume, mult mai bună. Sfinţii, care au trăit jertfind aici pe pământ, s-au bucurat de promisiunea Învierii. Rămâne să vorbească faptele şi vrednicia noastră!
(Apărut în revista „Atitudini“ nr. 14)

marți, 1 februarie 2011

Românul şi Statul Român

de Marcel Bouroş – Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni“

Statul roman a devenit un sat european dirijat de străini prin intermediul politicienilor noştri.

Obiectivul principal: subjugarea neamului românesc.

Mijlocul de atingere a acestui obiectiv: lichidarea capitalului românesc.

Distrugerea capitalului românesc va da frâu liber tăvălugului globalist atât din punct de vedere economic, cât şi cultural-spiritual.

Majoritatea firmelor româneşti au încheiat anul 2010 pe pierdere deşi au virat sume frumoase la buget; ne-am transformat deci în simpli plătitori de taxe.

Conducătorii noştri sunt conştienţi că o firmă intrată în faliment nu mai aduce nici un venit statului şi cu toate acestea au înăsprit regimul taxelor şi impozitelor! Nu se urmăreşte, aşadar, colectarea unor sume cât mai mari la buget, ci în primul rând se doreşte lichidarea noastră!

70% din forţa noastră de muncă este angajată în sistemul privat românesc. Vă daţi seama în ce situaţie ne vom afla?

Vom avea o Românie a românilor săraci la dispoziţia totală a străinilor.

Cu toate acestea suntem încă stăpâni pe situaţie. Ce avem de făcut?

În primul rând, să fim solidari: să facem afaceri între noi şi să cumpărăm de la români.

În al doilea rând, atunci când statul e surd la cererile noastre (de exemplu cele referitoare la închiderea magazinelor de vise, la educaţie, sănătate ş.a.) putem face grevă fiscală, atât persoanele fizice cât şi cele juridice.

Dacă nu vom reacţiona la timp vom avea soarta „chiaburilor“: vom fi lichidaţi şi prezentaţi apoi ca duşmani ai poporului! Tragedia adevărată nu va fi personală, ci naţională. Neamul românesc ar putea pieri!

Pe timp de criză nemţii au avut deviza: „Germania. germanilor!“, francezii „Franţa, francezilor!“. Noi trebuie să ne amintim ce a spus Nicolae Iorga în 1909: „România românilor. A tuturor românilor. Şi numai a românilor“.

După cum se vede, la noi criza e un pic mai bătrână, are deja vreo sută de ani!