de Cristina Şomănescu
Începe munca la ora 6 şi termină la 3 dimineaţa. Lucrează de mai bine de doi ani într-o companie din Big Four. Ştie că o să mai reziste cel mult un an la acelaşi loc de muncă. După 3 ani, majoritatea angajaţilor îşi dau demisia. Sau mor, aşa cum s-a mai întâmplat! Supravieţuitorii acestui ritm de muncă au devenit dependenţi de droguri legale şi singurul lor scop în viaţă e să aibă mai mult timp pentru odihnă. MONEY.ro vă prezintă mărturia şocantă a unei tinere care lucrează la una dintre cele patru multinaţionale de audit active pe piaţa românească.
Pentru a citi întreg articolul pe money.ro click AICI.
sâmbătă, 24 aprilie 2010
vineri, 23 aprilie 2010
S-a deschis prima şcoală ortodoxă privată
Premiera la Iasi: Biserica Ortodoxa Romana a lansat prima scoala privata ortodoxa. Scoala "Varlaam Mitropolitul" din Iasi se afla sub patronajul spiritual al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Marea noutate cu care scoala ortodoxa se pozitioneaza pe piata educationala este un parteneriat intre parinti - biserica -scoala pentru formarea copiilor. Taxa lunara pentru fiecare copil este de 700 lei.
Pentru amănunte click AICI.
Ovidiu Hurduzeu, la Bacău, la „Conferinţele Bibliotecii”
A 8-a ediţie a „Conferinţelor Bibliotecii” va avea loc joi, 29 aprilie 2010, orele 10.00 la sediul Bibliotecii Judeţene „Costache Sturdza” Bacău şi va include o manifestare mai complexă decât de obicei. Două evenimente se vor contopi într-o întâlnire de mare interes. Primul, conferinţa cu o temă extrem de actuală „România profundă: soluţii vechi pentru crize noi” susţinută de scriitorul Ovidiu Hurduzeu, doctor al Universităţii Stanford din SUA, expunere continuată de lansarea cărţilor „Mişcarea conservatoare” de Paul Gotfried şi „Economia libertăţii”, ediţie antologică îngrijită de John Chrisostom Medaille şi Ovidiu Hurduzeu la editura Logos din Bucureşti. Lucrările vor fi comentate de Marius Manta, Alin Voicu, Alexandru Ciolan şi Ioan Enache. Al doilea eveniment este „Ziua bibliotecarului”, un moment special pentru festivitatea de înmânare a premiilor anuale ale Filialei Bacău a Asociaţiei Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România. Acesta e şi motivul pentru care la conferinţă vor participa, pe lângă intelectuali băcăuani, oameni politici, economişti, toţi cei interesaţi de soluţiile pentru revenirea din multiplele crize în care se scufundă societatea noastră acum, şi bibliotecarii publici din judeţul Bacău. Ca de obicei, vor fi deschise mai multe standuri de carte printre care şi cel al Editurii Logos cu lucrările lansate la conferinţă şi cu altele.
MISTERELE CUVINTELOR. Cu gondola, pe apă şi prin aer
Simbolul veneţian prin excelenţă nu este, in conştiinţa publică, nici Palatul Dogilor, nici leul inaripat, nici Piaţa San Marco, nici Canal Grande, nici celebrul carnaval şi nici măcar festivalul de film, ci un mijloc de transport: gondola (foto 1), ambarcaţiunea asimetrică, cu fundul plat, obligatoriu vopsită in negru, lungă de aproape unsprezece metri şi lată de un metru şi jumătate, cu vârfurile curbate la prora şi la pupa, propulsată de bătaia unei singure rame mânuite de lopătarul postat in picioare in stânga-spate.
Pentru a citi întreg articolul în „Ziarul de duminică“ click AICI.
joi, 22 aprilie 2010
Un El Dorado al plantelor modificate genetic (România) şi un El Dorado al agriculturii sustenabile (California)
de Ovidiu Hurduzeu
Ori câte ori deschid computerul, mai aflu din ţară o veste care îmi dă fiori. Zilnic, se petrec tragedii născute din cauza iresponsabilităţii clasei politice şi a pasivităţii României capitularde. Iresponsabilitatea a atins un nivel atât de ridicat încât ameninţă supravieţuirea biologică a naţiunii noastre. Dacă nu ne trezim, ceea ce au început comuniştii vor duce la bun sfârşit transnaţionalele producătoare de OMG-uri. Chiar nu ne pasă că România a devenit un El Dorado al plantelor modificate genetic?
Potrivit „Centrului de informare asupra organismelor modificate genetic“ din Cluj, companii ca Monsanto tind să deţină un adevărat monopol asupra cultivării plantelor din ţara noastră. În vreme ce Bulgaria a interzis total OMG-urile, România le „testează“ pe suprafeţe din ce în ce mai mari. Aflăm că aprobările privind introducerea de noi varietăţi se decid de către comisii obscure în cadrul unor „întâlniri cu caracter confidenţial“. Ştiam că României capitularde îi lipseşte conştiinţa, mă întreb dacă nu i-a pierit cumva şi instinctul de conservare.
În vreme ce România este târâtă tot mai mult în mocirla vechiului model economic, în Statele Unite apar mugurii noului sistem. În tăcere, „sub radar“, pe ruinele încă fumegânde ale falitei ordini neoliberale, se naşte o altă lume. Speranţa renaşte în mijlocul deznădejdii.
Un fenomen fascinant se petrece chiar sub ochii mei. În „judeţul“ în care locuiesc, El Dorado county, regiunea de ferme Apple Hill a devenit o pepinieră pentru ţăranii viitorului. Cine sunt aceşti ţărani, cum văd ei viitorul agriculturii veţi afla dintr-un articol apărut ieri în „Sacramento Bee“, ziarul capitalei californiene.
Viitorii fermieri provin din orașe și din zonele suburbane
de Carlos Alcalá
Dezbaterile legate de tineri şi agricultură reveneau în mod obişnuit ori de câte ori se punea întrebarea „Cum să facem să-i ţinem la fermă?“.
S-a considerat că, pentru tinerii adulţi din zonele rurale atracţiile oraşului constituiau un magnet mult mai puternic decât viaţa simplă de la ţară.
Această situaţie, care durează de mult timp, s-a schimbat.
Oraşele şi zonele rezidenţiale suburbane sunt cele care furnizează acum recruţii pentru agricultură, în primul rând pentru micile ferme organice. Tendinţa prinde rădăcini în El Dorado County.
Interesul pentru agricultură al Melindei Lundgren, în vârstă de 29 de ani, datează din anii studenţiei la Northeastern University din Boston.
După o practică la o fermă din zona Bostonului şi în Santa Cruz (California), Lundgren şi partenerul ei David Apple, tot în vârstă de 29 de ani, îşi continuă în prezent ucenicia la Willow Pond Organic Farm din Apple Hill (vezi AICI şi AICI).
„Eu şi David am hotărât că singurul mod de a câştiga experienţă este să lucrezi într-o fermă întregul sezon“, spune Melinda. „N-am vrut să ne grăbim să luăm pământ în arendă.“
Tendinţa de a învăţa mai întâi este cea care pare să separe mişcarea actuală de mişcările anterioare de tip „înapoi la ţară“.
„Impresia mea este că actualul grup de studenţi este mult mai pragmatic şi mai puţin romantic“, declară Tom Tomich, directorul Institutului de sustenabilitate agricolă din cadrul Universităţii California din Davis şi membru al unei familii de agricultori din zona Sacramento.
Acum programele universitare oferă o educaţie practică prealabilă procesului de ruralizare. „În principal, toate programele au fost create în ultimii şase sau şapte ani“, spune Damian Parr, un postdoctorand care lucrează cu Tomich la crearea unui program de licenţă în agricultură sustenabilă şi sisteme de alimentaţie.
Sherrie Zirkle, coproprietara fermei Willow Pond a perceput schimbarea din alt punct de vedere. Pe Lundgren şi Apple i-a ales din o suta de tineri care voiau să fie primiţi în practică la fermă. Numărul mare a lăsat-o „stupefiată“. „Vă garantez că acum cinci ani nu ar fi fost atîţia doritori.“
Benjamin şi Mary Woods, proprietarii firmei Mama Earth din Somerset, iau şi ei tineri în practică la ferma lor de produse biologice înfiinţată acum trei ani. S-au adresat pentru aceasta organizaţiei World-Wide Opportunities on Organic Farms (WWOOF).
Grupul a fost înfiinţat în 2001 în SUA, are 1200 de ferme afiliate care acceptă tineri în practica agricolă; de la 5000 de membri (persoane aflate în practică) în 2008 a ajuns acum la 9000.
Aproape nici unul din membrii lor nu provine din zone rurale, spune Ryan Goldsmith, coordonatorul de programe al WWOOF.
Deşi trendul este vizibil la nivelul universităţilor şi fermelor de produse biologice, pare că s-a desfăşurat sub radarul celor din birourile fermelor tradiţionale şi ale comisarilor pentru agricultură.
Tinerii de la WWOOF veniţi în practică la ferma familiei Woods nu reprezintă singurul aspect prin care acest cuplu ilustrează tendinţa de întoarcere de la oraş în agricultură. Ei înşişi au 20 şi ceva de ani şi nu provin din familii de agricultori.
Benjamin a învăţat despre agricultură la un „centru agricol urban“ din Santa Barbara, iar Mary şi-a dezvoltat gustul pentru produsele biologice în perioada studenţiei la Sacramento.
Ca mulţi alţii din noua generaţie de fermieri, Benjamin Woods este motivat de ceva mai mult decât dorinţa de a cultiva plante. El vede o legătură importantă între producţia de alimente, mediul înconjurător, sănătate şi comunitate.
Noii fermieri nu sunt interesaţi să producă pentru o „naţiune fast-food“.
„Dezvoltarea programelor de sustenabilitate a fost însoţită de scăderea interesului pentru cursurile obişnuite de agricultură care pun accentul pe producţie şi eficienţă“, a spus Parr.
„Aceste modele nu luau în considerare consecinţele asupra mediului şi cele legate de justiţia socială“, adaugă el.
Noii fermieri sunt interesaţi tocmai de aceste consecinţe.
La început, Lundgren a luat un curs de politici de mediu şi a studiat micile ferme.
„Acel proiect m-a ajutat să înţeleg de ce trebuie încurajate micile ferme sustenabile“, spune ea.
Lundgren consideră ca modelul de agricultură dominant astăzi – modelul agrobusiness-ului, al marii ferme industrializate – a „devastat“ cultura, sănătatea şi mediul înconjurător.
De exemplu, criticii acestui model leagă epidemia obezităţii la copiii de produsele lipsite de valoare nutritivă care conţin sirop de porumb, ieftin din cauza subvenţionării grâului de către stat.
„Vreau să fiu parte a soluţiei“, spune Lundgren.
Cei motivaţi să fie parte a soluţiei provin din centrele urbane şi suburbane.
Parr consideră ca este normal să fie aşa din moment ce majoritatea populaţiei Statelor Unite locuieşte la oraş.
Evaluările diferă, dar probabil nu mai mult de 5% din populaţie lucrează în agricultură.
În consecinţă, când Tomich şi Parr au oferit studenţilor un seminar despre agricultură şi mediul înconjurător, au constatat că doar unul singur provenea de la ţară. Multi dintre acei studenţi îşi continuă acum studiile în agricultura sustenabilă.
Poate nu o să devină cu toţii fermieri, a spus Parr, procentajul de fermieri fiind însă atât de mic, „faptul că se mai adaugă câţiva este impresionant, schimbă situaţia“.
„Suntem mulţi“, spune Lundgren. „Slavă Domnului!“
Ori câte ori deschid computerul, mai aflu din ţară o veste care îmi dă fiori. Zilnic, se petrec tragedii născute din cauza iresponsabilităţii clasei politice şi a pasivităţii României capitularde. Iresponsabilitatea a atins un nivel atât de ridicat încât ameninţă supravieţuirea biologică a naţiunii noastre. Dacă nu ne trezim, ceea ce au început comuniştii vor duce la bun sfârşit transnaţionalele producătoare de OMG-uri. Chiar nu ne pasă că România a devenit un El Dorado al plantelor modificate genetic?
Potrivit „Centrului de informare asupra organismelor modificate genetic“ din Cluj, companii ca Monsanto tind să deţină un adevărat monopol asupra cultivării plantelor din ţara noastră. În vreme ce Bulgaria a interzis total OMG-urile, România le „testează“ pe suprafeţe din ce în ce mai mari. Aflăm că aprobările privind introducerea de noi varietăţi se decid de către comisii obscure în cadrul unor „întâlniri cu caracter confidenţial“. Ştiam că României capitularde îi lipseşte conştiinţa, mă întreb dacă nu i-a pierit cumva şi instinctul de conservare.
În vreme ce România este târâtă tot mai mult în mocirla vechiului model economic, în Statele Unite apar mugurii noului sistem. În tăcere, „sub radar“, pe ruinele încă fumegânde ale falitei ordini neoliberale, se naşte o altă lume. Speranţa renaşte în mijlocul deznădejdii.
Un fenomen fascinant se petrece chiar sub ochii mei. În „judeţul“ în care locuiesc, El Dorado county, regiunea de ferme Apple Hill a devenit o pepinieră pentru ţăranii viitorului. Cine sunt aceşti ţărani, cum văd ei viitorul agriculturii veţi afla dintr-un articol apărut ieri în „Sacramento Bee“, ziarul capitalei californiene.
Viitorii fermieri provin din orașe și din zonele suburbane
de Carlos Alcalá
Dezbaterile legate de tineri şi agricultură reveneau în mod obişnuit ori de câte ori se punea întrebarea „Cum să facem să-i ţinem la fermă?“.
S-a considerat că, pentru tinerii adulţi din zonele rurale atracţiile oraşului constituiau un magnet mult mai puternic decât viaţa simplă de la ţară.
Această situaţie, care durează de mult timp, s-a schimbat.
Oraşele şi zonele rezidenţiale suburbane sunt cele care furnizează acum recruţii pentru agricultură, în primul rând pentru micile ferme organice. Tendinţa prinde rădăcini în El Dorado County.
Interesul pentru agricultură al Melindei Lundgren, în vârstă de 29 de ani, datează din anii studenţiei la Northeastern University din Boston.
După o practică la o fermă din zona Bostonului şi în Santa Cruz (California), Lundgren şi partenerul ei David Apple, tot în vârstă de 29 de ani, îşi continuă în prezent ucenicia la Willow Pond Organic Farm din Apple Hill (vezi AICI şi AICI).
„Eu şi David am hotărât că singurul mod de a câştiga experienţă este să lucrezi într-o fermă întregul sezon“, spune Melinda. „N-am vrut să ne grăbim să luăm pământ în arendă.“
Tendinţa de a învăţa mai întâi este cea care pare să separe mişcarea actuală de mişcările anterioare de tip „înapoi la ţară“.
„Impresia mea este că actualul grup de studenţi este mult mai pragmatic şi mai puţin romantic“, declară Tom Tomich, directorul Institutului de sustenabilitate agricolă din cadrul Universităţii California din Davis şi membru al unei familii de agricultori din zona Sacramento.
Acum programele universitare oferă o educaţie practică prealabilă procesului de ruralizare. „În principal, toate programele au fost create în ultimii şase sau şapte ani“, spune Damian Parr, un postdoctorand care lucrează cu Tomich la crearea unui program de licenţă în agricultură sustenabilă şi sisteme de alimentaţie.
Sherrie Zirkle, coproprietara fermei Willow Pond a perceput schimbarea din alt punct de vedere. Pe Lundgren şi Apple i-a ales din o suta de tineri care voiau să fie primiţi în practică la fermă. Numărul mare a lăsat-o „stupefiată“. „Vă garantez că acum cinci ani nu ar fi fost atîţia doritori.“
Benjamin şi Mary Woods, proprietarii firmei Mama Earth din Somerset, iau şi ei tineri în practică la ferma lor de produse biologice înfiinţată acum trei ani. S-au adresat pentru aceasta organizaţiei World-Wide Opportunities on Organic Farms (WWOOF).
Grupul a fost înfiinţat în 2001 în SUA, are 1200 de ferme afiliate care acceptă tineri în practica agricolă; de la 5000 de membri (persoane aflate în practică) în 2008 a ajuns acum la 9000.
Aproape nici unul din membrii lor nu provine din zone rurale, spune Ryan Goldsmith, coordonatorul de programe al WWOOF.
Deşi trendul este vizibil la nivelul universităţilor şi fermelor de produse biologice, pare că s-a desfăşurat sub radarul celor din birourile fermelor tradiţionale şi ale comisarilor pentru agricultură.
Tinerii de la WWOOF veniţi în practică la ferma familiei Woods nu reprezintă singurul aspect prin care acest cuplu ilustrează tendinţa de întoarcere de la oraş în agricultură. Ei înşişi au 20 şi ceva de ani şi nu provin din familii de agricultori.
Benjamin a învăţat despre agricultură la un „centru agricol urban“ din Santa Barbara, iar Mary şi-a dezvoltat gustul pentru produsele biologice în perioada studenţiei la Sacramento.
Ca mulţi alţii din noua generaţie de fermieri, Benjamin Woods este motivat de ceva mai mult decât dorinţa de a cultiva plante. El vede o legătură importantă între producţia de alimente, mediul înconjurător, sănătate şi comunitate.
Noii fermieri nu sunt interesaţi să producă pentru o „naţiune fast-food“.
„Dezvoltarea programelor de sustenabilitate a fost însoţită de scăderea interesului pentru cursurile obişnuite de agricultură care pun accentul pe producţie şi eficienţă“, a spus Parr.
„Aceste modele nu luau în considerare consecinţele asupra mediului şi cele legate de justiţia socială“, adaugă el.
Noii fermieri sunt interesaţi tocmai de aceste consecinţe.
La început, Lundgren a luat un curs de politici de mediu şi a studiat micile ferme.
„Acel proiect m-a ajutat să înţeleg de ce trebuie încurajate micile ferme sustenabile“, spune ea.
Lundgren consideră ca modelul de agricultură dominant astăzi – modelul agrobusiness-ului, al marii ferme industrializate – a „devastat“ cultura, sănătatea şi mediul înconjurător.
De exemplu, criticii acestui model leagă epidemia obezităţii la copiii de produsele lipsite de valoare nutritivă care conţin sirop de porumb, ieftin din cauza subvenţionării grâului de către stat.
„Vreau să fiu parte a soluţiei“, spune Lundgren.
Cei motivaţi să fie parte a soluţiei provin din centrele urbane şi suburbane.
Parr consideră ca este normal să fie aşa din moment ce majoritatea populaţiei Statelor Unite locuieşte la oraş.
Evaluările diferă, dar probabil nu mai mult de 5% din populaţie lucrează în agricultură.
În consecinţă, când Tomich şi Parr au oferit studenţilor un seminar despre agricultură şi mediul înconjurător, au constatat că doar unul singur provenea de la ţară. Multi dintre acei studenţi îşi continuă acum studiile în agricultura sustenabilă.
Poate nu o să devină cu toţii fermieri, a spus Parr, procentajul de fermieri fiind însă atât de mic, „faptul că se mai adaugă câţiva este impresionant, schimbă situaţia“.
„Suntem mulţi“, spune Lundgren. „Slavă Domnului!“
miercuri, 21 aprilie 2010
La taclale cu un editor (7)
Nu mi-a plăcut învăţământul – nu aşa cum l-am cunoscut, între două trenuri şi cu gâgâlici care, de vineri la prânz până luni dimineaţă uitau aproape tot ce făcuserăm în săptămâna trecută. Programa şcolară era inaplicabilă (trebuia să-i învăţ pe copii de clasa a doua forma pasivă a verbelor) iar manualul (dacă bine-mi amintesc, unul singur pentru toţi cei trei ani ai ciclului primar în care se studiau limbile moderne), cu lecţii instructive precum o vizită în uzina unde munceşte tata ca strungar şi alta la o cooperativă agricolă de producţie, după ce-l foloseai, simţeai nevoia să mergi să te speli pe mâini. Eram tânăr, plin de energie, dar pentru sistem, mult mai mult decât formarea şi perfecţionarea profesională conta să convingem părinţii elevilor din ciclul primar de importanţa alegerilor în viaţa democraţiei socialiste şi să-i înduplecăm să pavoazeze sălile de clasă în care urma să se organizeze secţii de votare cu goblenuri, covoare, perdele şi feţe de masă aduse de acasă… Nu-mi puteam reprima impresia că-mi iroseam anii cei mai rodnici, că eram captiv într-o colivie. Iar cei care, din păcate, aveau de suferit de pe urma furiei mele de neputinţă erau sărmanii copii, cu care nu aveam pic de răbdare.
Pentru a citi întreg articolul click AICI.
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Ce înseamnă de fapt „scoaterea religiei din şcoli“?
de Emilia Corbu
Ştiind cum stau lucrurile în lumea de azi, atunci când am auzit trăncăneala lui Cristian Preda din 19 martie 2010 privind scoaterea religiei din şcoli, preluată şi amplificată de o întreagă presă, am stat şi m-am gândit ce a fost în mintea lui. Pentru că este clar că Preda a gândit altceva. La fel cum este clar că de câte ori au dorit să acorde privilegii homosexualilor, să introducă educaţia sexuală în şcoală, să vină cu tot felul de aberaţii, s-a găsit mereu cineva să arunce înainte cu „scoaterea religiei din şcoli“. Aşa încât, în 20 de ani, de când e vânturată periodic pe piaţă, a devenit limpede că toată povestea e o strategie de îndreptare a atenţiei creştinilor ortodocşi spre acest subiect şi de timorare a ierarhiei BOR.
Pentru a citi articolul click AICI.
Ştiind cum stau lucrurile în lumea de azi, atunci când am auzit trăncăneala lui Cristian Preda din 19 martie 2010 privind scoaterea religiei din şcoli, preluată şi amplificată de o întreagă presă, am stat şi m-am gândit ce a fost în mintea lui. Pentru că este clar că Preda a gândit altceva. La fel cum este clar că de câte ori au dorit să acorde privilegii homosexualilor, să introducă educaţia sexuală în şcoală, să vină cu tot felul de aberaţii, s-a găsit mereu cineva să arunce înainte cu „scoaterea religiei din şcoli“. Aşa încât, în 20 de ani, de când e vânturată periodic pe piaţă, a devenit limpede că toată povestea e o strategie de îndreptare a atenţiei creştinilor ortodocşi spre acest subiect şi de timorare a ierarhiei BOR.
Pentru a citi articolul click AICI.
vineri, 16 aprilie 2010
MISTERELE CUVINTELOR. E lung pământul – ba e lat...
de Alexandru Ciolan
Adjectivul global cu sensul "total" (a se vedea, de pildă, venit global), singurul consemnat în dicţionarele româneşti, a venit din franceză odată cu detaşamentele de neologisme latino-romanice care au pus umărul la ceea ce s-a numit occidentalizarea limbii noastre.
Sub influenţa englezei, francezul global a mai căpătat între timp şi sensul "mondial", pe care l-a preluat şi româna (a se vedea, de pildă, controversata încălzire globală).
Pentru restul articolului din „Ziarul de duminică“ click AICI.
Adjectivul global cu sensul "total" (a se vedea, de pildă, venit global), singurul consemnat în dicţionarele româneşti, a venit din franceză odată cu detaşamentele de neologisme latino-romanice care au pus umărul la ceea ce s-a numit occidentalizarea limbii noastre.
Sub influenţa englezei, francezul global a mai căpătat între timp şi sensul "mondial", pe care l-a preluat şi româna (a se vedea, de pildă, controversata încălzire globală).
Pentru restul articolului din „Ziarul de duminică“ click AICI.
joi, 15 aprilie 2010
O caricatură de acum 90 de ani, dureros de actuală...
Blogul distinsei doamne Emilia Corbu ne oferă parfum de epocă: o caricatură din 1922.
Pentru a vedea explicaţia şi caricatura click AICI.
Pentru a vedea explicaţia şi caricatura click AICI.
miercuri, 14 aprilie 2010
La taclale cu un editor (6)
Anul pe care l-am petrecut ca profesor navetist pe ruta Bucureşti-Alexandria ar trebui să-l adaug la cele şaisprezece luni de chin ale armatei.
Principala mea îndeletnicire între septembrie 1977 şi iulie 1978 a fost naveta, restul vieţii şi al preocupărilor furişându-se prin intervalul dintre două trenuri. Făceam de fapt două navete: una zilnică, la Alexandria, şi una săptămânală (sau aproape săptămânală) în Dobrogea, la soţie şi la copil. Bucureştiul era punct de tranzit. Ajunsesem să urăsc gările şi trenurile, România gregară, soioasă, forfotitoare, inutil şi gălăgios grăbită, lipsită de respect pentru tihna celui de alături.
Pentru a citi întreg articolul pe ziuaonline click AICI.
marți, 13 aprilie 2010
„Parodii originale“
de Alin Voicu
Atâta vreme cât economia politică nu înţelege esenţa sistemelor economice şi diferenţele dintre ele este imposibilă luarea unor decizii corecte. Prin decizii corecte se înţeleg cele care sporesc bunăstarea, nu numai produsul naţional. Bunăstarea nu echivalează exclusiv cu salariul, averea, proprietatea, ci mai degrabă ca un nivel de trai demn şi echitabil la toate nivelele societăţii.
În acest context, sistemul capitalist şi sistemul economic agrar sunt diferite. Puţini economişti şi-au pus această problemă; viziunea capitalistă asupra lumii subsumând, aşa cum era de aşteptat3, agricultura aceloraşi legi ca şi cele aplicate capitalului/industriei. Dar nu este deloc evident că instituţiile şi legile capitalismului s-ar aplica economiei agrare. Astfel privind lucrurile, agrobusiness-ul, industrializarea agriculturii, comasarea pământului şi proletarizarea ţăranului sunt acte „contra naturii” sistemului economic agrar. De fapt, ideea că pământul trebuie concentrat în mâinile câtorva firme pentru că „aşa e mai eficient“ a fost infirmată în asemenea măsură încât Marx însuşi, care ţinea cu tărie ca ideea concentrării de capital din capitalism/industrie să se aplice şi în mediul rural, s-a dat bătut4 şi s-a apucat, prea târziu, să înveţe limba rusă pentru a-l înţelege pe крестьянин-ul rus5.
Conflictul oraş/industrie-sat/agricultură este real. Atât de real încât uneori duce la genocid, ca în Ucraina sub Stalin6. Faptul că orăşenii vor pâine cât mai ieftină posibil este în directă opoziţie cu interesul economic al ţăranului. Conflictul poate fi aplanat ca în SUA, de exemplu, prin subvenţii masive ale statului către ţărani/fermieri7, dar nu este eliminat. (În această schemă, orăşeanul pare a obţine pâinea ieftină dorită, ţăranul ia un preţ bun pe grâul lui, iar diferenţa este acoperită „de la buget“ – deci din impozitele şi taxele tuturor, orăşeni şi ţărani.) Acest procedeu poate însă contrazice esenţa însăşi a globalismului, după cum arată războiul bumbacului de săptămâna aceasta dintre SUA şi Brazilia8. Faimoasa mână invizibilă devine... invizibilă atunci când piaţa de mărfuri este măsluită deoarece costurile de producţie nu sunt încorporate în totalitate ci sunt reduse prin subvenţii. Conflictul poate fi şi amplificat, însă, iar ţăranul, supus „dictaturii proletariatului“, ca în comunism9. În orice caz, economia agrară cere un tratament economic diferit. Conceptele şi ideile altor sisteme (de exemplu: capitalist, feudal) pot fi înglobate numai dacă, după o analiză a lor de novo au sens în acest sistem.
Se impune, prin urmare, în contextul României, o reaşezare a politicii agrare pe baze diferite, non-capitaliste, în acord cu natura, esenţa instituţională şi economică a procesului de producţie agrar. Se cere scoaterea ochelarilor de cal de tip capitalist pentru a observa peisajul economic agrar în întregul său10. Dificultatea majoră rezidă poate în acceptarea ideii înseşi că procesul agrar este diferit de cel industrial/capitalist. În mediul (post)modern, va fi de asemenea greu de înţeles faptul că economiştii nu au construit o teorie a acestui sistem economic non-capitalist datorită greutăţilor aproape insurmontabile legate de faptul ca el le este în general străin din punct de vedere cultural. În cel mai bun caz, economiştii îşi păstrează locuinţa de vară de la ţară pentru o doză anuala de plictis, vorba lui Topârceanu – dar nu trăiesc şi nu observă economia agrară ca atare, ei trăind, fiind educaţi şi muncind la oraş. Aceste dificultăţi sunt însă mai uşor depăşite în România, unde satul şi ţăranul încă mai convieţuiesc, unde capitalismul a venit prin contaminare culturală şi nu în mod natural11, unde activităţile sunt încă în armonie cu lumea şi unde omul încă mai poate munci ca să trăiască şi nu invers.
Modul de viaţă agrar, al ţăranului care se foloseşte de natură şi nu se sminteşte gândind că o stăpâneşte, este propice omului independent economic şi politic. Atâta vreme cât are ce mânca şi cu ce se îmbrăca, ispitele oraşului pot fi apreciate corect şi tratate cum se cuvine. Atâta vreme cât nu se lasă mânat de „progres“, „eficienţă“, economii de scară (care, în ciuda opiniilor „specialiştilor“ de la televizor, au prea puţin de-a face cu domeniul agricol) şi bani, îşi va păstra detaşarea şi dreapta judecată. Aceasta se va propaga prin munca şi activitatea lui până la urechile şi minţile, sclipitoare, de altfel, ale economiştilor politici care, poate, vor renunţa să mai măsoare cuadratura cercului12 agricol cu rigla şi compasul productivităţii marginale. Iar dacă judecata dreaptă devine strâmbă, continuitatea, conectivitatea şi domeniul relativ închis inerente însăşi noţiunii de sat îl vor îndrepta prin normele culturale şi de comportament specifice lui. Acolo, randamentul nu are nevoie să fie surprins în bilanţuri şi baze de date contabile pentru a fi evaluat13 – sistemul se poate corecta singur.
Va continua să înţeleagă, la fel ca strămoşii săi, că pe ţarina sa creşte porumb, nu avere. Poate că va face, dacă vrea Dumnezeu, şi avere, dar o va face în termenii lui, prin felul în care va hotărî cât să păstreze pentru sine şi cui să vândă surplusul, hotărâri ale unui om liber atât în sens filozofic-politic cât şi contabilicesc. Nepotul său de la oraş are de-a face cu aceeaşi ţintă a vieţii – dependent fiind însă de o economie legată de bani, efortul lui va fi mai mare şi mai complicat, dar nu imposibil. Cu toate acestea, între timp, el şi toţi „nepoţii“ de la oraş îşi pot oricând permite o roşie, o caisă, sau un pahar de vin „curat, de la ţară“.
Note:
1Din Parodii originale, parodie după neologizantul Al. Depărăţeanu.
2„Din momentul în care ţăranul se apucă să ţină evidenţe financiare, a luat-o cu siguranţă pe drumul spre faliment“, Andrew Nelson Lytle, „The Hind Tit“, in Twelve Southerners, I’ll Take my Stand: The South and the Agrarian Tradition, Louisiana State University Press: Baton Rouge, 1977, 201-245.
3Americanii au o vorbă, „To him who has a hammer, everything else will look like a nail“, în care surprind tendinţa de a aplica ceea ce ştii în domenii despre care nu ştii mai nimic. Cam ca beţivul care îşi caută noaptea cheile pierdute sub felinarul de pe stradă nu pentru că acolo le-a pierduz ci pentru că „acolo e mai multă lumină“.
4Thornstein Veblen a considerat această critică a legii concentrării din Marxism ca fiind „the sorest experience of Marxist doctrine“ (cea mai usturătoare experienţă a doctrinei marxiste), in The Place of Science in Modern Civilization, New York, 1919, p. 450 ff, citat în N. Georgescu-Roegen, „Economic Theory and Agrarian Economics“, Oxford Economics Papers, 1960, 12 (1): 1-40, p. 6. Aşa cum se ştie, Marx avea un dispreţ suprem pentru ţărani, denunţănd „idioţenia vieţii rurale“ încă din primele paragrafe din capitolul întâi al „Manifestului communist“.
5Oarecum hiperbolic, Marx spune că „the whole economic history of society is summed up in the movement of this antithesis [i.e., the division between the city and the countryside]“, Capitalul, I, xvi. 4, citat în N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 9.
6N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 38, nota 1: „By destroying the peasant holdings altogether and replacing them by book-keeping operated kolkhozi, Stalinism certainly made a losing deal with the basic welfare principle. A truly co-operative from of production on units of optimum size with product ownership and tithe paid in kind to the government would be by far the best welfare solution. Titoism seems to have realized the Stalinist error when it renounced collectivization“ (subl. autorului). Iată deci un economist din şcoala clasică („standard“, cum o numeşte el) care descoperă „ştiinţific“ cooperaţiile ca element benefic pentru sat şi societate în general. Este de remarcat că Georgescu-Roegen era foarte în temă, el fiind autorul articolului „Inventarul agricol“ din Enciclopedia României, vol. iii, 1939-1943. A mai contribuit şi la articolele „Comerţul exterior al României“, „Preţurile în România“, „Costul vieţii în România“ şi „Veniturile individuale în România“.
7Subvenţiile SUA către fermieri în cadrul măsurilor de „farm income stabilization“ s-au ridicat la 13,4 miliarde de dolari în 2006, 11 miliarde (82%) fiind dedicate susţinerii preţurilor produselor finale (cereale etc.) cu preţuri mici şi ajungând la 7,5 miliarde în 2009, când preţurile au crescut (wikipedia). Odată stabilite, subvenţiile sunt apropape imposibil de abolit, în special pentru că nu micul fermier, ci marile corporaţii agroindustriale sunt principalii beneficiari şi lobbyişti. Efortul din aprilie trecut al lui Obama de a reduce subvenţiile nu a dus nicăieri (http://www.nytimes.com/2009/04/04/us/politics/04farm.html).
8„World Tariff Wars“, in The Wall Street Journal, 9 aprilie 2010, http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703734504575125702428510076.html?KEYWORDS=World+Tariff+Wars.
9Discuţia de aici este bazată pe N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 5-7.
10Lytle, op. cit., p. 241-242: „Thanks to applied science, the factory can concentrate stupendous power in one place and fabricate its commodities serially; that is, a hundred yards of cloth can be reproduced exactly as a previous hundred yards, or a hundred Ford cars with the same uniform strokes, but the product of the farm cannot be so reproduced. There can be but approximate, and very general, organization to agriculture. Certain seasons require certain kinds of work: there is a breaking season, a planting season, a cultivating season, a laying-by time, and a marketing time. This very loose organization is determined by nature, not by man, and points to the fundamental difference between the factory and the soil. When the farmer doubles his crop, he doubles his seed, his fertilizer, his work, his anxiety . . . all his costs, while the industrial product reduces in inverse ratio its costs and labor as it multiplies. Industrialism is multiplication. Agrarianism is addition and subtraction. The one by attempting to reach infinity must become self-destructive; the other by fixing arbitrarily its limits upon nature will stand. An agrarian stepping across his limits will be lost“.
11N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 35.
12Vezi, de exemplu, http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/48-scurta-istorie-descoperiri-stiintifice/309-cum-functioneaza-cuadratura-cercului.html.
13N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 35: „In the continuity and closedness of the fillage, these problems are easily solved by the emergence of cultural patterns in which loafing is one of the worst sins. There, efficiency does not need book-keeping in order to be recognized“.
„Locuinţa mea de vară
E la ţară...
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor.“
George Topârceanu, Viaţa la ţară1
„[A]s soon as a farmer begins to keep books, he’ll go broke
shore as hell.“
Andrew Lytle, The Hind Tit2
Atâta vreme cât economia politică nu înţelege esenţa sistemelor economice şi diferenţele dintre ele este imposibilă luarea unor decizii corecte. Prin decizii corecte se înţeleg cele care sporesc bunăstarea, nu numai produsul naţional. Bunăstarea nu echivalează exclusiv cu salariul, averea, proprietatea, ci mai degrabă ca un nivel de trai demn şi echitabil la toate nivelele societăţii.
În acest context, sistemul capitalist şi sistemul economic agrar sunt diferite. Puţini economişti şi-au pus această problemă; viziunea capitalistă asupra lumii subsumând, aşa cum era de aşteptat3, agricultura aceloraşi legi ca şi cele aplicate capitalului/industriei. Dar nu este deloc evident că instituţiile şi legile capitalismului s-ar aplica economiei agrare. Astfel privind lucrurile, agrobusiness-ul, industrializarea agriculturii, comasarea pământului şi proletarizarea ţăranului sunt acte „contra naturii” sistemului economic agrar. De fapt, ideea că pământul trebuie concentrat în mâinile câtorva firme pentru că „aşa e mai eficient“ a fost infirmată în asemenea măsură încât Marx însuşi, care ţinea cu tărie ca ideea concentrării de capital din capitalism/industrie să se aplice şi în mediul rural, s-a dat bătut4 şi s-a apucat, prea târziu, să înveţe limba rusă pentru a-l înţelege pe крестьянин-ul rus5.
Conflictul oraş/industrie-sat/agricultură este real. Atât de real încât uneori duce la genocid, ca în Ucraina sub Stalin6. Faptul că orăşenii vor pâine cât mai ieftină posibil este în directă opoziţie cu interesul economic al ţăranului. Conflictul poate fi aplanat ca în SUA, de exemplu, prin subvenţii masive ale statului către ţărani/fermieri7, dar nu este eliminat. (În această schemă, orăşeanul pare a obţine pâinea ieftină dorită, ţăranul ia un preţ bun pe grâul lui, iar diferenţa este acoperită „de la buget“ – deci din impozitele şi taxele tuturor, orăşeni şi ţărani.) Acest procedeu poate însă contrazice esenţa însăşi a globalismului, după cum arată războiul bumbacului de săptămâna aceasta dintre SUA şi Brazilia8. Faimoasa mână invizibilă devine... invizibilă atunci când piaţa de mărfuri este măsluită deoarece costurile de producţie nu sunt încorporate în totalitate ci sunt reduse prin subvenţii. Conflictul poate fi şi amplificat, însă, iar ţăranul, supus „dictaturii proletariatului“, ca în comunism9. În orice caz, economia agrară cere un tratament economic diferit. Conceptele şi ideile altor sisteme (de exemplu: capitalist, feudal) pot fi înglobate numai dacă, după o analiză a lor de novo au sens în acest sistem.
Se impune, prin urmare, în contextul României, o reaşezare a politicii agrare pe baze diferite, non-capitaliste, în acord cu natura, esenţa instituţională şi economică a procesului de producţie agrar. Se cere scoaterea ochelarilor de cal de tip capitalist pentru a observa peisajul economic agrar în întregul său10. Dificultatea majoră rezidă poate în acceptarea ideii înseşi că procesul agrar este diferit de cel industrial/capitalist. În mediul (post)modern, va fi de asemenea greu de înţeles faptul că economiştii nu au construit o teorie a acestui sistem economic non-capitalist datorită greutăţilor aproape insurmontabile legate de faptul ca el le este în general străin din punct de vedere cultural. În cel mai bun caz, economiştii îşi păstrează locuinţa de vară de la ţară pentru o doză anuala de plictis, vorba lui Topârceanu – dar nu trăiesc şi nu observă economia agrară ca atare, ei trăind, fiind educaţi şi muncind la oraş. Aceste dificultăţi sunt însă mai uşor depăşite în România, unde satul şi ţăranul încă mai convieţuiesc, unde capitalismul a venit prin contaminare culturală şi nu în mod natural11, unde activităţile sunt încă în armonie cu lumea şi unde omul încă mai poate munci ca să trăiască şi nu invers.
Modul de viaţă agrar, al ţăranului care se foloseşte de natură şi nu se sminteşte gândind că o stăpâneşte, este propice omului independent economic şi politic. Atâta vreme cât are ce mânca şi cu ce se îmbrăca, ispitele oraşului pot fi apreciate corect şi tratate cum se cuvine. Atâta vreme cât nu se lasă mânat de „progres“, „eficienţă“, economii de scară (care, în ciuda opiniilor „specialiştilor“ de la televizor, au prea puţin de-a face cu domeniul agricol) şi bani, îşi va păstra detaşarea şi dreapta judecată. Aceasta se va propaga prin munca şi activitatea lui până la urechile şi minţile, sclipitoare, de altfel, ale economiştilor politici care, poate, vor renunţa să mai măsoare cuadratura cercului12 agricol cu rigla şi compasul productivităţii marginale. Iar dacă judecata dreaptă devine strâmbă, continuitatea, conectivitatea şi domeniul relativ închis inerente însăşi noţiunii de sat îl vor îndrepta prin normele culturale şi de comportament specifice lui. Acolo, randamentul nu are nevoie să fie surprins în bilanţuri şi baze de date contabile pentru a fi evaluat13 – sistemul se poate corecta singur.
Va continua să înţeleagă, la fel ca strămoşii săi, că pe ţarina sa creşte porumb, nu avere. Poate că va face, dacă vrea Dumnezeu, şi avere, dar o va face în termenii lui, prin felul în care va hotărî cât să păstreze pentru sine şi cui să vândă surplusul, hotărâri ale unui om liber atât în sens filozofic-politic cât şi contabilicesc. Nepotul său de la oraş are de-a face cu aceeaşi ţintă a vieţii – dependent fiind însă de o economie legată de bani, efortul lui va fi mai mare şi mai complicat, dar nu imposibil. Cu toate acestea, între timp, el şi toţi „nepoţii“ de la oraş îşi pot oricând permite o roşie, o caisă, sau un pahar de vin „curat, de la ţară“.
Note:
1Din Parodii originale, parodie după neologizantul Al. Depărăţeanu.
2„Din momentul în care ţăranul se apucă să ţină evidenţe financiare, a luat-o cu siguranţă pe drumul spre faliment“, Andrew Nelson Lytle, „The Hind Tit“, in Twelve Southerners, I’ll Take my Stand: The South and the Agrarian Tradition, Louisiana State University Press: Baton Rouge, 1977, 201-245.
3Americanii au o vorbă, „To him who has a hammer, everything else will look like a nail“, în care surprind tendinţa de a aplica ceea ce ştii în domenii despre care nu ştii mai nimic. Cam ca beţivul care îşi caută noaptea cheile pierdute sub felinarul de pe stradă nu pentru că acolo le-a pierduz ci pentru că „acolo e mai multă lumină“.
4Thornstein Veblen a considerat această critică a legii concentrării din Marxism ca fiind „the sorest experience of Marxist doctrine“ (cea mai usturătoare experienţă a doctrinei marxiste), in The Place of Science in Modern Civilization, New York, 1919, p. 450 ff, citat în N. Georgescu-Roegen, „Economic Theory and Agrarian Economics“, Oxford Economics Papers, 1960, 12 (1): 1-40, p. 6. Aşa cum se ştie, Marx avea un dispreţ suprem pentru ţărani, denunţănd „idioţenia vieţii rurale“ încă din primele paragrafe din capitolul întâi al „Manifestului communist“.
5Oarecum hiperbolic, Marx spune că „the whole economic history of society is summed up in the movement of this antithesis [i.e., the division between the city and the countryside]“, Capitalul, I, xvi. 4, citat în N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 9.
6N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 38, nota 1: „By destroying the peasant holdings altogether and replacing them by book-keeping operated kolkhozi, Stalinism certainly made a losing deal with the basic welfare principle. A truly co-operative from of production on units of optimum size with product ownership and tithe paid in kind to the government would be by far the best welfare solution. Titoism seems to have realized the Stalinist error when it renounced collectivization“ (subl. autorului). Iată deci un economist din şcoala clasică („standard“, cum o numeşte el) care descoperă „ştiinţific“ cooperaţiile ca element benefic pentru sat şi societate în general. Este de remarcat că Georgescu-Roegen era foarte în temă, el fiind autorul articolului „Inventarul agricol“ din Enciclopedia României, vol. iii, 1939-1943. A mai contribuit şi la articolele „Comerţul exterior al României“, „Preţurile în România“, „Costul vieţii în România“ şi „Veniturile individuale în România“.
7Subvenţiile SUA către fermieri în cadrul măsurilor de „farm income stabilization“ s-au ridicat la 13,4 miliarde de dolari în 2006, 11 miliarde (82%) fiind dedicate susţinerii preţurilor produselor finale (cereale etc.) cu preţuri mici şi ajungând la 7,5 miliarde în 2009, când preţurile au crescut (wikipedia). Odată stabilite, subvenţiile sunt apropape imposibil de abolit, în special pentru că nu micul fermier, ci marile corporaţii agroindustriale sunt principalii beneficiari şi lobbyişti. Efortul din aprilie trecut al lui Obama de a reduce subvenţiile nu a dus nicăieri (http://www.nytimes.com/2009/04/04/us/politics/04farm.html).
8„World Tariff Wars“, in The Wall Street Journal, 9 aprilie 2010, http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703734504575125702428510076.html?KEYWORDS=World+Tariff+Wars.
9Discuţia de aici este bazată pe N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 5-7.
10Lytle, op. cit., p. 241-242: „Thanks to applied science, the factory can concentrate stupendous power in one place and fabricate its commodities serially; that is, a hundred yards of cloth can be reproduced exactly as a previous hundred yards, or a hundred Ford cars with the same uniform strokes, but the product of the farm cannot be so reproduced. There can be but approximate, and very general, organization to agriculture. Certain seasons require certain kinds of work: there is a breaking season, a planting season, a cultivating season, a laying-by time, and a marketing time. This very loose organization is determined by nature, not by man, and points to the fundamental difference between the factory and the soil. When the farmer doubles his crop, he doubles his seed, his fertilizer, his work, his anxiety . . . all his costs, while the industrial product reduces in inverse ratio its costs and labor as it multiplies. Industrialism is multiplication. Agrarianism is addition and subtraction. The one by attempting to reach infinity must become self-destructive; the other by fixing arbitrarily its limits upon nature will stand. An agrarian stepping across his limits will be lost“.
11N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 35.
12Vezi, de exemplu, http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/48-scurta-istorie-descoperiri-stiintifice/309-cum-functioneaza-cuadratura-cercului.html.
13N. Georgescu-Roegen, op. cit., p. 35: „In the continuity and closedness of the fillage, these problems are easily solved by the emergence of cultural patterns in which loafing is one of the worst sins. There, efficiency does not need book-keeping in order to be recognized“.
luni, 12 aprilie 2010
Dan Puric şi duhul democraţiei
de Ovidiu Hurduzeu
Dan Puric a dat naştere unuia dintre cele mai neînţelese fenomene culturale ale Tranziţiei. Ciracii aşa-zisei „elite“ au încercat din răsputeri să-l înghesuie în patul procustian al unor „isme“: naţionalism, ortodoxism, legionarism, vedetism. Nici un „ism“ nu a putut să explice popularitatea sa „across the board“, fascinaţia exercitată de Dan Puric asupra unor oameni care aparent au prea puţin în comun unul cu altul. Publicul cu dare de mână de la Ateneu, cel care l-a aplaudat furtunos în timpul conferinţelor sale despre „omul frumos“ sau despre umor este diferit de audienţa formată din creştini ortodocşi, ascultându-l cuminţi cum istoriseşte despre martirii neamului. Dan Puric nu atrage prin constanţa discursului, ci prin constanţa atitudinii şi a unui mod radical diferit de a „pune problema“.
Pentru a citi articolul pe ziuaonline click AICI.
Dan Puric a dat naştere unuia dintre cele mai neînţelese fenomene culturale ale Tranziţiei. Ciracii aşa-zisei „elite“ au încercat din răsputeri să-l înghesuie în patul procustian al unor „isme“: naţionalism, ortodoxism, legionarism, vedetism. Nici un „ism“ nu a putut să explice popularitatea sa „across the board“, fascinaţia exercitată de Dan Puric asupra unor oameni care aparent au prea puţin în comun unul cu altul. Publicul cu dare de mână de la Ateneu, cel care l-a aplaudat furtunos în timpul conferinţelor sale despre „omul frumos“ sau despre umor este diferit de audienţa formată din creştini ortodocşi, ascultându-l cuminţi cum istoriseşte despre martirii neamului. Dan Puric nu atrage prin constanţa discursului, ci prin constanţa atitudinii şi a unui mod radical diferit de a „pune problema“.
Pentru a citi articolul pe ziuaonline click AICI.
vineri, 9 aprilie 2010
MISTERELE CUVINTELOR. Geografie, istorie şi politică oglindite lingvistic
de Alexandru Ciolan
Când citim un titlu precum „Vietnamizare sau somalizare?“ (Dil. 13 X 06) în capul unui articol referitor, de fapt, la irakizare trebuie să avem, pentru a pricepe despre ce e vorba, sumare cunoştinţe de geografie, istorie şi politică internaţională. Adevărate vedete, frecvent folosite în vremea când au fost create, asemenea cuvinte nu şi-au găsit locul în dicţionare tocmai pentru că în clipele lor de glorie nu era nevoie să fie explicate. Şi mai este un motiv: lexicografii sunt în general reticenţi în consemnarea noutăţilor, aşteaptă ca noii veniţi în limbă să confirme prin frecvenţă şi persistenţă. Or, în cazul cuvintelor precum cele de mai sus, aplicabile hic et nunc, frecvenţa scade dramatic atunci când ies din actualitate, coborând în masa vocabularului, spre periferia acesteia. Ar trebui sau nu să le consemneze dicţionarele? În ce ne priveşte, vom răspunde că trebuie, fie şi numai pentru a le oferi explicaţia de înţeles celor care nu au fost contemporani cu epoca lor de maximă răspândire, când nimeni nu avea nevoie de un dicţionar ca să i le explice.
Pentru a citi întreg articolul click AICI.
Când citim un titlu precum „Vietnamizare sau somalizare?“ (Dil. 13 X 06) în capul unui articol referitor, de fapt, la irakizare trebuie să avem, pentru a pricepe despre ce e vorba, sumare cunoştinţe de geografie, istorie şi politică internaţională. Adevărate vedete, frecvent folosite în vremea când au fost create, asemenea cuvinte nu şi-au găsit locul în dicţionare tocmai pentru că în clipele lor de glorie nu era nevoie să fie explicate. Şi mai este un motiv: lexicografii sunt în general reticenţi în consemnarea noutăţilor, aşteaptă ca noii veniţi în limbă să confirme prin frecvenţă şi persistenţă. Or, în cazul cuvintelor precum cele de mai sus, aplicabile hic et nunc, frecvenţa scade dramatic atunci când ies din actualitate, coborând în masa vocabularului, spre periferia acesteia. Ar trebui sau nu să le consemneze dicţionarele? În ce ne priveşte, vom răspunde că trebuie, fie şi numai pentru a le oferi explicaţia de înţeles celor care nu au fost contemporani cu epoca lor de maximă răspândire, când nimeni nu avea nevoie de un dicţionar ca să i le explice.
Pentru a citi întreg articolul click AICI.
Mentalitatea blocatarului cu vedere spre lanul de porumb
de Alexandru Ciolan
Gândirea domnului Bogdan C. Enache, atât cât o putem desprinde din pseudorecenzia „Neoagrarianismul în haine de import“ găzduită de „Timpul“ nr. 3 / 2010, se mişcă între limite (in)voluntar precizate: primul paragraf menţionează jalonul „Reconstrucţia dreptei“, înfipt în anul 2009 în solul doctrinar al patriei de Valeriu Stoica şi Dragoş-Paul Aligică (hip, hip, hura!), iar ultimul paragraf înşiră evenimentele „tumultoase” (sic!) desfăşurate sub semnul unui anonim apel la clarificare doctrinară şi reconstrucţia dreptei pe care ne jenăm a le cita, pentru că nu reprezintă dreapta autentică, ci o fojgăială de prădători şi oportunişti mâncători de stârvuri.
Privind, prin termopan, de la înălţimea ultimului etaj al ultimului bloc al urbei civilizat(or)-liberale, cu vedere – din (ne)fericire! – spre lanurile de păpuşoi care ţin deja de o altă Românie, domnul Bogdan C. Enache tresare la amintirea unor pericole de care crede că maeştrii şi stăpânii minţii sale au salvat cetatea (agrarianismul, naţionalismul, xenofobia, fascismul, nazismul, legionarismul, franchismul, cooperatismul, distributismul, paseismul, ţărănismul), dar şi a unor idoli falşi (Hilaire Belloc şi… G.K. Chesterson (sic!), Proudhon, Mircea Vulcănescu, Virgil Madgearu, Constantin Stere, Mihail Manoilescu) de care păream a fi scăpat atât în urbea liberală cât şi pe ogoarele agriculturii industriale. Toate ar fi bune şi frumoase, numai că (ne)fericitul Bogdan C. Enache nu pricepe că priveşte spre lanurile de păpuşoi de la ultimul cat al ultimului bloc al urbei ridicate în epoca industrială (capitalistă, comunistă). Lumea pe care o apără şi reprezintă se termină acolo. Iar din restul lumii domnia sa nu vede decât un lan de păpuşoi.
Că se lasă purtat de reverie sau că vrea să le facă pe plac arhitecţilor şefi ai urbei care se termină brusc în faţa lanului de păpuşoi, că este lovit de orbire sau că nu vrea să vadă – acestea sunt probleme ale domnului Bogdan C. Enache. Problema noastră (ca editor, sunt solidar cu autorii mei) este că ne prezintă în „recenzia” mai sus menţionată altfel decât suntem – fie pentru că nu a citit cărţile (şi atunci de ce ţine să scrie despre ele…?), fie pentru că vrea să le prezinte deformat (şi atunci trebuie să-l tragem de urechi), fie pentru că nu pricepe ce citeşte (şi atunci e liber să scrie, dar nu pricepem de ce e publicat…).
Câteva precizări şi observaţii punctuale:
1. „Conservatorismul liberal“ nu putea deveni „majoritar în sânul dreptei liberale“ şi nici nu putea atinge „maxima strălucire în epoca Thatcher-Reagan“ – pentru clarificarea conceptelor îi stăm la dispoziţie domnului Bogdan C. Enache, dar numai dacă şi după ce a citit şi recitit cele două volume şi, în plus, „Mişcarea conservatoare“ a lui Paul Gottfried, nenumită în recenzie.
2. „Perenialist“ şi „comunitarian“ nefiind cuvinte ale limbii române, am fi curioşi să aflăm dacă domnul Bogdan C. Enache gândeşte în româneşte sau în globish (în acest din urmă caz i-am putea acorda circumstanţe atenuante pentru neînţelegerea şi prezentarea trunchiată şi deformată până la caricatură a ideilor expuse în cele două cărţi).
3. Paul Gottfried nu promoveză „conservatorismul comunitarian“. Dacă domnul Bogdan C. Enache are dovezi contrare, extrase din textele profesorului american, să ni le prezinte.
4. Prenumele domnului Blond, noul ideolog al Partidului Conservator britanic, se scrie cu dublu L – deci PhiLLip. Dacă nu a observat atâta lucru, cum să mai cerem de la domnul Bogdan C. Enache subtilitate şi atenţie în mânuirea conceptelor…
5. Vrem să ni se explice sau să ni se gloseze fraza: „Mişcările de extremă dreaptă vor prelua multe idei creştin-agrariene şi vor formula pe baza acestora o versiune non-marxistă de totalitarism şi de socialism integral, în care proprietatea privată este totuşi menţinută cu titlu nominal“. Mărturisim că ne depăşeşte.
6. „Individualismul şi societatea industrială apărută odată cu acesta“ nu ar trebui, cumva, citit vice-versa?
7. „Vizunea (sic!) cooperatistă sau distributistă“ articulată de Belloc şi ChesterTon (nu Chesterson!) s-ar remarca prin „paseism“. Din muţenia în care am fost aruncaţi nu mai avem putere decât să întrebăm dacă domnul Bogdan C. Enache ştie ce a spus şi, dacă da, să ne explice şi nouă…
8. Distributismul propune, chipurile, o societate de „ferme familiale autosuficiente“. Aşteptăm dovada concretă, cu număr de pagină, care îndrituieşte o asemenea enormitate punând-o pe seama celor două cărţi.
9. Aşteptăm să ni se demonstreze „paseismul cooperatismului“. (Administraţia de la Washington tocmai a creat o autoritate care să se ocupe de problemele răsuflatului cooperativism…).
10. Aşteptăm să ni se demonstreze afirmaţia conform căreia „Conservatorismul propus de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon are la bază versiunea cooperatistă de agrarianism“.
11. Şi că este „agrementat cu câteva tuşe legionare“ – dacă tot sunt (slavă Domnului!) „câteva“, să ne fie indicate cu număr de pagină.
12. Şi că paleoconservatorismul lui Paul Gottfried este „o reformulare, la rîndul său, a agrarianismului sudist apărut în SUA în anii 1930 ca o exaltare a identităţii pierdute de această regiune după Războiul Civil“.
13. Ce a vrut să spună domnul Bogdan C. Enache atunci când a afirmat, fără să explice şi fără să probeze, că titlul „A Treia Forţă: Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“ este „înşelător“?
14. Aşteptăm dovezi în sprijinul sentinţei că John Médaille şi Allan C. Carlson sunt agrarieni.
15. Şi că succesul Mondragón este „presupus“ şi că ar fi o cooperativă „ideală“ (deci ireală, ceva de genul autostrăzilor româneşti).
16. Să ne indice, cu număr de pagină, referinţele „exotice” ale conservatorismului din cele două volume.
17. Şi pentru că pare de-a dreptul obsedat de legionarism (vezi 11, supra), îl mai invităm o dată pe domnul Bogdan C. Enache să probeze că în cele două volume se propune o viziune tributară (fie şi parţial) „legionarismului interbelic“.
Domnul Bogdan C. Enache nu a citit volumele pe care i s-a ordonat sau s-a oferit să le mânjească acuzându-le de legionarism, fascism, paseism etc. etc. Pentru ceea ce a făcut în această „recenzie“ va căpăta, probabil, o tresă în plus pe epoletul de luptător pe frontul dreptei liberale. Va avea, însă, tăria să se privească în oglindă pentru a se admira după ce va fi fost înaintat în grad?
Dumnezeu să-l ierte, că (nu) ştie ce spune!
Gândirea domnului Bogdan C. Enache, atât cât o putem desprinde din pseudorecenzia „Neoagrarianismul în haine de import“ găzduită de „Timpul“ nr. 3 / 2010, se mişcă între limite (in)voluntar precizate: primul paragraf menţionează jalonul „Reconstrucţia dreptei“, înfipt în anul 2009 în solul doctrinar al patriei de Valeriu Stoica şi Dragoş-Paul Aligică (hip, hip, hura!), iar ultimul paragraf înşiră evenimentele „tumultoase” (sic!) desfăşurate sub semnul unui anonim apel la clarificare doctrinară şi reconstrucţia dreptei pe care ne jenăm a le cita, pentru că nu reprezintă dreapta autentică, ci o fojgăială de prădători şi oportunişti mâncători de stârvuri.
Privind, prin termopan, de la înălţimea ultimului etaj al ultimului bloc al urbei civilizat(or)-liberale, cu vedere – din (ne)fericire! – spre lanurile de păpuşoi care ţin deja de o altă Românie, domnul Bogdan C. Enache tresare la amintirea unor pericole de care crede că maeştrii şi stăpânii minţii sale au salvat cetatea (agrarianismul, naţionalismul, xenofobia, fascismul, nazismul, legionarismul, franchismul, cooperatismul, distributismul, paseismul, ţărănismul), dar şi a unor idoli falşi (Hilaire Belloc şi… G.K. Chesterson (sic!), Proudhon, Mircea Vulcănescu, Virgil Madgearu, Constantin Stere, Mihail Manoilescu) de care păream a fi scăpat atât în urbea liberală cât şi pe ogoarele agriculturii industriale. Toate ar fi bune şi frumoase, numai că (ne)fericitul Bogdan C. Enache nu pricepe că priveşte spre lanurile de păpuşoi de la ultimul cat al ultimului bloc al urbei ridicate în epoca industrială (capitalistă, comunistă). Lumea pe care o apără şi reprezintă se termină acolo. Iar din restul lumii domnia sa nu vede decât un lan de păpuşoi.
Că se lasă purtat de reverie sau că vrea să le facă pe plac arhitecţilor şefi ai urbei care se termină brusc în faţa lanului de păpuşoi, că este lovit de orbire sau că nu vrea să vadă – acestea sunt probleme ale domnului Bogdan C. Enache. Problema noastră (ca editor, sunt solidar cu autorii mei) este că ne prezintă în „recenzia” mai sus menţionată altfel decât suntem – fie pentru că nu a citit cărţile (şi atunci de ce ţine să scrie despre ele…?), fie pentru că vrea să le prezinte deformat (şi atunci trebuie să-l tragem de urechi), fie pentru că nu pricepe ce citeşte (şi atunci e liber să scrie, dar nu pricepem de ce e publicat…).
Câteva precizări şi observaţii punctuale:
1. „Conservatorismul liberal“ nu putea deveni „majoritar în sânul dreptei liberale“ şi nici nu putea atinge „maxima strălucire în epoca Thatcher-Reagan“ – pentru clarificarea conceptelor îi stăm la dispoziţie domnului Bogdan C. Enache, dar numai dacă şi după ce a citit şi recitit cele două volume şi, în plus, „Mişcarea conservatoare“ a lui Paul Gottfried, nenumită în recenzie.
2. „Perenialist“ şi „comunitarian“ nefiind cuvinte ale limbii române, am fi curioşi să aflăm dacă domnul Bogdan C. Enache gândeşte în româneşte sau în globish (în acest din urmă caz i-am putea acorda circumstanţe atenuante pentru neînţelegerea şi prezentarea trunchiată şi deformată până la caricatură a ideilor expuse în cele două cărţi).
3. Paul Gottfried nu promoveză „conservatorismul comunitarian“. Dacă domnul Bogdan C. Enache are dovezi contrare, extrase din textele profesorului american, să ni le prezinte.
4. Prenumele domnului Blond, noul ideolog al Partidului Conservator britanic, se scrie cu dublu L – deci PhiLLip. Dacă nu a observat atâta lucru, cum să mai cerem de la domnul Bogdan C. Enache subtilitate şi atenţie în mânuirea conceptelor…
5. Vrem să ni se explice sau să ni se gloseze fraza: „Mişcările de extremă dreaptă vor prelua multe idei creştin-agrariene şi vor formula pe baza acestora o versiune non-marxistă de totalitarism şi de socialism integral, în care proprietatea privată este totuşi menţinută cu titlu nominal“. Mărturisim că ne depăşeşte.
6. „Individualismul şi societatea industrială apărută odată cu acesta“ nu ar trebui, cumva, citit vice-versa?
7. „Vizunea (sic!) cooperatistă sau distributistă“ articulată de Belloc şi ChesterTon (nu Chesterson!) s-ar remarca prin „paseism“. Din muţenia în care am fost aruncaţi nu mai avem putere decât să întrebăm dacă domnul Bogdan C. Enache ştie ce a spus şi, dacă da, să ne explice şi nouă…
8. Distributismul propune, chipurile, o societate de „ferme familiale autosuficiente“. Aşteptăm dovada concretă, cu număr de pagină, care îndrituieşte o asemenea enormitate punând-o pe seama celor două cărţi.
9. Aşteptăm să ni se demonstreze „paseismul cooperatismului“. (Administraţia de la Washington tocmai a creat o autoritate care să se ocupe de problemele răsuflatului cooperativism…).
10. Aşteptăm să ni se demonstreze afirmaţia conform căreia „Conservatorismul propus de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon are la bază versiunea cooperatistă de agrarianism“.
11. Şi că este „agrementat cu câteva tuşe legionare“ – dacă tot sunt (slavă Domnului!) „câteva“, să ne fie indicate cu număr de pagină.
12. Şi că paleoconservatorismul lui Paul Gottfried este „o reformulare, la rîndul său, a agrarianismului sudist apărut în SUA în anii 1930 ca o exaltare a identităţii pierdute de această regiune după Războiul Civil“.
13. Ce a vrut să spună domnul Bogdan C. Enache atunci când a afirmat, fără să explice şi fără să probeze, că titlul „A Treia Forţă: Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“ este „înşelător“?
14. Aşteptăm dovezi în sprijinul sentinţei că John Médaille şi Allan C. Carlson sunt agrarieni.
15. Şi că succesul Mondragón este „presupus“ şi că ar fi o cooperativă „ideală“ (deci ireală, ceva de genul autostrăzilor româneşti).
16. Să ne indice, cu număr de pagină, referinţele „exotice” ale conservatorismului din cele două volume.
17. Şi pentru că pare de-a dreptul obsedat de legionarism (vezi 11, supra), îl mai invităm o dată pe domnul Bogdan C. Enache să probeze că în cele două volume se propune o viziune tributară (fie şi parţial) „legionarismului interbelic“.
Domnul Bogdan C. Enache nu a citit volumele pe care i s-a ordonat sau s-a oferit să le mânjească acuzându-le de legionarism, fascism, paseism etc. etc. Pentru ceea ce a făcut în această „recenzie“ va căpăta, probabil, o tresă în plus pe epoletul de luptător pe frontul dreptei liberale. Va avea, însă, tăria să se privească în oglindă pentru a se admira după ce va fi fost înaintat în grad?
Dumnezeu să-l ierte, că (nu) ştie ce spune!
joi, 8 aprilie 2010
Neointelighenţia zootehnică liberală
În numărul 3 / 2010 (martie), publicaţia ieşeană „Timpul“ consacră trei sferturi din pagina 7 unui material, semnat de Bogdan C. Enache, tânăr politolog apreciat de Vladimir Tismăneanu, dedicat volumelor „A Treia Forţă: România profundă" şi „A Treia Forţă: Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“.
Reproducem deocamdată materialul, rezervându-ne deliciul comentariului pentru o postare separată. Acum citiţi, de bucurat o să vă bucuraţi mai târziu.
Recitiri
Neoagrarianismul în haine de import
De Bogdan C. Enache
Dacă Valeriu Stoica şi Dragoş-Paul Aligică (Reconstrucţia Dreptei, Humanitas, Bucureşti, 2009) propun o dreaptă românească coagulată în jurul conservatorismului liberal care, începînd cu anii 1960-1970, a devenit majoritar în sînul dreptei americane, atingînd maxima strălucire în epoca Thatcher-Reagan, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon (A Treia Forţă: România profundă, Logos, Bucureşti, 2008) schiţează, tot pe baza unor surse de inspiraţie anglo-saxone, o viziune conservatoare perenialistă, comunitariană şi tradiţionalist-agrariană, care reface – după o jumătate de secol în care ameninţarea comunistă a forţat conservatorismul să coabiteze cu liberalismul – legătura cu tradiţia conservatoare europeană, antiliberală şi corporatistă, care a inspirat şi dreapta românească interbelică.
Ca şi stînga din anii 1990 (Tony Blair, Gerhard Schröder, dar şi Bill Clinton), acest conservatorism comunitarian promovat în prezent de Paul Gottfried în SUA sau de Philip Blond în Marea Britanie se descrie ca o „a treia cale“ între liberalism şi socialism, dar rădăcinile sale coboară mult mai adînc în timp. El a apărut la sfîrşitul secolului XIX, cînd conservatorismul aristocratic şi elitist este succedat de un conservatorism agrarian, popular şi populist, iar în multe cazuri naţionalist şi xenofob. În geneza şi evoluţia acestui nou conservatorism european, un rol important l-a avut enciclica Rerum Novarum (1891) a papei Leon al XIII-lea şi enciclicele ulterioare care compun doctrina socială a Bisericii Catolice.
Acestea au dat naştere, în epocă, mişcării creştin-socialiste, o versiune „de dreapta“ a socialismului, careia îi va succede, cu unele reamenajă ri după al Doilea Război Mondial, mişcarea creştin-democrată, o versiune „de dreapta“ a social-democraţiei. Deşi grosul conservatorismului agrarian european a fost caracterizat de o anumită moderaţie funciară, în perioada interbelică acest curent va exercita o influenţă deosebită asupra aşa-numitelor mişcări de extremă-dreaptă (fascism, nazism, legionarism, franchism etc) şi, în multe ţari, a sfîrşit chiar prin a se dizolva în acestea. Mişcările de extremă dreaptă vor prelua multe idei creştin-agrariene şi vor formula pe baza acestora o versiune non-marxistă de totalitarism şi de socialism integral, în care proprietatea privată este totuşi menţinută cu titlu nominal.
La baza conservatorismului agrarian şi a doctrinei sociale a Bisericii catolice stă o critică a liberalismului şi a capitalismului, care înlocuieşte schema marxistă de gîndire şi ateismul materialist asociat acesteia, cu o concepţie moral-teologică asupra problemelor economice şi sociale. Aceasta condamnă individualismul şi societatea industrială apărută odată cu acesta, absenţa solidarităţii între corpurile sociale şi egoismul, exploatarea muncitorilor şi a tăranilor de către capitalişti rapace, şi mai ales de către sistemul financiar-bancar, fînîna tuturor păcatelor. Deşi au mai multe asemănări decît deosebiri, în cadrul agrarianismului pot fi distinse două doctrine economice şi sociale care au făcut carieră în perioada interbelică: cooperatismul şi corporatismul.
Vizunea cooperatistă sau distributistă asupra societăţii a fost articulată de Hilaire Belloc şi de G.K. Chesterson şi se remarcă prin paseism. În concordanţă cu doctrina socială catolică, cooperatismul se prezintă ca o alternativă atît la capitalism, considerat inechitabil şi imoral, cît şi la socialism, considerat autocratic şi invaziv, şi propune – ca şi Proudhon cu o jumătate de secol mai înainte – o redistribuire a proprietăţii în rîndul populaţiei, cu scopul de a crea o societate de mici întreprinderi şi ferme familiale autosuficiente, o societate necoruptă de „mercantilismul“ societăţii industriale. Acest tip de agrarianism a fost reprezentat în România interbelică de Mircea Vulcănescu, dar mai ales de ţărănismul lui Virgil Madgearu şi de poporanismul lui Constantin Stere, cu rezerva că sursa principală de inspiraţia a acestora au fost socialiştii nonmarxişti, în special ruşi, şi nu creştin-socialiştii, ceea ce nu face decît să arate încă o dată cît de înşelătoare pot fi etichetele politice de stînga şi de dreapta. Corporatismul este de asemenea proclamat ca o alternativă atît la liberalism cît şi la socialism, şi a reprezentat în epocă teoria economică oficială a fascismului, după cum reiese din eseul semnat de Benito Mussolini, Doctrina fascismului (1932). Dar, spre deosebire de paseismul cooperatismului, acesta nu se declară cîtuşi de puţin sceptic vizavi de statul modern ca atare, ci îşi propune să transforme statul în mijlocul prin care „anarhia pieţei“ este abolită, reunind proprietarii de companii în asociaţii patronale şi muncitorii în asociaţii sindicatele şi constituind pe baza acestora un sistem modern de bresele sau corporaţii medievale controlate şi reglementate de stat, cu scopul de a dirija şi planifica întreaga activitate economică. În România interbelică, teoreticianul şi promotorul corporatismului era Mihail Manoilescu, un mare admirator şi emul al lui Mussolini, ale cărui cărţi despre corporatism au beneficiat de o circulaţie internaţională şi au constituit o sursă de inspiraţie pentru regimul fascizant „Estado Novo“ din Brazilia.
Conservatorismul propus de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon are la bază versiunea cooperatistă de agrarianism. Acesta, deşi este agrementat cu cîteva tuşe legionare, nu îşi ia însă ca sursă de inspiraţie agrarianismul românesc interbelic, ci se revendică de la distributismul lui Hilaire de Belloc şi de la paleoconservatismului lui Paul Gottfried (o reformulare, la rîndul său, a agrarianismului sudist apărut în SUA în anii 1930 ca o exaltare a identităţ ii pierdute de această regiune după Războiul Civil). „A treia forţă“ sau „România profundă“ asupra căreia se opresc cei doi este tocmai lumea rurală autohtonă. Aceasta ar constitui un depozit ancestral de înţelepciune practică, ignorat de elitele post-comuniste, care nu a fost corupt nici de comunism şi nici de capitalismul financiar-bancar internaţional, şi care trebuie resuscitat în momentul de faţă. În opinia lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, lumea rurală este singura îndreptăţită să reprezinte dreapta pe scena politică românească actuală, iar conservatorismul agrarian este adevărata doctrină politică a dreptei.
Viziunea economică a acestui nou conservatorism agrarian este schiţată într-un volum editat de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, intitulat în mod înşelător A Treia Forţă: Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Logos, Bucureşti, 2009), şi care conţine mai multe articole, interviuri şi traduceri semnate, printre alţii, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, de conservatori agrarieni americani (John Médaille, Allan C. Carlson, James Matthew Wilson), de neoproudhonieni (Kevin Carson), de filozofi catolici (Thomas Storck) sau de distribuţionişti (Hilaire Belloc). Cartea debutează cu o demonstraţie a relevanţei distribuţionismului în contextul creat de criza economică declanşată în 2008, care este prezentat ca o alternativă atît la capitalismul laissez-faire cît şi la keynesismul care l-a succedat; include un proiect de reformă economică distribuţionistă în Marea Britanie şi se încheie cu un apel patetic la „economia dăruirii“, care este contrapusă economiei ştiinţifice inumane. Într-o analiză sumară, „eşecul“ capitalismului laissez-faire este echivalat pe baza unor locuri comune cu eşecul keynesismului, iar printr-un sofism sau joc de cuvinte, capitalismul este opus pieţei libere, pentru ca, în final, să fie condamnat fără drept de apel vinovatul suprem al tuturor relelor – sistemul financiar-bancar global, nu din cauza unor disfuncţionalităţi reparabile ale sale sau induse acestuia de cadrul de reglementare ori de regimul monetar, ci pur şi simplu datorită existenţei sale ca atare! Astfel, concluzia nu întîrzie să se impună aproape de la sine: abandonarea diviziunii internaţionale a muncii, a comerţului global şi a economiilor de scară la nivel global, în favoarea producţiei cooperatiste locale şi cvasi-autarhice, ilustrată prin presupusul succes al unei cooperative distributiste ideale dintr-un oraş basc...
Conservatorismul agrarian al lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, cu referinţele sale exotice, promisiunile deşarte şi trecutul său funest, reprezintă o contribuţie notabilă – chiar dacă nedorită – la apelul de clarificare doctrinară şi reconstrucţie a dreptei sub semnul căruia au stat evenimentele tumultoase de pe scena politică românească din ultimii 6 ani (victoria alianţei D.A., ruptura dintre cele două partide, transformarea PD în PDL şi conflictul dintre acesta din urmă şi PNL).
Deşi sper că nu se va lăsa convins de viziunea politică agrariană, cititorul român are acum în lucrările celor doi autori o primă reformulare a sensibilităţii etnic-tradiţionaliste care a marcat profund România precomunistă, o reformulare care nu mai este în întregime tributară legionarismului interbelic şi care este racordată la evoluţii similare din spaţiul occidental contemporan.
Pentru acces la pdf click AICI.
Reproducem deocamdată materialul, rezervându-ne deliciul comentariului pentru o postare separată. Acum citiţi, de bucurat o să vă bucuraţi mai târziu.
Recitiri
Neoagrarianismul în haine de import
De Bogdan C. Enache
Dacă Valeriu Stoica şi Dragoş-Paul Aligică (Reconstrucţia Dreptei, Humanitas, Bucureşti, 2009) propun o dreaptă românească coagulată în jurul conservatorismului liberal care, începînd cu anii 1960-1970, a devenit majoritar în sînul dreptei americane, atingînd maxima strălucire în epoca Thatcher-Reagan, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon (A Treia Forţă: România profundă, Logos, Bucureşti, 2008) schiţează, tot pe baza unor surse de inspiraţie anglo-saxone, o viziune conservatoare perenialistă, comunitariană şi tradiţionalist-agrariană, care reface – după o jumătate de secol în care ameninţarea comunistă a forţat conservatorismul să coabiteze cu liberalismul – legătura cu tradiţia conservatoare europeană, antiliberală şi corporatistă, care a inspirat şi dreapta românească interbelică.
Ca şi stînga din anii 1990 (Tony Blair, Gerhard Schröder, dar şi Bill Clinton), acest conservatorism comunitarian promovat în prezent de Paul Gottfried în SUA sau de Philip Blond în Marea Britanie se descrie ca o „a treia cale“ între liberalism şi socialism, dar rădăcinile sale coboară mult mai adînc în timp. El a apărut la sfîrşitul secolului XIX, cînd conservatorismul aristocratic şi elitist este succedat de un conservatorism agrarian, popular şi populist, iar în multe cazuri naţionalist şi xenofob. În geneza şi evoluţia acestui nou conservatorism european, un rol important l-a avut enciclica Rerum Novarum (1891) a papei Leon al XIII-lea şi enciclicele ulterioare care compun doctrina socială a Bisericii Catolice.
Acestea au dat naştere, în epocă, mişcării creştin-socialiste, o versiune „de dreapta“ a socialismului, careia îi va succede, cu unele reamenajă ri după al Doilea Război Mondial, mişcarea creştin-democrată, o versiune „de dreapta“ a social-democraţiei. Deşi grosul conservatorismului agrarian european a fost caracterizat de o anumită moderaţie funciară, în perioada interbelică acest curent va exercita o influenţă deosebită asupra aşa-numitelor mişcări de extremă-dreaptă (fascism, nazism, legionarism, franchism etc) şi, în multe ţari, a sfîrşit chiar prin a se dizolva în acestea. Mişcările de extremă dreaptă vor prelua multe idei creştin-agrariene şi vor formula pe baza acestora o versiune non-marxistă de totalitarism şi de socialism integral, în care proprietatea privată este totuşi menţinută cu titlu nominal.
La baza conservatorismului agrarian şi a doctrinei sociale a Bisericii catolice stă o critică a liberalismului şi a capitalismului, care înlocuieşte schema marxistă de gîndire şi ateismul materialist asociat acesteia, cu o concepţie moral-teologică asupra problemelor economice şi sociale. Aceasta condamnă individualismul şi societatea industrială apărută odată cu acesta, absenţa solidarităţii între corpurile sociale şi egoismul, exploatarea muncitorilor şi a tăranilor de către capitalişti rapace, şi mai ales de către sistemul financiar-bancar, fînîna tuturor păcatelor. Deşi au mai multe asemănări decît deosebiri, în cadrul agrarianismului pot fi distinse două doctrine economice şi sociale care au făcut carieră în perioada interbelică: cooperatismul şi corporatismul.
Vizunea cooperatistă sau distributistă asupra societăţii a fost articulată de Hilaire Belloc şi de G.K. Chesterson şi se remarcă prin paseism. În concordanţă cu doctrina socială catolică, cooperatismul se prezintă ca o alternativă atît la capitalism, considerat inechitabil şi imoral, cît şi la socialism, considerat autocratic şi invaziv, şi propune – ca şi Proudhon cu o jumătate de secol mai înainte – o redistribuire a proprietăţii în rîndul populaţiei, cu scopul de a crea o societate de mici întreprinderi şi ferme familiale autosuficiente, o societate necoruptă de „mercantilismul“ societăţii industriale. Acest tip de agrarianism a fost reprezentat în România interbelică de Mircea Vulcănescu, dar mai ales de ţărănismul lui Virgil Madgearu şi de poporanismul lui Constantin Stere, cu rezerva că sursa principală de inspiraţia a acestora au fost socialiştii nonmarxişti, în special ruşi, şi nu creştin-socialiştii, ceea ce nu face decît să arate încă o dată cît de înşelătoare pot fi etichetele politice de stînga şi de dreapta. Corporatismul este de asemenea proclamat ca o alternativă atît la liberalism cît şi la socialism, şi a reprezentat în epocă teoria economică oficială a fascismului, după cum reiese din eseul semnat de Benito Mussolini, Doctrina fascismului (1932). Dar, spre deosebire de paseismul cooperatismului, acesta nu se declară cîtuşi de puţin sceptic vizavi de statul modern ca atare, ci îşi propune să transforme statul în mijlocul prin care „anarhia pieţei“ este abolită, reunind proprietarii de companii în asociaţii patronale şi muncitorii în asociaţii sindicatele şi constituind pe baza acestora un sistem modern de bresele sau corporaţii medievale controlate şi reglementate de stat, cu scopul de a dirija şi planifica întreaga activitate economică. În România interbelică, teoreticianul şi promotorul corporatismului era Mihail Manoilescu, un mare admirator şi emul al lui Mussolini, ale cărui cărţi despre corporatism au beneficiat de o circulaţie internaţională şi au constituit o sursă de inspiraţie pentru regimul fascizant „Estado Novo“ din Brazilia.
Conservatorismul propus de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon are la bază versiunea cooperatistă de agrarianism. Acesta, deşi este agrementat cu cîteva tuşe legionare, nu îşi ia însă ca sursă de inspiraţie agrarianismul românesc interbelic, ci se revendică de la distributismul lui Hilaire de Belloc şi de la paleoconservatismului lui Paul Gottfried (o reformulare, la rîndul său, a agrarianismului sudist apărut în SUA în anii 1930 ca o exaltare a identităţ ii pierdute de această regiune după Războiul Civil). „A treia forţă“ sau „România profundă“ asupra căreia se opresc cei doi este tocmai lumea rurală autohtonă. Aceasta ar constitui un depozit ancestral de înţelepciune practică, ignorat de elitele post-comuniste, care nu a fost corupt nici de comunism şi nici de capitalismul financiar-bancar internaţional, şi care trebuie resuscitat în momentul de faţă. În opinia lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, lumea rurală este singura îndreptăţită să reprezinte dreapta pe scena politică românească actuală, iar conservatorismul agrarian este adevărata doctrină politică a dreptei.
Viziunea economică a acestui nou conservatorism agrarian este schiţată într-un volum editat de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, intitulat în mod înşelător A Treia Forţă: Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Logos, Bucureşti, 2009), şi care conţine mai multe articole, interviuri şi traduceri semnate, printre alţii, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, de conservatori agrarieni americani (John Médaille, Allan C. Carlson, James Matthew Wilson), de neoproudhonieni (Kevin Carson), de filozofi catolici (Thomas Storck) sau de distribuţionişti (Hilaire Belloc). Cartea debutează cu o demonstraţie a relevanţei distribuţionismului în contextul creat de criza economică declanşată în 2008, care este prezentat ca o alternativă atît la capitalismul laissez-faire cît şi la keynesismul care l-a succedat; include un proiect de reformă economică distribuţionistă în Marea Britanie şi se încheie cu un apel patetic la „economia dăruirii“, care este contrapusă economiei ştiinţifice inumane. Într-o analiză sumară, „eşecul“ capitalismului laissez-faire este echivalat pe baza unor locuri comune cu eşecul keynesismului, iar printr-un sofism sau joc de cuvinte, capitalismul este opus pieţei libere, pentru ca, în final, să fie condamnat fără drept de apel vinovatul suprem al tuturor relelor – sistemul financiar-bancar global, nu din cauza unor disfuncţionalităţi reparabile ale sale sau induse acestuia de cadrul de reglementare ori de regimul monetar, ci pur şi simplu datorită existenţei sale ca atare! Astfel, concluzia nu întîrzie să se impună aproape de la sine: abandonarea diviziunii internaţionale a muncii, a comerţului global şi a economiilor de scară la nivel global, în favoarea producţiei cooperatiste locale şi cvasi-autarhice, ilustrată prin presupusul succes al unei cooperative distributiste ideale dintr-un oraş basc...
Conservatorismul agrarian al lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, cu referinţele sale exotice, promisiunile deşarte şi trecutul său funest, reprezintă o contribuţie notabilă – chiar dacă nedorită – la apelul de clarificare doctrinară şi reconstrucţie a dreptei sub semnul căruia au stat evenimentele tumultoase de pe scena politică românească din ultimii 6 ani (victoria alianţei D.A., ruptura dintre cele două partide, transformarea PD în PDL şi conflictul dintre acesta din urmă şi PNL).
Deşi sper că nu se va lăsa convins de viziunea politică agrariană, cititorul român are acum în lucrările celor doi autori o primă reformulare a sensibilităţii etnic-tradiţionaliste care a marcat profund România precomunistă, o reformulare care nu mai este în întregime tributară legionarismului interbelic şi care este racordată la evoluţii similare din spaţiul occidental contemporan.
Pentru acces la pdf click AICI.
marți, 6 aprilie 2010
La taclale cu un editor (5)
Eram singurul profesor de spaniolă din oraş, refuzasem să-mi completez norma cu ore de educaţie fizică, muzică sau desen tocmai ca să-mi păstrez independenţa şi demnitatea, atât cât era posibil pe atunci. Primeam trei sferturi din salariul de stagiar în primul an, 850 de lei în loc de 1200, iar naveta mă costa 800 (abonamentul nu costa mult, dar suplimentele de accelerat erau ruinătoare). Munceam ca să-mi plătesc drumul la muncă şi înapoi… Şi nici nu mai puteam adormi uşor fără ţăcănitul roţilor de tren. Şi ajunsesem să-i urăsc pe vilegiaturiştii pentru care mersul cu trenul, o dată pe an, era o aventură în sine, celebrată prin exclamaţii, vânzoleală, discuţii stridente şi agitaţie inutilă – nu ne lăsau să dormim pe noi, navetiştii, care ne trezeam în fiecare zi la patru şi jumătate.
Pentru a citi articolul click AICI.
Realitatea modificată genetic şi restaurarea ei
de Gheorghe Fedorovici
Din punct de vedere teologic, modificarea genetică a realităţii s-a produs prin păcatul strămoşesc. Neascultarea omului faţă de Dumnezeu a atras neascultarea creaţiei faţă de om. Creaţia întreagă a intrat într-o stare de răzvrătire lăuntrică care culmina în moarte, consecinţa ultimă a păcatului. Dar Fiul lui Dumnezeu făcut om a smuls din neascultare firea omenească, pironind-o în ascultarea Sa de Fiu. Astfel, Crucea este unealta eliberării firii noastre; în firea omenească a lui Iisus Hristos ne aflăm firea noastră firească. Restaurarea realităţii deformate de păcat este posibilă doar prin lepădarea păcatului.
Pentru a citi eseul click AICI.
Din punct de vedere teologic, modificarea genetică a realităţii s-a produs prin păcatul strămoşesc. Neascultarea omului faţă de Dumnezeu a atras neascultarea creaţiei faţă de om. Creaţia întreagă a intrat într-o stare de răzvrătire lăuntrică care culmina în moarte, consecinţa ultimă a păcatului. Dar Fiul lui Dumnezeu făcut om a smuls din neascultare firea omenească, pironind-o în ascultarea Sa de Fiu. Astfel, Crucea este unealta eliberării firii noastre; în firea omenească a lui Iisus Hristos ne aflăm firea noastră firească. Restaurarea realităţii deformate de păcat este posibilă doar prin lepădarea păcatului.
Pentru a citi eseul click AICI.
sâmbătă, 3 aprilie 2010
Urare de Paşte
Ne-a plăcut atât de mult urarea fratelui Ioan Enache de la „Credinţa ortodoxă“ încât o transmitem mai departe, ca pe Lumina Sfântă:
Hristos a înviat!
Oricâte urgii şi năpaste vor fi, Hristos a înviat şi noi odată cu El. Să nu-L răstignim pe Hristos în inimile noastre, să nu-i lăsăm pe alţii să-L răstignească în noi, să-l mărturisim veşnic viu şi Dumnezeu adevărat. Hristos a înviat şi toată făptura tresaltă în Lumină! Învierea lui Hritos e binecuvântarea cea mai înaltă a neamului românesc.
Adevărat a înviat!
Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze
de Dolores Benezic
Am zis să încercăm să salvăm rasa asta ţurcană brează, specifică zonei şi aşa ne-am apucat. Iniţial am fost şapte tineri până în 40 de ani, noi aşa ne considerăm, tineri, şi acuma am ajuns cu asociaţia la 170 de membri. Nu mă asteptam să fie aşa un succes”, povesteşte începuturile Pavel Iovăneasa, preşedintele Asociaţiei Oierilor de Munte Retezatul Haţeg.
Pentru a citi articolul click AICI.
Am zis să încercăm să salvăm rasa asta ţurcană brează, specifică zonei şi aşa ne-am apucat. Iniţial am fost şapte tineri până în 40 de ani, noi aşa ne considerăm, tineri, şi acuma am ajuns cu asociaţia la 170 de membri. Nu mă asteptam să fie aşa un succes”, povesteşte începuturile Pavel Iovăneasa, preşedintele Asociaţiei Oierilor de Munte Retezatul Haţeg.
Pentru a citi articolul click AICI.
Sfânta Lumină de la Ierusalim
de Pr. Petroniu Tănase, Schitul Prodromu (Muntele Athos)
Una dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a arătării Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt în noaptea de Înviere, adică a acelei lumini neaprinse de mână omenească. Asupra acestui lucru există numeroase mărturii, sute şi sute de credincioşi fiind prezenţi în momentul când, în noaptea Învierii lui Hristos, luminează pe pământ pentru câteva clipe un foc nematerial, o lumină care poate fi ţinută în mână fără a te arde.
Procesiunea este măreaţă. Patriarhul cu tot sinodul, arhimandriţii, stareţii mănăstirilor din Palestina, monahi şi fraţi, toată Frăţia Sfântului Mormânt, la care se adaugă şi pelerinii clerici, stau înşiruiţi pe două rânduri într-o ordine desăvârşită. Apoi merg de la altarul Bisericii Învierii spre Sfântul Mormânt, în sunete de clopot şi toacă, împletite cu glasurile neîntrecute ale slujitorilor. Întreg văzduhul este numai sunet şi cântare. Procesiunea se face fără lumânări şi în toată biserica nu se află nici o candelă sau lumânare aprinsă.
Să ne închipuim această măreaţă privelişte. De jur împrejurul Sfântului Mormânt, lumea de pe lume, ca la un mare spectacol, înghesuită peste tot şi la toate nivelele unde se poate sta, până sus la uriaşa cupolă de deasupra. Toţi ţin în mâini buchetele de lumânări, câte treizeci şi trei, după numărul anilor pământeşti ai Mântuitorului, şi, cu privirile aţintite spre Sfântul Mormânt, sunt într-o încordată aşteptare. Procesiunea slujitorilor înconjură de trei ori Sfântul Mormânt şi cele două capete ale şirului se ajung înfăşurându-l ca o uriaşă panglică vie.
Privindu-i, gândul se duce la hora cosmică a aştrilor şi a atomilor, în rotirea lor neobosită. Ceea ce simbolizează aceia, aici se petrece aievea: Dumnezeu este centrul existenţei, toată făptura se roteşte în jurul lui Hristos, prin Care toate viază şi se mişcă. Parcă deja a început măreţul ospăţ de nuntă al Mirelui Hristos precum zice Biserica: „Mire Hristoase, Care eşti mai frumos decât toţi fii oamenilor, Care ne-ai chemat la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii tale“. Chipurile luminoase ale slujitorilor, tineri şi cu trăsături îngereşti, preînchipuiesc mulţimea tinerilor în haine albe din jurul tronului Mielului, din Apocalipsă, iar cântarea lor este bărbătească şi plină de frumuseţe.
Mormântul Domnului este pecetluit de cu seară: „Lumina era în intuneric, dar întunericul nu a cuprins-o“. După a treia înconjurare se despecetluieşte uşa. Patriarhul intră înlăuntru, adună cu mâinile vata de pe lespedea Sfântului Mormânt (care era dinainte aşezată acolo), şi care se aprinde acum cu o lumină fosforescentă, care nu arde şi iese cu ea afară la mulţime... Un strigăt de uimire cutremură toată biserica şi ropotele de aplauze ale unei nestăvilite bucurii umplu văzduhul. Minunea s-a mai petrecut o dată. Toată lumea se înghesuie să-şi aprindă buchetul de lumânări de la Sfânta Lumină şi în câteva clipe întreaga biserică este o mare de foc. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul“.
Paştile este sărbătoarea luminii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăţiei celei veşnice. Aşa cum pe Tabor Domnul şi-a arătat o clipă ucenicilor slava Sa, tot aşa şi acum, la Sfântul Mormânt prin Sfânta Lumină, Hristos Cel înviat străluceşte o rază a slavei Sale peste cei adunaţi la ospăţul cel de taină al Învierii Sale.
Dar totul durează doar câteva clipe; e o icoană, o arvună numai şi încă nu e bucuria cea deplină. De aceea, în noaptea Învierii Biserica o va spune cu dorire: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase...! Dăruieste-ni-le însă mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!“
Încetul cu încetul, entuziasmul se potoleşte, lumea e fericită că încă o dată s-a învrednicit să primească Sfânta Lumină. La altarul Bisericii Învierii începe citirea celor cincisprezece paremii şi se continuă Sfânta Liturghie a Sâmbetei celei Mari, la care am avut marea fericire să slujesc şi eu, nevrednicul, ca smerit pelerin la Sfintele Locuri din Ţara Sfântă. Dar, în jurul Sfântului Mormânt, până târziu se vor împleti cu dangătul clopotelor ecourile bucuriei pascale ale mulţimilor de credincioşi de toate confesiunile care s-au adunat la dumnezeiescul ospăţ.
Una dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a arătării Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt în noaptea de Înviere, adică a acelei lumini neaprinse de mână omenească. Asupra acestui lucru există numeroase mărturii, sute şi sute de credincioşi fiind prezenţi în momentul când, în noaptea Învierii lui Hristos, luminează pe pământ pentru câteva clipe un foc nematerial, o lumină care poate fi ţinută în mână fără a te arde.
Procesiunea este măreaţă. Patriarhul cu tot sinodul, arhimandriţii, stareţii mănăstirilor din Palestina, monahi şi fraţi, toată Frăţia Sfântului Mormânt, la care se adaugă şi pelerinii clerici, stau înşiruiţi pe două rânduri într-o ordine desăvârşită. Apoi merg de la altarul Bisericii Învierii spre Sfântul Mormânt, în sunete de clopot şi toacă, împletite cu glasurile neîntrecute ale slujitorilor. Întreg văzduhul este numai sunet şi cântare. Procesiunea se face fără lumânări şi în toată biserica nu se află nici o candelă sau lumânare aprinsă.
Să ne închipuim această măreaţă privelişte. De jur împrejurul Sfântului Mormânt, lumea de pe lume, ca la un mare spectacol, înghesuită peste tot şi la toate nivelele unde se poate sta, până sus la uriaşa cupolă de deasupra. Toţi ţin în mâini buchetele de lumânări, câte treizeci şi trei, după numărul anilor pământeşti ai Mântuitorului, şi, cu privirile aţintite spre Sfântul Mormânt, sunt într-o încordată aşteptare. Procesiunea slujitorilor înconjură de trei ori Sfântul Mormânt şi cele două capete ale şirului se ajung înfăşurându-l ca o uriaşă panglică vie.
Privindu-i, gândul se duce la hora cosmică a aştrilor şi a atomilor, în rotirea lor neobosită. Ceea ce simbolizează aceia, aici se petrece aievea: Dumnezeu este centrul existenţei, toată făptura se roteşte în jurul lui Hristos, prin Care toate viază şi se mişcă. Parcă deja a început măreţul ospăţ de nuntă al Mirelui Hristos precum zice Biserica: „Mire Hristoase, Care eşti mai frumos decât toţi fii oamenilor, Care ne-ai chemat la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii tale“. Chipurile luminoase ale slujitorilor, tineri şi cu trăsături îngereşti, preînchipuiesc mulţimea tinerilor în haine albe din jurul tronului Mielului, din Apocalipsă, iar cântarea lor este bărbătească şi plină de frumuseţe.
Mormântul Domnului este pecetluit de cu seară: „Lumina era în intuneric, dar întunericul nu a cuprins-o“. După a treia înconjurare se despecetluieşte uşa. Patriarhul intră înlăuntru, adună cu mâinile vata de pe lespedea Sfântului Mormânt (care era dinainte aşezată acolo), şi care se aprinde acum cu o lumină fosforescentă, care nu arde şi iese cu ea afară la mulţime... Un strigăt de uimire cutremură toată biserica şi ropotele de aplauze ale unei nestăvilite bucurii umplu văzduhul. Minunea s-a mai petrecut o dată. Toată lumea se înghesuie să-şi aprindă buchetul de lumânări de la Sfânta Lumină şi în câteva clipe întreaga biserică este o mare de foc. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul“.
Paştile este sărbătoarea luminii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăţiei celei veşnice. Aşa cum pe Tabor Domnul şi-a arătat o clipă ucenicilor slava Sa, tot aşa şi acum, la Sfântul Mormânt prin Sfânta Lumină, Hristos Cel înviat străluceşte o rază a slavei Sale peste cei adunaţi la ospăţul cel de taină al Învierii Sale.
Dar totul durează doar câteva clipe; e o icoană, o arvună numai şi încă nu e bucuria cea deplină. De aceea, în noaptea Învierii Biserica o va spune cu dorire: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase...! Dăruieste-ni-le însă mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!“
Încetul cu încetul, entuziasmul se potoleşte, lumea e fericită că încă o dată s-a învrednicit să primească Sfânta Lumină. La altarul Bisericii Învierii începe citirea celor cincisprezece paremii şi se continuă Sfânta Liturghie a Sâmbetei celei Mari, la care am avut marea fericire să slujesc şi eu, nevrednicul, ca smerit pelerin la Sfintele Locuri din Ţara Sfântă. Dar, în jurul Sfântului Mormânt, până târziu se vor împleti cu dangătul clopotelor ecourile bucuriei pascale ale mulţimilor de credincioşi de toate confesiunile care s-au adunat la dumnezeiescul ospăţ.
Părintele Justin Pârvu despre dezmoştenirea Ortodoxiei
Revista „Atitudini“ nr. 10 / 2010
„De jumatate de an incoace eu am remarcat o sporire a credintei in randul tineretului. Sa stii ca imi place tineretul nostru. In ultima vreme am de-a face cu mai mult tineret. Si nu numai ca se indreapta spre Biserica si alearga la Dumnezeu, dar sunt mai vii decat cei invarsta. Acum hai ca vin pentru bacalaureat, pentru admitere sau pentru alt examen in viata, dar totusi nu se duc in alta parte sa ceara ajutor, tot la biserica alearga; asta e prima lor scapare. Si Dumnezeu, vazand credinta lor, ii ajuta, ii calauzeste, le da indrumare si in felul acesta se infiripeaza viata crestin ortodoxa. Cred ca tineretul va distinge, mai greu e cu cei de la teologie, ca acolo sunt indoctrinati.“
Pentru a citi interviul cu avva Justin Pârvu click AICI.
„De jumatate de an incoace eu am remarcat o sporire a credintei in randul tineretului. Sa stii ca imi place tineretul nostru. In ultima vreme am de-a face cu mai mult tineret. Si nu numai ca se indreapta spre Biserica si alearga la Dumnezeu, dar sunt mai vii decat cei invarsta. Acum hai ca vin pentru bacalaureat, pentru admitere sau pentru alt examen in viata, dar totusi nu se duc in alta parte sa ceara ajutor, tot la biserica alearga; asta e prima lor scapare. Si Dumnezeu, vazand credinta lor, ii ajuta, ii calauzeste, le da indrumare si in felul acesta se infiripeaza viata crestin ortodoxa. Cred ca tineretul va distinge, mai greu e cu cei de la teologie, ca acolo sunt indoctrinati.“
Pentru a citi interviul cu avva Justin Pârvu click AICI.
După aproape 150 de ani de reforme agrare, România a fost nevoită să declare câştigătoare gospodăria ţărănească!
Interviu cu prof. dr. Gabriel Popescu, de la ASE din Bucureşti
„Marele secret al acestei gospodării sfidează în aparenţă legile economice: ţăranul este agent economic, n-are profit, dar nu dă faliment. Este peren. Dăinuie. Pentru că răspunde la prima mare cerinţă a eficienţei economice: autosuficienţa familiei, hrana familiei, securitatea alimentară. Deci, nu va temeţi, ţăranii români nu vor pieri.“
Pentru a citi întreg interviul din „Formula AS“ click AICI.
„Marele secret al acestei gospodării sfidează în aparenţă legile economice: ţăranul este agent economic, n-are profit, dar nu dă faliment. Este peren. Dăinuie. Pentru că răspunde la prima mare cerinţă a eficienţei economice: autosuficienţa familiei, hrana familiei, securitatea alimentară. Deci, nu va temeţi, ţăranii români nu vor pieri.“
Pentru a citi întreg interviul din „Formula AS“ click AICI.
vineri, 2 aprilie 2010
De ce mâncăm mai prost şi mai scump decât alţi europeni?
de Ionuţ Bălan
Locuitorii din Cehia îşi permit să aloce, în medie, o zecime din veniturile lor pentru recreere, dublu faţă de români, iar ponderea cheltuielilor populaţiei cu restaurantele şi hotelurile e de peste patru ori mai mare decât în România. Asta întrucât cehii au ajuns la o productivitate a muncii de trei sferturi din media UE, în vreme ce noi suntem doar la jumătate.
Românii mănâncă şi mai puţin, şi mai scump în comparaţie cu ceilalţi europeni. În coşul nostru de consum, alimentele ocupă o pondere de 34,96%. Procentaj mult mai ridicat decât cel din Slovenia (16,3%), Slovacia (17,97%), Cehia (18,1%), Ungaria (20,51%), Polonia (21,48%), Estonia (21,53%), Letonia (23,7%) sau Lituania (25,04%). Şi dublu faţă de media UE-27, de 15,58%!
Pentru a citi întregul articol click AICI.
Locuitorii din Cehia îşi permit să aloce, în medie, o zecime din veniturile lor pentru recreere, dublu faţă de români, iar ponderea cheltuielilor populaţiei cu restaurantele şi hotelurile e de peste patru ori mai mare decât în România. Asta întrucât cehii au ajuns la o productivitate a muncii de trei sferturi din media UE, în vreme ce noi suntem doar la jumătate.
Românii mănâncă şi mai puţin, şi mai scump în comparaţie cu ceilalţi europeni. În coşul nostru de consum, alimentele ocupă o pondere de 34,96%. Procentaj mult mai ridicat decât cel din Slovenia (16,3%), Slovacia (17,97%), Cehia (18,1%), Ungaria (20,51%), Polonia (21,48%), Estonia (21,53%), Letonia (23,7%) sau Lituania (25,04%). Şi dublu faţă de media UE-27, de 15,58%!
Pentru a citi întregul articol click AICI.
Ţăranii sunt viitorul planetei
Astfel sintetizează, pe blogul său, Dragoş Gheorghe Tache un articol publicat în urmă cu câţiva ani de „Formula AS“-
Click AICI pentru a citi postarea.
MISTERELE CUVINTELOR. Traseism
de Alexandru Ciolan
Trecerea politicienilor dintr-un partid în altul nu este nici specific românească, nici nouă şi nici, obligatoriu, dictată de oportunism. Într-un exerciţiu teoretic, putem admite că un personaj politic fără cusur (la fel de improbabil şi, la urma urmelor, la fel de caraghios în mocirla reală ca şi "zânaticul" aducător de credite, burtos şi cu tutu peste costum pe care ni-l propun spoturile publicitare ale unei bănci) nu se mai regăseşte în doctrina formaţiunii care l-a propulsat spre atmosfera rarefiată a puterii şi, după îndelungate şi chinuitoare frământări, sare în altă barcă pentru a salva principiile de la înec.
Pentru a citit restul articolului click AICI.
Trecerea politicienilor dintr-un partid în altul nu este nici specific românească, nici nouă şi nici, obligatoriu, dictată de oportunism. Într-un exerciţiu teoretic, putem admite că un personaj politic fără cusur (la fel de improbabil şi, la urma urmelor, la fel de caraghios în mocirla reală ca şi "zânaticul" aducător de credite, burtos şi cu tutu peste costum pe care ni-l propun spoturile publicitare ale unei bănci) nu se mai regăseşte în doctrina formaţiunii care l-a propulsat spre atmosfera rarefiată a puterii şi, după îndelungate şi chinuitoare frământări, sare în altă barcă pentru a salva principiile de la înec.
Pentru a citit restul articolului click AICI.
joi, 1 aprilie 2010
De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba de UE
de Dollores Benezic
Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.
Pentru a citi articolul în „Evenimentul zilei“ click AICI.
Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.
Pentru a citi articolul în „Evenimentul zilei“ click AICI.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)