Pentru o distribuire echitabilă a bogăţiei: Exploatarea resurselor miniere în România

de acad. prof. dr. Yvan Allaire şi prof. dr. Mihaela Fîrşirotu (Canada)

Liga distributistă română „Ion Mihalache“ îşi exprimă acordul total cu diagnoza şi cu soluţiile exprimate de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu, al cărui început îl reproducem în continuare.

În toată lumea, ţările cu resurse naturale sunt în căutarea unor noi soluţii spre a maximiza contribuţia acestei bogăţii la finanţele publice şi la dezvoltarea economică a societăţilor lor. Cu toate acestea, peste tot (sau aproape peste tot) guvernele rămân prizoniere ale modelului tradiţional din acest domeniu, conceput într-o epocă în care minereurile aveau o valoare relativ scăzută.
În vremea aceea, valoarea economică pe care o prezentau pentru societate exploatările miniere provenea mai ales din locurile de muncă generate şi din taxele colectate.

Modelul acesta era adecvat epocii în care a fost conceput, dar este inadaptat contextului actual de pe pieţele mondiale de minereuri.

De exemplu:

• între 1982 şi 2005, preţul aurului oscila în jur de 400 USD uncia; preţul actual este de patru ori mai mare: 1.600 USD uncia;

• între 1980 şi 2004, minereul de fier nu valora decât 12 USD tona. La sfârşitul anului 2011, se vindea cu 136 USD tona;

• livra de cupru se vindea între 0,65 şi 0,80 USD în 1998, în comparaţie cu 3,40-4,00 USD livra în anul 2012.

Bineînţeles, preţul minereurilor ar putea cădea brutal în anii care vin, dar aceasta nu schimbă cu nimic puterea argumentului. În acest caz, orice sistem de redevenţe ar aduce la buget mai puţine sume.

Un nou model de afaceri?



Este posibilă, fără a provoca isterie politică, o dezbatere pe tema distribuirii echitabile a profiturilor între investitori şi proprietarii resurselor care sunt cetăţenii României? Se poate discuta serios despre modalităţile de a profita cât mai mult de pe urma acestui „boom" al preţului minereurilor?

Orice nouă abordare în acest domeniu ar trebui să se inspire dintr-o logică a afacerilor ineluctabilă şi uşor de înţeles.

Investitorul privat, întreprinzătorul trebuie să se aştepte la un profit pe măsura investiţiei sale şi care să ţină seama şi de riscuri. Riscurile în domeniul minier sunt reale. Trebuie notat totuşi că faza cea mai plină de riscuri este aceea a explorării; faza de exploatare a unui zăcământ geologic cunoscut comportă pentru promotor două riscuri precise:

1. Riscul politic; eventualitatea unei schimbări politice, naţionalizarea exploatării, opoziţia eficientă a populaţiei care se împotriveşte proiectului; astfel, Newmont Mines s-a retras dintr-un proiect de exploatare minieră a aurului în Peru după ce investise zeci de milioane de dolari, ca urmare a opoziţiei hotărâte a ţăranilor din regiunea în care se afla mina; în septembrie 2011, Venezuela a naţionalizat toate minele de aur de pe teritoriul ei etc.

2. Volatilitatea preţului minereurilor ar putea transforma rapid un proiect rentabil într-unul aducător de pierderi; şi totuşi, cererea de minereuri este dictată de o tendinţă puternică a sistemului economic mondial: dezvoltarea economică rapidă a Chinei şi a altor ţări cu o creştere efervescentă; în plus, în sectorul minereurilor există pieţe specializate (Futures Markets), pe care producţia viitoare poate fi vândută la preţurile actuale; evident, întreprinderea minieră care se protejează vânzând în felul acesta va pierde dacă preţul minereului va continua să crească, dar această protecţie este benefică pentru cei care se tem de o scădere viitoare a preţurilor.

Pentru articolul integral din „România liberă“ click AICI.

Săraci, dar capitalişti. România, obedienta piaţă de desfacere în Europa dublelor standarde

de Răzvan Ciubotaru

“În vidul ideologic de după 1989 a fost propus, cu mult succes, neoliberalismul. S-a spus că pieţele sunt cel mai eficace mijloc. Traumatizaţi de un stat care se ocupa de toate, oamenii au văzut într-o piaţă în care statul era complet absent soluţia, miracolul şi calea viitorului”, ilustrează profesorul universitar canadian Yvan Allaire, începutul odiseei capitaliste a statelor foste socialiste, într-un interviu realizat de Nicolae Dărămuş în 2011. “S-a creat un sistem extrem de nociv pentru societate, în care funcţiile naţionale nu mai au niciun rol, sunt considerate ineficiente şi o piedică în calea comerţului. Se spune că guvernele sunt incompetente şi corupte şi, cu cât au un rol mai limitat, cu atât mai bine. Se sune că resursele naturale trebuie să fie vândute oricui vrea să le achiziţioneze. Guvernele au doar rolul să dereglementeze şi să privatizeze totul, pentru că întreprinderea privată este întotdeauna mai eficientă. Toate serviciile publice, inclusiv şcolile şi serviciile de sănătate trebuie să fie supuse “particularilor”, care sunt întotdeauna mai pricepuţi şi mai eficienţi. Vedem un păianjeniş extraordinar. Dacă acceptăm doar această dogmă, consecinţele sunt catastrofale pentru o societate. În loc să fie stăpâni, oamenii devin chiriaşi în propria lor ţară, sunt la discreţia fluxurilor de capital străin care intră şi ies din ţară dupa propriul interes, subordonând intereselor lor guvernele”, spunea Allaire. Europa dublelor standarde Nu toate guvernele din UE se întorc către Mecca privatizărilor. Finlanda, un stat membru UE din 1995, membru al grupului euro şi cu un cuvânt important de spus în privinţa noilor membri (Finlanda s-a opus, în primă fază accederii României şi Bulgariei în Schengen), nu are o politică de privatizare. Guvernul finlandez distinge între trei mari ramuri ale economiei când vine vorba despre eventuale privatizări. În primul grup intră industria energetică, loteria, pariurile sportive şi comercializarea alcoolului. Toate întreprinderile din acest domeniu sunt considerate strategice şi nu pot fi privatizate decât parţial. Este important de notat că troica FMI-Comisia Europeanî-Banca Centrală Europeană cere acum Greciei să privatizeze distribuitorul naţional de gaze, cel de apa din marile oraşe, şi loteria naţională. În al doilea grup, guvernul finlandez include industria chimică şi a metalelor, care nu pot fi privatizate integral. Statul poate, în mod excepţional să-şi reduca sub 50% participaţia în aceste sectoare. În ce priveşte băncile, industria hârtiei şi multe alte ramuri, acestea pot fi privatizate integral. Cooperativele agricole, o noţiune care a ajuns de temut dupa 1990 în Europa de Est, include 75% dintre fermierii din Franţa. “În Finlanda cooperativele, şi aici vorbesc de cele mai mari, făcând parte din „top 300″ din lume ca venituri, reprezintă 23% din PIB; în Elveţia 28%; 46% în Franţa. Cooperativele sunt prezente în sectoare foarte precise: 30% în sectorul agroalimentar, 23% în comerţul de detaliu, 22% în asigurari şi 19% în sectorul bancar”, spunea profesoara universitară Mihaela Fîrşirotu, în interviul menţionat. Pentru articolul integral din Cotidianul click AICI.

Otravă înghiţită și lumină refuzată (II)

de Nicolae Dărămuş

„În 2009, acoperiţi de crepusculul unui ianuarie, rulând pe un drum aglomerat aproape de Lake Worth în Florida, am intrat dintr-odată într-o zonă stranie, un fel de cimitir format din lungi şiruri de case neluminate, părăsite, afişând futile panouri «de vânzare», «de închiriat». Toţi proprietarii acestor locuinţe modeste fuseseră expulzaţi fiindcă nu îşi plătiseră cheltuielile. Locul picura umilinţa părinţilor, disperarea copiilor, întrupând decadenţa unei societăţi.

«La grandeur d’une civilisation se juge à la façon dont el traite les plus faibles» («Grandoarea unei civilizaţii se judecă după felul în care îi tratează pe cei mai slabi» – n.m.), scria Jean Rostand. Civilizaţia americană părea să fi ajuns rău sub acest aspect.“ Nu este începutul unui roman, cum ar sugera talentul literar al autorilor – prof. dr. Yvan Allaire şi prof. dr. Mihaela Fârşirotu –, ci al unei lucide şi generoase cărţi de analize şi sugestii economice: Plaidoyer pour un nouveau capitalisme (Pledând pentru un nou capitalism). Captând cititorul prin adevăruri de bun-simţ, rostite ferm de un adept declarat al capitalismului (prof. dr. Yvan Allaire este, după Financial Post Magazine, „unul dintre cei şase guru economici ai Canadei“, membru în Consiliul Forumului Economic de la Davos etc.), cartea trezeşte în cititor nădejdi şi ceea ce aş numi „emoţia demnităţii“.

Cuvinte ca o sabie de cristal
„Această carte atacă dur sistemul financiar, ca şi pe anumiţi operatori care îl jefuiesc. Noi estimăm şi încercăm să demonstrăm că, pe nesimţite, economiile ţărilor – cea a Statelor Unite în primul rând – au fost împinse spre o formă de capitalism în care pieţele financiare domină, fac legea şi îşi impun voinţa întreprinderilor. Afirmăm că această evoluţie nefastă este cauza fundamentală a crizelor şi fiascourilor financiare repetate de două decenii încoace. Propunem reforme care, în opinia noastră, ar reaşeza finanţele la locul modest pe care ele ar trebui să îl ocupe şi care ar aduce în întreprinderi o gestionare pe termen lung, precum şi un anume nivel de loialitate, de încredere mutuală şi solidaritate esenţiale bunei funcţionări a oricărei organizaţii umane“ – scriu în continuare autorii. Într-un interviu acordat de aceştia, rezumat în cele ce urmează, referirile la România au fost clare.

Pentru articolul integral din Kamikaze, click AICI.

Statul şi pieţele

de Yvan Allaire

Prezentare la Academia Română
Bucureşti, 23 mai 2011

Criză financiară sau criză morală…?
• Criza financiară din 2007-2008 s-a transformat în multe state în recesiune economică şi în criză fiscală;
• Cruda ironie este că guvernele au trebuit să se îndatoreze pentru a salva sistemul financiar şi pentru a face faţă recesiunii pe care tocmai acest sistem o produsese; apoi guvernele au fost forţate să impună popoarelor lor politici de austeritate pentru ca aceleaşi bănci să nu cumva să sufere pierderi în urma creditelor acordate guvernelor;
• Criza financiară a fost de fapt o criză morală, care încă nu a luat sfârşit;
• În acest timp, se depun mari eforturi menite a reglementa funcţionarea sistemului financiar, sau cel puţin a lăsa impresia că se face aşa ceva…
• „Şi totuşi, nu putem să nu fim cuprinşi de un sentiment de zădărnicie la vederea acestui masiv efort, de impresia că nu se vizează adevăratele cauze ale acestei crize care se încăpăţânează să persiste, că totul seamănă cu pregătirea pentru a lupta într-un război din trecut.
• Nimic din ceea ce se propune nu schimbă de fapt caracterul sistemelor financiare, motivaţiile care le animă, lăcomia de care sunt infectate. Prin urmare, să ne pregătim pentru următoarea criză…“
Yvan Allaire, „After the melt-down“, în Policy Options, martie 2011
Pentru articolul integral de pe CRIP click AICI.

Otravă înghiţită şi lumină refuzată (I)

de Nicolae Dărămuş

Râncedul şi otrăvitorul sol

„De îndată ce FMI are la mână un guvern, îl îmboldeşte, îl împinge şi-l ademeneşte să ducă la îndeplinire râncedele, chiar otrăvitele sale reţete din trecut: liberalizaţi toate pieţele, generaţi lichidităţi vânzând rapid străinilor activele naţionale, privatizaţi tot ce mai are statul, altfel spus, curmaţi posibilitatea Guvernului de a mai coordona dezvoltarea economică a ţării“, scriu Yvan Allaire şi soţia sa, Mihaela Fârşirotu, într-o scrisoare care începe prin „Dragă domnule Jeffrey Franks“. Adresată FMI, scrisoarea a fost trimisă „spre ştiinţă“ – degeaba, pesemne! – preşedintelui României Traian Băsescu, prim-ministrului Emil Boc, guvernatorului BNR Mugur Isărescu, Robertei Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, şi lui Mircea Geoană, preşedintele Senatului.

Mai patrioţi decât patrioţii

Prof. dr. Yvan Allaire – considerat de Financial Post Magazin drept „unul dintre cei şase guru economici ai Canadei“ – este membru al Academiei de Litere şi Ştiinţe a Societăţii Regale a Canadei (echivalentă a Academiei), este director al Institutului pentru Guvernanţa Organizaţiilor Private şi de Stat din Montreal (IGOPP), titular al Catedrei de Management la Universitatea din Montreal (UQAM) şi membru în Consiliul Forumului Mondial Economic de la Davos. Prof. dr. Mihaela Fârşirotu este titular al Catedrei de Strategia Administrării Firmelor tot la UQAM şi în 1993 a creat la Bucureşti prima şcoală MBA româno-canadiană la ASE, coordonându-i activitatea până în 1997. Autorităţi în materie de economie de ale căror opinii, argumente, previziuni şi sugestii ţin cont Guvernul Canadei şi alţi decidenţi mondiali, domniile lor au scris şi oarece cărţi de specialitate în care talentul literar, pertinenţa ştiinţifică şi bunul-simţ fac casă bună: Black Markets and Business Blues, Propos de Gouvernance şi Pledoyer pour un Nouveau Capitalisme. Pe coperta celei de a doua cărţi scrie alb pe negru: „Înainte, în timpul şi după criza financiară 2007-2008“. Da, aţi citit bine, Canada, ţara unde sfaturile lor sunt ascultate şi aplicate, nu a prea resimţit criza şi a ieşit din ea… Mă înşel eu, sau România lui Jeffrey Franks, Băsescu, Boc şi Udrea este în plină criză la jumătatea lui 2011?

Pentru articolul integral din „Kamikaze“ click AICI.

Prof. Yvan Allaire conferenţiază la Academia Română

În ziua de 23 mai 2011, ora 10,

în Aula Academiei Române,

Yvan Allaire,
membru al Academiei de Litere şi Ştiinţe al Societăţii Regale din Canada

va susţine conferinţa cu titlul

"Statul vs pieţe"

Conferinţa va fi deschisă de acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române. Evenimentul este organizat de Comisia de Studii Prospective a Academiei Române şi Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare.

Davos-ul e cu noi!

În aşteptarea lansării Centrului pentru o Românie Integră şi Prosperă (CRIP), patronat de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu („a forum for the promotion of ideas and actionable policies to bring about a fair and prosperous Romania. Our mission is to help salvage Romania from its misguided politics and dead-end economic policies“) reproducem comunicatul de presă al IGOPP despre scopul participării prof. Yvan Allaire la Davos.

Profesorul Yvan Allaire la Forumul Economic Anual de la Davos, 26-30 ianuarie
Întreprinderile trebuie să creeze valoare pe termen lung pentru toate părţile implicate şi nu să maximizeze valoarea pentru acţionari

Montreal, 23 ianuarie 2011 – Într-un document prezentat pentru Global Council on the role of business in the 21st century al Forumului Economic Mondial, preşedintele consiliului Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP), profesorul Yvan Allaire formulează recomandări pentru modificarea radicală a funcţionării capitalismului.
Aceste recomandări vor face obiectul discuţiilor la Forumul Economic Mondial de la Davos, între 26 şi 30 ianuarie. Global Council este compus din şaisprezece lideri mondiali ai lumii afacerilor din America, Europa şi Asia, ca şi din mediile universitare (inclusiv Harvard şi universităţi chinezeşti de top). Doamna Monique Leroux, preşedinte şi director executiv al Mouvement Desjardins, a intrat de asemenea în Consiliu.
„Trebuie revăzut modelul anglo-saxon de întreprindere, conform căruia aceasta are un singur obiectiv, acela de a crea valoare pentru acţionari. Întreprinderile trebuie să-şi câştige şi să îşi protejeze legitimitatea socială în comunităţile cărora le aparţin“, afirmă dl. Allaire, autor (împreună cu prof. Mihaela Fîrşirotu) al unei lucrări despre cauzele crizei financiare, Black Markets… and Business Blues.
Profesorul Allaire formulează propuneri concrete pentru schimbarea regulilor şi pentru instaurarea noului model economic mondial:

• Societăţile şi guvernele trebuie să-şi adapteze politicile pentru a favoriza structuri multiple de proprietate a întreprinderilor, mergând de la cooperative la firme de familie, de la societăţi de stat la societăţi cotate la bursă, cu acţionariat deschis sau nu.
• Pentru a întări stabilitatea acţionariatului, un acţionar ar trebui să deţină acţiuni timp de cel puţin un an pentru a căpăta drept de vot.
• Pentru a descuraja deţinerea de acţiuni pe perioade extrem de scurte, ar trebui impusă o taxă minimă asupra tuturor tranzacţiilor bursiere şi o taxă asupra câştigurilor de capital, variabilă în funcţie de durata deţinerii acţiunilor.
• Consiliul de administraţie trebuie să fie legal responsabil pentru bunul mers al întreprinderii şi nu pentru maximizarea valorii pe termen scurt a acţiunilor.
• Guvernanţa societăţilor trebuie să se sprijine pe administratori legitimi şi credibili.
• Guvernele ar trebui să elimine avantajele fiscale asociate acordării de acţiuni managerilor ca formă de remunerare variabilă.
• Mai mult decât atât, acordarea de acţiuni cadrelor de conducere ca formă de remunerare ar trebui abolită.
• Consiliul de administraţie ar trebui să plafoneze factorul de multiplicare a remuneraţiei conducerii în raport cu remuneraţia medie a angajaţilor.
• Marii investitori instituţionali ar trebui să încurajeze stabilitatea acţionariatului şi diversitatea formelor de proprietate asupra întreprinderilor şi să limiteze plasamentele în fonduri speculative.
• Guvernele ar trebui să impună principiul reciprocităţii în tranzacţiile internaţionale; o firmă străină ar trebui să poată achiziţiona o societate naţională numai în măsura în care reciproca este valabilă în ţara achizitorului.

Criza financiară a arătat slăbiciunile şi punctele slabe ale unei forme de capitalism financiar care a fost dominantă în ultimii 20 de ani. Trebuie să adoptăm politici pentru a crea un sistem economic şi social mai echitabil, mai moral şi mai stabil.

Pentru informaţii şi întâlniri, înaintea plecării la Davos, puteţi contacta, între orele 10 şi 12, pe Majida Lamnini, IGOPP
514 439-9301
mlamnini@igopp.org

În Ţara Minunilor şi… a Speculaţiilor

de Yvan Allaire şi Mihaela Fârşirotu

Prof. dr. Yvan Allaire
Doctorat la MIT
Membru al Societăţii Regale din Canada
Preşedintele Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada
Autor a numeroase cărţi şi articole.
Consilier la mari firme canadiene.
Intervenţie în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la Reuniunea Anuală 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia, 27 ianuarie 2010.
„Canada’s top authority on corporate governance“ (Financial Post Magazine, aprilie 2008)


Prof. dr. Mihaela Fărşirotu
Profesor titular de strategie a administrării firmelor (UQAM).
Autoare a numeroase cărţi şi articole.
Consultant la numeroase firme canadiene.
Absolventă a Academiei de Stiinte Economice din Bucuresti. Stagii la Viena (Austria) şi Tubingen (Germania). Doctoratul la Universitatea McGill (premiul A.T. Kearny al Acdemiei Americane de Management pentru cea mai bună teză de doctorat despre gestiune din America de Nord). În anii ’90 a creat şi condus la Bucureşti prima Şcoală Superioară de Gestiune din România, precum şi un program intensiv de masterat la această şcoală. Agenţia Canadiană pentru Dezvoltare Internaţională (ACDI) a finanţat acest proiect cu o subvenţie de 2,8 milioane de dolari canadieni, declarând proiectul „unul dintre cele mai bune proiecte de asistenţă tehnică finanţate vreodată de noi”.

„Alice este prinsă în capcana unei lumi în care logica a fost abandonată în favoarea nebuniei“ (Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor)

Pe 17 aprilie 2010, Securities and Exchange Commission (SEC) îndrăzneşte să formuleze acuzaţii de fraudă contra Goldman Sachs pentru o operaţiune cu nimic diferită de alte sute de operaţiuni de acelaşi fel, efectuate de băncile comerciale şi de fondurile speculative în cursul anilor 2004-2007: The worst day in my professional life, Cea mai proastă zi din viaţa mea profesională, declară PDG-ul de la Goldman Sachs. Şi mai grav, pe 27 aprilie, membrii comitetului director de la Goldman Sachs, supuşi unui adevărat interogatoriu de către membrii unui subcomitet senatorial, sunt blamaţi fără menajamente pentru „lipsa de etică“ şi „imoralitatea“ operaţiunilor lor.

Ilegal?

Lumea bună de la Goldman Sachs este foarte, foarte supărată. Promotorii fondurilor speculative sunt uluiţi. Cum să comiţi acte ilegale când, încă din 1999-2000, guvernul american s-a străduit să dereglementeze, să înlăture toate piedicile din calea speculaţiilor financiare, iar legile şi reglementările au fost redactate astfel încît să legalizeze toate operaţiunile de acest tip? Ce să mai înţelegem?! Uite aşa, brusc, facem pe miraţii, pe fecioarele neprihănite, căutăm nod în papură băncilor comerciale şi speculatorilor!

Cu ce-or fi greşit cei de la Goldman Sachs? Cu nimic, cu aproape nimic. La cererea unui fond speculativ (Paulson and Co.)¹, ei au creat un montaj de credite ipotecare de cea mai slabă calitate. Ba mai mult, fondul speculativ ar fi venit la Goldman Sachs cu propuneri concrete de ipoteci, tocmai pentru ca, pe ansamblu, calitatea să fie cât mai slabă. De fapt, Paulson and Co pariază pe… prăbuşirea montajului. Mai precis, speculatorul va cumpăra o poliţă de asigurare care nu este cu adevărat o asigurare, care îi va aduce mulţi bani atunci când acest ansamblu de ipoteci putrede se va prăbuşi. În Ţara Minunilor, agenţiile de credit vor acorda acestui montaj tot atâta încredere ca şi datoriei publice a Canadei!

Goldman Sachs a vîndut apoi bucăţi (sau felii) din montajul ipotecar unor investitori presupus sofisticaţi, care nu ştiau în ce lume minunată intraseră! Crezând că agenţiile sunt de încredere, iar regulile şi legile – scrupulos respectate, neştiind că Paulson and Co a contribuit la alegerea ipotecilor astfel asamblate, ei au investit în montaj. În Ţara Minunilor şi a Speculaţiilor nimeni nu se împiedică de asemenea amănunte. Toată lumea ştia sau trebuia să ştie cum se petrec lucrurile. Cuvintele au sensul care li se dă. Infracţiunea comisă de Goldman Sachs, dacă era cu adevărat o infracţiune, nu era mai gravă decât parcarea maşinii într-un loc interzis.

Imoral?

În ţara lui Goldman Sachs şi a cumetrilor săi precum Paulson şi alte fonduri speculative, felul în care a operat Goldman în perioada 2007-2008 merită respect, admiraţie, strângeri de mână. Simţind că vine avalanşa împrumuturilor ipotecare subprime (altfel spus, bazate pe un credit de slabă calitate), Goldman a întocmit un plan energic de acţiune pentru a se proteja contra tuturor acestor produse toxice din bilanţul său. Ar fi trebuit să le reducă numărul, dar aşa ceva nu era uşor în contextul din acel moment. Atunci, soluţia era cumpărarea de „asigurări“ (derivate de credit sau CDS – Credit Default Swaps) pentru a apăra întreprinderea în cazul prăbuşirii pieţei de ipoteci de calitate îndoielnică (subprime).

Pentru că a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul, Goldman Sachs este în măsură să raporteze profituri atunci când această piaţă face implozie. Acţionarii aplaudă, rivalii sunt invidioşi, marea finanţă e încântată.

S-ar putea reproşa că, deşi a simţit iminenţa imploziei, Goldman Sachs a continuat să aducă pe piaţă alte montaje de credite ipotecare subprime, având totodată grijă să se protejeze contra oricărui risc; Goldman Sachs vă va lămuri însă că se limita să le facă pe plac clienţilor, doritori de asemenea montaje cărora agenţiile de credit continuau să le atribuie notele cele mai mari. Goldman Sachs nu putea lăsa să-i scape onorariile grase asociate acestor operaţiuni care, altfel, ar fi fost preluate de concurenţă.

Ce e imoral în toată povestea asta? Chiar dacă Goldman Sachs nu este „trimisul lui Dumnezeu pe pământ“ ca să-i facă voia nu este chiar un îngeraş,(„I am doing God’s work“), cum declara în noiembrie 2009 PDG-ul său Lloyd Blankfein, societatea nu a făcut decât să gestioneze riscurile, spre binele acţionarilor săi, conform principiului fundamental al liberei iniţiative şi al pieţelor financiare.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative

În Ţara Minunilor, fondurile speculative, precum Paulson, îndeplinesc chiar un rol „social“. Faptul că mai multe fonduri speculative mizau pe dezumflarea balonului imobiliar american ar fi trebuit să-i alarmeze pe investitori. Evident, însă, că acest lucru era prea puţin cunoscut în afara cercului de iniţiaţi. Căci speculaţia se ascunde în umbră, aşteptând momentul prielnic când trebuie să facă totul pentru a grăbi prăbuşirea sau falimentul ce-l va îmbogăţi pe speculator. Investitorii ar trebui să se informeze mai bine şi mai din vreme.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative, astfel concepută, este considerabilă. Astfel, Paulson and Co au semnalat problemele fiscale ale Greciei pariind, zice-se, contra valorii datoriei Statului grec. Nu-i aşa că au avut dreptate? La aceeaşi dată, 27 aprilie, agenţiile de rating (tot cele dinainte!) scădeau drastic nota acordată datoriei greceşti, până la nivelul obligaţiunilor cu cotă nulă (junk bonds) şi provocau astfel o criză financiară în această ţară şi împrejurul ei. Fondurile speculative sunt gata, probabil, chiar în acest moment, să parieze contra datoriei altor ţări. Care vor fi fiind acestea? O să vedeţi la vremea şi la locul potrivit!

De această parte a oglinzii

Pentru cetăţenii care ignoră complet moravurile şi cutumele din Ţara Minunilor, comportamentul şi atitudinea locuitorilor acesteia sunt şocante şi scandaloase. Această specie, numită homo speculantus, le apare ca fiind rapace şi insensibilă la suferinţele antrenate de acţiunile ei.

Cupiditatea colectivă a acestor speculatori a provocat o criză financiară şi o recesiune greu suportabilă. Guvernele şi plătitorii de taxe, locuitorii ţărilor normale, a trebuit să-i salveze de propria lor turpitudine.

Iată câteva dintre pagubele directe şi colaterale ale maşinaţiilor lor: circa 6,4 milioane de proprietăţi imobiliare din Statele Unite au făcut obiectul unei confiscări judiciare în perioada 2007-2009; 240 de bănci au dat faliment de la începutul lui 2008. Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca o consecinţă directă a crizei financiare, s-au pierdut aproximativ 20 de milioane de locuri de muncă.

În Ţara Minunilor, ruşinea şi stânjeneala sunt sentimente rare şi inoportune. Valoarea creată de speculatori pentru acţionarii sau investitorii lor justifică din plin bonusurile şi remuneraţiile de care beneficiază. Ziariştii şi unii comentatori nu contenesc să se arate miraţi de aceste remuneraţii şi produc grafice precum cel de mai jos. Opinia publică se scandalizează, ceea ce, temporar, îi pune în încurcătură pe politicieni.



Chiar dacă prea puţină lume ştie, Ţara Minunilor şi-a extins teritoriul în cursul ultimilor 30 de ani în dauna ţării normale, a ţării producţiei de bunuri şi servicii, a manufacturilor, a inovaţiei care contribuie la bunăstarea societăţii. Cum se vede în graficul următor, partea profiturilor totale provenind din „industria financiară“ a atins în economia americană, în 2004, circa 44%, în timp ce partea provenind din industria prelucrătoare a scăzut la aproximativ 10%. Până în 1980, sectorul manufacturier reprezenta peste 40%, iar cel financiar, sub 20% din profiturile totale ale economiei americane.

Tabelul 2: Procentajul profiturilor din industria financiară şi din industria prelucrătoare (S.U.A., 1950-2004)


Şi mai grav încă, valorile corozive ale Ţării Minunilor s-au infiltrat treptat în ţara normală, seducând tinerii şi punându-i pe jar pe cei mai puţin tineri. „Finanţele“ exercită o atracţie irezistibilă asupra tinerilor ambiţiosi şi talentaţi, după cum demonstrează tabelul următor.

Tabelul 3: Procentajul deţinătorilor de diplome MBA de la Harvard angajaţi în sectorul financiar

Fenomenul nu e deloc surprinzător dacă aflăm că, în 2008, hedge funds şi private equity funds ofereau acestor tineri licenţiaţi un salariu garantat de 300 de mii de dolari în primul lor an de activitate, plus un bonus de 30 de mii de dolari la semnarea contractului. Prin comparaţie, sectorul industriei prelucrătoare oferea un „mizilic“ de 130 de mii de dolari pentru primul an!

Această supralicitare nu este limitată la Harvard. The Graduate Management Admission Council raportează că la intrarea în programele MBA americane, 21% dintre studenţi declară că vor să lucreze în sectorul financiar. La sfârşitul studiilor, procentajul celor care aleg acest sector se ridică la 40%.

Concluzie

Speculaţia financiară domină şi contaminează societatea modernă. Universul paralel al înaltei finanţe se întinde ca o pată de ulei vâscos peste economia reală. Locuitorii Ţării Minunilor nu vor înceta să-şi practice magia neagră. Guvernele vor încerca, timid, să ridice câteva bariere, să limiteze unele practici. De fapt, schimbările legislative îi vor afecta prea puţin pe speculatori.

După ce au profitat din plin de falimentul pieţei imobiliare americane, fondurile speculative se pregătesc să profite, fără nici o remuşcare, de dificultăţile fiscale ale altor ţări, de acele dificultăţi rezultate, în mare parte, din măsurile pe care guvernele au fost nevoite să le adopte spre a face faţă efectelor crizei financiare provocate tocmai de… speculatori!

Ah, dacă toată povestea asta n-ar fi decât o poveste!

„Tare mă tem că nu pot spune lucrurile cu mai multă claritate“, spune Alice foarte politicoasă, „fiindcă, în primul rând, nici măcar eu nu pricep nimic“.

28 aprilie 2010

Note:

¹ Paulson & Co. Inc. este de asemenea un acţionar important în compania Gabriel Resourses, deţinând 18% din capital. Compania Gabriel Resources, la rândul ei, deţine 80,46% din Roşia Montană Gold Corporation S.A. (România).

(Text adaptat după volumul Black Markets and Business Blues (FI Press, iunie 2009) şi după versiunea franceză a lucrării Plaidoyer pour un nouveau capitalisme, disponibilă pe situl www.igopp.org. O versiune franceză a acestui articol a fost publicată în Revista FORCES, nr. 162, vara 2010.)

O perspectivă canadiană asupra proiectului Roșia Montană

de prof. dr. Yvan Allaire

Prof. Yvan Allaire şi-a obţinut doctoratul în filozofie la MIT
Actualmente este Preşedintele Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada
Profesor Emerit de Strategie (UQAM)
Profesor Adjunct (HEC Montreal)
Membru al Societăţii Regale din Canada
Consilier al unor mari firme canadiene.
A intervenit în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la reuniunea din ianuarie 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia.

În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:

Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare ¹ .

Gabriel Resources: o companie canadiană?
Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.

De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.

NOTE
¹ Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.