Vă invităm, vă aşteptăm...

Seară de teatru şi carte

• Conferinţă Dan Puric despre "Cuvinte şi necuvinte“
• Spectacolul Necuvinte al companiei Passe-Partout Dan Puric
• Lansarea Dicţionarului de cuvinte recente (ediţia a 3-a – 2013)

Sâmbătă, 23 februarie 2013, ora 19, Teatrul de pe Lipscani 53

Cămila sau cămilul?

de Alexandru Ciolan

În funcţie de data Sfintelor Paşti (de care depinde întreg calendarul anual bisericesc – cel hristologic, variabil, iar nu sărbătorile, fixe, ale sfinţilor), şi de îndrumările tipiconale, în biserica noastră ortodoxă pericopa despre bogatul doritor de viaţă veşnică poate fi citită atât spre sfârşit de vară, în a douăsprezecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Matei), cât şi în prag de iarnă, în a treizecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Luca). Nelipsită de la citire este evanghelia de la Luca, duminica a treizecea după Rusalii fiind rânduită cu dată relativ fixă, în ultima duminică din noiembrie. (Mai există două asemenea cazuri de tratament special, de duminici care pot ieşi din şirul crescător al numerelor de după Cincizecime pentru a fi aşezate în intervale anume precizate: Duminica a XXII-a, a Bogatului nemilostiv, trebuie să fie ultima dinainte de 6 noiembrie, iar Duminica a XXVII-a, a Tămăduirii femeii gârbove, trebuie să premeargă Duminica dinaintea Crăciunului, a Sfinţilor Strămoşi după Trup ai Domnului.)

Despre bogatul râvnitor, dar nedesăvârşit agonisitor de veşnicie, Matei (19, 16) spune că era „tânăr“, Luca (18, 18) aminteşte că era „dregător“ (gr. αρχωυ “arhonte”), pentru Marcu (10, 17) el nefiind decât „unul“ sau, în alte traduceri, un „oarecine“, un „ins“. În calendarul ortodox, Duminica a XII-a după Rusalii este numită de aceea a „tânărului bogat“, iar Duminica a XXX-a este a „dregătorului bogat“, chiar dacă ambele pericope vorbesc despre acelaşi personaj.

Întrucât cadrul în care este plasat episodul şi o frază a lui Iisus rostită cu acel prilej, aşa cum apar în majoritatea traducerilor Noului Testament (nu numai în cele româneşti…!), trezesc nelămuriri, vom încerca să facem câteva precizări, cu caracter enciclopedic şi filologic.

Să începem cu situarea în timp şi spaţiu a faptelor. Suntem la începutul celui de-al treilea an al lucrării publice a lui Iisus. În drum spre Ierusalimul Iudeii, unde trebuia să ajungă de Paştele evreiesc pentru că era dat să fie răstignit, Mântuitorul coboară din Galileea natală şi, după ce străbate Samaria (vezi harta alăturată), trece Iordanul. În Biblia Teoctist, la Matei 19, 1 aflăm că „a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan“, iar la Marcu 10, 1 la fel, că: „a venit în hotarele Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului“. Ei bine, de cealaltă parte a Iordanului, în dreptul Iudeii şi al Samariei era (vezi, iarăşi, harta) Perea, condusă pe atunci, ca şi Galileea, de tetrarhul Herod Antipa.

Perea nu apare în Sfintele Scripturi cu acest nume, grecesc (gr. Περαία “ţara, ţinutul de dincolo (de râu, de mare)”, fiind pomenită exclusiv în formularea „(de) dincolo de Iordan“. Aici, în Perea, boteza cu apă Înaintemergătorul (Ioan, 1, 28: „dincolo de Iordan, unde boteza Ioan“), tot aici a fost şi botezul Domnului (Ioan 3, 26: „Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El“), aici venea Iisus când voia să scape de urmăritori (Ioan, 10, 39-40: „Căutau deci iarăşi să-l prindă şi Iisus a scăpat din mâna lor. Şi a plecat iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde Ioan boteza la început, şi a rămas acolo“). Peste tot, în aceste versete apare, în originalul grecesc al Evangheliilor, „peran tou Iordanou“.

„Dincolo de Iordan“ desemnând, aşa cum am văzut, Perea, o provincie diferită de Iudea, formularea „a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan“ (Matei 19, 1) este inexactă. În realitate, Iisus a coborât din Galileea, prin Samaria (amândouă aflate pe malul drept al Iordanului, care izvorăşte din Munţii Antilibanului şi se scurge spre sud, vărsându-se în Marea Moartă), s-a apropiat de hotarele Iudeii şi a trecut râul, în Perea. „În hotarele Iudeii“ ar trebui prin urmare diortosit „la hotarele Iudeii“ ori „în apropierea hotarelor Iudeii“.

Pentru articolul integral din "Ziarul de duminică" click AICI. 

MISTERELE CUVINTELOR. Bărbaţi urbani (4). Machosexualul – un produs al crizei

de Alexandru Ciolan

Urmaş cuminte şi previzibil al latinescului masculus, macho e un cuvânt spaniol lansat pe orbita internaţională de… engleza americană, care l-a împrumutat de la vecinii din sud (prima atestare e din 1928) pentru a denumi un bărbat zdravăn, vânjos (a tough guy). Trei decenii mai târziu (prima atestare în 1959) apărea şi adjectivul, cu sens peiorativ ("caracterizat printr-o virilitate ostentativă, agresivă, dominatoare şi dispreţuitoare"). Pasul următor a fost redenumirea substantivului în funcţie de adjectiv: "bărbat cu asemenea caracteristici". Cum să nu facă din el, mai întâi feministele şi, mai apoi, homosexualii, un cal de bătaie…?

Pe la noi, dacă e să ne luăm după ziare, un macho nu e chiar de lepădat: "Pentru relaţiile trecătoare, femeile sunt atrase de bărbaţii macho - tipul de erou romantic, dominant şi îndrăzneţ" (G. 18 II 06 p. 8). Dar… pentru relaţiile mai durabile, de prietenie, pretenţiile cresc: "Ce sens are să ai un prieten macho, care să nu poată întreţine o discuţie măcar decentă, dacă nu filosofică?" (Clubul liceenilor 1 / 98 p. 47). Inhibaţi de pretenţiile adolescentine, nu îndrăznim să mergem mai departe, să vedem cum ar trebui să fie un macho ca să-l iei pe viaţă…
Iată însă că a venit criza peste noi şi ne-a băgat (din nou cu ajutorul creativilor şi al experţilor în tendinţe) minţile-n cap, coborându-ne cu picioarele pe pământ (lucru mai greu de priceput: dacă ne-au venit minţile înapoi ar trebui să avem capul mai greu, or noi revenim pe picioare, de parcă minţile acolo s-ar fi dus…).

În primăvara anului 2009, lanţul britanic de magazine John Lewis identificase o posibilă soluţie a crizei: renunţarea la modelul risipitorului metrosexual şi repunerea în drepturi a masculului luptător, puternic şi protector. Jeremy Baker, expert în probleme de tendinţe de consum la London Metropolitan University a fost însărcinat să definească noul model de bărbat, machosexualul.

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Bărbaţi urbani (3). Tehnosexualul

de Alexandru Ciolan

Dacă desuetul retrosexual, consumistul metrosexual şi artificial-reparatorul ubersexual mai aveau (în indicata ordine descrescătoare) ceva în comun cu sexualitatea, hipermodernul tehnosexual, atunci când numeşte reprezentantul unui stil de viaţă, nu îşi merită sufixoidul decât în măsura în care desemnează un palid, foarte îndepărtat (ca să nu ofenseze) fetişism.
Engl. technosexual este un cuvânt-valiză format în anul 2004 de un creativ, Ricky Montalvo, din techno(phile) + (metro)sexual. (Pentru puţinii necunoscători ai termenului, să spunem că un creativ este geniul urban al zilelor noastre, formatorul, prin inventivitate publicitară, de irepresibile nevoi de consum.) Oportunistul (mai mult decât inventivul) Ricky Montalvo nu a făcut decât să înlocuiască, în reţeta de succes a metrosexualului, ingredientele cosmetice cu cele electronice. (Tinerii păreau mai dispuşi să cheltuiască pentru a fi în pas cu tehnologia decât cu moda.) Blatul e acelaşi, numai siropul diferă: "un dandy narcisist care nu îşi iubeşte doar propria persoană, ci şi stilul urban de viaţă şi gadgeturile; un bărbat heterosexual care nu îşi neglijează latura feminină, dar are şi o slăbiciune pentru electronice precum telefoanele mobile, PDA-urile, computerele, programele de calculator şi web-ul". Un an mai târziu, în 2005, compania Calvin Klein avea să înregistreze cuvântul ca marcă, sperând că va construi un brand. N-a fost să fie, generaţia sms-urilor, a mesajelor instant şi a internetului miroase imediat şiretlicurile de marketing.
Pentru articolul integral din "Ziarul de duminică" click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Bărbaţi urbani (2). Ubersexual, retrosexual

de Alexandru Ciolan

Într-un articol apărut în salon.com în iunie 2003, intitulat Beckham, the virus (Virusul Beckham), Mark Simpson introduce alte două cuvinte care vor face carieră, ce-i drept, nu la fel de glorioasă ca aceea a lui metrosexual: über-metrosexual şi retrosexual.

Să mergem la text, pentru a vedea despre ce este vorba: "Beckham, spune Simpson, este über-metrosexualul, nu numai pentru că îndeasă metrosexualitatea pe gâturile bărbaţilor suficient de îndărătnici ca să rămână retrosexuali şi să refuze să-şi penseze sprâncenele, ci şi pentru că este un sportiv, un om de succes - un bărbat «adevărat» - care doreşte să dispară în spaţiu şi să devină omniprezent - să devină media". Über-metrosexualul este aşadar metrosexualul în grad maxim, metrosexualul perfect (germ. über). Cât despre retrosexual, este retrogradul, bărbatul tradiţional, opusul metrosexualului. Cuvântul, neprins pe atunci în dicţionare, fusese folosit, în 1995, dar cu alt înţeles (conform datelor accesibile pe wordspy.com): "rămas în urmă cu activitatea sexuală". Nu ştim dacă Simpson îl cunoştea şi l-a îmbogăţit ca sens ori dacă l-a creat independent…

Pentru articolul integral din "Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Bărbaţi urbani (1). Metrosexualul

de Alexandru Ciolan
Totul a început în noiembrie 1994, când revista pentru bărbaţi GQ (abreviere din Gentlemen’s Quarterly şi nu, cum avea să se insinueze, din Gay Quarterly) a organizat la Londra primul târg britanic de ferchezuială masculină (au participat, cu pavilioane proprii, coloşi ai producţiei de îmbrăcăminte, accesorii şi cosmetice precum Calvin Klein ori Giorgio Armani). O săptămână mai târziu, ziaristul Mark Simpson exclama în ziarul Independent că narcisismul masculin a erupt şi că era începutul unei noi ere. Pe cumpărătorii spilcuiţi care umpleau târgul, Mark Simpson îi numea, încă din prima frază a articolului, metrosexuali. Cuvântul fusese format de el însuşi din metro(politan) şi -sexual (desprins din homosexual, heterosexual) şi desemna „tânărul celibatar cu venituri înalte, care locuieşte ori lucrează în oraş (pentru că acolo sunt cele mai bune magazine)“ şi care constituia „cea mai promiţătoare piaţă de consum a deceniului“. În anii optzeci, asemenea indivizi puteau fi găsiţi doar în paginile unor reviste precum GQ ori în barurile pentru homosexuali (heterosexualii nu cumpărau decât bere, ţigări şi, din când în când, prezervative, restul târguielilor intrând în competenţa femeilor). În era consumismului neînfrânat, metrosexualii aveau unde ieşi la shopping. „Metrosexualul este un fetişist al cumpărăturilor: un colecţionar de fantezii despre bărbaţi pe care i le vinde industria de publicitate“. „Metrosexualii sunt creaţia capitalismului însetat de noi pieţe“, îşi încheia, nemilos, Mark Simpson prezentarea noului dandy, căruia mai mult decât să privească după femei ori după alţi bărbaţi îi place să se privească în oglindă şi să fie privit.
Termenul nu a făcut carieră decât după ce a traversat Atlanticul, a fost coborât din sfera teoretică, şi-a găsit câteva nume de idoli care să-l încarneze şi a început să aibă legătură cu sexul. În iulie 2002, publicaţia online salon.com afişa un articol al aceluiaşi Mark Simpson, intitulat Meet the metrosexual (Faceţi cunoştinţă cu metrosexualul), cu rezumatul: „E bine îmbrăcat, narcisiac şi obsedat de fese. Dar să nu-l credeţi gay“. Analiza cazului David Beckham, întruchipare a metrosexualităţii britanice, căpitanul naţionalei engleze de fotbal care pozase pentru o revistă gay, stârnind un imens scandal, îl conducea pe Simpson spre o definiţie lărgită a metrosexualului, care nu mai este doar cumpărătorul ironizat în 1994, ci reprezentantul unei a patra orientări sexuale. David Beckham, spune Simpson, nu este, în ciuda aparenţelor (căsătorit, cu doi copii), heterosexual, cum crede lumea, ci un metrosexual, pe deplin corespunzător părţii a doua a definiţiei lărgite: „Oficial poate fi homo, hetero sau bisexual, dar acesta este un aspect lipsit de importanţă, pentru că s-a luat în mod hotărât pe sine însuşi drept obiect al propriei iubiri şi a făcut din plăcere preferinţa lui sexuală“.
Pentru articolul integral din "Ziarul de duminică" click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (III)

de Alexandru Ciolan

Dacă piraţii au avut puterea de a supravieţui, adaptându-se schimbărilor tehnologice, corsarii nu mai există azi decât ca nume alternativ al piraţilor, folosit fie din neştiinţă, fie pentru a evita repetiţia (precum în exemplul: „Trupe paramilitare somaleze au capturat 12 piraţi înarmaţi de pe două vase, în contextul în care mai multe comunităţi de pe coastă au început să ţină piept corsarilor“, hotnews.ro 29 IV 09). Amintirea corsarilor nu se mai păstrează decât într-un model de pantaloni lungi până sub genunchi şi, de cele mai multe ori, mulaţi: „La Chanel […] sutienul tip bustieră din tul negru se poartă ca top la un pantalon-corsar sau o fustă lungă“, hotnews.ro 1 II 05. (Sintagma calchiază fr. pantalon corsaire.)
Nici filibusterii nu au supravieţuit epocii lor de glorie (sec. XVII), dar au ştiut, şi ei, să-şi împrumute numele unor noi realităţi. Astfel, în secolul al XIX-lea, aventurierii care, în nume şi beneficiu personal, dar cu binecuvântarea tacită a Washington-ului au pus umărul la destabilizarea Mexicului şi a zonei centro-americane pentru a alipi noi teritorii (Texasul este un exemplu) sau a le aservi federaţiei din nord, au fost numiţi filibusteri. Să urmărim un citat lămuritor dintr-o revistă de istorie: „[A]astfel de «cuceritori» [conquistadores] au existat şi în secolul al XIX-lea. Aceşti aventurieri ai epocii moderne sunt cunoscuţi mai ales prin denumirea de filibuster sau freebooter, dată de americani şi englezi. Iniţial, termenul filibuster, a fost preluat de la spanioli, care îi denumeau cu titlul de filibustero – adică pirat sau corsar – pe cei care atacau coloniile şi corăbiile spaniole, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, denumirea a căpătat un nou sens, desemnându-i pe cei care se angajau într-o acţiune militară neautorizată, care avea ca scop preluarea controlului asupra unui teritoriu, aflat desigur, în America Latină. Cei mai cunoscuţi astfel de «conquistadori» au fost Narciso Lopez şi William Walker“ (historia.ro IV 08).
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Piraţi, corsari, filibusteri (1)

de Alexandru Ciolan

Într-un enunţ precum „Corsarii moderni reprezintă un factor de risc pentru economia mondială, mai ales de când s-au specializat în jefuirea petrolierelor“ (adevarul.ro 7 IX 08), corsar este folosit ca sinonim perfect al lui pirat. Având în comun înţelesul de “jefuitor pe mare”, cele două substantive desemnează practicanţii aceleiaşi îndeletniciri, priviţi însă din unghiuri diferite: dacă piratul era un nelegiuit, corsarul avea o aură de eroism şi de onorabilitate, prădând, ce-i drept, pentru buzunarul propriu, dar în numele statului care îi eliberase licenţa de cursă. „Corsarii“ zilelor noastre (vezi citatul) sunt însă doar hoţi la drumul mării…
Dacă piratul (din fr. pirate, provenit din lat. pirata, provenit din gr. peirates, derivat din peiran “a încerca” şi, prin specializare, “a-şi încerca norocul pe mare”) este, istoric vorbind, doar cu puţin mai tânăr decât marinarul, instituţia corsarului (rom. corsar trebuie explicat prin it. corsaro şi fr. corsaire, franceza împrumutând ea însăşi cuvântul din italiană, care are la bază lat. cursus “cursă (maritimă)”) este o invenţie ceva mai târzie, de prin secolul al XVI-lea, grăbită de descoperirea Americii şi de divizarea lumii occidentale în state mulţumite şi state nemulţumite de felul în care fusese împărţită Lumea Nouă. Suveranii epocii au găsit o modalitate practică şi gratuită pentru a slăbi puterea duşmanului: îi acordau unui căpitan de vas civil autorizaţia de a naviga, pe propria cheltuială, şi de a prăda navele comerciale inamice, o parte din captură ajungând în vistieria statului. Corsarul era un pirat cu voie de la rege.
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

Ciborgii şi cibersexul (1)

de Alexandru Ciolan

În limba elină, kybernetike (din kybernan, trecut în latină sub forma gubernare, de unde fr. gouverner, de unde rom. a guverna) desemna arta pilotării, arta cârmuirii. (Cibernetica şi guvernarea sunt aşadar descendenţi ai aceluiaşi cuvânt grecesc.)
La începutul veacului al XIX-lea, în lucrarea sa Essai sur la philosophie des sciences, fizicianul şi matematicianul André-Marie Ampère, părinte al electromagnetismului şi inventator al telegrafului electric, al cărui nume a fost dat unităţii de măsură pentru intensitatea curentului electric, a format în franceză, pornind de la v.gr. kybernatike, substantivul cybernétique “ştiinţa/studiul mijloacelor de guvernare“. O sută şi ceva de ani mai târziu, în 1948, fără a avea habar de existenţa cuvântului francez, care a rămas doar o propunere terminologică fără urmări, matematicianul nord-american Norbert Wiener publica volumul Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine (Cibernetica sau controlul şi comunicarea la animale şi maşini), în care propunea o nouă ştiinţă, aceea a sistemelor complexe studiate sub aspectul legăturilor dintre elementele componente, al comunicării şi controlului. În traducere liberă, cum putem face ca un sistem să funcţioneze de parcă ar fi controlat de om, fără ca omul să-l controleze de fapt.
În 1960, revista Astronautics publica studiul cercetătorilor Manfred Clynes şi Nathan Kline intitulat „Cyborgs and space“, în a cărui prezentare citim: „A altera funcţiile corporale ale omului ca să corespundă cerinţelor din mediile extraterestre ar fi mai logic decât a încerca să creăm pentru om un mediu pământesc în spaţiu“. Se deschidea larg poarta nu numai către cercetarea aplicativă în domeniu, ci şi către un fertil câmp de manifestare a fanteziei literare şi cinematografice. Cyborg-ul, un cyb[ernetic] org[anism], este văzut astăzi ca o fiinţă cu puteri excepţionale conferite de tehnologia pe care o încorporează. „Va deveni cyborgul, hibridul dintre om şi maşină, care populează romanele şi filmele SF, o realitate a viitorului?“ (Ad. 23 XII 04 p. 10). În ce ne priveşte, spectacolul oferit de semenii abandonaţi deja, necondiţionat, tehnologiei („Cyborgii […] sunt acele persoane care nu-şi pot imagina viaţa fără celular“, Ad. 21 V 03 p. 12) ne taie cheful de a mai apuca ziua când artefactele tehnice ne vor intra la propriu pe sub piele, încununând ciborgizarea.
Pentru textul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. La cererea publicului: despre manele (bis)

de Alexandru Ciolan

Între maneaua din dicţionarele actuale ("cântec turcesc de dragoste cu melodie duioasă şi tărăgănată"), care îşi are rădăcinile în epoca fanariotă, şi maneaua de azi (neprinsă încă în dicţionare) există o soluţie de continuitate. Am putea chiar spune că sunt cuvinte diferite, care desemnează lucruri diferite. Dacă manelele din secolul al XIX-lea erau o muzică pentru elite (se cântau la curţile domneşti şi boiereşti), cele actuale se adresează vulgului rupt de tradiţiile satului, încă locuitor în mediul rural ori strămutat în periferia mizeră de beton a oraşelor. Dacă vechile manele erau melancolice şi tihnite, cele actuale sunt expansive şi nestăpânite. Dacă vechile manele erau prin excelenţă orientale, cele noi sunt un amestec de ţigănie, balcanism şi mahala autohtonă. Dacă, în sfârşit, vechile manele erau interpretate la instrumente tradiţionale, cele actuale nu au nevoie, uneori, decât de un sintetizator şi un gurist cu aplomb de hip-hoper. Născut în anii '90, noul gen lipsit de inhibiţii şi-a însuşit numele vechii muzici, cu care mai are foarte puţine în comun - poate doar inflexiunile orientale. Şi a început să cucerească ţara, să facă bani şi… să creeze sau să dea naştere la cuvinte.

După cincisprezece ani de ascultat muzică autohtonă pentru buric şi pelvis, privim nostalgic spre vremurile când încă nu existau manele, ci doar proto-manele: "alt gen de cultură, care include şi istorica formaţie de proto-manele Azur" (Suplim. de cult. 4 VI 11). Între timp, noua manea a evoluat, nu mai e doar ce-a fost şi ce este, adică o lălăială, a ajuns să desemneze, ironic-dispreţuitor, orice este făcut în pripă, amatoristic dar cu mare tămbălău: "Asistăm la o manea politică. Suntem singura ţară din Uniunea Europeană care nu are o strategie postaderare" (Cotid. 20 I 07 p. 24). Iar lucratul după ureche, lăutăreala a căpătat numele de manelism ("România este condamnată să nu iasă niciodată din acest manelism fiscal", adevarul.ro 30 VIII 10).

Manelele sunt ca furtuna: te poţi lăsa luat de ele sau, rămuros stejar din Borzeşti, rămâi neclintit în faţa năvălirii lor. La cumpăna dintre cel de-al doilea şi cel de-al treilea mileniu exista deja "Ziua naţională a luptei împotriva play-bac-ului şi manelelor" (Naţ. 1 XI 00 p. 1), iar în iunie 2006, din revoluţionara Timişoară (mai precis: de la filiala locală a unei sigle, SRADSCD) se lansa chemarea: "Români, să dăm Mozart la tot cartieru'!" (hotnews.ro, 31 V 06), instituind "Luna românească de luptă împotriva manelelor".

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. La cererea publicului: despre manele (I)

de Alexandru Ciolan

Din raţiuni nespecificate, pe care le bănuiesc dar pe care prefer să le las învăluite în misterul exprimării lacunare, am primit din partea "Ziarului de Duminică" întrebarea dacă mi-am propus… cumva… să scriu despre… manele. Manelele (în accepţia lor contemporană) şi tot ceea ce este asociat lor îmi repugnă, dar… facă-se voia Redacţiei! Despre manele, aşadar! În fond, voi vorbi, doar, despre manele, nu va trebui să le şi ascult.

Manea este un turcism - aşadar, un cuvânt de o oarecare vârstă… doar cu puţin mai în vârstă decât cohorta de neologisme latino-romanice care au occidentalizat vocabularul românesc şi l-au conectat la modernitatea culturală europeană. Deosebirea este că, în timp ce agrea (din fr. agréer) este simţit de toată lumea ca un neologism (apare, de altfel, în toate ediţiile succesive ale Dicţionarului de neologisme), manea este simţit ca un cuvânt vechi, de-un leat cu meterhanea, şuşanea, merdenea, bidinea, temenea, mult mai vechi decât alt turcism, cafenea. Eroare! Agrea şi manea au vârste similare în română. Percepţia diferită se datoreşte nu vechimii lor în limbă, ci provenienţei lor, prejudecata instilată oficial, de pe băncile şcolii, fiind că despărţirea de Orient şi adoptarea modelelor occidentale înseamnă, neapărat, "evoluţie".

Iată însă că, dacă este să ne luăm după ştiri de antepenultimă oră, balcanicele, înapoiatele muzici oriental-ţigăneşti sunt apreciate în progresistul Occident. Goran Bregovic ("Cred că de la sfârşitul universităţii n-am mai citit. Sigur, uneori o mai fac... Dar e şi ăsta un clişeu. Aşa cum trebuie să avem tablouri pe pereţi, aşa şi trebuie să citim. La urma urmei, nu trebuie să citesc toată viaţa.", corectnews.com 29 XI 10) l-a implicat pe Florin Salam într-un proiect cultural-muzical cu succes internaţional garantat: "Florin Salam pe felie cu Bregovici şi Eric Clapton" (evz.ro 19 V 11).

Să marcheze, oare, această întâlnire ieşirea în lumea mare a dispreţuitei muzici dâmboviţene…? (Nenea Iancu ar răspunde: "Ce! eşti copil!?") Aş! Cum să se uite Europa la noi? Nimic din ceea ce constituie sistemul de valori, instituţiile, rigoarea şi ordinea occidentale nu apare în manele.

Creditul bancar, motorul consumului, care este motorul economiei, nu-l atrage pe Alex de la Orăştie (ardelean, deh!) spre sudul Carpaţilor ("Fii a dracu minte proastă / că m-am luat după nevastă / m-a pus a dracu olteancă / să mă împrumut la bancă").

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. De iubit nu te iubesc, dar ca semn că te plătesc, digital mă iscălesc…

de Alexandru Ciolan

Dacă ar exista un top al cuvintelor în vogă, mijlocul anului 2011 ar consemna, cu siguranţă, în fruntea clasamentului semnătura, în variantele ei electronică şi digitală. Frecvenţa sporită a sintagmei semnătură electronică/digitală în media românească a acestor zile se explică prin proverbialul zor al românului pentru a rezolva în ultima clipă lucruri pe care ar fi trebuit şi ar fi putut să le facă pe îndelete, din timp: după 1 iulie 2011, suflarea antreprenorială din ţară, fie ea mare, mijlocie sau mică (suflarea, nu ţara) trebuie să emane declaraţiile fiscale exclusiv în format electronic, transmiţându-le via internet, iar semnarea lor, evident, trebuie făcută tot electronic sau digital (pentru perechea omonimică digital “dactilar” / digital “numeric” trimitem la articolul nostru din 19 august 2009).
Nici semnătura electronică, nici semnătura digitală (vom vedea, mai jos, că semnifică lucruri diferite) nu sunt acte ale persoanei umane reale, autonome, ci artefacte, creaţii ale persoanei create, ideaţii de grad secund, menite lumii paralele, virtuale. Spre deosebire de iscălitură (care continuă să fie pusă cu creionul pe hârtie), semnătura electronică nu reprezintă persoana reală, ci o identifică în spaţiul virtual, conform unor reguli stabilite de o autoritate mundană supraindividuală (statul).
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Blog

de Alexandru Ciolan

Cine nu ştie, azi, ce este un blog…! Chiar: ce este un blog…?

În ediţia a doua a Dicţionarului de cuvinte recente (1997) cuvântul nu apărea - nici nu avea cum, pentru că încă nu se născuse. Termenul weblog (din engl. (World Wide) Web Ă log "jurnal de bord" - altfel spus, un notes, un caiet de însemnări care poate fi consultat online) a fost creat pe 17 decembrie 1997 de Jorn Barger (n. 1953), adevărată legendă a culturii internetului, programator, gânditor şi, mai presus de orice, spirit liber şi nonconformist, despre care nu se ştie să fi avut vreodată un serviciu stabil. "Trăiesc - a ţinut el să se explice la un moment dat - cu pâine şi apă, ca să nu trebuiască să depind de cine ştie ce idioţi." Barger (foto) şi-a creat un site, Robot Wisdom, pe care a început să consemneze, sub forma unor nesfârşite liste de titluri succinte şi link-uri, lecturile sale zilnice de neobosit navigator online în căutare de informaţii din cele mai variate domenii: inteligenţa artificială, tendinţele tehnologice, cultura internetului, James Joyce, istorie, construcţia hypertextului etc. etc. - un adevărat corn al abundenţei revărsat generos spre uzul celor care voiau să-l urmeze în căutările sale intelectuale.
Pe la mijlocul lui 1999, un programator pe nume Peter Merholz, a hotărât că weblog era un cuvânt prea lung, aşa că a propus să fie citit we blog - sau, pe scurt, blog. Şi de atunci blog a rămas în engleză şi verb, şi substantiv, iar persoana care ţine un blog a fost numită blogger. Cinci ani mai târziu, în 2004, Merriam-Webster declara blog cuvântul anului, iar bloggingul devenise atât de popular încât începeau să apeleze la el şi politicienii.

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Efectul yo-yo

de Alexandru Ciolan

Yo-yo (ortografiat şi yoyo), numele contemporan pentru discul care urcă şi coboară pe o sfoară, jucărie simplă şi veche de când lumea, apare (incredibil!) într-un dicţionar românesc de-abia în anul 2000 (în Marele dicţionar de neologisme al lui Florin Marcu).

Jucăria pare a se fi născut, ca atâtea alte lucruri, în China antică, cu vreo mie de ani înainte de Hristos şi era pe atunci din fildeş şi fir de mătase. Cinci secole mai târziu, în Grecia, pictat pe un vas, aflăm un băiat care ţine în mână un diskos, un disc atârnat de o sfoară (foto 1). După multe veacuri în care nu ştim mai nimic despre soarta jucăriei, Europa o redescoperă şi face din ea un obiect de alungat plictisul aristocratic. Un portret de la sfârşitul secolului al XVIII-lea îl înfăţişează pe cel ce ar fi trebuit să devină Ludovic al XVII-lea al Franţei (mort în închisoare la vârsta de zece ani) ţinând în mâna dreaptă ceea ce se numea un bandalore (foto 2). Tot cu bandalore se juca, la 1791, şi o cochetă pariziancă (foto 3). Pe generalul Lafayette, pe contele Mirabeau şi pe Napoleon jucăria îi ajuta să-şi adune gândurile. Peste Canalul Mânecii, viitorul George IV se joacă şi el, într-un portret, cu un quiz.

Atât jucăria actuală, cât şi numele ei nu ne vin însă pe filieră eropeană, ci de peste mări şi ţări: din Filipine şi din Statele Unite. În tagalog, limba vorbită în insula Luzon, yo-yo înseamnă "du-te-vino", iar legenda urbană ţesută în anii '30 de producătorul nord-american al jucăriei pretinde că ar fi fost iniţial o armă, inspirată de modul de a vâna al cameleonului: desfăşurându-şi limba, acesta înhaţă prada, după care îşi înfăşoară la loc limba în gură. Ascunşi în copaci, filipinezii ar fi aruncat asupra vânatului o piatră aflată la capătul unei corzi din liane. Dacă rata ţinta, piatra revenea, cuminte, asemenea bumerangului, la vânător. Existenţa armei nu a fost dovedită, dar yo-yo era în Filipine cea mai populară jucărie, pe care şi-o construia orice copil.

Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Miciurin cel roşu şi Borlaug cel verde

de Alexandru Ciolan

Rusul Ivan Vladimirovici Miciurin (1855-1935) a fost lucrător feroviar sub regimul ţarist şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice sub regimul bolşevic. A rămas în istorie ca mare încrucişător de peri cu plopi şi de răchite cu micşunele. A lăsat în urmă câteva vorbe de duh precum: "Ştiinţa poate fi într-adevăr reorganizată numai pe baza doctrinei lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin" sau "Nu putem aştepta binefacerile naturii, trebuie să i le smulgem". A fost decorat cu Ordinul Lenin iar oraşul în care a văzut lumina zilei îi poartă numele (Miciurinsk).

Americanul Norman Borlaug (1914-2009) a încrucişat soiuri de grâu şi porumb şi a lăsat lumii câţiva hibrizi care au dublat sau chiar triplat producţiile la hectar şi, zice-se, au salvat de la moarte prin inaniţie un miliard de indieni şi pakistanezi, dar au distrus diversitatea biologică. A fost încununat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1970 pentru că oferise lumii "o alternativă pentru pace şi pentru viaţă - revoluţia verde". Nu ştim ca numele lui să fie purtat de vreun orăşel sau de vreo ulicioară.

"Revoluţia verde" despre care se vorbea în motivaţia acordării Nobelului este prima (cronologic) dintre cele trei realităţi distincte desemnate de sintagmă. Aplicată pentru prima oară în Mexic, graţie finanţării cercetărilor de către fundaţia americană Rockefeller, politica voluntaristă de transformare a agriculturii într-o activitate de tip industrial (folosind seminţe selecţionate, mecanizarea, chimizarea, irigarea, iradierea) promitea cerul şi, mai ales, pământul.

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Prompt, cu ochii pe prompter

de Alexandru Ciolan

În vremurile de început ale televiziunii, în anii de după cel de-al doilea război mondial, un actor de pe Broadway, Fred Barton, terorizat de replicile pe care trebuia să le înveţe zilnic pentru serialul tv în care juca, l-a întrebat pe Robert Kahn, vicepreşedintele new-yorkez cu probleme de radio şi televiziune al studiourilor 20 Century Fox, dacă nu s-ar fi putut crea un dispozitiv care să afişeze replicile. Robert Kahn i-a pasat întrebarea lui Hubert J. Schlafly Jr., conducătorul departamentului de cercetare a aplicaţiilor pentru televiziune de la studiourile Fox. Schlafly, un geniu al tehnicii (pe lângă inventarea teleprompterului, numele i-a rămas legat de prima transmisie prin satelit, din 1973, a unui program de televiziune) a răspuns că era "floare la ureche" şi a venit cu un sistem mecanic (acţionat manual de un operator) de derulare a unui sul de hârtie pe care era scris textul. Consiliul de conducere al studiourilor Fox nu a aprobat ideea. Nu era prima dată când nu întrevedea potenţialul unei noi tehnologii. Cu câtva timp în urmă, Schlafly înaintase consiliului director un memoriu în care propunea ca studiourile să creeze câteva posturi de televiziune (era o perioadă în care Comisia Federală pentru Comunicaţii mai că nu se ruga de americani să ia o licenţă pentru televiziune), dar i se explicase, pe tonul condescendent folosit de orice boss dintr-o mare corporaţie, că americanii preferau să vadă filmele într-o sală de cinematograf şi că niciodată nu se vor zgâi la o cutiuţă care afişează imaginile la dimensiuni meschine... Când pisicile grase din consiliul director au priceput că se înşelaseră şi că televiziunea nu era un moft preţul unei licenţe se ridicase la milioane de dolari.
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Bosonul buclucaş

de Alexandru Ciolan

În pofida neplăcerii şi a reacţiilor, nu de puţine ori violente, pe care le provoacă liber-cugetătorilor militanţi, mustoasa sintagmă particula lui Dumnezeu (cu variantele particula divină sau, mai rar, particula zeu) pare a fi preferată, şi de cititori, şi de jurnalişti, neutrului şi opacului bosonul lui Higgs (sau bosonul Higgs), admis şi prescris de adulatorii ştiinţei.
Numele fizicianului scoţian Peter Higgs (născut în 1929) a devenit larg cunoscut mai ales în ultimul deceniu, când a fost pomenit ori de câte ori presa relata despre încercările sau planurile de detectare a bosonului scalar, corpusculul pe care, într-un articol din 1964, Higgs (foto 1) l-a propus comunităţii ştiinţifice pentru a explica faptul că particulele elementare au masă (fie ea şi masă zero, ca în cazul fotonilor).
Modelul actual din fizica particulelor, numit şi Modelul Standard, îşi propune să prezinte interacţiunile (fundamentale) dintre particulele (elementare) care compun materia (întregului univers). Modelul, dezvoltat în prima jumătate a secolului XX şi finalizat pe la mijlocul anilor '70, explică interacţiunile dintre particule, dar acestea din urmă sunt privite ca fiind lipsite de masă (de unde ar urma că se deplasează, toate, cu viteza luminii). Or, majoritatea particulelor au masă. De unde le vine masa? Aceasta este întrebarea revoluţionară pe care şi-a pus-o Higgs, oferind, drept răspuns, ipoteza unei particule subatomice noi, bosonul scalar, cum l-a numit el, sau bosonul Higgs, cum i se spune astăzi (chiar dacă Higgs nu a fost singurul care a teoretizat-o), responsabilă de generarea masei tuturor celorlalte particule. Ipoteza lui Higgs era atât de curajoasă, încât revista de specialitate la care a trimis articolul l-a refuzat ferm. Europenii admiteau revoluţia muzicală a trupelor Beatles şi Rolling Stones, dar rămâneau surzi la noutatea ştiinţifică. Americanii, deschişi spre Elvis, l-au publicat însă imediat.
De la mijlocul anilor '60 fizicienii se străduiesc să demonstreze experimental existenţa bosonului Higgs, adevărată piatră unghiulară pentru edificiul Modelului Standard: dacă existenţa bosonului se confirmă înseamnă că teoria actuală este valabilă, dacă se infirmă, teoreticienii trebuie să o ia de la capăt şi să construiască din temelii un nou model. Căutarea particulei se face în acceleratoare de particule precum Tevatronul din Statele Unite şi, mai nou, acceleratorul CERN de lângă Geneva, despre care s-a vorbit enorm după 2008, pe care prof. Michio Kaku de la City University din New York îl socoteşte o adevărată "Maşină a Genezei", în stare să re-producă, la scară miniaturală, condiţiile de după Big Bang, Marea Explozie pe care astronomii o pun la originea universului.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Scotch

de Alexandru Ciolan

Spre deosebire de sinonimele sale Scottish şi Scots, adjectivul Scotch este în engleza insulară un termen peiorativ. Singurele substantive pe care le poate însoţi fără a trezi mânia unui scoţian sunt cele care denumesc băuturi (Scotch whisky) sau mâncăruri (Scotch pie - "plăcintă scoţiană", Scotch eggs - "ouă scoţiene"). Şi totuşi, cu bună ştiinţă, Scotch a fost ales drept brand al firmei 3M.
3M vine de la Minnesota Mining and Manufacturing, numele sub care a fost lansată compania, în zorii secolului XX, şi a funcţionat până de curând (2002). Emblemă a succesului în afaceri prin inovaţie (sute de brevete înregistrate anual), compania 3M a lansat de-a lungul istoriei sale mai multe produse care fac din viaţa de toate zilele una occidentală, deosebind-o de cea africană: banda adezivă, bileţelele post-it, ţesătura thinsulate, buretele de bucătărie, banda de magnetofon, caseta audio şi multe altele.
La începutul anilor '20, când Richard Drew (1899-1980, foto 2) s-a angajat la 3M ca ajutor de laborant, firma nu producea decât glaspapir pentru atelierele auto. Moda deceniului nebun cerea ca automobilele să aibă caroseria în două culori (vezi foto 1), iar coşmarul vopsitorilor erau zonele de întâlnire (sau de separare) a celor două culori, care trebuia să fie strict delimitate, să nu intre una peste cealaltă. Pentru a obţine aceasta se acoperea cu bandă adezivă zona adiacentă corespunzătoare celeilalte culori, se aplica vopseaua şi, după îndepărtarea fâşiei de mascat (procedeul este folosit şi în zilele noastre), linia de demarcare a culorilor ar fi trebuit să fie clar trasată.
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Scrabble sau scormonitul după cuvinte

de Alexandru Ciolan

Marea criză economică din anii 1929-1933 a adus lumii cel puţin un lucru bun (tot răul e, se spune, spre bine): inventarea jocului care mai târziu avea să numească Scrabble.
Un arhitect new-yorkez, Alfred Mosher Butts (1899-1993), având, ca toţi şomerii, o grămadă de timp liber, s-a gândit să-l folosească în mod folositor, creând un joc care să fie deopotrivă de noroc şi de inteligenţă – un fel de şah-ruletă. Citind „New York Times“, a realizat o listă cu frecvenţa literelor în scrierea engleză, iar pornind de la această frecvenţă a acordat fiecărei litere un punctaj: literele cele mai des întâlnite, precum cele care notează vocalele sau consoanele N, S şi T, au primit un singur punct, iar cele mai rare, precum Z, 10 puncte. A scris literele pe 100 de jetoane (cele mai frecvente pe mai multe jetoane) din care jucătorii trebuia să tragă 7 şi să formeze cu ele cuvinte. Câştiga cel care atingea punctajul cel mai mare. Butts a botezat jocul Lexiko şi în 1931 i-a lansat prima versiune, cu care spera să cucerească piaţa şi să se căpătuiască. Nici un producător de jocuri nu s-a arătat însă interesat.
Butts nu s-a descurajat. A perfecţionat sistemul, a adăugat tabla care se păstrează până în zilele noastre, de 15 x 15 pătrăţele, a rebotezat jocul întâi Alph, apoi Criss Cross Words (cuvintele încrucişate începuseră, spre sfârşitul anilor ’30, să fie în vogă), dar tot nu a reuşit să convingă vreun producător de jocuri.
Pentru articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Silenzio stampa – greva tăcerii

de Alexandru Ciolan

Organizarea de întâlniri cu jurnaliştii pentru a le prezenta fie un produs, fie o strategie, fie propria viziune asupra faptelor şi, mai ales, pentru a răspunde la întrebările lor este o invenţie a secolului XX, cu începuturi firave, se pare, prin anii Primului Război Mondial.
În engleză, press conference datează de prin 1937, iar în franceză conférence de presse are prima atestare în 1952. În română, nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim conferinţa de presă, înainte de 1990, decât cu referire la realităţi neromâneşti (la noi, nu presa lua la întrebări, ci partidul, ale cărui conferinţe erau însă "de dări de seamă şi alegeri").
Nu e de mirare, aşadar, că prima atestare a unei conferinţe de presă în baza de date a DCR este tocmai din 1981: "La Tokio a avut loc o conferinţă de presă în cadrul căreia preşedintele firmei Sony a prezentat ziariştilor primul aparat fotografic care, în loc de film, foloseşte un videodisc magnetic…" (R.l. 5 X 81 p. 6).
Italiana a calchiat sintagma (probabil, ca şi româna, din franceză) sub forma conferenza stampa şi, datorită patimii cu care locuitorii Cizmei trăiesc (ei nu privesc, precum celelalte popoare, ci trăiesc la intensitate de infarct) spectacolul fotbalistic, au oferit-o lumii, întoarsă pe dos, sub forma silenzio stampa, tăcerea în relaţiile cu presa.
Silenzio stampa este, zice-se, invenţia unui antrenor italian legendar, Enzo Bearzot - foto 1 (decedat în decembrie 2010) -, intrat în istorie, cu nelipsita pipă între dinţi, pentru că a dus squadra azzurra la titlul mondial în 1982. Tot atunci a organizat, calm, şi prima silenzio stampa. Povestea nefiind lipsită de farmec telenovelistic, nu putem să trecem peste ea…
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.