Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

miercuri, 19 decembrie 2012

Eusko, moneda locală a Ţării Bascilor

de Dan Popa

Eusko, moneda basca locala, va intra in circulatie la finele lunii ianuarie 2013. In lume exista mai multe variante de "bani locali" cu rol de catalizator economic- intra in circulatie, deblocheaza economiile, dupa care sunt retrasi

"Eusko" moneda basca ce se doreste a fi "complementara" monedei unice europene si care ar putea duce la consolidarea economiei locale va fi lansata inzona basca franceza pe 31 ianuarie, scrie cotidianul belgian 7sur7 . Eusko va permite "accelerarea schimburilor comerciale si reorientarea economiei", spun autorii acestui proiect financiar. In lume au existat si continua sa existe diferite variante de "bani locali". In timpul crizei din anii 2000, Argentinienii s-au folosit de "Credito" sau de "Patacon". In Brazilia circula cu succes, "Palmas"-ul. Un oras din Marea Britanie a pus in circulatie in septembrie 2008, Lira Lewes. In Europa circula peste 70 de asemenea monede locale. Ele nu au o sustinere guvernamentala si nu apar in cotatiile oferite de bancile centrale, dar circula pe piata si sunt acceptate la plata de catre comercianti si persoanele fizice. In plus, permit relansarea economiilor blocate.
Eusko, avand o valoare nominala de 1 euro, va putea fi schimbata la circa 40 de case de schimb din Tara Bascilor, existand cupiuri de 1, 2, 5, 10 sau 20 de euskos.

Banii "locali" sunt ca un catalizator. Intra in reactie, ajuta economia, dupa care sunt retrasi
Pentru cei care au o problema in a imagina o moneda complementare le sugerez sa se gandeasca de pilda la un cupon de 10 lei oferit de hypermarketuri. Si aceea poate fi considerata o "moneda" de schimb. La finele secolului trecut, mai multe State intrasera in criza de lichiditati au apelat la aceste monede locale care urmau apoi sa fie schimbate pe bani "buni".
Primii bani locali au fost pusi in circulatie prin 1800 in Elvetia, de catre Banque Wir. Aparatorii ideii monedelor locale spun (si au dreptate) ca intr-o economie intrata in criza, cu sanse mici de a iesi prin forte proprii, adoptarea unei asemenea monede poate fi solutia.
Pentru articolul integral pe hotnews.ro click AICI.

vineri, 14 decembrie 2012

Cămila sau cămilul?

de Alexandru Ciolan

În funcţie de data Sfintelor Paşti (de care depinde întreg calendarul anual bisericesc – cel hristologic, variabil, iar nu sărbătorile, fixe, ale sfinţilor), şi de îndrumările tipiconale, în biserica noastră ortodoxă pericopa despre bogatul doritor de viaţă veşnică poate fi citită atât spre sfârşit de vară, în a douăsprezecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Matei), cât şi în prag de iarnă, în a treizecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Luca). Nelipsită de la citire este evanghelia de la Luca, duminica a treizecea după Rusalii fiind rânduită cu dată relativ fixă, în ultima duminică din noiembrie. (Mai există două asemenea cazuri de tratament special, de duminici care pot ieşi din şirul crescător al numerelor de după Cincizecime pentru a fi aşezate în intervale anume precizate: Duminica a XXII-a, a Bogatului nemilostiv, trebuie să fie ultima dinainte de 6 noiembrie, iar Duminica a XXVII-a, a Tămăduirii femeii gârbove, trebuie să premeargă Duminica dinaintea Crăciunului, a Sfinţilor Strămoşi după Trup ai Domnului.)
Despre bogatul râvnitor, dar nedesăvârşit agonisitor de veşnicie, Matei (19, 16) spune că era „tânăr“, Luca (18, 18) aminteşte că era „dregător“ (gr. αρχωυ “arhonte”), pentru Marcu (10, 17) el nefiind decât „unul“ sau, în alte traduceri, un „oarecine“, un „ins“. În calendarul ortodox, Duminica a XII-a după Rusalii este numită de aceea a „tânărului bogat“, iar Duminica a XXX-a este a „dregătorului bogat“, chiar dacă ambele pericope vorbesc despre acelaşi personaj.
Întrucât cadrul în care este plasat episodul şi o frază a lui Iisus rostită cu acel prilej, aşa cum apar în majoritatea traducerilor Noului Testament (nu numai în cele româneşti…!), trezesc nelămuriri, vom încerca să facem câteva precizări, cu caracter enciclopedic şi filologic.
Să începem cu situarea în timp şi spaţiu a faptelor. Suntem la începutul celui de-al treilea an al lucrării publice a lui Iisus. În drum spre Ierusalimul Iudeii, unde trebuia să ajungă de Paştele evreiesc pentru că era dat să fie răstignit, Mântuitorul coboară din Galileea natală şi, după ce străbate Samaria (vezi harta alăturată), trece Iordanul. În Biblia Teoctist, la Matei 19, 1 aflăm că „a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan“, iar la Marcu 10, 1 la fel, că: „a venit în hotarele Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului“. Ei bine, de cealaltă parte a Iordanului, în dreptul Iudeii şi al Samariei era (vezi, iarăşi, harta) Perea, condusă pe atunci, ca şi Galileea, de tetrarhul Herod Antipa.
Perea nu apare în Sfintele Scripturi cu acest nume, grecesc (gr. Περαία “ţara, ţinutul de dincolo (de râu, de mare)”, fiind pomenită exclusiv în formularea „(de) dincolo de Iordan“. Aici, în Perea, boteza cu apă Înaintemergătorul (Ioan, 1, 28: „dincolo de Iordan, unde boteza Ioan“), tot aici a fost şi botezul Domnului (Ioan 3, 26: „Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El“), aici venea Iisus când voia să scape de urmăritori (Ioan, 10, 39-40: „Căutau deci iarăşi să-l prindă şi Iisus a scăpat din mâna lor. Şi a plecat iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde Ioan boteza la început, şi a rămas acolo“). Peste tot, în aceste versete apare, în originalul grecesc al Evangheliilor, „peran tou Iordanou“.
„Dincolo de Iordan“ desemnând, aşa cum am văzut, Perea, o provincie diferită de Iudea, formularea „a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan“ (Matei 19, 1) este inexactă. În realitate, Iisus a coborât din Galileea, prin Samaria (amândouă aflate pe malul drept al Iordanului, care izvorăşte din Munţii Antilibanului şi se scurge spre sud, vărsându-se în Marea Moartă), s-a apropiat de hotarele Iudeii şi a trecut râul, în Perea. „În hotarele Iudeii“ ar trebui prin urmare diortosit „la hotarele Iudeii“ ori „în apropierea hotarelor Iudeii“.
Pentru articolul integral din "Ziarul de duminică" click AICI

duminică, 9 decembrie 2012

Dificultatea alegerii între produsele politice de mall


de Alexandru Ciolan

Liturghia s-a terminat cu îndemnul (al preotului, nu al Bisericii) de a merge să ne facem datoria de cetăţeni. Cei care mă cunoaşteţi ştiţi deja ce cred despre alegerile de sfârşit de an 2012.
Am mers, aşadar, să aleg... Secţia de votare nu am putut-o alege, eram deja arondat... Dintre fetele drăguţe care controlau listele şi aplicau timbrul "Votat" pe cartea de identitate nu am putut alege, eram deja arondat... Dintre cabinele de vot – asta da!, am putut alege, două erau libere, aşa că am putut alege.
Am intrat în cabină şi, cu mâna dreaptă, am aplicat multiplu ştampila pe buletinele sprijinite de mâna stângă (e singurul exemplu pe care îl ştiu că în momentele de cumpănă stânga şi dreapta cooperează). Am ieşit din cabină mulţumit că mi-am anulat votul şi am depus fiecare buletin în cutia corespunzătoare (nu am putut alege, să depun, de pildă, buletinul pentru Senat în cutia pentru Cameră şi invers...).
Cât despre cei între care aveam de ales... Erau (sunt şi vor fi...) aceiaşi pui de crescătorie frumos ambalaţi, etalaţi pe rafturile mall-ului politic. Nenaturali, lipsiţi de gust, nesănătoşi, ba chiar purtători şi cauzatori de boală. Cum să alegi între ei? Singura soluţie e să-i alegi pe toţi, nealegând pe nici unul...
Aştept cu indiferenţă rezultatul alegerilor de sfârşit de an 2012...

miercuri, 28 noiembrie 2012

Biserica-parohie între viaţa liturgică şi antibiserica din inima Bisericii


de Pr. dr. Mihai Valică

1. Preambul
Preotul exercită nu un „mandat“, ci o misiune, care include imperios un apel la cultura dialogului permanent, la toate nivelurile. Această evidenţă este una dintre trăsăturile definitorii ale Sfintelor Evanghelii. De aceea Sfinţii Apostolii întreabă şi cer lămuriri mereu Domnului nostru Iisus Hristos: Nu înțelegem! Lămureşte-ne! Ce ai vrut să spui? Explică-ne! (vezi Matei 13, 36; Luca 8, 9; Ioan 13, 22-30).
Faptul că Apostolii cer lămuriri arată că nu erau simpli admiratori sau ascultători necondiţionaţi ai Fiului Omului, un fel de fani religioşi lipsiţi de discernământ, sau manipulaţi şi purtaţi de impulsuri emoţionale. Ei doreau să creadă în cunoştinţă de cauză şi să acţioneze ca atare. Iisus Hristos le răspunde de fiecare dată, oferindu-ne un exemplu minunat de conlucrare a libertăţii cu responsabilitatea şi a ascultării cu discernământul, contând mereu pe capacitatea fiinţei umane de a înţelege, fie şi în parte, Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.
Iată de ce episcopul, preotul şi credinciosul aflaţi în comuniune de credinţă şi de har în Biserica lui Hristos nu trebuie să tacă, atunci când sunt unele lucruri neclare sau nefireşti. În acest caz tăcerea, sigur, nu-i de aur.
„În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc, este parohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia (Mitropolia), căreia aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească (întreaga Biserică) într-un anumit loc şi timp. Preotul și credinciosul trăiesc taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lor. În cadrul ei, ei îşi duc lupta desăvârşirii duhovniceşti şi se sfinţesc, se unesc cu fraţii lor în Hristos, realizând continuu existenţa lor în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lor. Prin urmare, cuvântul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume“1.
„Deoarece ea este neîntrerupt şi indisolubil legată de Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cu alte cuvinte, de Persoana Logosului lui Dumnezeu întrupat, adică a Mântuitorului Hristos. Biserica este Hristos însuşi (cap şi trup), nu ca un trup de creştini, ci ca trup al lui Hristos. Toţi credincioşii care participă la trupul lui Hristos, cler şi popor, sunt în interiorul trupului, niciodată dincolo de trup. De aceea, orice concept de supra-episcop (cum este, de pildă, papa) sau despotism nu poate să aparţină vieţii Bisericii“2.
Christos Yannaras, vorbește de transformarea Bisericii „în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu, fie într-un act individualist, fie într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează... fie este transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit… și se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă“3.

2. Introducere
Dacă viaţa liturgică şi duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române se desfăşura, până nu demult, într-o armonie firească cu viaţa administrativ-economică a acesteia, după îndemnul hristic de a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă4, constatăm în ultima vreme o inversare axiologică eclesială, prin faptul că acum se caută mai întâi împărăţia economicului, care este rânduită şi impusă de cei de sus prin metode poliţieneşti, mai drastice decât la trezorerie, ca şi când orice biserică sau schit ar deţine o parte din Banca Naţională a României.
Această tendinţă a atins cote paroxistice şi obsesive, întrucât în mod nefiresc şi dăunător credincioşii sunt obligaţi să-şi păzească preotul ca pe un delincvent, iar cei ce vin în control de la eparhie, unii chiar în timpul Sf. Liturghii, se comportă abuziv şi-l tratează pe preot tot ca pe un infractor.
Creştinii de azi au o disponibilitate liturgică şi diaconal-filantropică mare, o receptivitate spirituală deosebită, o cultură a slujirii şi a solidarităţii umane, însuşiri dobândite prin misiunea preoţilor de-a lungul istoriei, însă toate aceste bogăţii eclesiale, dacă nu sunt continuate în acelaşi duh de sinceritate şi dăruire, de respect şi de întărire a autorităţii duhovniceşti a preotului, şi dacă nu sunt susţinute şi apărate nici de oamenii Bisericii, se pot risipi, sau cel mult transfera cu uşurinţă în proprietatea acestei lumi, adică secularizarea vieţii comunitare şi dobândirea duhului acestui veac-saecullum5.
Biserica-parohie nu este un club liturgic sau social, o mare afacere sau o corporaţie care funcţionează după regulile fiscale ale veacului. Biserica-parohie este Trupul lui Hristos în care iubirea şi înţelegerea sunt mai mari decât banii şi reglementările cascadă venite de sus, care doresc să controleze totul şi să subordoneze totul, în numele unităţii şi al bunului mers eclesial, în dauna libertăţii eclesiale, reglementate canonic.
Dacă un preot este tratat într-o asemenea manieră şi credincioşii văd că aceasta se repetă din ce în ce mai des, mă întreb ce fel de autoritate morală şi pastorală va mai avea preotul în faţa lor? Mai poate un astfel de preot să fie unul de încredere sau nu?! Dar preoții care își împlinesc cu cinste şi demnitate misiunea cum vor primi eventualele priviri pline de suspiciune şi acuze nedrepte în care sunt cuprinşi fără nuanţare prin directivele economice sinodale şi cei corecţi, între cei mai puţin corecţi? Neîncrederea şi suspiciunea celor de sus faţă de preoţi nu atrag după ele şi pe păstoriţii lor? Nu duc aceste măsuri și atitudini pastoral disproporționate la „dispariția parohiei“6?
Pentru a încerca să schiţăm câteva posibile răspunsuri ale preoţilor către cei ce ne tratează ca delincvenţi, vom face o mică expunere teologică, fără a trece totul prin filtrul teologic, ci apelând şi la firescul bunului simţ. În acest sens vom trata:
• despre înţelesul Bisericii Euharistice şi rolul ei canonic şi liturgic în raport cu eparhia;
• vom prezenta câteva considerente liturgico-canonice despre parohie, nu pentru a ţine ore de Teologie Didactică, ci ca să reamintim celor ce trimit sau celor ce vin în control că Învăţătura Ortodoxă despre Biserică este mai mult decât ce cred ei, raportaţi doar la sectorul economic-administrativ, şi care reduc toată Teologia doar la eficienţa economică cu orice preţ, în dauna vieţii pastorale;
• vom prezenta, în acelaşi timp, din punct de vedere teologic, disfuncţionalităţile şi contradicţiile vădite dintre Teologia Ortodoxă şi practica recentă a administraţiei centrale bisericeşti care se manifestă azi, pe alocuri, în BOR.
Vă rugăm respectos să citiţi cu răbdare, dragoste şi înţelegere arhierească sau preoţească, după caz, pentru a trăi Evanghelia Dreptăţii şi Cuvântul Adevărului7 şi în mod practic, nu doar declarativ, iar credincioşii să citească cu Duh de Pace şi rugăciune, fără de sminteală, întrucât Biserica cuprinde, în mod dinamic şi sinergic, pe episcop, preot şi credincios deopotrivă!
„Dacă am avea o înțelegere corectă asupra Ortodoxiei și a Sfinților Părinți am fi mult mai luptători în apărarea a ceea ce Duhul Sfânt ne-a dat“, spune atât de sugestiv Christos Yannaras8.

3. Biserica Euharistică şi administraţiea bisericească
Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp mistic numit „Trupul lui Hristos“9, care include şi Naţiunea, dar nu se identifică nici cu ea, nici cu conceptul globalizării sau al alinierii seculare, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare10.
„Biserica este universală, dar este realizată cu adevărat numai în adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși – bărbați și femei – devine pe deplin poporul lui Dumnezeu“11.

3.1. Funcţia euharistică şi rolul parohiei în cadrul Eparhiei
Biserica Ortodoxă recunoaşte stăpânirii, fie ea politică sau eclesială, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti şi cetăţii celei cereşti“, pe baza revelaţiei biblice12 şi a sfintelor canoane un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi, sau organizării bisericeşti, în raport cu permanenţa lui Dumnezeu13 şi a Împărăţiei Cerurilor14.
Întrucât nu forma administrativă a Bisericii constituie Biserica lui Hristos, ci însuşi Iisus Hristos cel euharistic, precum şi Cel care este Cap şi Trup Tainic al Bisericii împărtăşit credincioşilor în fiecare Biserică prin Sf. Taine, oricât de modestă ar fi aceasta, rezultă că toate Bisericile Ortodoxe sunt egale, indiferent de mărimea, organizarea lor ierarhică sau de locaţia lor.
Nu Biserica, ca organizare instituţională, este izvorul Sfintei Euharistii, ci Sfânta Euharistie, care se săvârşeşte în orice parohie, dă consistenţă şi substanţă divină Sfintei Biserici a lui Hristos, în toată plinătatea ei. În acest context se vorbeşte mereu de Eclesiologia Euharistică, ca fiind fiinţa Bisericii lui Hristos15. De aici rezultă că tot ce se manifestă sau se săvârşeşte în Biserică trebuie să aibă în centru Sfânta Euharistie şi nu economicul sau forma administrativă a acesteia, supusă şi controlată uneori subiectiv de centrul instituţional bisericesc.
Aşadar, Biserica-parohie nu este una dintre bisericile eparhiei, ci este însăşi Biserica întreagă, cea una, sfântă, sobornicească, apostolească şi patristică. Aşa cum o lumânare se aprinde de la altă lumânare, iar lumina este aceeaşi şi în lumânarea a doua, tot aşa prin sfinţirea acelei biserici de către episcop, biserica parohială cuprinde în sine întreaga Biserică a lui Hristos.
Sf. Euharistie săvârşită în cel mai umil cătun nu este cu nimic mai mică sau mai lipsită de valoare decât cea săvârşită la Patriarhia ecumenică sau română, întrucât la Epicleză Sfântul Duh se pogoară direct asupra Sfintelor Taine şi nu trece mai întâi pe la centru patriarhal sau eparhial. Aşadar, egalitatea o dă Sfântul Duh prin modul direct de a lucra prin Sfintele Taine şi nu o declaraţie externă sau un privilegiu acordat de cineva din administraţia bisericească16, întrucât parohia „este un spaţiu al comuniunii de iubire şi sfinţirii vieţii credincioşilor prin Sfântul Duh, de comuniune eclesială frăţească şi de independenţă administrativă“17.
Din acest punct de vedere, fără a nesocoti principiul ierarhic, nu există Biserică, privită ca instituţie (nu există în ortodoxie, pentru că există în lumea catolică), care să fie subordonată altei Biserici sau care să se afle în relaţie de stăpân-slugă, de vasalitate, sub un papă infailibil. În ortodoxie există doar un sistem canonic18 care reglementează şi precizează faptul că toate Bisericile locale trebuie să se găsească într-o relaţie de comuniune şi iubire frăţească între ele şi cu episcopul lor, fapt reglementat de Sf. Apostoli prin can. 34 privind principiul teritoriului canonic local, ca fundament al Bisericii, aşa cum scrie şi Sf. Apostol Pavel, când se adresează Bisericilor locale (Romani, Galateni, Efeseni) şi nu unor structuri administrative centrale.
Fără viaţa parohială sau parohia constituită pe baze hristice, euharistice şi canonice clare, stabilite de Sf. Părinţi şi nu doar declarative şi decorative, Biserica administrativă eparhială sau patriarhală nu ar fi decât teorie, „organizare strict umană, idealism naiv, utopie romantică ori nostalgie poetică19. Or, Biserica-parohie, care este fiinţial experienţa harică şi vie a Bisericii, este realizare istorică, destinaţie hristică şi soteriologică, realitate biblică şi patristică, „posibilitate imediată, experienţă concretă a harului20, toate în profunzimea lor cea mai adâncă. De aceste caracteristici, funcţii şi principii eclesiale trebuie să se ţină cont şi pe baza lor trebuie să funcţioneze Ortodoxia mai departe!
De aici rezultă că, din punct de vedere teologic şi pastoral, parohia conţine întreaga Biserică şi ea trebuie susţinută şi întărită pe principii euharistice, hristice, pastorale şi economice clare, şi nu să fie privită prioritar ca o sursă economică pentru eparhie sau patriarhie, în numele ascultării necondiţionate, fals înţelese, pentru că se dă întâietate primordială principiului conducerii şi nu celui euharistic-sacru, cum se vede, din păcate, că se întâmplă şi se impune, în ultima vreme, de sus în jos, ajungându-se, în mod ironic, ca BOR să fie numită şi percepută în mass-media recentă, ca un S.R.L., care a devenit o Mega Corporaţie Economică, ce se diluează în secular, imitându-l fidel aproape la toate nivelurile.

4. Biserica-parohie – o putere în Biserica lui Hristos sau o putere economică a eparhiei?
Biserica-parohie, în complexitatea ei de comuniune hristică şi administrare umană, biblic, patristic şi canonic este primordial o comunitate euharistică, duhovnicească, de îndumnezeire a omului, deplină din punct de vedere haric şi soteriologic, ca Trup mistic al lui Hristos. Abia în subsidiar se pune problema economicului: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă21.
Când se pune accentul exagerat pe sectorul financiar, administrativ sau de „slujire la mese“, acestea devin ele însele o povară pentru viaţa Bisericii, chiar dacă din punct de vedere economic aduc bunăstare materială şi recunoaştere şi apreciere pastorală din partea credincioşilor. Pentru a evita acest derapaj şi duh lumesc, Sf. Apostoli au instituit pe diaconi, care, totuşi, nu trebuie să neglijeze predicarea Cuvântului lui Dumnezeu22.
Deci, separând lucrarea Martei de lucrarea Mariei sau alternându-le şi nicidecum amestecându-le, parohia trebuie să rămână o putere şi o entitate duhovnicească şi economică distinctă, funcţională şi practică, cu identitate proprie, asigurată de organismele de conducere: preot, consiliul şi comitetul parohial, şi nu doar ornamentală sau de faţadă; puternică din punct de vedere economic, pentru a rezolva problemele sociale şi nevoile proprii, la nivel local, dar în comuniune deplină cu celelalte Biserici din cadrul Eparhiei, în relaţie directă cu episcopul şi nu prin interpuşi. Este inacceptabil ca parohia să fie doar o sursă de venit economic, o putere a eparhiei şi nu o putere a Bisericii lui Hristos sau o putere şi o folosire a ei din partea Eparhiei sau a Patriarhiei, în scop administrativ şi de imagine.

4.1. Rolul parohiei în cadrul Statutului BOR
Cu durere în suflet, observ că în ultima vreme accentul principal se pune pe Biserica eparhială administrativă sau patriarhală economică, în numele unităţii și al conducerii unice şi mai puţin se pune accentul pe aspectul euharistic, duhovnicesc şi eclesial la nivel local, al parohiei, care stă la baza Bisericii lui Hristos, confecţionând un regulament BOR la repezeală, în regim de mare tăcere, în dauna vădită a Bisericii parohiale, care cuprinde complet şi desăvârşit întreaga Biserică a lui Iisus Hristos şi transformând uşor şi pe nesimţite preoţia în sclavie şi sursă de colectare de fonduri cu orice preţ pentru structurile superioare bisericeşti.
Dacă parohia este bine organizată şi puternică spiritual şi economic, la fel este şi Eparhia sau Patriarhia. Slăbirea familiei preotului sau a parohiei, prin aşa zisele controale şi directive economice venite de sus, nu face decât să distrugă pe termen lung iniţiativa pastorală a preoţilor, de teama de a nu greşi sau dintr-o lehamite de a mai primi atâtea aprobări şi indicaţii de sus...!
În Biserica Ortodoxă Română recentă se practică reeducarea prin șocuri și presiuni eclesiale de la centru, ameniţări şi directive. Modificările statutului BOR, conceput în manieră de Ordonanţă de Urgenţă, după modelul politic, pentru a eluda dezbaterea la nivel academic sau comunitar-canonic-eclesial, schimbă esenţial statutul parohiei şi o transformă într-o anexă a Eparhiei.
Această grabă se prelungeşte nejustificat şi în spaţiul liturgic, prin beatificări sau sanctificări impuse lui Dumnezeu în regim de urgenţă şi prin proslăviri regionale, neaşteptînd să consfinţească Dumnezeu de Sus sfinţenia vieţii celor puşi recent în calendare (vezi cazul baronului imperial Andrei Şaguna, cel ce a organizat Biserica din Ardeal aproape după modelul catolic, a cărui poziţie duplicitară, la Viena, în privinţa problemei românilor a fost dovedită de Nicolae Iorga23) prin semne inconfundabile, în timp ce sfinţii închisorilor comuniste şi martirii neamului zac în uitare sau prin sertare sinodale.
Toate acestea sunt dublate de atitudini, idei și practici străine de duhul Ortodoxiei, de la tăcere, ploconism oficial politic și ecumenism corect politic până la festivism grandoman și evlavie de tip spectacular, promovând o biserică „pe sticlă“ (TV), care uneori poate să-i distrugă credinciosului laic conștiința şi participarea activă la viaţa comunitar-eclezială, dându-i impresia că dacă se uită la Trinitas TV este ca şi când ai fi luat parte la viaţa liturgică a Bisericii. Nu poţi să te hrăneşti uitându-te doar la televizor, chiar la cele mai bune bucate, şi nici să faci duş fără să te uzi...!
Toate inserțiile acestea seculariste pot să elimine smerenia, cuviința, comuniunea faţă către faţă şi să instituie o comuniune eclesială mai mult prin biroul de presă decât prin episcopul eparhiot, să diminuieze discernământul și jertfelnicia din sufletele creștinilor, să cadă în ispita vanităţii, a grandomaniei, a confuziei, a obrăzniciei și a aroganței față de Sfânta Tradiție a Sfinților Părinți. Modernizarea Bisericii şi alinierea ei la legislaţia europeană, profitul economic şi rentabilitatea socială în numele filantropiei creştine, toate acestea fac ca Biserica să devină parte a în-globalizării forţate, a subordonării ei puterii lumeşti şi în cele din urmă duce la des-bisericire, adică secularizare şi în-glodare.

5. Atitudini şi modele străine de Ortodoxie în comportamentul şi funcţionarea Bisericii recente
Catolicii au inventat primatul papal pornind de la învăţătura eretică filioque şi a harului creat, motiv pentru care au transpus învăţătura despre Sf. Treime şi în viaţa organizatorică a bisericii, scornind infailibilitatea papală, curia papală, decanii (protopopii), consilierii şi o mulţime de interpuşi între preot şi episcop, deoarece şi între Dumnezeu şi om ar fi un har creat şi nu însăşi Dumnezeu prin harul Său şi energiile Sale necreate.
În Ortodoxie, datorită învăţăturii despre energiile necreate, Episcopul se află în legătură directă cu fiecare dintre membrii Sf. Sinod, preotul este în legătură directă cu Episcopul lui, iar credinciosul în legătură directă cu preotul şi nu prin interpuşi inventaţi după modelul catolic.
Preotul ortodox depune jurământ că va respecta Sf. Canoane ale Bisericii în faţa Episcopului şi nu în faţa Consiliului Eparhial, a protopopului sau a consilierilor eparhiali, dintre care, din păcate, în ultima vreme, unii se substituie autorităţii Episcopului, iar alţii duc la extrem, din slugărnicie şi exces de zel, anumite hotărâri eparhiale luate fără consultarea preoţilor şi aflarea nevoilor pastorale sau vitale ale acestora, iar cei ce le implementează, acţionează fără discernământ şi tact pastoral şi comit abuz de putere, care generează corupţie.

5.1. Antibiserica din inima Bisericii
Deficitul etic administrativ bisericesc din unele eparhii a fost dus până la abuz şi blasfemie de către unii tocmiţi la vie, creând multă mâhnire şi tristeţe în rândul preoţilor şi credincioşilor.
Acest lucru s-a petrecut în repetate rânduri în unele Eparhii, uneori fără ştirea şi consimţământul episcopului eparhiot, când unii protopopi şi consilieri eparhiali, reeducaţi pastoral recent, după norme economice şi financiare eficiente, au descins în timpul Sf. Liturghii, au confiscat lumânări de la pangar, tulburând grav liniştea Sf. Liturghii, au luat probe de lumânări, chiar în timp ce se rostea Crezul, săvârşind blasfemie şi căzând sub osânda Sf. Canoane, care dau anatema pe cei ce tulbură Sf. Liturghie. Astfel s-a creat o antibiserică în inima Bisericii, în numele bunului mers administrativ-economic şi al corectitudinii financiare!

5.2. Precizări canonice, controale administrative şi delimitări eclesiale
Personal, suntem de acord cu controalele bisericeşti făcute de cei rânduiţi şi cu ordinea şi corectitudinea financiară, conform Sf. Canoane bisericeşti şi de fiecare dată ne-am conformat şi am respectat întru totul cele stabilite de centrul eparhial, dar nu suntem de acord ca aceste controale să se facă în timpul Sf. Liturghii.
Canonul 26 al Sinodului IV ecumenic precizează că economul trebuie să chivernisească cele bisericeşti după socotinţa episcopului său, deci nu după capul şi cheremul lui, tulburând Sf. Liturghie şi mâhnind pe preot în timpul slujbei prin comportamentul jignitor şi blasfemitor adus Sf. Liturghii, întrucât Canonul 9 Apostolic stabileşte: toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.
Cred că Sf. Sinod ar trebui să se dezică de abuzurile făcute de cei zeloşi şi lipsiţi de discernământ pastoral, să prioritizeze, să motiveze şi să nuanţeze hristic aspectul economic și administrativ bisericesc, în raport cu viaţa euharistică şi pastorală a Bisericii.

6. Slujirea la Sântul Altar şi fondurile eparhiale
Parohiile contribuie anual pentru centrul eparhial, din vânzarea de lumânări, calendare, cărţi, prin donaţii etc., cu sume foarte mari şi aşa este şi normal şi pastoral, pentru a susţine unitar Biserica în activitatea ei misionară.
Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită, care creează probleme și Bisericii, scăzând considerabil veniturile parohiei. Însă presiunea și umilința la care sunt supuși în ultima vreme unii preoții şi protopopi neclientelari de către unii care cer mereu mai mult, în timp ce credinciosul sărăceşte din zi în zi, a depăşit pragul firescului.
În lumea laică, cei ce plătesc şi susţin o instituţie sunt respectaţi şi li se exprimă mulţumire pentru banul primit. La noi, în mod paradoxal, este total invers, cel ce dă este şi controlat şi umilit, şi batjocorit, iar cei de sus când vin în control, induc credinciosului păstorit ideea că preotul ar fi un hoţ şi impostor, care-şi jefuieşte credincioşii şi propria biserică. Aşadar, în loc să primim mulţumire pentru contribuţia şi aportul nostru la centrul eparhial, primim sfidare, batjocură şi suspiciuni dăunătoare unităţii parohiale, credincioşilor şi Bisericii lui Hristos.
Preotul care slujeşte la Altar, de la Altar să se hrănească24, ne spune Sf. Apostol Pavel şi nu are nevoie de casă de marcat şi alte directive economic-administrative hilare de a pune şapte lacăte pe cutia milei şi alte curiozităţi fiscale25, venite, în ultima vreme, de sus. Parohia răspunde, din punct de vedere financiar, doar celor care o susţin financiar şi nu faţă de cei ce o folosesc doar economic, iar din punct de vedere pastoral, liturgic şi dogmatic răspunde doar în faţa episcopului eparhiot.

7. Parohia între trecutul ei firesc şi prezentul impus
Oare criza duhovnicească, eclesială, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi? Este vorba oare de încercarea puterii bisericeşti recente (adică post aderare UE) de a dezrădăcina și distruge fundamentele multor tradiţii ortodoxe, care până acum erau considerate de la sine înţelese, fireşti și potrivite pentru viaţa duhovnicească din spaţiul nostru bisericesc? De exemplu: preotul împreună cu dascălul Bisericii se îngrijeau de tămâie, vin, untdelemn, prescuri, confecţionarea lumânărilor din ceară curată, cărţi de cult (vezi Statutul vechi al BOR) etc. spre bunul mers al Bisericii Euharistice.
Din formularul de inspecţie făcut de PS Pimen (1902-1909), Episcopul Dunării de Jos, vedem pe ce se punea accentul în timpul unui control bisericesc: starea externă a Bisericii (curtea, zidăria, acoperişul, uşile şi ferestrele, clopotniţa); starea internă a Bisercicii (aspectul general, mobilierul, catapeteasma, pictura, Sf. Masă, antimisul, veşminte, sf. vase, biblioteca etc. cimitirul, şcoala unde preda preotul, starea morală şi materială a preotului şi a poporului, activităţile culturale şi filantropice, casa preotului etc.) 26.
Astăzi, chiar dacă acestea excelează într-o parohie, nu au nici o importanţă dacă nu ai respectat monopolul lumânărilor, al cărţilor şi al obiectelor de cult şi dacă nu ai plătit mai întâi dările! Iată cum prioritatea banilor schimbă prioritatea pastorală şi firescul teologic al Ortodoxiei!
Activităţi filantropice şi pastorale sunt de susţinut şi în parohie, nu numai la centru. În raport de activitatea pastoral-filantropică a fiecărei parohii în parte ar trebui stabilite acele cote eparhiale şi protopopeşti, precum şi cote de lumânări pe fiecare parohie, iar pentru parohiile care susţin viaţa filantropică, să se ofere gratuit sau la un preţ mai mic lumânări şi alte subvenţii de la centru, deoarece săraci sunt peste tot. Aşa s-ar încuraja şi susţine filantropia de jos în sus şi ar exista o reciprocitate de ajutor şi colaborare frăţească şi nu una de slugă parohială.
Referitor la fabricarea lumânărilor, până nu demult era pus accentul doar pe un monopol al „calităţii lumânărilor din ceară curată fără nici o amestecătură“27, cu motivaţie biblică, cu referire la jertfa lui Cain şi Abel, pe când astăzi constatăm un monopol bisericesc, prioritar cu motivaţie financiară, invocat pentru că ar fi pentru susţinerea activităţilor pastorale, sociale şi culturale, ca şi când acestea s-ar desfăşura doar le nivel eparhial. Este foarte bine să susţinem activităţile de la centru, şi o facem de mult, dar într-o atmosferă de dragoste frăţească şi nu de pe poziţii de forţă şi ameninţări.
Când Biserica funcţiona de jos în sus, în maniera prezentată mai sus, era respectată şi se afla pe primul loc în sondaje. Astăzi, când este condusă de sus în jos, doar de la centru şi după normele europene28, este tot mai hulită şi criticată şi ocupă în sondaje locul al treilea, după pompieri29 și armată.
Constatăm cu tristeţe că s-a instalat de către biserica recentă un monopol economic, supra-corporativ, de la care dacă nu ai cumpărat, la preţuri exagerate, fie lumânări, fie cărţi, primeşti amendă şi batjocoră pe măsură30, această atitudine de vătaf pe feuda Bisericii stârnind consternarea şi sminteala multor preoţi, credincioşi şi chiar a ateilor31.
Dacă investim doar în betoane, termopane şi în eficienţă economică bisericească cu orice preţ, neţinând cont de prioritatea pastoral-duhovnicească, dacă investim în catedrale stil Mall sau stil Super Market, nu cumva, în timp ce zidim doar pereţii exteriori, îi dărâmăm pe cei interiori, zidiţi de înaintaşii noştri vrednici şi smintim multe suflete, iar investiţiile eclesiale gigantice vor rămânea goale, aşa cum s-a întâmplat în Occident după zidirea marilor catedrale cu orice preţ?
Preotul are, în asemenea momente, obligaţia să-şi apere drepturile minime la pastorație demnă şi responsabilă dacă dorește să poată vorbi liber pe limba adevărului şi a dragostei în Duhul lui Hristos, în mod eclesial sinergic preot-episcop, întru dragoste și Evanghelia Dreptății, pentru întărirea Bisericii şi nu relativizarea ei sub privirile noastre blânde, cuminţi şi ascultătoare.

8. Concluzii morale şi propuneri duhovniceşti
Sf. Ioan Gura de Aur spune că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei... apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde... capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu“32.
Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămânea fidelă“33, spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.
Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni cuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie... care îşi dă până şi lâna ei34.
Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, dar nicidecum să-i accepte, să le urmeze exemplul sau să părăsească Corabia, pentru că nu le mai suportă mizeria. Totuşi, menirea lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, lucrători ai iubirii prin consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic, Iisus Hristos, şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
Acesta este şi scopul scrierii acestui studiu teologic şi de atitudine preoţească. Dorim îndreptarea lor şi nu pedepsirea lor.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui35.

9. Iertare, îndreptare şi răbdare
Ne cerem scuze şi iertare mai marilor Bisericii, evlaviei şi bunului simţ al păstoriţilor, pentru faptul că am scris despre câţiva nevrednici lucrători tocmiţi la vie, situaţie remediabilă în Biserica lui Hristos, pe care i-am surprins, în această mică intervenţie, în ipostaza de neghină, dar avem răbdare şi poate împreună îi vom vedea transfiguraţi şi metamorfizaţi în grâu, spre folosul nostru duhovnicesc şi spre întărirea Trupului Bisericii lui Hristos.

NOTE
1 Vezi textul conferinţei susţinute de părintele Gheorghe D. Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie, Universitatea din Atena, Grecia, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, miercuri, 7 noiembrie 2012 pe: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/11/17/pr-metallinos-impotriva-formalizarii-tainelor-bisericii-asceza-conferinta-parohia/#more-47272 (accesat pe 17.11.2012).
2Ibidem.
3Vezi, pe larg, Christos Yannaras, Contra religiei, ed. Anastasia, București, 2012; vezi și comentarii la: http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2012/11/26/recomand-contra-religiei-de-christos-yannaras-o-carte-care-rastoarna-miturile-si-magia-si-trasnformarea-credintei-ortodoxe-in-religie-confuzia-dintre-sfanta-traditie-si-traditii-omenesti-absol/.
4Matei 6, 33; vezi şi 1 Corinteni 9, 9: de a nu lega gura boului care treieră.
5Vezi pe larg pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi, Secularizarea – o problemă controversată – partea a II a, în: rev. „Candela“, an XXI, nr. 9-10, 2011, p. 21-24.
6Vezi pe larg Christos Yannars, Contra religiei, cit.
7Vezi ectenia pentru cei chemaţi, în Liturghierul nou, Bucureşti, 2012, p. 154.
8Vezi Christos Yannars, op. cit.
9Vezi I Corinteni 12, 12 14.
10Evrei 13, 14.
11John Meyenorff, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, ediția a II a, ed. Nemira, București 2011, p. 19.
12Vezi Romani 13; I Timotei 2, 1 4.
13Cf. Faptele Apostolilor 4, 19: Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu.
14Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 171.
15Vezi pe larg Dumitru Popescu, Centralitatea lui Hristos în teologia ortodoxă contemporană, în „Ortodoxia“ anul LIII, nr. 3-4, iulie-decembrie 2002, p. 11; vezi şi J. Zizioulas, L’Eucharistie, l’Évêque et l’Église durant les trois premiers siècles, übers. von J. L. Palierne, Paris, DDB, 1994; Eucharist, Bishop, Church: The Unity of the Church in the Divine Eucharist and the Bishop during the first three Centuries, übersetzt von E. Teokritoff, Holy Cross Orthodox Press, Brooklin, Massachusetts 2001: H’Eνότης τής ‘Ekkλησίας έν τή Θεία Eύχαριστία καί τω’Επισκόπω κατά τούς τρείς πρώτους αίώνας, Atena 1965; L’être ecclésial (Labor et Fides, Genève, 1981); Being as Communion (Darton, Longman and Todd, London 1985); Creaţia ca Euharistie, übersetzt von C. Papacioc, Bucureşti 1999; Fiinţa eclesială, übersetzt von A. Nae, Bucureşti 1996. V. şi: La vision eucharistique du monde et l’homme contemporain, „Contacts“ 19 (1967): 83-92; L’eucharistie: quelques aspects bibliques, în: L’eucharistie, J. J. V. Allmen, J. M. R. Tillard, J. Zizioulas, 11-74. Mame, „Églises en dialogue“ 12, 1970. Priesteramt und Priesterweihe im Licht der östlich-orthodoxen Theologie, in „Questiones Disputatae“ 50; Der priesterliche Dienst — V. Amt und Ordination in okumenischer Sicht, K. Rahner und H. Schlier, 72-113, Freiburg – Basel – Wien 1973; Eucharistic Prayer and Life, in „Emmanuel“ 81 (1975), p. 462-470; Die Eucharistie in der neuzeitlichen orthodoxen Theologie, in Die Anrufung des Heiligen Geistes im Abendmahl, p. 163-179, Frankfurt am Main 1977; The Local Church in a Eucharistic Perspective, in In Each Place, Towards a Fellowship of Local Churches truly united, p. 50-61, Geneva 1977; The ecclesiological presupposition of the holy Eucharist, in „Nicolaus“, 10 (1982), p. 333-349; The Ecclesiology of the Orthodox Tradition, Search, Bd. 7, Part 2, (Winter, 1984), p. 42-53; The Early Christian Community, in: B. McGinn, J. Meyendorff, J. Leclerq (eds.), Christian Spirituality: Origins to the Twelfth Century, London 1986, p. 23-43; The Contribution of Cappadocia to Christian Thought, in F. Primenides, S. Roides (eds.), Sinasos in Cappadocia (National Trust for Greece: Agra Publications, 1986), p. 23-37; Le mystère de l’Église dans la tradition orthodoxe, in „Irénikon“ 60 (1987), 323-335.
16Vezi pe larg pr. Cosmin SANTI, Sfânta Euharistie, Taina Bisericii şi Trupul lui Hristos, în „Ortodoxia“, seria a II a, anul IV, nr. 2, aprilie-iunie 2012, p. 61-86.
17Vezi pe larg George Grigoriţă, Autocefalie în Sinodalitate. Autonomia eclesială în Biserica Ortodoxă din punct de vedere canonic, în „Biserica Ortodoxă Română“, ianuarie-aprilie 2010, p. 233; vezi şi Arhim. Vasile Miron, Importanţa locaşului de cult în viaţa comunităţii parohiale, în „Biserica Ortodoxă Română“, ianuarie-aprilie 2010, p. 247-271.
18Vezi pe larg George Grigoriţă, op. cit. , p. 235.
19Vezi pe larg Christos Yannaras, Libertatea moralei, ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 238.
20Idem, ibidem.
21Matei 6, 33.
22Vezi Faptele Apostolilor 6, 1- 4.
23Nicolae Iorga face un portret mai puțin măgulitor baronului Andrei Şaguna. Iată ce spunea marele istoric în vol. II din Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria: „Cugetul lui nu era românesc, felul cum gândea el era al școalelor unde învăţase. Lumea din care plecase el nu avea o vatră românescă în mijlocul casei. De aceea a rămas imperialist şi austriac. Şi de aceea multe din formulele pe care le-a găsit nu s-au prefăcut în realităţi binefăcătoare pentru neamul a cărui Biserică o organizase [...] niciodată n-a fost un român care să poruncească mai mult“ (p. 147)“; „[...] este incontestabil că un anume formalism de origine austriacă, un anume spirit de cancelarie a pătruns în lumea românească prin Şaguna [...] Şaguna n-a fost om de mănăstire, el a trecut doar printr-o mănăstire de lux, cum sunt mănăstirile ortodoxe din Austro-Ungaria, care au prea puţin din spiritul monastic răsăritean, din spiritul acela de izolare ascetică, de îndepărtare de lume. Apoi a fost funcţionar de cancelarie în lumea bisericească a sârbilor, a stat pe lângă mitropolitul din Carloviţ, intim al lui“ (p. 148). „El a împiedicat alcătuirea în afară de Biserică a unei forţe culturale, politice şi sociale româneşti. O parte din duşmănia care se îndreaptă către el în cursul luptelor constituţionale ale românilor din Ungaria, după îndeplinirea organizaţiei bisericeşti, se explică şi prin faptul că elementul laic avea şi el oarecari drepturi [...] Şaguna a fost guvernamental de gradul cel mai înalt. A fost un austriac imperialist şi hasburgic şi s-a creat de atunci un obicei în acest sens…“
241 Corinteni, 9, 13.
25Vezi dispoziţia Cancelariei Sfântului Sinod nr. 8783/04.11.2011.
26Vezi BOR anul XXVI nr. 1, aprilie, Bucureşti 1902, p. 701-704.
27Vezi pe larg articolul Lumânările de ceară, în BOR, cit., p. 1165-1174. Acolo unde nu era posibil să se găsească fabrici de lumânări care făceau lumânări doar din ceară curată, preotul şi cântăreţul erau obligaţi să le confecţioneze ei singuri pentru nevoile litugice.
28Averea fiecărei mănăstirii trebuie să fie trecută într-un inventar, care se păstrează în dublu exemplar, aşa cum stabilesc „normele europene“: unul la Episcopie şi unul la Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, ca să reproduc exact din adresa nr. 392 din 19.09.2009, trimisă de centrul eparhial, la ordinul administraţiei patriarhale.
29Vezi http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/de-ce-scade-increderea-romanilor-in-biserica-261025.html: Biserica Ortodoxă pierde capitalul de încredere imens de care a beneficiat imediat după căderea comunismului, după cum o arată chiar rezultatele sondajelor de opinie. Dacă în urmă cu trei ani, aproape 90% din români răspundeau unui chestionar al IMAS afirmând că au încredere în Biserică, în 2012 instituţia a ajuns la acest capitol abia pe locul trei, după pompieri şi Armată, cu un procent de doar 78% (sondaj CCSB). Schimbarea percepţiei publice despre o instituţie care altădată reprezenta unul din pilonii de rezistenţă ai acestei societăţi este demonstrată şi de alte sondaje.
30Vezi articolul: http://www.criticatac.ro/15768/nu-exist-libertatea-de-religie-de-contiin-statul-roman-exist-exploatare-din-partea-bor-care-se-reflect-foarte-violent-la-nivelul-ceteanului.
31Vezi http://www.realitatea.net/cum-poti-lua-5-000-de-lei-amenda-la-biserica-daca-folosesti-lumanarea-gresita_933566.html; vezi şi http://www.jurnaluldearges.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3635:cutiile-milei-din-toate-bisericile-i-mnstirile-vor-fi-ferecate-cu-trei-lacte-i-deschise-cu-comisie-de-preoi&catid=17:secretele-arhiepiscopiei&Itemid=19.
32Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, p. 120-127.
33Ibidem, p. 126.
34Omilii la săracul Lazăr, Cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, p. 131-132.
35Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit., p. 171.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu publicat de Opinia Socială

Scriitorul, profesorul şi criticul social român, Ovidiu Hurduzeu – doctor în Ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford (Statele Unite ale Americii), revine în atenţie publică. Coautor al volumului “A treia forţă: România profundă”, care a stârnit un interes profund în 2008 în rândul tinerilor şi nu numai, dr. Ovidiu Hurduzeu, alături de Centrul pentru o Românie Integră şi Prosperă, a lansat manifestul “Stăpâni pe viitorul nostru.”

Condamnând experimentul economic comunist şi cel neoliberal al ultimelor două decenii, pe care îl consideră “un experiment nu mai puţin distrugător, dar mai subtil decât cel anterior”, Hurduzeu face un nou apel către coalizarea într-o „a treia forţă.“

Dr. Ovidiu Hurduzeu s-a născut în Bucureşti la 12 iunie 1957 din tată bănăţean şi mamă moldoveancă, ambii părinţi de profesie geologi. În 1988, părăseşte definitiv România şi se stabileşte pe tărâm american. În 1997 îşi obţine doctoratul în French and Humanities la Stanford, iar din 2003, locuieşte împreună cu soţia sa în El Dorado Hills (lângă Sacramento, California).

În aceste vremuri dificile, dr. Ovidiu Hurduzeu a fost amabil să ne vorbească din nou despre modele economice de succes, schimbările radicale recente în economia Statelor Unite şi cum ar trebui românii să înţeleagă şi să aplice o societate cu adevărat prosperă.

Reporter: Domnule dr. Ovidiu Hurduzeu, ştiu că locuiţi de mulţi ani în Statele Unite dar sunteţi foarte interesat şi de ce se întâmplă pe ... acasă. Cum vede un român ţara sa de peste ocean, prin intermediul internetului?

Ovidiu Hurduzeu: Nu poţi să te apropii de România, sau de orice altă ţară, prin intermediul internetului. Internetul rămâne un mijloc util de comunicare şi informare, dar nu te ajută să înţelegi mai profund o situaţie anumită. Vin mereu în România, ţin conferinţe, mă întâlnesc cu foarte multe persoane. Petrec mult timp cu părinţii mei din Bucureşti. Ştiu bine ce se petrece "pe teren". Locuind în Statele Unite, pot să mă detaşez de circul politic şi să gândesc lucrurile cu luciditatea pe care ţi-o oferă deseori distanţarea de o situaţie fierbinte.

Ţara se duce de râpă şi există o neputinţă generală de a opri acest proces distructiv. Există, totuşi, soluţii şi oameni capabili să scoată ţara din acest marasm. Din păcate, românii aşteaptă soluţii miraculoase tot de la cei pe care-i văd zi de zi la televizor. Să lăsăm să se audă vocea acelor români cu adevărat integri şi competenţi şi să refacem o solidaritate socială pe baza unor valori esenţiale: devotament faţă de neam şi glie, dăruire pentru aproapele nostru; dreptate socială şi legalitate; disciplină şi responsabilitate. Credinţă în Dumnezeu. Aceste valori au ajuns să fie doar lozinci electorale. Ţara se va schimba când o forţă civică sau politică redutabilă chiar le va lua în serios.

Pentru textul integral click AICI.

Stăpâni pe viitorul nostru

dr. Mihaela Fîrşirotu, dr. Ovidiu Hurduzeu

Manifestul Coaliţiei pentru o Românie integră, verde şi prosperă

Cei care sunt de acord cu ideile şi propunerile din Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU sunt chemaţi să se coalizeze într-o „a treia forţă“. Împreună, vom restaura o Românie Integră, Verde şi Prosperă.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Devastată de experimentul socialism-comunismului, România s-a dedicat, în ultimii 20 de ani, experimentului neoliberal, un experiment nu mai puţin distrugător, dar mai subtil decât cel anterior. Seducţia pieţei libere, adică a unei pieţe neîngrădite şi nereglementate şi a incantaţiilor primejdioase ale „globalizării“ şi „eficienţei pieţelor financiare“ au găsit în România un teren extrem de fertil.

Consecinţele pentru România au fost dezastruoase:

• Băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor;

• Bunurile ţării (resursele naturale şi energetice, capacităţile industriale, chiar şi apa) au fost vândute sau concesionate pe nimic investitorilor şi speculanţilor străini;

• Ţara depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţii internaţionale (Comisia Economică Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.);

• Sectorul agricol este fragil şi neperformant; industria agro-alimentară este ineficientă, risipeşte resursele, ameninţă sănătatea populaţiei şi distruge mediul învonjurător;

• Bogăţia este din ce în ce mai injust împărţită între români; proprietatea productivă, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini. (Prin „proprietate productivă“ înţelegem posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământurilor, uneltelor şi cunoştinţelor precum şi a capitalului real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil, nicidecum equity instruments şi alte scheme speculative);

• Instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină;

• Populaţia demoralizată şi-a pierdut încrederea în sine, în instituţiile şi guvernele ţării, iar capitalul social este în mare parte delapidat; lăcomia şi egoismul au infectat toate relaţiile umane; maximizarea profitului pe termen scurt este un obiectiv generalizat al sistemului economic prezent;

• Un consumism agresiv, bazat pe împrumut caracterizează societatea de azi, năruind economia, dar mai mult decât atât, valorile morale: cumpătarea, munca cinstită, solidaritatea cu cei nevoiaşi şi lupta pentru binele comun;

• Exodul dureros şi distructiv al tinerilor continuă. Între 2002 şi 2012 aproape 3 milioane de români au emigrat spre alte ţări, în căutarea unei vieţi mai bune;

• Reputaţia internaţională îndoielnică a României şi incompetenţa clasei politice au dus şi duc în continuare la o slabă capacitate de negociere şi de apărare a intereselor ţării în relaţiile cu interlocutorii străini;

• Majoritatea românilor consideră că o guvernare incompetentă şi corupta, tradusă în politici greşite – indiferent de partid sau partidele care au fost la putere în ultimii 20 de ani – este cauza acestei situaţii catastrofale.

Pentru textul integral click AICI.

joi, 26 aprilie 2012

Pentru o distribuire echitabilă a bogăţiei: Exploatarea resurselor miniere în România

de acad. prof. dr. Yvan Allaire şi prof. dr. Mihaela Fîrşirotu (Canada)

Liga distributistă română „Ion Mihalache“ îşi exprimă acordul total cu diagnoza şi cu soluţiile exprimate de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu, al cărui început îl reproducem în continuare.

În toată lumea, ţările cu resurse naturale sunt în căutarea unor noi soluţii spre a maximiza contribuţia acestei bogăţii la finanţele publice şi la dezvoltarea economică a societăţilor lor. Cu toate acestea, peste tot (sau aproape peste tot) guvernele rămân prizoniere ale modelului tradiţional din acest domeniu, conceput într-o epocă în care minereurile aveau o valoare relativ scăzută.
În vremea aceea, valoarea economică pe care o prezentau pentru societate exploatările miniere provenea mai ales din locurile de muncă generate şi din taxele colectate.

Modelul acesta era adecvat epocii în care a fost conceput, dar este inadaptat contextului actual de pe pieţele mondiale de minereuri.

De exemplu:

• între 1982 şi 2005, preţul aurului oscila în jur de 400 USD uncia; preţul actual este de patru ori mai mare: 1.600 USD uncia;

• între 1980 şi 2004, minereul de fier nu valora decât 12 USD tona. La sfârşitul anului 2011, se vindea cu 136 USD tona;

• livra de cupru se vindea între 0,65 şi 0,80 USD în 1998, în comparaţie cu 3,40-4,00 USD livra în anul 2012.

Bineînţeles, preţul minereurilor ar putea cădea brutal în anii care vin, dar aceasta nu schimbă cu nimic puterea argumentului. În acest caz, orice sistem de redevenţe ar aduce la buget mai puţine sume.

Un nou model de afaceri?



Este posibilă, fără a provoca isterie politică, o dezbatere pe tema distribuirii echitabile a profiturilor între investitori şi proprietarii resurselor care sunt cetăţenii României? Se poate discuta serios despre modalităţile de a profita cât mai mult de pe urma acestui „boom" al preţului minereurilor?

Orice nouă abordare în acest domeniu ar trebui să se inspire dintr-o logică a afacerilor ineluctabilă şi uşor de înţeles.

Investitorul privat, întreprinzătorul trebuie să se aştepte la un profit pe măsura investiţiei sale şi care să ţină seama şi de riscuri. Riscurile în domeniul minier sunt reale. Trebuie notat totuşi că faza cea mai plină de riscuri este aceea a explorării; faza de exploatare a unui zăcământ geologic cunoscut comportă pentru promotor două riscuri precise:

1. Riscul politic; eventualitatea unei schimbări politice, naţionalizarea exploatării, opoziţia eficientă a populaţiei care se împotriveşte proiectului; astfel, Newmont Mines s-a retras dintr-un proiect de exploatare minieră a aurului în Peru după ce investise zeci de milioane de dolari, ca urmare a opoziţiei hotărâte a ţăranilor din regiunea în care se afla mina; în septembrie 2011, Venezuela a naţionalizat toate minele de aur de pe teritoriul ei etc.

2. Volatilitatea preţului minereurilor ar putea transforma rapid un proiect rentabil într-unul aducător de pierderi; şi totuşi, cererea de minereuri este dictată de o tendinţă puternică a sistemului economic mondial: dezvoltarea economică rapidă a Chinei şi a altor ţări cu o creştere efervescentă; în plus, în sectorul minereurilor există pieţe specializate (Futures Markets), pe care producţia viitoare poate fi vândută la preţurile actuale; evident, întreprinderea minieră care se protejează vânzând în felul acesta va pierde dacă preţul minereului va continua să crească, dar această protecţie este benefică pentru cei care se tem de o scădere viitoare a preţurilor.

Pentru articolul integral din „România liberă“ click AICI.

joi, 19 aprilie 2012

Oraşul grecesc Volos are o monedă alternativă: TEM

de Mark Lowen

(articol apărut pe pagina BBC în data de 11 apr. 2012)

Cu câteva luni în urmă, o monedă alternativă a apărut în oraşul-port Volos din Grecia. A fost o iniţiativă pornită de jos, care a crescut până la reţeaua actuală de peste 800 de membri, într-o comunitate care se luptă cu preţurile în euro din această perioadă de criză financiară profundă.

Zona de produse meşteşugăreeşti din piaţa centrală a oraşului Volos e chiar în capăt, după tarabele cu dulceţuri de casă. După o trecere în revistă a ofertei, Hara Soldatou alege un set de lumânări decorative, de care e vădit încântată: „M-au costat 24 de TEM, pe care i-am făcut oferind lecţii de yoga“, precizează ea.
Oriunde ai merge în piaţă, singurul lucru de care nu ai nevoie în buzunar sunt banii.
De la bijuterii la mâncare, de la produse electrocasnice la articole de îmbrăcăminte, totul aici se poate cumpăra cu moneda locală TEM.
Moneda funcţionează ca mijlocitor al schimbului. Dacă ai de oferit bunuri ori servicii, capeţi un credit în echivalentul un Euro = 1 TEM.
Apoi, câştigurile le poţi folosi pentru a cumpăra în cadrul reţelei, care este un sistem original de schimb de bunuri.
Este o reminiscenţă a unui străvechi sistem de troc, reînviat în Grecia zilelor noastre.
„Pot căpăta în schimb lecţii de limbi străine ori de computer“, spune Stavros Ntentos din spatele tarabei lui pe care sunt etalate produse de lenjerie pentru copii.
„E o idee foarte bună, pentru că trebuie să-i învăţăm pe oameni că fiecare dintre noi are ceva de cumpărat sau de vândut şi că pentru asta nu e neapărat nevoie de euro.“
„Am ajuns în punctul cel mai de jos al vieţii noastre şi acum trebuie să gândim diferit“, spune Tasos, vânzător de legume.

Monede coexistente
Întreg sistemul este organizat online şi cuprinde membrii care au conturi în TEM, creditate ori debitate prin tranzacţii virtuale.
Creatorul sistemului, Yiannis Grigoriou, stă la computerul-bancă din piaţă, supraveghind tranzacţiile.
„Este ceva care atrage pentru că oamenii găsesc aici speranţă. Găsesc aici lucruri pe care le pot da ori lua“, spune el.
Ar putea ajunge TEM moneda dominantă în Volos?
„Nu ştiu“ răspunde el zâmbind, „om trăi şi om vedea“.
Yiannis Grigoriou, creatorul sistemului, consideră că iniţiativa lui ar putea avea un mare viitor.
Părăsirea zonei euro a fost un scenariu frecvent discutat în lunile din urmă, pe măsură ce Grecia se adâncea tot mai mult în cea mai grozavă recesiune din istoria ei modernă.
În vreme ce unii văd în TEM o alternativă – „Euro e ceva ce ţine de trecut“, explică un cumpărător – pentru alţii el este mai degrabă o soluţie de criză decât o alternativă reală.
Primarul din Volos, Panos Skotiniotis, insistă că moneda euro nu este ameninţată de TEM.
El sprijină proiectul, dar spune că ambele monede pot coexista.
„Noi sprijinim iniţiativa pentru că este o foarte bună modalitate de ieşire din profunda criză economică şi socială“, spune el.
„Este o iniţiativă care oferă o alternativă la euro, fără a înlocui însă moneda europeană. Grecia este în eurozonă, noi vrem să rămânem în zona euro, credem că trebuie să rămânem în zona euro.“

Un nou început?
Reţeaua monedei alternative creşte continuu, tot mai multe afaceri acceptând-o şi apelând la ea.
În cooperativa locală de crescători de flori, din care fac parte persoane cu dizabilităţi de învăţare, membrii folosesc TEM pentru a-şi vinde plantele şi a căpăta în schimb servicii la care altfel le-ar fi foarte greu să aibă acces.
Iar unii dintre cumpărători pot veni să ajute cooperativa, de pildă pentru a tunde iarba ori a repara un gard în schimbul plantelor primite.
„Putem cumpăra pâine ori carne în schimbul produselor noastre, sau fetele pot merge la coafor“, spune Peri Mantzafleri, managerul cooperativei.
„Eu am crescut într-un sat – aşa mergeau lucrurile altădată, înainte ca banii să fie folosiţi pentru tot. Ar putea fi o bună ocazie să o luăm de la capăt.“
Tinerele generaţii beneficiază şi ele de pe urma sistemului.
Într-o clădire a primăriei, copiii iau parte la activităţi pline de animaţie – un amestec de joc, cântec şi desen.
Părinţii care acum se luptă din greu pentru a plăti lecţiile le vor putea plăti cu TEM, cele două monede având valabilitate egală.

Să vezi lucrurile „diferit“
Charalampos Bardas, coordonatorul programelor pentru copii, spune că moneda locală este nepreţuită.
„Este o bună soluţie în vremuri de criză. Viaţa merge înainte, iar noi trebuie să luptăm“, spune el.
„Acum trebuie să vedem şi să gândim altfel. Crza actuală nu este sfârşitul lumii. Trebuie să ne descurcăm şi să mergem înainte.“
Comunitatea din Volos şi-a dezvoltat o armă nouă cu care luptă împotriva celei mai grele crize financiare pe care mulţi dintre membrii ei au cunoscut-o vreodată.
Chiar dacă în Volos nu prisosesc euro, locuitorii oraşului au găsit o cale de a-i înlocui cu mijloace alternative.
Un sistem simplu de troc, care schimbă disperarea în speranţă.

Traducere din limba engleză de Alexandru Ciolan

miercuri, 18 aprilie 2012

Săraci, dar capitalişti. România, obedienta piaţă de desfacere în Europa dublelor standarde

de Răzvan Ciubotaru
“În vidul ideologic de după 1989 a fost propus, cu mult succes, neoliberalismul. S-a spus că pieţele sunt cel mai eficace mijloc. Traumatizaţi de un stat care se ocupa de toate, oamenii au văzut într-o piaţă în care statul era complet absent soluţia, miracolul şi calea viitorului”, ilustrează profesorul universitar canadian Yvan Allaire, începutul odiseei capitaliste a statelor foste socialiste, într-un interviu realizat de Nicolae Dărămuş în 2011. “S-a creat un sistem extrem de nociv pentru societate, în care funcţiile naţionale nu mai au niciun rol, sunt considerate ineficiente şi o piedică în calea comerţului. Se spune că guvernele sunt incompetente şi corupte şi, cu cât au un rol mai limitat, cu atât mai bine. Se sune că resursele naturale trebuie să fie vândute oricui vrea să le achiziţioneze. Guvernele au doar rolul să dereglementeze şi să privatizeze totul, pentru că întreprinderea privată este întotdeauna mai eficientă. Toate serviciile publice, inclusiv şcolile şi serviciile de sănătate trebuie să fie supuse “particularilor”, care sunt întotdeauna mai pricepuţi şi mai eficienţi. Vedem un păianjeniş extraordinar. Dacă acceptăm doar această dogmă, consecinţele sunt catastrofale pentru o societate. În loc să fie stăpâni, oamenii devin chiriaşi în propria lor ţară, sunt la discreţia fluxurilor de capital străin care intră şi ies din ţară dupa propriul interes, subordonând intereselor lor guvernele”, spunea Allaire. Europa dublelor standarde Nu toate guvernele din UE se întorc către Mecca privatizărilor. Finlanda, un stat membru UE din 1995, membru al grupului euro şi cu un cuvânt important de spus în privinţa noilor membri (Finlanda s-a opus, în primă fază accederii României şi Bulgariei în Schengen), nu are o politică de privatizare. Guvernul finlandez distinge între trei mari ramuri ale economiei când vine vorba despre eventuale privatizări. În primul grup intră industria energetică, loteria, pariurile sportive şi comercializarea alcoolului. Toate întreprinderile din acest domeniu sunt considerate strategice şi nu pot fi privatizate decât parţial. Este important de notat că troica FMI-Comisia Europeanî-Banca Centrală Europeană cere acum Greciei să privatizeze distribuitorul naţional de gaze, cel de apa din marile oraşe, şi loteria naţională. În al doilea grup, guvernul finlandez include industria chimică şi a metalelor, care nu pot fi privatizate integral. Statul poate, în mod excepţional să-şi reduca sub 50% participaţia în aceste sectoare. În ce priveşte băncile, industria hârtiei şi multe alte ramuri, acestea pot fi privatizate integral. Cooperativele agricole, o noţiune care a ajuns de temut dupa 1990 în Europa de Est, include 75% dintre fermierii din Franţa. “În Finlanda cooperativele, şi aici vorbesc de cele mai mari, făcând parte din „top 300″ din lume ca venituri, reprezintă 23% din PIB; în Elveţia 28%; 46% în Franţa. Cooperativele sunt prezente în sectoare foarte precise: 30% în sectorul agroalimentar, 23% în comerţul de detaliu, 22% în asigurari şi 19% în sectorul bancar”, spunea profesoara universitară Mihaela Fîrşirotu, în interviul menţionat. Pentru articolul integral din Cotidianul click AICI.

luni, 9 aprilie 2012

Pastorala de Paşte a ÎPS Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului

Iubiţi credincioşi, Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Hristos, Dumnezeul nostru, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări. Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copiii noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute? Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească? Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

duminică, 1 aprilie 2012

Ortodoxia în contextul mondializării (1)

de pr. prof. dr. Mihai Valică

(textul conferinţei de la Suceava, 29 martie 2012)

Poezie rugăciune
Doamne nu uita de țara mea!

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
Azi am venit şi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:
„Vine?“ „La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în ţară-i multă sărăcie.
Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!“

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
Cântată de poeţi odinioară,
Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese, parcă, de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,
Călcată în picioare şi murdară?
Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!


1.1. Fiinţa, imaginea şi scopul Bisericii
Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului, deci al ipostasului uman, prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.
Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie… care îşi dă până şi lâna ei“ (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140- Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132; Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127).
Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, prin consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus“ (Apoc. 14, 12).
În acest context scrie tot Sf. Ioan Gura de Aur că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei… apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu vor să piară: să intre în corabia protectoare – Biserica! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu“ (ibidem). Cine are o astfel de credinţă despre Biserică nu o va părăsi niciodată.
Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă“, spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.
Această imagine o repetă până în zilele noastre mulţi teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nicio schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt, ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul.

1.2. Biserica în context naţional spre eshaton
Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos“, care include Naţiunea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare“.
Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte alcătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată.
Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne-a hotărât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească o cale pentru urmaşi.
Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul“ pe care l am pus ca acest neam să meargă spre înviere (v. „Fiecare în rândul cetei sale“. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, mai ales pp. 9 15, 95 119 şi 175 187. Titlul volumului are întemeierea în I Corinteni 15, 22 23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…“ (subl. n.). V. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, secţiunea „Dreptatea neamurilor“).
Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. (Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166).
În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii și să-și tămăduiască țara atunci când este bolnavă și rănită. În 2 Cronici, 7, 14 scrie: „Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara“.

1.3. Globalizare și rezistență ortodoxă
Ideologiile care au născut marile nebunii şi aberaţii ale secolului al XX lea sunt aproape stinse şi epuizate, însă consecinţele vor persista multă vreme. O nouă dogmă tinde acum către unicitate: „Căutaţi mai întâi împărăţia economiei şi toate se vor adăuga vouă“ (aluzie la versetul din Matei 6, 33. Formularea aparţine lui Tiberiu Brăilean, Noua economie. Sfârşitul certitudinilor, Institutul European pentru Cooperare Cultural Ştiinţifică, Iaşi, 2005, p. 14.). Această nouă doctrină „religioasă“ a economiei nu trebuie să determine religia să depindă de economic. Ispita Carantaniei (vezi Matei 4, 1 11) se repetă de data aceasta mult mai subtil.
Agonia ideologiilor secolului trecut impune „trecerea de la gândirea unică la «gândirea zero». Globalizarea ar fi forţa motrice a acestei «fatalităţi istorice». Guvernată de principiul raţionalităţii, al eficienţei, ea este peste tot şi nu poate fi oprită nicăieri. A-socială, a-naţională, a-religioasă, ea cuprinde ţări, naţiuni, continente, înfrângând şi integrând mentalităţi, valori, frontiere, într-o luptă lipsită de ceea ce ne-am obişnuit a numi conştiinţă“ (Tiberiu Brăilean, op. cit. , p. 12). Autorul se întreabă „cum să te împotriveşti unei asemenea abstracţiuni, unei asemenea delocalizări a istoriei?“ (ibidem). Cred că răspunsul îl deţine Biserica şi speranţa poate încolţi în inima noastră, dacă din „dogma globalizării şi a mondializării“ exorcizăm egoismul, individualismul, liberalismul fără limite, fundamentalismul economic şi ideologic.
Mondializarea înseamnă, efectiv, liberalizare totală a pieţei şi a moralei (agenţii principali ai acestui concept „sunt marile firme multinaţionale, grupuri sau concerne industriale şi financiare, conglomerate tentaculare care concentrează şi domină lumea… Piaţa este regina acestui joc planetar, legile sale se extind pretutindeni, antrenând oameni, bogăţii, iluzii, într-un dans ameţitor. Logica pieţei conduce către monopol“ – apud Tiberiu Brăilean, op. cit. , p. 43). Unul din vectorii liberalismului este individualismul, care exacerbează în mod paradoxal spiritul de clan (vezi Rwanda, Afganistanul, Balcanii, Orientul Mijlociu ş.a.), „manifestări ale unei alianţe ciudate între un tribalism barbar, un fundamentalism religios intolerant şi o prezenţă extrem de activă a firmelor multinaţionale, care-şi promovează, prin orice mijloace, interesele economice“ (Tiberiu Brăilean, op. cit. , pp. 14 15). Această tendinţă este mai periculoasă decât fundamentalismul religios sau intoleranţa tribală, întrucât „mondializarea triumfală face tabula rasa din toate diferenţele şi din toate valorile, inaugurând o (in)cultură perfect indiferentă. O dată universul dispărut, nu mai rămâne nimic decât tehnostructura mondială atotputerinică, faţă în faţă cu singularităţile redevenite sălbatice şi livrate lor însele“ (Jean Baudrillard, Le Paroxiste indifferent, Grasset, Paris, 1997, p. 32).
Prea multe „sfârşituri“ şi eşecuri ale istoriei şi ideologiilor ne bântuie. Pentru a evita încă o himeră în contextul globalizării şi al mondializării, economia şi ştiinţa au nevoie de un nou suflu, „de regăsirea matricei spirituale din care s au născut. Aflate în slujba omului, ele nu pot eluda misterul acestuia“ (Tiberiu Brăilean, op. cit. , p. 15). Deschiderea lor spre teologie ar fi salvatoare şi ar evita căderea lor într o „idolatrie perdantă“ (ibidem).
Slujirea falşilor zei ai modernităţii, „tentaţia puterii, bogăţia de dragul bogăţiei şi plăcerile de dragul plăcerilor, înăbuşă în om vocaţia sa fundamentală: înălţarea spirituală“, mântuirea lui, adică tocmai sensul vieţii, devenind astfel insensibil şi iresponsabil, „atât în trecerea vieţii, cât şi în petrecerea morţii“ (ibidem, p. 16.).
În ciuda tuturor slăbiciunilor, ezitărilor şi exceselor, globalizarea este prezentă şi înaintează în timp şi spaţiu. Avantajele se pot traduce prin pace, forţă, prosperitate, bunăstare, în respectul tuturor culturilor şi identităţilor. A înţelege globalizarea astfel este salutar, a o sfida şi a o lua ca atare, ca pe ceva firesc, este salvator pentru a evita o psihoză individuală sau colectivă, având în vedere incertitudinile viitorului şi ramificaţiile tentaculare ale unui sistem „impersonal“. Globalizarea sau mondializarea nu înseamnă totuşi sfârşitul capitalismului, deci există un element de continuitate, ci organizarea lui întru-un mod superior, în care suveranitatea trece în mod paradoxal de la stat la individ. Întrebarea se pune: la care indivizi şi la câţi indivizi? Trecerea se face foarte greu, deoarece ruinele dirijismelor de tot soiul încă fumegă, iar ce ne aşteaptă după această etapă, nimeni nu ştie. Întrebările şi neliniştile sunt multe. Mulţi se întreabă: poate însemna aceasta trecerea de la democraţie la „individualcraţie“?
„Mondializarea este un fapt, nu o calamitate ce răvăşeşte spaţii şi devorează identităţi. Ea poate fi o salvare de la indolenţa şi incompetenţa vechilor conducători, publici sau privaţi“ (ibidem, p. 98). La câte experienţe au fost în istorie, ce mai contează una în plus? Aceasta nu înseamnă resemnare, ci conştientizarea unui început de istorie umană, în care „oameni, producţii şi finanţări trebuie renovate şi adaptate“. Preţul de a trăi în lume, preţul îndrăznelii, al cutezanţei, riscul de a eşua, dar şi şansa de a învinge, reprezintă acest nou început de istorie umană – mondializarea. Dumnezeu poate transforma răul în bine, dacă mondializarea ar fi un rău sau nedorită de Dumnezeu, însă numai dacă avem curajul să îndrăznim a birui lumea (Ioan 16, 33), care nu se orientează după voia divină, ci „după chipul păcatului“. Omul este dator cu lupta pentru bine şi contra răului, victoria o dă Dumnezeu.

1.4. Încercări de mondializare a Bisericii Ortodoxe
Încercările de a „mondializa“ Biserica Ortodoxă în duhul lumii se face, sistematic, prin ecumenismul himer și agresiv impus și acceptat de unii responsabili, care devin prin ecumenism iresponsabili ai Bisericii.
Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat fără discernământ, pe alocuri, de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos tuturor neamurilor. La nivel academic și eclesial este necesar dialogul teologic și este, chiar, o obligație pastorală esențială pentru o Biserică vie și mărturisitoare.
Însă nu trebuie să se negocieze cu aceştia adevărul, ci să se mărturisească adevărul revelației divine care ne va sfinți și mântui: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17, 17).
În acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii, adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.
Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu aceeaşi viteză cu care Lucifer a căzut din cer, cu toţi îngerii lui (Isaia, 14, 12-15).
Atitudinea lui Iisus Hristos față de cei de altă credință este pilduitoare. Iisus Hristos a respectat pe femeia samarineancă de la puțul lui Iacob, însă nu s-a rugat cu ea, cu toate că era foarte dornică de a afla multe despre Dumnezeul lui Israel, ci i-a spus că adevărații închinători trebuie să I se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (Ioan 4, 24). Cum ar fi sunat să fi propus Iisus Hristos, care este iubire absolută, să se închine împreună cu ea, fiecare la Dumnezeul în care crede? Nu s-a rugat cu ea, dar a dialogat.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dialogat și cu demonii și le-a ascultat rugăciunea, de a nu fi trimiși în adânc ci în turma de porci (Matei 8, 31) și a acceptat chiar provocarea în dialog teologic cu ispititorul după ce a postit 40 de zile și 40 de nopți (Matei 4).
Nu s-a rugat nici cu cărturarii și fariseii în templu, ci doar a citit din cartea Isaia (61, 1-3) locul care vorbea tocmai despre Mesia când și-a început activitatea mesianică (Luca 4). În rest le vorbea, le răspundea provocatorilor și-i învăța în templu mereu. Prefera să se roage pe munte – S-a suit în munte, ca să Se roage singur (Matei 14, 23) și în loc retras – Ghețimani (Matei 26, 36) decât să se roage cu cei formaliști, potrivnici voii lui Dumnezeu și fățarnici. Însă atunci când trecea prin cetățile păgâne, sau se întâlnea cu persoane străine de popor și de religia iudaică, le vindeca bolnavii, îi asculta cu rabdare și-i învăța (vezi fica samarinencei, sluga sutașului, demonizații din Gadara etc.) și Iisus se minuna de credința unora dintre aceștia (sutașul cu sluga bolnavă): Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Matei 8, 10). Deci potențialul credinței la unii pagâni este foarte mare. Tocmai acesta este obiectivul misiunii ortodoxe: de a transfigura puterea credinței pagâne în credința cea adevărată și sfințitoare, spre mântuire.
Înțelegem de aici că nu trebuie să ne rugăm cu ereticii dar avem obligația de a avea cu ei dialog teologic, de a-i ajuta și învăța după modelul lui Iisus Hristos. Vedem din discuția cu diavolul prin cele trei ispitiri, că există o interpretare demonică și o interpetare hristică a Sf. Scripturi. Și diavolul venea cu versete biblice și încerca să-l ispitească pe Hristos cu aceași Sf. Scriptură. Însă dialogul merge doar până acolo unde se cere închinarea la diavol, adică la erezie și minciună. Atunci trebuie să fie respins cu fermitate: înapoia mea, satano! În istoria Bisericii așa au acționat și sfinţii Părinți (cezi cartea Prigoana cea dinăuntru – de citit contracoperta).

2. Rezistența la globalizare. Propuneri și perspective
Fără conştiinţă, fără respectarea legilor morale, a canoanelor Bisericii Ortodoxe ecumenismul, ştiinţa, economicul, socialul, politicul, globalizarea şi mondializarea nu reprezintă numai „o ruină a sufletului“, ci „o iluzie ceva mai bine organizată“ (Tiberiu Brăilean, op. cit. , p. 11), după modelul ispitirii lui Iisus Hristos de către diavol.
Este posibilă o Românie în afara Uniunii Europene? Cred ca nu, și nici nu mi-o doresc, dar o Românie într-o Europă creștină – da. Aceasta îmi doresc, însă nu cu orice preț.
De aceea, Biserica Ortodoxă trebuie să se facă prezentă la toate nivelurile, în toate forurile de decizie sau în soluționarea unor probleme economice, politice sau administrative, aducând astfel forţa transfiguratoare a învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întrucât „religia fără ştiinţă și fără implicarea ei în viața cetății este şchioapă, dar și ştiinţa și cetatea fără religie este oarbă“.
Reconsiderarea metodelor pastoral filantropice de slujire a omului sau slujire a aproapelui în Duhul lui Iisus Hristos şi al tradiţiei patristice, în contextul de azi şi de mâine, dialogul cu ştiinţele umaniste actuale, cu politica sau cu administrația publică locală și centrală presupune o artă, o ştiinţă care trebuie învăţată şi însuşită, formând astfel conţinutul Ştiinţei Filantropice şi al Teologiei Diaconale, numită concis Filantropia Diaconală (sinonimă cu Diaconia Filantropică.), în sensul biblic și ca reper pentru creștini. Să nu se reducă filantropia doar la pomană și hrană pentru trup, întrucât ea cuprinde și sufletul și întregul context social, adică lumea pentru care Hristos a murit și a înviat.
Provocările acestui veac, precum şi dorinţa de a învăţa și urma viața în Hristos direct în „atelierul proniei divine“, adică prin Biserică şi şcoală, reprezintă scopul central al creștinului (vezi, pe larg, Teologia Socială, pr. dr. Mihai Valică și colaboratorii, ed. Christiana, București, 2007, pp. 31-35.), care-i poate aduce repere sigure pe drumul mânturii.
Stând pasiv și în faţa televizorului nu se poate mântui nimeni, chiar dacă viața lui este impecabilă din punct de vedere moral, întrucât la judecata viitoare vom da socoteală de ceea ce am făcut sau nu am făcut pentru aproapele și nu de ceea ce am făcut pentru noi (Matei 25, 31-46).
Responsabilitatea eclesială, comunitară, ştiinţifică şi cosmică a creştinului constă în principal în încercarea de a impune, prin mărturisire personală fermă, limite morale ştiinţei, economiei, politicii, ecumenismului fals și viclean precum şi mondializării, atunci când acestea se cred ultima și singura soluție.
Atunci când acestea tind să se transforme într-un sistem pretins exhaustiv al omului, într-o „biserică“ universală închipuită, sau într-un globalism himer, zeificând astfel omul, zeificând sisteme economice sau ideologice și profitul cu orice preț, ca singure repere și scopuri ale universului şi ale lui însuşi, atunci creștinul ortodox nu are voie să tacă sau să se ascundă de frica puterii, ci să se opună după modelul lui Iisus Hristos, care a biruit lumea: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33).
Aşadar devenim rezistenți la globalizare doar prin mărturisire în numele lui Iisus Hristos, prin îndrăzneală și luptă duhovnicească în și prin Biserica Lui, prin nădejdea că Hristos este cu noi mereu până la sfârșitul veacului. El este speranța și țelul nostru.
Numai sub aceste condiții Ortodoxia va ramâne Trupul tainic al lui Hristos. În caz contrar, Ortodoxia se va globaliza în loc să rămână una, sfântă, sobornicească, apostolească și patristică Biserică, adică va deveni parte a globalizării și se va des-biserici, adică seculariza sub ochii și indiferența noastră, așa cum observ deja că se și petrece pe alocuri.
În sfârșit, să nu uităm că peștii cei vii cresc și se întăresc atunci când merg contra valului, cei morți merg cu valul…! Însă pentru creștini valul morții este veșnic…!

Text preluat de pe Bucovina profundă.