Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 28 ianuarie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Tableta şi androidul

de Alexandru Ciolan

Dicţionarele româneşti curente includ sub acelaşi cuvânt-titlu, tabletă, cel puţin trei cuvinte care au apărut în limba română în epoci diferite, venind din limbi diferite. Alături de cuvântul împrumutat din franceză (unde tablette este, la origine, un diminutiv al lui table "masă"), cu principalele sale două sensuri, cel din farmacie ("pastilă") şi cel din limbajul alimentaţiei (de pildă, în sintagma tabletă de ciocolată), întâlnim şi o extensie de sens românească, tableta ca gen jurnalistic sau literar (texte scurte şi foarte expresive, în maniera celor scrise de Tudor Arghezi ori, în zilele noastre, de Mircea Dinescu).
Prima atestare în Dicţionarul de cuvinte recente a tabletei cu acest sens este târzie, din 1974 ("Volumul de poezii «Arena» (...) cu o tabletă prefaţă de Geo Bogza", R.lit. 25 IV 74 p. 2). Atât de seducător este genul acesta de jurnalism-literatură încât a produs chiar o specializare scriitoricească, reprezentată de tabletist ("În ultimii ani [Tudor Octavian] şi-a câştigat reputaţia şi existenţa ca pamfletar şi tabletist la Pro Sport, la Naţional, la Academia Caţavencu.", Obs.cult. 30 III 04 şi, pentru o listă mai cuprinzătoare: "(P)amfletari şi tabletişti care s-au impus în atenţia publică (Mircea Dinescu, C.T. Popescu, Mircea Mihăieş, Alex Ştefănescu, Ioan Groşan, Tudor Octavian).", Monitorul de Suceava 8 I 10).
După mijlocul anilor '90, când în ţara noastră a explodat televiziunea, tableta pare a nu mai denumi exclusiv un text scris, extinzându-se şi asupra materialelor parodice difuzate în scurte episoade televizate: "Pentru Pro TV, anul 1997-1998 a marcat o perioadă în care nici un politician nu scăpa din vizorul echipei de la «Chestiunea zilei», condusă de Florin Călinescu, aşa cum foarte puţini erau telespectatorii care pierdeau vreun episod al celebrei tablete zilnice." (Z.fin. 28 XI 05).
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

luni, 24 ianuarie 2011

Davos-ul e cu noi!


În aşteptarea lansării Centrului pentru o Românie Integră şi Prosperă (CRIP), patronat de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu („a forum for the promotion of ideas and actionable policies to bring about a fair and prosperous Romania. Our mission is to help salvage Romania from its misguided politics and dead-end economic policies“) reproducem comunicatul de presă al IGOPP despre scopul participării prof. Yvan Allaire la Davos.

Profesorul Yvan Allaire la Forumul Economic Anual de la Davos, 26-30 ianuarie
Întreprinderile trebuie să creeze valoare pe termen lung pentru toate părţile implicate şi nu să maximizeze valoarea pentru acţionari

Montreal, 23 ianuarie 2011 – Într-un document prezentat pentru Global Council on the role of business in the 21st century al Forumului Economic Mondial, preşedintele consiliului Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP), profesorul Yvan Allaire formulează recomandări pentru modificarea radicală a funcţionării capitalismului.
Aceste recomandări vor face obiectul discuţiilor la Forumul Economic Mondial de la Davos, între 26 şi 30 ianuarie. Global Council este compus din şaisprezece lideri mondiali ai lumii afacerilor din America, Europa şi Asia, ca şi din mediile universitare (inclusiv Harvard şi universităţi chinezeşti de top). Doamna Monique Leroux, preşedinte şi director executiv al Mouvement Desjardins, a intrat de asemenea în Consiliu.
„Trebuie revăzut modelul anglo-saxon de întreprindere, conform căruia aceasta are un singur obiectiv, acela de a crea valoare pentru acţionari. Întreprinderile trebuie să-şi câştige şi să îşi protejeze legitimitatea socială în comunităţile cărora le aparţin“, afirmă dl. Allaire, autor (împreună cu prof. Mihaela Fîrşirotu) al unei lucrări despre cauzele crizei financiare, Black Markets… and Business Blues.
Profesorul Allaire formulează propuneri concrete pentru schimbarea regulilor şi pentru instaurarea noului model economic mondial:

• Societăţile şi guvernele trebuie să-şi adapteze politicile pentru a favoriza structuri multiple de proprietate a întreprinderilor, mergând de la cooperative la firme de familie, de la societăţi de stat la societăţi cotate la bursă, cu acţionariat deschis sau nu.
• Pentru a întări stabilitatea acţionariatului, un acţionar ar trebui să deţină acţiuni timp de cel puţin un an pentru a căpăta drept de vot.
• Pentru a descuraja deţinerea de acţiuni pe perioade extrem de scurte, ar trebui impusă o taxă minimă asupra tuturor tranzacţiilor bursiere şi o taxă asupra câştigurilor de capital, variabilă în funcţie de durata deţinerii acţiunilor.
• Consiliul de administraţie trebuie să fie legal responsabil pentru bunul mers al întreprinderii şi nu pentru maximizarea valorii pe termen scurt a acţiunilor.
• Guvernanţa societăţilor trebuie să se sprijine pe administratori legitimi şi credibili.
• Guvernele ar trebui să elimine avantajele fiscale asociate acordării de acţiuni managerilor ca formă de remunerare variabilă.
• Mai mult decât atât, acordarea de acţiuni cadrelor de conducere ca formă de remunerare ar trebui abolită.
• Consiliul de administraţie ar trebui să plafoneze factorul de multiplicare a remuneraţiei conducerii în raport cu remuneraţia medie a angajaţilor.
• Marii investitori instituţionali ar trebui să încurajeze stabilitatea acţionariatului şi diversitatea formelor de proprietate asupra întreprinderilor şi să limiteze plasamentele în fonduri speculative.
• Guvernele ar trebui să impună principiul reciprocităţii în tranzacţiile internaţionale; o firmă străină ar trebui să poată achiziţiona o societate naţională numai în măsura în care reciproca este valabilă în ţara achizitorului.

Criza financiară a arătat slăbiciunile şi punctele slabe ale unei forme de capitalism financiar care a fost dominantă în ultimii 20 de ani. Trebuie să adoptăm politici pentru a crea un sistem economic şi social mai echitabil, mai moral şi mai stabil.

Pentru informaţii şi întâlniri, înaintea plecării la Davos, puteţi contacta, între orele 10 şi 12, pe Majida Lamnini, IGOPP
514 439-9301
mlamnini@igopp.org

vineri, 21 ianuarie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Decorul ca peisaj

de Alexandru Ciolan

Decorul şi peisajul ne vin (nu numai nouă, ci şi altora) din franceză, unde s-au născut, prin secolul al XVI-lea, din cuvinte de sorginte latină: décor din décorer (la rându-i, din lat. decorare “a orna, a înfrumuseţa”), iar paysage din pays “ţinut, ţară” (la rându-i, din lat. pagensis “locuitor al unui pagus, al unui district (din Galia şi Germania)” şi, prin extensie, “teritoriul locuit”). Deosebirea originară, fundamentală, dintre decor şi peisaj ar fi aceea că decorul este creat de om, dornic să înfrumuseţeze mediul în care trăieşte, pe când peisajul, priveliştea asupra unui colţ de natură, este oferit vederii, în toată splendoarea lui, ca atare, fără a mai avea nevoie de podoabe artificiale. Asta a fost, însă, la începuturi… Acum, decorul şi peisajul tind să se confunde. Iar tendinţa s-a născut încă din interiorul limbii franceze, unde sensul cel mai recent al lui décor, conform Petit Robert, este acela de “aspect exterior al mediului în care se produce un fenomen; ambianţă, cadru, mediu, peisaj”. Decorul şi-a pierdut, aşadar, subiectivitatea conferită de intervenţia (= paternitatea) omului şi s-a obiectivat, parţial, preluând sensul lui peisaj. „A dispărea în decor“ poate însemna, de fapt, “a se pierde în peisaj” (adică în natură): „[A] salutat frumos echipajul şi pasagerii, cerându-şi scuze pentru deranj, şi s-a paraşutat, dispărând fără urmă în decor“ (Adev. 21 IX 01 p. 12). Cum, însă, orice drum are două sensuri, înspre şi dinspre, nu numai peisajul devine decor, ci şi invers: „«Vieţaşii» ar face orice, numai să mai schimbe peisajul“ (G. 27 III 07 p. 11), în acest exemplu peisajul fiind, de fapt, decorul închisorii.
Atât de mare este atracţia pe care o exercită unul pentru celălalt, încât peisajul şi decorul ajung să fie interşanjabile în numeroase sintagme:
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

luni, 17 ianuarie 2011

Avatar, Kaczynski şi dilema noastră

de Nicolae Dărămuş

Faptul că a fost înmormântat mă obligă la meditaţie asupra conceptelor de umanism, umanitate, violenţă, democraţie, moarte şi ecologie. „Înmormântat”, adică, închis pe viaţă, fără drept la „vorbitor”. Dar să mă explic totuşi.

Când nesătuii de pe Terra fură zi de zi, cu acte în regulă (prin legi, ordonanţe, „politici de dezvoltare”) chiar suportul vieţii – pădurile făcute cherestea, apele poluate, arabilul betonat, aerul carbonizat şi plin de GES-uri, oceanul „petrolizat” etc., ei distrug viaţa. O fac clamând „progresul”, manipulând conştiinţe şi destine. Pentru bani, ei săvârşesc un atentat la viaţa noastră, la dreptul la viaţă al copiilor noştri, al tutu­ror celor lăsaţi de Dumnezeu pe Pământ. Tot ei îi plătesc pe inconştienţii savanţi, posesorii ştiinţei pure, spre a le făuri uneltele. Cele cu care, exploatând resursele, aceşti nesătui ucid Terra şi pe noi. Pe cei care trăim din economii şi pe cei care, şi mai cu măsură decât noi, se mulţumesc doar cu ierburi, cu polenul florilor, cu roua şi lumina. Faptul e posibil fiindcă savanţii „progresului”, în ciuda imenselor cunoştinţe, nu posedă cunoaşterea. Cea născută din lecturi fundamentale, din meditaţie şi, mai ales, din credinţă. Credinţa în Cel de Sus şi în frăţia cu ceilalţi: „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri şi munţi şi ape” – cum scria Ionel Pop.

Închişi pe viaţă în laboratoare, aceşti savanţi nu pricep că progresul – absolut ca ştiinţă pură şi scule – nici pe departe nu este unul spiritual. Implicit sunt vinovaţi pentru „marele rău”, fiindcă astăzi, când informaţia nu e privilegiu, ci inevitabil, nu au nici o scuză pentru inconştienţa cu care zămislesc în eprubete toxicul lor „copil”. Căci „marele rău”, de la bomba atomică la polietilena şi deşeurile nucleare care ucid oceanul – ce listă infinită! –, s-a născut din cercetare şi din aplicaţia fără măsură a rezultatelor sale.

Am scris-o nu o dată: inteligenţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Bogaţii proşti ai „progresului”, urmaţi de gloatele desculţe.

Ted Kaczynski „Unabomber” a înţeles acest oribil mecanism, crud şi subtil. Nu fusese nici primul, nici singurul care l-a înţeles. Un mecanism lipsit de scrupule, „natural” la cei mai mulţi oameni. Şi a vrut să arate lumii că savanţii nu folosesc nobil şi generos darul lui Dumnezeu: inteligenţa. A făcut însă o greşeală: a folosit violenţa. A ucis cu bombe câţiva „inteligenţi” lipsiţi de cunoaştere. Aici se naşte dilema celor care încearcă, de pe margine, prin mijloace democratice, reducerea răului. Poate că sunteţi unul dintre cei care fac asta chiar acum.

Pentru a citi aritolul integral click AICI.

vineri, 14 ianuarie 2011

Scrisoare către un prieten


Dragă domnule Profesor,

Trebuie să vă fac câteva destăinuiri ca unui vechi prieten, cum vă consider. Vă admir ca pe o „persoană“, pentru ceea ce sunteţi „în totalitate“, şi nu ca pe o „funcţie“. Cred că sunteţi scârbit de cei care se gudură pe lângă dumneavoastră pentru o bursă, o scrisoare de recomandare, o invitaţie sau o „legitimizare“. S-ar putea să aveţi prieteni buni în generaţia dumneavoastră dar mă îndoiesc foarte mult de sinceritatea tinerilor conservatori care vă dau târcoale. Adulmecă precum şacalii mirosul „oportunităţilor“. N-au nici un scrupul.
Rândurile care urmează le scriu în totală deschidere şi, sper, claritate. Am zigzagat, într-adevăr, până mi-am găsit calea, dar nu din oportunism, nici din naivitate, ci pentru că nu cunoşteam adevărata situaţie. La Stanford, când îmi făceam doctoratul mă ocupam exclusiv de literatură. Profesorii din departamentul de franceză, stângişti cu toţii, m-au încurajat să scriu o teză despre Cioran. Nimeni nu a ridicat din sprâncene. Habar n-aveam că subiectul Cioran nu era „politic corect“. Doar în Franţa, unde am fost un an pentru definitivarea tezei, am aflat că un idiot de la Sorbona îşi făcea o teză în care „demasca“ legionarismul lui Cioran. Mi s-a părut o tâmpenie şi nu am băgat-o în seamă. În timpul şederii mele la Stanford am avut un prieten american, poetul şi istoricul Rodney Koeneke – poet avantgardist dar, ca toţi americanii, cu nostalgia rădăcinilor. Omul s-a îndrăgostit de România, de ortodoxie şi a văzut în ea şi-n manifestările ei culturale nu o cavernă culturală, ci un ALTCEVA creator în mijlocul postmodernităţii însăşi. Am tradus împreună o culegere de poezie religioasă din poeţii generaţiei ’90, plănuiam o ediţie bilingvă. Au îngropat-o întâi Buzura şi apoi Patapievici la ICR.
Am două dosare cu e-mail-uri, dialogurile mele cu Rodney Koeneke. Admiraţia „neturistică“, pur şi simplu „metafizică“ a acestui om faţă de „România profundă“ a trezit în mine dorinţa de a realiza un proiect „personalist“ românesc care să fie un „model de identitate“ şi pentru Occident. O soluţie la criza culturală actuală. Să-i învăţăm noi, romanii, pe occidentali să gândească altfel? O nebunie, o să-mi spuneţi. Da, dar măcar „I think big“, când voi pica, ştiu măcar că am picat de la înălţime mare, mi-am atins nivelul de incompetenţă, luându-mă la trântă cu Imposibilul, cum scrie undeva Cioran. Am fost şocat să constat că în România cei care se opuneau cel mai mult unei astfel de idei erau „elitele“ postdecembriste. Nu li se părea absurdă amploarea întreprinderii mele, ci scopul ei. Veneau cu propriul lor proiect: continuarea comunismului sub altă formă (globalism) şi ştergerea României ca identitate culturală şi entitate economică de sine stătătoare. Nu ştiam care erau atunci „les enjeux“ în România, am crezut că „elitele“ au adoptat „multiculturalismul“ etc. din necunoaşterea situaţiei. Iată de ce mi-am propus „să le educ“. Ştiţi bine ce-a urmat, riposta dură a lui Marino etc. La vremea aceea, nu cunoşteam istoria conservatorismului american – veneam din literatură –, am pus semnul egalităţii, ca un nătâng, între „conservatorism“ şi „neoconservatorism“. Iată de ce am declarat într-un interviu că n-am nici o treaba cu conservatorismul. Mergând pe linia „antiglobalismului“, am ajuns la stânga conservatoare (Lasch) şi conservatorismul tradiţional, Pat Buchanan, paleoconservatorii, pe care i-am asociat imediat cu autorii mei preferaţi, Allen Tate, T.S. Eliot, Dante, pe linia „gândirii întrupate“ a formulei medievale „littera gesta docet“. (De aici şi interesul meu pentru un cuvânt „greu“, reprezentat de Unabomber şi Manifestul lui.) Proiectul meu trebuia deci să REFACĂ unitatea dintre semnificat şi semnificant. Pentru mine, linia de separaţie nu mai era dreapta / stânga ci „gândirea întrupată“ / „gândirea dezîntrupată“, globalism / antiglobalism, gnosticism / creştinism, întruparea Logosului / „spiritualitate creştină“ (ecumenism). O să spuneţi că m-am cantonat în particularism. Nici gând! Ca să evit acest lucru am introdus noţiunea de „eveniment“. Un eveniment este „încarnat“ dar în acelaşi timp „o deschidere“. Personalismul lui Yannaras şi Zizioulas este pur relaţional, postmodern, nu trage toate consecinţele din încarnarea hristică. Baudrillard a sesizat cu multă acurateţe că, de fapt, globalismul este cel care a distrus universalul – a distrus mijlocirea „universalului“ care favoriza o „cultură universală a diferenţei“, mijlocind între „particularul“ anarhic şi „abstracţiunea globalului“. Universalul s-a prăbuşit, nu mai poate fi reanimat. În locul universalului, ortodoxia este SINGURA capabilă să introducă o adevărată structură de mediere pe care eu o numesc „structura de mediere personalist evenimenţială“. Este un model cultural care poate să fie adaptat de către Occidentul catolic şi protestant. Pentru mine este important ca ideile să se încarneze. Nu mă interesează să „dezbat“, să formez „grupuri de reflecţie“, mă interesează ca ideile să mişte munţii din loc, sau măcar câteva suflete. Ce-am realizat până acum? „A Treia Forţă. România profundă“ a creat o mişcare „personalist conservatoare“ „încarnată“ grassroot, cu insuliţe în „arhipelagul monastic“, generaţia tinerilor cu sensibilitate conservatoare de până la 25 de ani (încă nemânjiţi de mierea burselor); teologi de o mare calitate, marginalizaţi de ecumenişti; micii întreprinzători sătui de UE şi banditismul oligarhic din România. Pe toţi aceştia i-am numit „România profundă“. Pe cine se bazează alde Tismăneanu, Patapievici, ecumenistul pro-Eurabia T. Baconschi sau tinerii conservatori ca Mihail Neamţu? Pe nimeni, n-au nici o priză la populaţie, sunt complet „descărnaţi“, un produs gnostic, implantat precum consilierii sovietici din anii ’50. Au însă la dispoziţie aparatul mediatic şi acţionează în reţea.
Deci, ce vreau eu? În primul rând să se limpezească apele. Aici, în SUA, lucrurile sunt clare, apele s-au despărţit, acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi în România. Până acum „elitele“ au tot năclăit ideile, au aburit conceptele şi au dansat în jurul problematicii adevărate. Gata, s-a sfârşit!
Eu nu-l cunosc pe Dragoş Aligică, nu vreau să vorbesc cu păcat, totuşi nu înţeleg: De ce trebuie să altoim „liberalismul“ pe trupul ortodoxiei? Ce nevoie religioasă neîmplinită resimte românul că e musai să devină ortodoxo-liberal? Eu zic: Fraţilor, vă simţiţi liberali, duceţi-vă oameni buni şi înfiinţaţi o mişcare liberală şi numiţi-o cum vreţi, dar lăsaţi-i pe conservatori în pace. Sunteţi ortodocşi dar vă simţiţi catolici precum Bădiliţă? Treceţi la catolicism, nu e nici o problemă! Vedeţi în creştinism un „instrument civilizator“ precum Baconschi sau Pleşu, intraţi într-o lojă masonică (citeam pe Internet că poţi deja să devii mason plătind o taxă de $200). Pot să fac alianţă între personalismul ortodox şi conservatorismul tradiţional, sunt compatibile, dar nu văd cum aş putea să amestec capitalismul monopolist financiar (asta-i „liberalismul“ azi) cu ortodoxia „babelor şi a parastaselor“. A, da, este posibil, modificând Ortodoxia, transformând-o într-un SRL pragmatic utilitar. Dar deja asta e „autre chose“. Se cheamă inginerie religioasă şi corespunde ingineriei culturale şi economice a statului managerial-instrumentalist (în varianta românească „statul mafiot“). Vrem să facem o „casă europeană“? Pe baze „liberale“? „Multiculturale“? No, thanks! Şi stânga, şi dreapta (nu numai din România) au renunţat la critica puterilor economice şi sociale; neoconii, după cum ştiţi, aruncă nişte fumigene împotriva valorilor culturale postmoderne – se menţin strict în planul culturii, politica reflectă cultura – aşa încât critica lor rămâne suspendată în aer. Stânga stă şi mai rău. În loc de critică socială, denunţă homofobia. Cine câştigă din această paralizie intelectuală? Capitalismul monopolist financiar şi statul managerial. Iată de ce m-am lansat într-o critică a tehnoglobalismului – mi-a deschis ochii J. Ellul, care în tinereţe a fost „personalist“, împreună cu amicul sau Charbonneau (s-au desprins de Mounier, care e un dezîntrupat). Fără o critică a tehnologiei nu poţi să înţelegi cum s-a dezvoltat colosul birocratic al statului managerial (paleoconservatorii nu văd legătura dintre tehnologie şi dezvoltarea statului managerial, punând totul în cârca politicilor birocratic-manageriale ale elitelor globaliste, de dreapta sau de stânga). În România, orice „grup de reflecţie“ conservator rămâne suspendat în aer atâta timp cât promovează „modernizarea ţării“ şi „critica culturală“, whatever that means, fără să ţină seama de „neam“ în toate înţelesurile lui.
Cam ăsta este traseul carierei mele din ultimii zece ani. Nu spun că este corect, pretind totuşi că este coerent. Nu ştiu ce vă povestesc alţii, eu mă simt dator, ca un prieten, să vă spun fără perdea ce gândesc şi care este situaţia de această parte a baricadei.

Cu prietenie,
Ovidiu Hurduzeu

joi, 13 ianuarie 2011

Ultima carte a lui John Médaille, pe lista lucrărilor care vor marca anul 2011


ResPublica este numele think tank-ului creat în 2009 de Phillip Blond, ideologul conservatorilor britanici, ca platformă multidisciplinară, nepartinică, de analiză şi aflare a unor soluţii inovatoare pentru problemele sociale şi economice care se încăpăţânează să persiste. La început de an, pe blogul The Disraeli Room al ResPublica se oferă o listă a cărţilor de interes apărute în anul precedent. Anul acesta, printre cele 10 „cărţi din 2010 care vor marca anul 2011“ aflăm cu bucurie că figurează, pe locul al doilea, cartea lui John Médaille Toward a Truly Free Market: A Distributist Perspective on the Role of Government, Taxes, Health Care, Deficits, and More. Cartea, în curs de apariţie la Editura Logos, în traducerea Irinei Bazon, porneşte de la constatarea că economia a devenit o „ştiinţă“ care s-a smuls din solul eticii şi integrării sociale. John Médaille încearcă să refondeze economia în principal ca filozofie morală şi să traseze noi căi printre modelele keynesiene şi neoclasice care continuă să domine discursul economic. O alternativă reală la concentrarea tot mai mare a puterii este, în opinia lui John Médaille, resuscitarea principiului subsidiarităţii şi distribuirea proprietăţii productive şi a capitalului câtre cei mulţi. Altfel spus: distributismul.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Ceea ce, întru Adevăr, contează

de Ovidiu Hurduzeu

Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toată seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“. Nu mai amintim „technozele“ care sacralizează spaţiul virtual, gadgeturile idolatrizate din viaţa de zi cu zi, aparenţele impuse cu evidenţa adevărului din gândirea şi stilul de viaţă ale omului modern.
Dacă lumea idolatră în care trăim ar fi rece, pur tehnică, exterioară nouă, ar fi uşor de învins. Din păcate, cartea de credit, computerul, automobilul, telefonul mobil, mall-ul, „cariera profesională“, reţeaua de socializare, „creşterea PIB-ului“ nu sunt instrumente neutre cu valoare utilitară, ci idoli. Mii şi mii, uniţi într-un angrenaj socio-economic şi cultural. O treime idolatră, „Bani, Tehnologie, Confort“ domină relaţiile interpersonale păstorite odinioară de Biserica lui Iisus. Ca orice idol, triada demonică îşi arogă o realitate de sine stătătoare, o valoare intrinsecă şi mai ales o putere autonomă. Şi pretinde a fi ceea ce nu este.
Românul de astăzi, ca mai tot omul contemporan, trăieşte cu sentimentul mortificării întregii sale vieţi. Se simte un „corp fără organe populat de multiplicităţi“ (Deleuze). „Multiplicităţile“ sunt nenumăratele manifestări ale triadei „Bani, Tehnologie, Confort“, o fantasmă atât de consistentă încât românul o personalizează.
„Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Luca 16:13).
De obicei, Iisus nu foloseşte personificări („mamona“ înseamnă în aramaică „bani, avere“). Dacă le conferă banilor statutul unei divinităţi, o face pentru a sublinia caracterul lor idolatru, de pseudopersoană. Astăzi, acest statut de idol, de pseudopersoană trebuie să-l mai acordam Tehnologiei şi Confortului.
Pentru a rupe vraja noilor demoni, nu există decât o cale: să recreăm o ordine creştină. Asta înseamnă, nimic mai mult, decât să subordonam lumea seculară Bisericii lui Hristos.
Icoana să fie „agentul“ desacralizării universului tehnologic şi consumerist! Crucea să se înalţe pe templele finanţelor! Cugetarea creştină să înlocuiască gândirea „dezîntrupată“ a gnosticismului postmodern, „politica lui Dumnezeu“ să înlocuiască politicianismul, asceza, ghiftuirea! Omul duhovnicesc să fie idealul de urmat, nicidecum oligarhul sau fotbalistul de astăzi!
Astfel de îndemnuri înspăimântă de-a binelea. Sunt puse pe seama fanatismului religios. Dacă în România ar fi difuzate prin mass media, ar fi considerate forme de destabilizare a ordinii de stat, acte teroriste. De ce oare?
E simplu. Orice încercare de revenire la o ordine creştină este considerată un act de transgresiune a poruncilor treimii „Bani, Tehnologie, Confort“ de care trebuie să asculte fiecare român. Altfel spus, este un act de încălcare a tabuurilor postmoderne. Un secularicid care trebuie aspru pedepsit.
Să avem însă curajul să gândim posibilitatea ieşirii din secularitate. Să luptăm din nou pentru reîntemeierea ordinii creştine în România. Ce s-ar întâmpla dacă, de mâine, tancurile secularizării nu ar mai ocupa România? Dacă poporul român n-ar mai trăi după legile negustorilor de iluzii şi ale „creditorilor noştri“, ci după înainte rânduirea lui Dumnezeu?
Iată ce s-ar întâmpla:
În primul rând, s-ar rezolva criza duhovnicească, socială şi economică prin care trece ţara.
Aşa cum susţine pe drept cuvânt Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, criza este o consecinţă logică a „răsturnarii întregii firi“. A răsturna firea nu poate fi decât o agresiune împotriva omului şi naturii, un triumf al morţii asupra vieţii. Energiile demonice sunt o forţă parazitară, o agitaţie anormală prin care lucrurile sunt deplasate în mod accelerat către o stare de entropie generalizată. Privită din perspectiva unui om de ştiinţă de la Universitatea Yale, „răsturnarea firii“ creatoare de moarte se produce atunci când „procesele se mişcă prea departe de punctul de echilibru, încep să fluctueze haotic şi să se bifurce… Ultima zvâcnire a actualului sistem, înainte de moartea sa, va fi îndatorarea statelor, în special în aşa-zisele economii emergente, până la punctul falimentului. Sistemul istoric în care trăim este într-o criză structurală şi nu va supravieţui“1.
Moartea lumii de azi nu este o pedeapsă divină, moartea nu vine de la Dumnezeu care a creat o lume „foarte bună“. Diavolul l-a împins pe om să greşească, iar prin păcat omul s-a separat de divinitate, ceea ce i-a adus în mod fatal moartea: „Dumnezeu este viaţa; pierderea vieţii este moartea. Astfel, Adam şi-a pregătit moartea prin separarea sa de Dumnezeu“, spune Sfântul Irineu. În mod indirect, prin păcat, Diavolul introduce în creaţie moartea, întrucât „plata păcatului este moartea“ (Romani 6:23).
Treimea „Bani, Tehnologie, Confort“ este necrofilică, procese şi fenomene morbide desfigurează omul şi îi amputează vieţii plinătatea ontologică. „Viaţa a ajuns doar un interval de timp nederminat între două date: a naşterii şi a îngropării… Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: De ce iei droguri, fiule?… ei îţi răspund: Spuneţi-mi dumneavoastră, de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)… când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: Nu înţelegeţi că eu iau droguri ca să trăiesc?“
Într-o astfel de lume, totul devine catatonic sau agitat de o energie entropică. Nu numai banii se fabrică din nimic (fiat money), o întreagă civilizaţie este construită pe imagini goale care au pretenţia de a avea o consistenţă ontologică. Românilor li se injectează mereu iluzii pentru a-i împiedeca să înţeleagă găunoşenia lumii în care trăiesc.
„Elitele“, vedetele, politicienii – pseudopersoane ale unei pseudorealităţi. În Roma antică s-ar fi numit larve, „cadavre“ sau „măşti astrale“. Goale pe dinăuntru, „personalităţi“ nu în substanţă, ci prin maimuţăreală, sunt precum vampirii care se fixează pe faţa celor vii, împrumutându-le chipul lor livid.
Ne întrebăm: cum reuşeşte oare diavolul să fie atât de eficient în lumea de astăzi? Să vândă moartea sub brandul vieţii? Să provoace haos şi suferinţă în numele „dreptului la fericire“? De ce oare „am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre?“ De ce ne mai încredem în „înţelepciunea diavolească“, „înţelepciunea fruntaşilor veacului acestuia“2?
Ne încredem în fantasme fiindcă diavolul este creator de visuri, „realităţi prin aderare“. O iluzie la care aderi se substituie realităţii concrete. Visul devine mai real decât realitatea când aderi necondiţionat la imaginile lui convergente. În vis nu iei distanţă, pentru a evalua ceea ce ţi se întâmplă. Românii au aderat necondiţionat la miturile şi idolii EUropeni, la promisiunile politicienilor, la visul unei fericiri confortabile într-un Occident aflat în plină dezagregare economică şi morală. În ultimii douăzeci de ani, o inginerie drăcească ne-a făcut să credem că, brusc, „totul se potriveşte la fix“, se echilibrează confortabil, fără efort. Halucinaţia tehnoglobalistă s-a impus şi în România drept „calea modernizării“ prin adecvarea ei la aspiraţiile, temerile şi imaginea de sine a unor sclavi care, pentru câteva clipe, s-au visat… fericiţi. Raţionalitatea incoerenţei, caracteristica stării demonice şi echivalentele ei în plan psihopatologic (alcoolism, droguri, nebunie, desfrâu) au devenit modul de funcţionare a clasei politice, a „elitelor“ intelectuale şi a mass mediei.
În aceste condiţii, cum să demontezi giganticul mecanism de iluzionare a lumii moderne? Cum să-şi regăsească echilibrul poporul român „în ultimele stagii ale economiei mondiale capitaliste?“
Evident, toate acestea nu se pot rezolva printr-o nouă politică fiscală sau un alt împrumut la FMI. Sau prin fuga din ţară. Sau printr-o revoluţie care ar instaura o nouă anarhotiranie. N-am face decât să aducem noi ofrande aceloraşi idoli, să schimbăm un idol cu altul. A trecut vremea jumătăţilor de măsură. Ceea ce, întru Adevăr, contează este Persoana şi înlocuirea secularismului printr-o ordine creştinească. O Românie teocratică.
Fără nici o îndoială, perspectiva recreştinării spaţiului public românesc şi adoptarea unui model economic în concordanţă cu morala creştină le dă fiori reci securiştilor şi liber-schimbiştilor dâmboviţeni. Furioşi, negustorii de popoare, marii preoţi ai secularizării ne vor afurisi; într-o lume în care templul lor stă să cadă, anatemele drăceşti vor rămâne însă fără efect. Cum fără efect vor rămâne şi apelurile permanente, „să nu facem nimic!“, venite din partea unor creştini, aşezaţi confortabil în rugăciuni şi teologhisiri; ei au uitat că „Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci putere şi dragoste“3.
Puterea noastră într-o reînnoită ordine creştină este ACŢIUNEA. Un cuvânt care-i înspăimântă atât pe secularişti cât şi pe ortodocşii trăitori în duh de frică şi nevolnicie. Şi unii şi alţii concep acţiunea în mod instrumental, ca o tehnică menită să producă nişte schimbări mecanice. Pentru adevăraţii creştini „a acţiona“ are însă cu totul alt înţeles. Înseamnă a trăi creştineşte, a fi treaz-viu în mijlocul unei lumi idolatre care a pierdut capacitatea de a se mai bucura de viaţa întru Hristos: „Nu vă miraţi, fraţilor, dacă lumea vă urăşte. Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi: cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte“ (1 Ioan, 3:13,14.).
Trezvirea este mărturisire neîncetată a lui Iisus Hristos. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 10:32). Această mărturisire implică însă responsabilitate şi acţiune jertfelnică din partea creştinului. Dacă nu ai curajul să-l mărturiseşti pe Hristos înaintea ateilor, masonilor, sataniştilor, habarniştilor, imbecililor şi tuturor închinătorilor la idoli, dacă îl mărturiseşti doar „în forul tău interior“ sau pe blogurile „prietene“, dacă nu te interesează decât „mântuirea ta“ şi nu te apleci la durerile păcătosului de lângă tine, dacă refuzi să confrunţi situaţiile reale fiindcă, oricum, „nu mai este nimic de făcut“ – înseamnă că, duhovniceşte, eşti mort. Te-au pecetluit, ba chiar te-au betonat de-a dreptul, înainte ca dracul să-ţi fi arătat blestematul de cip.
Nici creştinii „călduţi“, care vor să creeze punţi de aur între creştinism şi lumea idolatră, nici cei care fug de lume ca nu cumva să-şi asume consecinţele practice ale condiţiei de creştin nu vor dărâma idoli, nu vor întrona o ordine teocratică în România. Vor continua să viermuiască în interstiţiile Sistemului, primii coabitând cu Mamona, Tehnologia şi Confortul, ceilalţi fixaţi pe o mântuire în afara istoriei. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi asimilaţi „veacului acestuia“.
România teocratică va fi restaurată de către trezvitorii Bisericii nesecătuiţi încă de spiritul lumii. Unii dintre ei sunt persoane înduhovnicite, alţii doar oameni de rând cu frica lui Dumnezeu. Uniţi prin puterea harului, ei vor avea curajul să încalce tabuurile „lumii acesteia“, să răspundă chemării Lui de a o judeca în lumina Parusiei: „Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti?“ (1 Corinteni 6:3).
Aceşti trezvitori nesecătuiţi vor fi lumina ţării noastre. Ei nu vor mai sta ascunşi, nu vor ţine lumina lor sub oborocul secularizării. Va veni în curând ziua când o vor pune în sfeşnicele culturii, educaţiei, economiei ca să lumineze pentru toţi casa României. Fiecare familie creştină, fiecare parohie va fi precum „o cetate aşezată pe vârf de munte“ (Matei, 5:14): va radia speranţă şi „va îmbrăţişa întreaga societate locală“4.
Secularizarea ne-a separat de Dumnezeu dar ne-a îndepărtat şi de realitatea noastră personală. De copii şi străbuni, de gospodăria şi satul nostru. Doar o ordine creştină ne mai poate trezi la realitatea vie, complexă care nu poate fi pecetluită prin teorii şi formule.
Astăzi două ideologii se înfruntă. Una este optimistă; presupune creştere liniară nelimitată, încredere în progresul tehnologic şi un univers fără limite energetice. Cealaltă, pesimistă, se inspiră din scenariul funest al celei de-a doua legi a termodinamicii şi presupune degradarea ireversibilă nu numai a resurselor energetice, dar şi a unor sisteme sociale şi economice din ce în ce mai abstracte şi mai complexe. Ordinea creştină se plasează dincolo de optimism şi pesimism, dincolo de orice determinism (istoric, tehnologic, termodinamic) şi ideologie.
Lumea căzută se îndreaptă inexorabil spre sfârşitul ei. Numai acel sfârşit, doar de Tatăl ştiut, va fi însă definitiv, complet pecetluit. Până atunci nimic nu poate fi predestinat, nimic nu poate să ne fure nădejdea, căci Iisus Hristos ne-a eliberat din robie „cu un preţ“. O Românie teocratică ne-ar feri să mai devenim din nou robi.
Note
1 Immanuel Wallerstein, „Economia globală nu o să-şi revină, nici acum, nici altădată“, http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/economia-globala-nu-o-sa-si-revina-nici.html.
2 http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii.html.
3 Ibidem.
4 http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii.html.

duminică, 9 ianuarie 2011

Economia globală nu o să-şi revină, nici acum nici altădată

de Immanuel Wallerstein, cercetător la Yale University

Aproape toata lumea este de acord ca economia globala, aflata intr-o profunda criza din 2008 incoace, isi va reveni in urmatorii ani. Ei bine, economia globala nu-si va reveni nici acum nici niciodata, pentru ca e sortita pieirii, contrazice Immanuel Wallerstein, expert in istorie, sociologie si sistemele globale.
Intr-un articol pentru Foreign Policy, Immanuel Wallerstein indrazneste sa afirme ca "revenirea" asteptata de cei mai multi in urmatoarea perioada nu va mai avea loc, indiferent ce "solutii vor fi aplicate". Insasi ideea ca sistemul va continua, in formula sa de baza, este profund gresita.
Toate sistemele au o viata, isi incepe argumentatia specialistul. Cand procesele lor se misca prea departe de punctul de echilibru, incep sa fluctueze haotic si sa se bifurce. Sistemul nostru actual, economia globala capitalista, exista de aproximativ 500 de ani si cel putin in ultimul secol a patruns pe tot globul.
Pana acum a functionat remarcabil de bine. Insa, la fel ca toate sistemele, s-a miscat din ce in ce mai departe de punctul de echilibru. Asa s-a ajuns la criza structurala de astazi.
Problema este ca preturile de baza ale productiei au crescut remarcabil. Exista apoi cheltuieliel cu personalul de tot felul, de la muncitorii necalificati la management. Sunt costurile obtinute pe masura ce producatorii trec costurile productiei asupra noastra - costurile pentru infrastructura sau refacerea resurselor, spre exemplu.
Pentru a citi articolul integral pe ziare.com click AICI.

vineri, 7 ianuarie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Paramedicii nu zboară cu paraşuta

de Alexandru Ciolan

Spre sfârşitul Războiului Pacificului (1944-1945), armata americană a înfiripat în Burma (actualul Myanmar) un serviciu de evacuare a răniţilor cu elicopterul, care îi transporta rapid în spatele frontului spre a primi îngrijiri medicale. Sistemul a fost perfecţionat în războaiele din Coreea (1950-1953) şi din Vietnam (1955-1975) şi devenise atât de eficient, încât în 1966 un raport al Academiei Naţionale de Ştiinţe referitor la morţile şi mutilările cauzate de accidente avea să şocheze prin constatarea că un militar rănit pe câmpurile de luptă din Vietnam avea mai multe şanse de supravieţuire decât dacă ar fi fost implicat într-un accident de circulaţie în California. Iar explicaţia nu stătea atât în diferenţa de viteză dintre ambulanţă şi elicopter, cât în eficienţa echipelor de infirmieri ai armatei, pregătiţi anume pentru a oferi primul ajutor şi asistenţă pe drumul până la o unitate spitalicească. Era o perioadă în care şi în Europa se discuta aprins despre îmbunătăţirea serviciilor de urgenţă şi se făceau experimente în această direcţie.
Prima unitate funcţională de paramedicină (din gr. para- „lângă, alături de“ + medicină) a fost creată la Los Angeles, California. Două idei simple stăteau la baza creării ei. Prima, că a trimite medici la locul unui accident e o risipă de resurse. Ar fi suficienţi o mână de oameni pregătiţi pentru a oferi strict primul ajutor. A doua idee, care ţinea de organizare, a fost aceea că noile echipe ar putea profita de infrastructura unităţilor de pompieri, care oricum se prezentau în câteva minute la locul unui accident. Modelul a fost contaminant, replicându-se în toate marile oraşe americane.
Pentru a citi articolul integral în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 6 ianuarie 2011

Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei


CĂTRE POPOR
Sinodul Bisericii Greciei, întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, vorbind pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem, ca ţară, printr-o criză economică cumplită, care le creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Se pare că ţara noastră nu mai este liberă, ci este administrată în fapt de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica de care sunteţi păstoriţi să vă vorbească şi să-şi spună cuvântul despre criza la care suntem martori.
Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi. Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând firesc şi organic parte din viaţa spaţiului nostru elen. Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor creditorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări, sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii, orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare? De ce nu am tratat la timpul lor toate aceste simptome ale crizei societăţii şi economiei, pe care azi le trăim în mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi. Oare cum au socotit atunci costurile politice, cu toate că ştiau că duc ţara la catastrofă, iar azi se cred la adăpost, acţionând tot de pe poziţia celor care dau porunci? Suntem martorii unor răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi sunt impuse aproape fără nici o împotrivire.
În cuvinte foarte simple, criza noastră economică este cauzată de diferenţa dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute, sperând că balanţa dezechilibrată se va restabili. Însă, atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment.
Criza economică care chinuieşte şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, rodul unei alte crize: a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care, în fapt, se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului. Şi, pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, a contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval de timp nedeterminat între două date: a naşterii şi a îngropării.
Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: De ce iei droguri, fiule?, iar ei îţi răspund: Spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi); sau când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: Nu înţelegeţi că eu iau droguri ca să trăiesc?, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În locul sensului vieţii, noi am urmărit deci bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru.
Întrebarea – dilema lui Dostoievski – libertate sau fericire? o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi, în mod justificat, omul tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta este deci esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii „negustori de popoare“.
Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica de care este păstorit a ajuns obiect de neguţătorie, exploatat în mod pragmatic prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.
Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că duce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul atletului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, ieşirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.
Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic, şi singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce“ cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate, şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.
Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor de sens şi de speranţă.
Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, plină de vigoare, care să aibă cuvânt profetic, şi mai ales cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, păstorind cu putere poporul său, fără a se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea ar conduce la prigoană şi martiriu.
Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserica, însă, suntem cu toţii – şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare, încercând să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde“ păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor putea supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final.
Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care, profitând de guvernare şi ascunzându-se în spatele puterii, lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmărindu-se de către anumite forţe doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie parte a lumii şi parte a istoriei. Nu poate îngădui nici un fel de nedreptate, fiind în acelaşi timp datoare să fie gata pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica de lângă casă, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.
Intenţia noastră este să ţinem sub observaţie problemele sociale, cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiilor voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut şi altădată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea alte perspective. Mulţi dintre noi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi în jurul Bisericii, care este marea noastră familie, vom scoate la iveală greşelile noastre, vom căuta sensul vieţii în dragoste şi astfel vom ieşi din acest ceas greu.

Sinodul Bisericii Greciei

(Traducere de Mihail Ilie)