Polonia elimină ziua de muncă de opt ore

Avangarda monstrului neoliberal a aruncat la gunoi ziua de lucru de opt ore.

Pe 13 iunie, guvernul polonez a eliminat ziua de muncă de opt ore, un drept câştigat în 1919. Se pare că guvernul încearcă să facă Polonia şi mai competitivă pentru capitaliştii care vor să câştige şi mai mult profitând de slaba protecţie a lucrătorilor şi de salariile scandalos de mici.

Acesta este un atac major împotriva clasei muncitoare, abia menţionat de presa mondială şi întâmpinat fără mari proteste de către sindicatele colaboraţioniste. Polonia este laboratorul celei mai cumplite acţiuni de desfiinţare a drepturilor lucrătorilor. Muncind pe brânci şi cerşind firimiturile din mâna patronilor, clasa muncitoare a răspuns aşteptărilor stăpânilor ei. Dacă le-a mers acum atât de uşor, ne întrebăm când vor da următoarea lovitură.

Eliminarea zilei de muncă de opt ore s-a făcut prin mărirea perioadelor avute în vedere atunci când se calculează numărul mediu de ore lucrate în timpul unui an, ca şi prin introducerea orelor de muncă flexibile. După vechiul cod al muncii, era obligatorie o perioadă de odihnă între schimburi iar dacă se muncea schimb după schimb, era considerat un timp de muncă în afara orelor normale de program. În această situaţie, lucrătorul era îndreptăţit la plata orelor suplimentare cu un tarif stabilit pentru aceste ore. Noile reglementări le permit patronilor să impună zile de muncă mult mai lungi atâta timp cât în altă perioadă din an reduc orele de muncă. Pentru lucrătorii din anumite industrii şi domenii de activitate, asta înseamnă zile de muncă mai lungi pe tot timpul perioadei de lucru şi câteva luni de inactivitate, în locul unor ore de muncă stabile. Nu este clar care sunt drepturile muncitorilor angajaţi temporar (de exemplu pentru şase luni) în noua schemă. Este însă clar că de mulţi ani, fără nici o oprelişte, patronii polonezi încalcă drepturile pe care încă le mai au salariaţii.

Între timp, bunăstarea lucrătorilor a fost atacată într-o manieră fără precedent. Cea mai mare parte a forţei de muncă este dezorganizată, controlată de sindicate care fac mereu concesii, sau nu ştie cum să acţioneze de teama unei represiuni pe scară largă. Unii dintre lucrători sunt spălaţi pe creier, bombardaţi din toate direcţiile de ani buni de propaganda neoliberală.

Amendamentele la Codul Muncii au fost iniţiate de un tânăr carierist, suporter entuziast al neoliberalismului, care a încercat să câştige favorurile păpuşarilor de la conducerea statului. Władisław Kosiniak-Kamysz este un doctor în vârstă de 32 de ani care a candidat la primăria Cracoviei în 2010. Nu a fost ales dar a luat locul altcuiva de pe listă. Cu această „experienţă“, anul următor a fost numit Ministru al Muncii (‼) iar la o zi de la numire a devenit vicepreşedinte al Partidului Poporului (PSL). A introdus amendamentele la Codul muncii, practic abolind ziua de muncă de opt ore garantată.

Kosiniak-Kamysz nu e singurul vinovat. În mod evident a fost pus să facă munca murdară a lobby-ului patronal, a grupurilor care reprezintă interese politice şi de afaceri. Se pare că nu există limite pentru ceea ce poate baga pe gâtul poporului. Cei care au înghiţit medicamentul neoliberal o perioadă mult prea lungă le-au deschis drumul şi le-au dat lumină verde.

Traducere din limba engleză de Ovidiu Hurduzeu.

Articolul original poate fi găsit AICI.

Mesajul distributiştilor către protestatarii mişcării Occupy Wall Street

CAPITALISMUL WALL STREET-ULUI ESTE PENTRU BOGAŢI
SOCIALISMUL ESTE PENTRU BIROCRAŢI
AVEM NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ
Nu a venit oare timpul unei schimbări?
Capitaliştilor şi socialiştilor le place să discute despre joburi. Trăim într-o societate ciudată, în care ne petrecem viaţa muncind pentru alţii în loc să muncim pentru noi înşine. Credem că trebuie să alegem între Big Business şi Big Government, că trebuie să depindem de cărţile de credit şi de magia financiară, că nu ar trebui să ne revoltăm atunci când suntem deposedaţi de proprietatea noastră privată. Aceleaşi răspunsuri răsuflate oferite la fiecare campanie electorală, de către Stânga şi de către Dreapta, ne trimit înapoi la aceleaşi probleme. Socialismul şi capitalismul sunt sisteme impersonale în care câţiva câştigă pe seama mediului înconjurător, a săracilor şi a comunităţii familiilor.
Distributismul înseamnă mutarea economiei de pe Wall Street (simbol al economiei speculative, al centrelor financiare, al elitelor – n. tr.) înapoi pe Main Street (simbol al economiei reale, al clasei de mijloc, al americanului de rând şi al valorilor sale – n. tr.). Avem nevoie de o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre. Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă din Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine din cooperative demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul capitalist şi cel socialist nu pot să-l egaleze.
Unii dintre dumneavoastră sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile în vecinătatea casei, mâncaţi produse biologice şi beţi poate bere preparată în propria gospodărie. Dacă sunteţi de părere că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor, dacă sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana, să readucem micul magazin în cartierele unde locuim şi să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“ – atunci sunteţi distributişti.
Să le dăm din nou posibilitatea americanilor să muncească pentru ei înşişi!

Obiectivele noastre:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile.

Sprijinim:
– firma de familie
– breslele (asociaţiile profesionale)
– cooperativele
– regimul de impozitare diferenţiat
– creditele fără dobândă
– producţia locală pentru consumul local
– food banks (băncile de alimente donate pentru nevoiaşi)
– microcreditarea
– agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“. În România se încearcă ceva asemănător prin metoda „Coşul ţărănesc“ – n. tr.)
– tehnologia la scară mica
– agricultura ecologică
– gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale
– Houses of Hospitality (forme de ajutor pentru cei lipsiţi de mijloace – n. tr.)
– drepturile celor nenăscuţi
– justiţia economică
– acţiunile caritabile
– moneda locală.
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Economia globală nu o să-şi revină, nici acum nici altădată

de Immanuel Wallerstein, cercetător la Yale University

Aproape toata lumea este de acord ca economia globala, aflata intr-o profunda criza din 2008 incoace, isi va reveni in urmatorii ani. Ei bine, economia globala nu-si va reveni nici acum nici niciodata, pentru ca e sortita pieirii, contrazice Immanuel Wallerstein, expert in istorie, sociologie si sistemele globale.
Intr-un articol pentru Foreign Policy, Immanuel Wallerstein indrazneste sa afirme ca "revenirea" asteptata de cei mai multi in urmatoarea perioada nu va mai avea loc, indiferent ce "solutii vor fi aplicate". Insasi ideea ca sistemul va continua, in formula sa de baza, este profund gresita.
Toate sistemele au o viata, isi incepe argumentatia specialistul. Cand procesele lor se misca prea departe de punctul de echilibru, incep sa fluctueze haotic si sa se bifurce. Sistemul nostru actual, economia globala capitalista, exista de aproximativ 500 de ani si cel putin in ultimul secol a patruns pe tot globul.
Pana acum a functionat remarcabil de bine. Insa, la fel ca toate sistemele, s-a miscat din ce in ce mai departe de punctul de echilibru. Asa s-a ajuns la criza structurala de astazi.
Problema este ca preturile de baza ale productiei au crescut remarcabil. Exista apoi cheltuieliel cu personalul de tot felul, de la muncitorii necalificati la management. Sunt costurile obtinute pe masura ce producatorii trec costurile productiei asupra noastra - costurile pentru infrastructura sau refacerea resurselor, spre exemplu.
Pentru a citi articolul integral pe ziare.com click AICI.

A venit timpul naţionalismului verde

de Lee John Barnes

Fapte, nu vorbe – în Marea Britanie, naţionaliştii verzi intră în acţiune
Vă prezentăm un articol de pe site-ul Partidului Britanic al Libertăţii (The British Freedom Party). Autorul scrie despre naşterea unui nou gen de naţionalism. Un răspuns de dreapta la ameninţările grave care planează asupra zonelor rurale britanice.

[…] Guvernul de coaliţie dintre conservatori şi liberal-democraţi a declarat război regiunilor rurale din Marea Britanie.
Prin anunţul că guvernul va vinde pădurile Marii Britanii pentru a-şi plăti datoria publică, care a fost făcută de către bancheri, şi prin anunţul primarului Londrei, Boris Johnson că va cere permisiunea să toarne beton peste rezervaţia de păsări Northward Hill din North Kent, în vederea construirii unui nou aeroport, ne dăm seama că zonele rurale ale Marii Britanii sunt ţinta unui atac care le periclitează existenţa.
Partidul Britanic al Libertăţii (the British Freedom Party) este un partid dedicat protejării zonelor rurale britanice.
Noi credem că zonele rurale reprezintă însăşi baza identităţii britanice, nicidecum nişte active pe care economiştii pot să le exploateze şi distruge, aceiaşi economişti care, datorită idioţeniei lor, au produs criza datoriei publice.
Prin poezia, arta, cărţile şi picturile care înfăţişează zonele rurale britanice ne definim ca popor, ele definesc cultura britanică.
Când zonele rurale sunt distruse pentru profituri imediate de care beneficiază o minoritate bogată, întregul nostru popor şi generaţiile viitoare sunt sărăcite.
Naţionaliştii sunt singurii verzi adevăraţi.
Partidul Verzilor doar se preface că apără mediul natural al Marii Britanii, în realitate ei sunt globalişti care văd în zonele noastre rurale o alta „faţetă“ în contextul sistemului globalist. De fapt, ei sunt pepeni, roşii pe dinăuntru şi verzi pe dinafară.
Iată de ce sunt obsedaţi de înşelătoria încălzirii globale, a schimbării climatice şi de alte invenţii globaliste menite să formeze ţesătura „noii ordini mondiale“; ei caută să transforme Marea Britanie într-o parte a sistemului globalist guvernat prin intermediul instituţiilor supranaţionale care vor eviscera democraţia naţiunii noastre.
Verzii nu rezolvă problema crizei mediului înconjurător din Marea Britanie, ei sunt partea cea mai mare a problemei.
Capitalişti globali, miliardari precum George Soros, subvenţionează grupurile „verzilor“ pentru a promova înşelătoria globalistă a „schimbării climatice“, aceasta este un mijloc de a se îmbogăţi şi a infiltra naţiunile în curs de dezvoltare cu scopul de a le exploata financiar şi a le spolia resursele naturale.
Verzii sunt idioţii folositori ai capitaliştilor globali care vor să forţeze deschiderea lumii în curs de dezvoltare, cu vastele ei resurse, pentru a o exploata din punct de vedere financiar.
Ajutorul de dezvoltare acordat lumii a treia este doar un mijloc de infiltrare, de către afacerişti, în economiile acestor tari şi de exploatare a resurselor lor naturale; de aici decizia guvernului de coaliţie de a creşte bugetul destinat ajutorului pentru străinătate. Ajutorul nu este ajutor, nu-i altceva decât colonizare economică promovată prin globalizarea sistematică a lumii în curs de dezvoltare, a economiilor şi resurselor ei naturale.
Iată de ce noi, ca naţionalişti britanici trebuie să formăm o noua Mişcare Naţionalistă Verde pentru a înlocui periculosul, coruptul, neadevăratul Partid al Verzilor (Green Party) şi ideologia sa globalistă.
Mişcarea Naţionalistă Verde trebuie să devină centrul unei noi mişcări de protest naţionaliste.
Trebuie să formăm celule autonome alcătuite din activişti naţionalişti verzi care să poată fi mobilizaţi la nivel naţional pentru a proteja zonele rurale în faţa dezvoltării abuzive şi a exploatării nechibzuite.
Trebuie să creăm o nouă mişcare pentru protecţia mediului înconjurător care să-i aducă pe tineri în mişcarea naţionalistă şi să-i implice în activităţile derulate în aer liber, cum ar fi drumeţia şi proiecte de conservare a naturii.
În acelaşi timp trebuie să formăm o Aripă Verde radicală a noii mişcări verzi naţionaliste, care să includă activişti dedicaţi acţiunii directe. Aceştia se vor organiza în scopul de a apăra spaţiile verzi ameninţate şi vor împiedica în mod fizic distrugerea zonelor rurale britanice ori de câte ori globaliştii trimit buldozerele să le sfârtece şi să le distrugă.
Trebuie să devenim motorul unei mişcări de rezistenţă naţională pentru protejarea mediului înconjurător.
Pentru naţionalismul politic, s-a terminat epoca marşurilor şi a acţiunilor de stradă.
Acele partide care mărşăluiesc pe stradă fluturând steagul naţional sunt contraproductive pentru cauza noastră politică întrucât permit duşmanilor naţionalismului să folosească aceste marşuri drept pretext pentru a organiza protestele lor. În acelaşi timp, mediile de informare corupte, care funcţionează pe post de „peste“, făcând legătura dintre partidele din mainstream, care se prostituează, şi masele populare – mediile de informare debitează numai minciuni atunci când se ridică problema responsabilităţii pentru frecventele violenţe din timpul acestor marşuri.
Mass media sunt deţinute de aceeaşi clasa globalistă de miliardari care finanţează partidele de stânga şi care au câştigat de partea lor clasa politică; iată de ce mass media nu spun adevărul, difuzează doar propagandă în folosul proprietarilor lor.
Drept urmare, este imperios necesar să ia naştere o noua mişcare naţionalistă, dar nu pe străzile oraşelor noastre ci în zonele rurale britanice.
Naţionaliştii verzi vor deveni avangarda unei noi mişcări de rezistenţă naţională care nu se va concentra asupra zonelor urbane, ci asupra zonelor rurale ameninţate. Ei vor conlucra cu localnicii pentru a proteja mediul înconjurător local împotriva abuzurilor şi distrugerii.
Aceste grupuri naţionaliste verzi ne vor permite să intrăm în contact cu oamenii de rând şi să creăm noi suporteri şi reţele naţionaliste printre ei. Apoi vom fi capabili să formăm reţele de comunităţi naţionaliste în întreaga ţară care vor putea conlucra pentru apărarea mediului natural britanic în fata practicilor de jefuire ale guvernului şi corporaţiilor aflate în mâna elitei globaliste care finanţează partidele politice aflate la putere.
În acelaşi timp, aceste grupuri vor acţiona pentru a-i atrage în sfera naţionalistă pe acei tineri care nu mai vor să participe la viaţa politică, sătui fiind de actualul sistem politic corupt şi de farsa jucată de către partidele politice. Tinerii vor fi încurajaţi să se implice în politică prin activităţi „la firul ierbii“.
Ziua în care, în întreaga ţară, vom avea grupuri naţionaliste verzi care să organizeze propriile lor mişcări de rezistenţă locala, conlucrând unele cu altele pentru apărarea mediului înconjurător naţional, va fi ziua în care naţionalismul britanic se va fi transformat dintr-un set de teorii intelectuale şi academice într-o mişcare vie, activă şi entuziastă, răspândită în întreaga ţară.
Avem multe de făcut şi puţin timp la dispoziţie.
Ameninţarea la adresa mediului natural al naţiunii creste pe zi ce trece, căci acest guvern de coaliţie corupt se prosternează în faţa stăpânilor globalişti ai capitalului, împlinind cerinţele lor.
Drept consecinţă, trebuie să începem chiar acum procesul de organizare a Mişcării Naţionaliste Verzi.
(Traducere din limba engleză de Ovidiu Hurduzeu)

Capitalismul înseamnă cantitate, distributismul înseamnă calitate

de Radu Iliescu

Producătorul capitalist este prins în capcana cantităţii. Ca să exişti în capitalism, trebuie să produci de la foarte mult în sus. Ca să produci colosal, trebuie să automatizezi, să investeşti în cercetare, în noi şi noi mijloace de producţie. În realitate, există UN SINGUR IMPERATIV: cantitatea. Nimic mai mult.
Ca să trăieşti ca meşteşugar, n-ai asemenea coşmaruri. Trebuie să produci bine. Cât de bine se poate. Nu trebuie să faci cercetare, trebuie doar să cunoşti bine vechile metode şi să fii la înălţimea lor. N-ai nevoie de nu ştiu ce linii de credite la bănci, totul e aproximativ la îndemâna ta, mai ales dacă vrei să continui o meserie practicată din generaţie în generaţie.
Hai să vorbim despre agricultură, la care mă pricep cât de cât, ca practician. Ca să produci multe cereale, ai nevoie de mecanizare. Costurile utilajelor sunt însă colosale. Prin comparaţie, caii şi uneltele tradiţionale sunt ieftine. Ce se întâmplă dacă vrei să nu fii un simplu ţăran, ci un fermier? Te împrumuţi la bancă. Ai de plătit împrumutul, precum şi dobânzile la împrumut (care nu sunt niciodată mici).
Trebuie ca întreaga ta mentalitate să se schimbe, să fie una CANTITATIVISTA. Repet, fermierul e un capitalist, pe el nu-l ţine dragostea de sat şi de muncile câmpului, el are o uzină de condus. Una care produce carne de porci, sau grâu, sau lapte de vacă. El nu mai are relaţii cu animalele lui, pentru ca nu poţi avea relaţii de afectivitate cu un strung.
Am cunoscut un om care a făcut acest pas. Avea o fermă de iepuri, cu un nucleu de 100 de iepuroaice mame. Mai ţinea şi 50 de capre. Avea, deci, specialitatea lui. Lucra singur, şi vindea cam 4000 de carcase de iepuri anual, plus laptele de la capre. La un moment dat s-a asociat cu alt fermier, şi produceau brânză de capra, era deci mai bine.
L-a pus dracul să se ducă la banca, la Credit Agricole (am uitat să spun că fermierul în cauza era francez). S-a împrumutat de 100.000 de euro. Numai că i-au pus condiţii. Să-şi tripleze nucleul de iepuroaice mame. Să ţină 200 de capre, nu 50. I s-a impus deci să fie capitalist, i s-a impus CANTITATEA.
A angajat oameni. A introdus elemente de automatizare. A cumpărat utilaje. A pierdut legăturile ţesute între el şi animale, n-a mai văzut în ele decât unităţi de producţie. A început să muncească mai mult, şi mai mult, fiind permanent în criza de timp. Devenise un fermier, nu mai era un ageamiu, carevasăzică.
Într-o zi, piaţa franceză a fost invadată de carcase de iepuri din Polonia şi Ungaria. Ieftini şi enorm de mulţi. El n-a putut coborî preţurile suficient, avea o bancă de plătit, avea angajaţi, protejaţi de legi şi de convenţii salariale. A dat faliment. Credit Agricole i-a luat totul.
Întrebare: dacă ar fi rămas un mic producător, ca până atunci, s-ar fi putut adapta? El e convins că da. Şi eu sunt convins.

Distributismul nu înseamnă distribuirea feliilor de pâine în mod egal. Distributismul nu înseamnă în linii mari să împarţi rezultate, ci premise. Distributismul nu înseamnă, nici atunci când vine vorba de împărţit ceva, să se împartă în mod egal.
Distributismul nu vizează rezultatele muncii, ci premisele ei. Cu împărţitul sărăciei s-a ocupat socialismul, cu coagularea bogăţiei s-a ocupat capitalismul. Într-un anume sens, şi socialismul, şi capitalismul au fost concomitent forme ale raptului instituţionalizat. Socialismul a vrut să ia de la bogaţi, capitalismul de la săraci. Nu discutăm de moralitate aici, când vine vorba să iei, se numeşte furt şi basta.
Distributismul sesizează nedreptatea în alt punct: în accesul la mijloacele de producţie. Proletarul e la fel de fragil şi sub socialism, şi sub capitalism. De la ambele are aşteptări, şi cine aşteaptă e până la urmă un om cu mâna întinsă, un cerşetor deghizat. Ambele orânduiri îi pot da din când în când ceea ce vrea, poate şi mai mult, dar proletarul rămâne consecvent dependent de cel care-i dă.
Distributismul (cuvânt nou pentru haine vechi) vrea să lichideze proletarul transformându-l în producător. Cu cât vor fi mai mulţi producători, cu atât va fi mai bine pentru toţi: producători individuali, asociaţi, mergând până la mari cooperative de lucrători-proprietari.
Forme ale distributismului există în România, în partea pe care o considerăm cea mai puţin moderna. Islazurile comunale sunt forme ale coproprietăţii. Cel mai sărac om din sat, care n-are o palma de păşune a lui, are acces la bunul comun. Nu devine bogat din asta, dar n-are a întinde mâna la pomana nimănui. Dacă vrea mai mult, cumpără pământ. Nu se pune problema egalităţii aici, dar nici a pomenilor din partea sistemului.
Păcat că ideea de cooperativă a fost compromisă de comunism. Va trebui să le reinventăm. Să facem cooperative la ţară, dar şi la oraş. Să dezvoltăm în regim de cooperative exploataţii agricole şi ateliere meşteşugăreşti. Se poate. Chiar foarte bine se poate.

Hai să venim şi cu un exemplu concret. Zilele trecute mi-am cumpărat o geantă din piele de la o familie care are propriul atelier, în inima Clujului. Am dat mai puţin decât pe una de import, italienească, Leonardo. Cu 100 de lei mai puţin. Mă vede zilele trecute un prieten, amator şi el de lucruri frumoase şi trainice. De la Bel-Art, zice? Da, îi răspund. Fii sigur ca te ţine 10 ani, îmi spune. Înainte avusesem una italienească, m-a ţinut 3 ani, după care a trebuit s-o convertesc în geantă de scule, nu mai era buna de nimic.
Deci se poate. O familie deţine un atelier de pielărie. Produc puţin, vând greu, dar obiectele sunt făcute pentru un deceniu. Sunt proprietarii mijloacelor de producţie, nu trăiesc strălucitor, dar nu asta e ideea. Sunt un punct de referinţă pentru clienţii lor. Asta e distributismul.

Unii spun ca distributismul va aduce şomaj şi stagnare. Lăsăm deoparte faptul că şomajul este consecinţa urbanizării şi a capitalismului, fiind necunoscut (cel puţin ca flagel social) înainte de revoluţia industrială. Deja mi se pare semnificativ, totuşi. Capitalistul, dacă are de ales între un robot şi un angajat, preferă robotul. Nu degeaba muncitorii care au văzut productivitatea maşinilor le-au distrus, la începuturile capitalismului, pentru că e clar că maşina este cea care-l trimite pe om în şomaj, nu altcineva.
Însă mai e ceva. Se spune că progresul este apanajul capitalismului. Problema e dacă trebuie să ne scoatem pălăria şi să ne închinăm la progres. Aici eu zic că nu. Dacă va mai tine mult, progresul o să ne omoare pe toţi. Şi asta o ştiu toţi oamenii care au priceput că o jucărie mai bună azi ca ieri e până la urmă acelaşi lucru, doar că-ţi ia ochii.
Sunt filosof? Nu. Când Renault a scos pe piaţă Loganul, ziariştii de specialitate au strâmbat din nas. Ba că motorizarea era deja folosită pe nu ştiu câte maşini, ba că bordul e de la cutare Megane din ’80, ba că maşina e prea colţuroasă, ba că lipsesc dotările, ba că e prea urâtă şi prea leneşă. Şi totuşi, maşina se vinde ceva de speriat. De ce? Pentru că oamenii au fost bucuroşi să cumpere o maşină făcută din bucăţi deja utilizate la alte modele, fără cine ştie ce dotări, fără mofturi. Fără progres. O maşină pur şi simplu.
Succesul modelului Logan arată ca nici stagnarea nu-i rea. N-avem nevoie de rachete, sunt suficiente maşinile decente. Progresul poate lua şi o mică pauză. Progresul e scump, e mai ieftin să te mulţumeşti cu ceea ce este.
Marea problemă a capitalismului este chiar asta: e exorbitant de scump. Are nevoie de oameni care să nu-şi aparţină, care să muncească până peste poate, care să se anuleze spiritual, sacrificându-se pe altarul capitalismului. Nici o orânduire de până acum n-a avut asemenea pretenţii de la om, fără să fie capabilă să dea ceva în schimb. Capitalismul mai este scump şi pentru că aruncă bani pe tâmpenii (publicitate, entertainment), schimbă prea des aparenţele în numele progresului, consumă enorm de multă energie. Situaţia nu poate dura indefinit, vine o vreme când face poc. Nu poţi să rozi oameni, resurse şi energie fără să pui ceva în loc. Nu totdeauna.