Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)
Se afișează postările cu eticheta Economia libertăţii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Economia libertăţii. Afișați toate postările

duminică, 20 noiembrie 2011

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu în „Ziarul de Bacău“

Interviu realizat de Romulus Dan Busnea

Scriitorul, profesorul si criticul social roman Ovidiu Hurduzeu – doctor in Stiinte umaniste al Universitatii Stanford (SUA), stabilit de peste 20 de ani pe tarim american, la Eldorado Hills (California), a avut amabilitatea de a acorda un interviu in premiera Ziarului de Bacau, pentru a vorbi cititorilor despre modelul economic al viitorului, intr-un moment de profunda criza globala.

Rep: Stimate domnule Hurduzeu, de-a lungul anilor ati revenit de mai multe ori in Romania, in 2009 si 2010 fiind oaspetele Bacaului, unde ati conferentiat pe tema cartilor scrise, luind totodata si pulsul vietii economico-sociale romanesti. Va rog sa ne faceti o scurta radiografie a Romaniei actuale, vazuta prin prisma obiectivitatii unui occidental mereu atent fata de ceea ce se intimpla in jurul sau, in special in tara lui de origine.

O.H.: Dupa mai bine de 20 de ani de la schimbarile petrecute in ’89, avem o tara in care aproape totul a fost instrainat, in care industria productiva si agricultura au fost puse pe chituci, in care se fura prea mult, iar datoriile contractate urca necontenit. Aspectul si mai trist este ca generatia tinara creste fara sprijin, dezorientata de un mediu social care ii este in totalitate ostil, parasita in marea ei majoritate de parintii nevoiti sa alerge prin toata lumea pentru asigurarea unor surse de venit care sa le ofere un trai decent. Actualul sistem social, politic si economic din Romania nu da semne certe ca ar fi reformabil, desi se vorbeste mult se aceasta tema. El este efectul unui dezastru planificat in care ‘inginerii’ au luat in calcul si credulitatea romanului masificat, si aviditatea fostilor securisti, si incompetenta clasei politice, si nu in ultimul rind, lasitatea intelectualilor, care au uitat- asa cum bine observa un tinar jurnalist- ‘sa ii avertizeze pe romani asupra pericolului nemijlocit al celui mai feroce pradator: capitalul speculativ occidental’. Cei care ne-au adus in situatia de fata, au fost constienti ca reformele lor vor avea o serie de consecinte neprevazute, precum si faptul ca inlaturarea depasitei inginerii sociale a bolsevicilor si updatarea ei printr-o versiune postcomunista nu va fi o treaba deloc simpla, un moment usor de trecut. Si cu toate ca experimentul a reusit, ‘inginerii’ au uitat ca intr-o tara ca Romania, efectele experimentului sint oricind reversibile. Pe-aceste plaiuri mioritice, nimeni nu crede intr-o utopie mai mult de trei zile. Statul in cap nu-i pe firea romanului, ca un Hopa Mitica, romanul trage mereu spre normal. Spre normalitatea noastra, de aici si acum, la care trebuie sa revenim negresit cu totii.
Pentru interviul integral click AICI.

vineri, 11 martie 2011

Distributismul şi întreprinzătorul


de John Médaille
(Text citit la lansarea volumului Economia libertăţii. Renaşterea României profunde, Bucureşti, noiembrie 2009)
Este evident că nici capitalismul nici socialismul nu au funcţionat aşa cum au intenţionat fondatorii lor. Adevărul este că nu au funcţionat deloc. După cum este bine cunoscut, socialismul a luat sfârşit acum douăzeci de ani. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că sistemul capitalist s-a prăbuşit în 1929. Estul şi-a întors privirile către Vest pentru a găsi un model de capitalism, dar în Vest nimeni nu-şi aminteşte să fi trăit sub un astfel de sistem.
Ceea ce avem în Vest se poate descrie drept o combinaţie de mari state şi mari companii. Este un sistem căruia îi lipsesc virtuţile amândurora dar posedă – printr-o frază minunată pe care am auzit-o ieri – o împletire armonioasă a viciilor lor. Acest sistem s-a internaţionalizat acum, făcând dificilă sau chiar punând sub semnul întrebării independenţa naţiunilor mici.
Ciudata combinaţie dintre etatism, puterea corporaţiilor şi globalism i-a oferit întreprinzătorului particular un set de ideologii confuze care pretind a fi o dogmă economică. Oare ştiinţele economice care se predau astăzi îi oferă întreprinzătorului mijloacele necesare pentru a înţelege şi a desfăşura propria să activitate? Şi mai important, îi oferă persoanei din lumea afacerilor un mod de a se înţelege pe sine însuşi şi rolul său în lume?
Cred că studentul la ştiinţe economice şi omul de afaceri se confruntă cu o alegere: poate să devină un birocrat sau un întreprinzător. Dacă alege să devină un birocrat, atunci nu-i va reveni decât obligaţia tehnică de a face sistemul operant la parametri stabiliţi în funcţie de anumite circumstanţe specifice ale acelui sistem. Această alegere este de fapt singura pe care o au cei mai mulţi oameni ce-şi desfaşoară activitatea în structurile corporate ale economiei globale. În prezent, puterea economică şi job-urile se află în stăpânirea acestor birocraţii publice şi private. Este cea mai simplă alegere. La urma urmei, sarcinile ce-i incumbă salariatului sunt deja trasate, treptele de salarizare sunt cunoscute iar riscurile sunt mici, în comparaţie cu cea de a doua alegere.
Distributismul urăşte birocraţia sau, cel puţin o urăste când devine principiul organizator al activităţii economice, sociale şi a ordinii politice. Distributismul este mai interesat de a doua opţiune întrucât principiul său major este că, atât economia cât şi o naţiune, funcţionează mai bine când un număr mare de oameni sunt întreprinzători. A doua opţiune este şi mai atrăgătoare pentru distributişti dar implică o altă alegere. Devenim întreprinzători din motive pur pecuniare sau considerăm partea comercială drept o precondiţie a adevăratei cetăţenii?
Distributismul nu se opune ideii de afacere dacă este vorba de un mijloc de a căştiga cinsitit. Credem însă că cei care recurg la această alegere renunţă nu numai la valorile sociale mai importante ci şi la cele care guvernează lumea afacerilor. Iată de ce legatura dintre comerţ şi calitatea de cetăţean este cea pe care as vrea să o explorez acum din perspectiva distributismului.
O scurtă descriere a distributismului. La baza sa se află ideea că economia şi societatea funcţionează cel mai bine când un număr mare de oameni sunt întreprinzători. Asta cere ca cea mai mare parte dintre proprietari să deţină o formă de proprietate productivă, cum ar fi pământ, unelte, resurse de educatie şi acces la capitaluri ieftine. La baza capitalismului, pe de altă parte, stă altă concepţie: capitalul trebuie concentrat în cât mai puţine mâini, fie în mâinile birocraţilor guvernamentali, ca în socialism, sau în mâini private - stimulate şi ajutate de stat – ca în cazul capitalismului. Dar, în ambele cazuri, naţiunile mari au nevoie de acumulări uriaşe de capital. Marile concentrări de capital au loc în primul rând prin controlul exercitat asupra preţului forţei de muncă. Controlând preţul forţei de muncă se asigură capitaluri mari în surplus, care se concentrează în câteva mâini implicate în procesul de producţie.
Fie statul va controla preţul fortei de muncă, fie corporaţia va recurge la subcontractări pentru a controla preţul ei, în baza teoriei că există întotdeauna cineva, undeva dispus să muncească pentru mai puţin. Într-un fel sau altul, în ambele sisteme, preţul muncii trebuie să permită concentrarea capitalului. Munca, pe de altă parte, este considerată o cheltuială care trebuie controlată cât mai strict posibil sau, pur şi simplu, eliminată – dacă este posibil.
Dar forţa de muncă nu înseamnă doar cheltuieli, ea este însuşi motorul afacerilor: sursa sigură a cererii. A lasa capitalul să se acumuleze în câteva mâini înseamnă că va exista totdeauna o lipsa cronică a cererii. După cum a spus G.K. Chesterton: Capitalismul se contrazice ori de câte ori ajunge să se împlinească. Fiindcă stăpânul, încercând întotdeauna să respingă cererile slugii sale nu face decât să reducă din puterea de cumpărare a clientului său. Îi cere aceluiaşi om să acţioneze într-o maniera contradictorie: vrea să-l retribuie ca un pe un cerşetor, dar se aşteaptă ca acest cerşetor să cheltuiască de parcă ar fi un prinţ.
Contradicţia este direct legată de creşterea statului. Cred că mulţi vor fi surprinşi de afirmaţia: capitalismul a dispărut în 1929. Este o constatare incontestabilă. Capitalismul ca ideologie cere un aparat guvernamental redus. Dar un astfel de guvern a pierit în Marea Criză din 1929. Înainte de criză, bugetul guvernului federal consuma 3 sau 4% din PIB, după criză, consumă 18-24% şi uneori chiar 42% din PIB. Acesta nu este un guvern limitat. De ce s-a produs această creştere a guvernului? Toată lumea se plânge dar nimeni nu întreabă „de ce?“. De ce toate regimurile, fie de stânga, fie de dreapta, liberale sau conservatoare, au adoptat strategii care au sporit puterea statului? Cred că există două motive. În primul rând o mare birocraţie guvernamentală este necesară pentru a se putea concentra capitalul. Guvernul ajută concentrarea capitalului pe diferite căi, pe care le vom examina în continuare.
Concentrarea capitalului creează o altă problemă: o lipsă cronică a cererii. Piaţa are nevoie însă de cineva care să cheltuiască pe scară largă. Guvernul este singurul în stare să cheltuiasca atât de mult. Aceasta conduce la minunata lume a bugetelor supradimensionate, a cheltuielilor sociale enorme, a marilor proiecte, a marilor armate şi a unor şi mai mari armate de inspectori şi controlori fiscali. Toate acestea au loc atunci când sistemul funcţionează, ceea ce nu se întâmplă în mod frecvent întrucât atâţia bani şi atâta putere duc ineviatbil la corupţie şi la ineficienţă.
Prezenţa unei asemenea birocraţii guvernamentale este în defavoarea întreprinzătorului. Într-un sistem cu adevărat liber, competiţia aliniază mereu preţurile cu costurile. Într-o piaţă cu adevărat liberă, ar fi dificil să concentrezi bogăţia întrucât profiturile, ca oricare alt cost, ar fi marginale. Aceasta, desigur, nu-i altceva decât teoria din spatele pieţelor competitive, o teorie care funcţionează foarte bine în practică. Chiar prea bine atunci când se încearcă să se concentreze capitalul. Pentru a avea o concentrare de capital, competiţia de pe piaţă trebuie îngrădită cu un zid de legi şi impozite. Aceste reglementări legale ridică mari bariere în calea spiritului antreprenorial, altfel spus, în faţa spiritului competitiv. Marilor companii le oferă însă o barieră protectoare. La urma urmei, tot ceea ce ţine de legi şi regulamente formează doar o mică parte din activitatea unei firme mari, dar ocupă o parte importantă din activitatea unei firme mici. O corporaţie poate, pur şi simplu, să înfiinţeze un departament care să se ocupe de legi şi formularistică, dar micului întreprinzator îi răpeşte din timpul său preţios care trebuie dedicat activităţii productive. Mai mult, marile corporaţii, concentrând puterea politică, pot influenţa adoptarea unei legislaţii care să le fie favorabilă şi să îngrădească astfel cu noi bariere competiţia venită din partea micilor întreprinzători. Drept urmare, chiar şi reglementările legale, adoptate cu cea mai bună intenţie, au ca efect real protejarea corporaţiilor în faţa competiţiei.
Această acumulare a puterii politice are un alt efect; marile corporaţii pot să transfere povara impozitelor de pe umerii lor pe cei ai micilor firme şi ai contribuabilului individual, sau, în cazul Statelor Unite, pe umerii generaţiei viitoare. În Statele Unite, deficitul bugetar depăşeşte 12 trilioane de USD şi creşte în prezent cu o rata de 1,2 trilioane – în deceniile viitoare nu se întrevăd decât deficite bugetare. Copiii mei, nepoţii mei nu vor fi în stare să plătească această datorie.
Mai există o problemă. Marea corporaţie controlează puterea politică şi, prin urmare, se află într-o poziţie privilegiată pentru a obţine subvenţii şi alte avantaje de la stat. Mai mult, poate să externalizeze multe dintre costurile ei într-o manieră pe care mica întreprindere nu şi-o permite. În realitate, marea corporaţie nu este la fel de eficientă economic pe cât este de eficientă în jocul politic.
În intreaga lume marea corporaţie colonizează din ce în ce mai mult spaţiile care odinioară erau ale micului întreprinzător şi acest lucru este valabil şi în comerţul cu amănuntul, şi în industrie, şi în servicii. Drept consecinţă, întreprinzătorului nu-i rămâne prea mult loc de manevra iar studentului, care îşi va lua licenţa în stiinţe economice nu-i rămâne decât o opţiune: să rămână toata viaţa un birocrat în loc să devină un om de afaceri.
Ne putem întreba: nu există oare alternativă la un astfel de sistem? Şi când luam în calcul alternativele, trebuie să ne punem două întrebări. Prima: sistemul este cumva utopic? A doua: o astfel de alternativă poate fi aplicată în mod concret într-o societate modernă, cum este România?
În ceea ce priveşte prima întrebare, trebuie să vă spun că dispreţuiesc sistemele utopice – acele sisteme care, oricât de bune ar părea în teorie, nu se bazează pe o practică reală. Practica şi numai practica trebuie să fie standardul nostru, al oamenilor practici.
Atât capitalismul cât şi comunismul au o natură abstractă, fără o practică reală la baza lor; amândouă sunt pur idealiste. Desigur, se ştie prea bine, întreaga istorie umană nu a cunoscut nici o situaţie în care comunismul să fi fost încununat de succes. Încercările de-a transpune în practică acest sistem idealist au fost totdeauna mai putin ideale, ca să nu spunem mai mult… Ceea ce se înţelege mai putin este că, în întreaga istorie umană, nu a existat nici măcar un exemplu în care capitalismul „laissez-faire“ să reuşească. Sistemul libertarian, în pofida virtuţilor sale teoretice, nu este mai puţin utopic decât comunismul. Unii vor spune că ne-am aflat mai aproape de acel sistem înainte de Marea Criză. Este adevărat. Problema este că acel sistem se afla într-o stare critică de recesiune. În perioada 1853-1933, economia americană s-a aflat în recesiune 41% din timp, în comparaţie cu 15% din timp în perioada anterioară. Iata de ce sistemul a fost cu uşurinţă abandonat: toată lumea se săturase de nesiguranţă, şi în primul rând capitaliştii înşişi.
Într-adevăr, sistemele keynesiene, care s-au născut după război, au stabilizat economia. Chiar şi recesiunile au fost mai scurte şi mai blânde. Din păcate, sistemul keynesian, cel puţin aşa cu a fost el implementat, a avut nevoie de vaste structuri etatiste şi de impozite mărite. Este probabil ca aceste soluţii etatiste şi globaliste să-şi fi epuizat utilitatea. Nu cunosc situatia din România, dar în America sistemul actual este nesustenabil şi trebuie schimbat în mod fundamental.
Este posibil, ne putem întreba, să menţinem virtuţile dar nu şi păcatele unui sistem libertarian? Cred că da, însă pentru aceasta trebuie să abandonam idealul capitalist, adică ideea că marile capitaluri trebuie să se acumuleze în câteva mâini. Mai degrabă exact contrariul este adevărat. Capitalul productiv trebuie răspândit cât mai mult posibil. Când fiecare are proprietatea sa, fiecare are posibilitatea de a fi un adevărat întreprinzător şi un adevărat cetăţean, contribuind nu numai la propria sa bunăstare ci şi la bunăstarea din comunitatea, oraşul şi ţara sa. Adevarata proprietate conduce la adevarata condiţie de cetăţean şi de asemenea la o adevărată piaţă liberă. Prin proprietate adevarată nu înţeleg o proprietate abstractă concretizată, să spunem, în acţiuni sau alte instrumente asemînătoare; înţeleg mai degrabă posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământului, a uneltelor şi cunoştinţelor. Acesta este distributismul; iată ce răspândeşte distributismul: adevărata proprietate, cea care conduce la pieţe libere şi la dezvoltarea responsabilităţii cetăţeneşti.
Este acesta un ideal utopic precum toate celelalte? Vă reamintesc că supun această întrebare unui standard strict: nici o teorie fără practică, nici o practică fără exemple de pe teren. Mai mult. Ca să constituie un adevărat test, orice exemplu practic trebuie să fi funcţionat pentru o perioadă suficient de îndelungată şi pe o scară destul de largă. Trece distributismul testul? Da, îl trece. Şi în mai multe locuri: Corporaţia cooperativelor Mondragón din Ţara Bascilor, economia distributistă din Emilia-Romagna, Taiwanul, unde programul „pământ pentru ţărani“ a ridicat în mod spectaculos productivitatea muncii; în miile de asociaţii de tip cooperatist din întreaga lume.
Câteva cuvinte despre ele. În Mondragón, avem o reţea de cooperative cu 100.000 de lucrători-proprietari şi venituri anuale de 24 de miliarde de dolari. Cooperativele oferă o gamă variată de produse, de la subansamble auto până la produse financiare, comerciale şi agricole. Corporaţia Mondragón şi-a început activitatea după ce războiul civil devastase Ţara Bascilor. Din mijlocul acelei sărăcii, oamenii şi-au creat o adevarată bogăţie bazată pe hotărâre şi solidaritate.
În Emilia-Romagna avem o economie în care 40% din PIB provine de la cooperativele lucrătorilor-proprietari. În această regiune, salariul mediu este de două ori mai mare decât în restul Italiei, Emilia-Romagna se bucură de unul dintre cele mai înalte niveluri de trai din Europa.
Taiwanul a fost o fundătură feudală în anii 1950. Majoritatea locuitorilor trăiau în condiţii de adevărată sclavie, înrobiţi de căţiva mari latifundiari. Prin programul „pământ pentru ţărani“, guvernul a distribuit pământ ţăranilor care voiau să-l lucreze. A rezultat o creştere explozivă a productivităţii, care a alimentat uimitoarea dezvoltare ulterioară a Taiwanului. O societate înapoiată a fost astfel catapultată în rândul marilor naţiuni industriale în doar o generaţie. Mai multe exemple asemănătoare le veţi gasi în antologia „Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“.
Aici vreau doar să răspund la o întrebare pe care şi-o pune probabil toată lumea. Dacă guvernul poate să distribuie pământul, ca în cazul Taiwanului, va avea guvernul aceeaşi putere să-mi ia ceea ce posed şi să dea altcuiva? Aceasta este o bună întrebare. În general, distributismul se referă mai puţin la ceea ce guvernul ar trebui să facă şi mai mult la ceea ce trebuie să înceteze să facă. Intervenţia statului pe piaţă este cauza majoră a concentrării proprietăţii.
Există totuşi cazuri, precum Taiwanul din anii 1950, unde răspândirea proprietăţii este atât de limitată şi locuitorii atât de oprimaţi încât o astfel de intervenţie este justificată. O astfel de întrebare este justificată mai ales în Estul Europei.
Nu cunosc situaţia specifică a României, dar în locuri precum Rusia, în anumite circumstanţe s-a pus problema legitimităţii unor proprietăţi.
După căderea comunismului, Rusia a acceptat sfatul unor experţi din cele mai mari universităţi şi agenţii guvernamentale americane. Aceşti experţi au fost duşi de nas şi manipulaţi cu uşurinţă de catre mogulii care aveau legături cu serviciile secrete şi cu mafia. Drept urmare, câţiva indivizi au reuşit să jefuiască bogăţiile unei întregi naţiuni.
În acest caz, există raţiuni întemeiate pentru intervenţia guvernului. Poporul nu face decât să-şi ceară înapoi proprietăţile.
Am spus mai înainte că libertarienii nu pot să ofere exemple concrete. Nu este chiar aşa. Dacă vreţi exemple de aplicare concretă a libertarianismului, a unei pieţe libere care este capabilă să satisfacă nevoile cetăţenilor ei, atunci ar trebui să vă îndreptaţi privirile spre Mondragón. Acolo, cooperativele îşi au propriul lor sistem şcolar, propriile lor reţele de asistenţă socială, propriile instituţii de perfecţionare a cadrelor, propriile instituţii de cercetare şi dezvoltare şi chiar propria lor universitate. Au realizat toate acestea din fonduri proprii, fără ajutor guvernamental.
Următoarea întrebare ar fi dacă distributismul poate fi implementat într-o ţară ca România. Presupun că România este o ţară ca Spania, Italia sau Taiwanul, ţări unde toate aceste lucruri au fost făcute şi continuă să se facă. Iată de ce domnul Ovidiu Hurduzeu şi cu mine am alcătuit această antologie: am dorit să furnizăm informaţii despre teoria şi practica distributismului. Dar nu am furnizat un plan, un plan cincinal sau ceva asemănător. Nu am oferit un plan fiindcă nu există un asemenea plan. Există doar cetăţeni şi oameni de afaceri, fiecare căutând să găsească căile de acţiune cele mai potrivite într-o situaţie specifică. Economiile sănătoase nu se dezvoltă de sus în jos, ci de la baza spre vârf. Economiile sănătoase se construiesc pe energia, independenţa şi spiritul întreprinzător al cetăţeanului şi al liderilor comunităţii de afaceri.
Pe zi ce trece întrebarile pe care le ridică această antologie devin din ce în ce mai presante. Este îndoielnic că actualul sistem poate să mai supravietuiască mult timp, în SUA, Europa sau altundeva. Şi nu mai poate supravieţui în ciuda uriaşelor ajutoare guvernamentale.
Schimbarea nu mai este o opţiune, sistemul ori se schimbă, ori moare, sau poate se va schimba după ce-şi va fi dat obştescul sfârşit. Schimbarea sistemului este inevitabilă întrucât cealaltă opţiune este moartea sa. Vreau doar să mai adaug: în practică distributismul merge din succes în succes, iar capitalismul din eşec în eşec.
Dumnezeu să binecuvânteze România!
(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

vineri, 17 decembrie 2010

Economia libertăţii. O economie personalistă

de Ilie Catrinoiu

Suntem în al doilea an de criză economică, deși politicienii căutau să ne convingă iarna trecută că prin primăvară vom fi ieșiţi din criză. Politicienii ca politicienii, dar ce se întâmplă cu o societate în care intelectualii tot ca politicienii mint? Și când mai vezi că și “intelectualii publici” din Occident tot ca politicienii din România mint, mai că-ţi vine sa schimbi radical foaia. Să mă fac înţeles: în privinţa politicii de stat a ţărilor din Occident m-am lămurit când am văzut că și acolo se vorbește același jargon politic dâmboviţean – și ăia vor să se “integreze”. Din acest punct de vedere, slavă Domnului, nu exista nicio diferenţă între Est si Vest. Și noi vrem să ne “integrăm” și ei vor să se “integreze”. Îţi vine să te întrebi precum Eminescu: “ce-i mâna pe ei in luptă?”.
În general, discursul pro-integrare al “intelectualului public global” din România se bazeaza pe trei mari minciuni: 1. Deși a fost adus cu tancurile de sovietici, comunismul a fost primit cu braţele deschise de către ţărani și micii proprietari. 2. Această premisă falsă determină a doua minciună: după 50 de ani de comunism în care românii n-au opus nicio rezistanţă, poporul român e complet distrus, e o fecală, ortodoxia și cultura română neavănd nicio rezistenţă la comunism. 3. Dacă poporul e o fecală, atunci se cuvine ca “intelectualul public global”, care nu e o fecală pentru că nu reprezintă poporul, are menirea să educe poporul după standardele marelui licurici luminos de la Washington, Londra sau Berlin.
Rolul “intelectualului public global” e, după cum vedem de 20 de ani, acela de a-i face pe români să le fie rușine de propria cultură, de propria religie, de propria naţionalitate. De aceea nu vom avea niciodată o economie dezvoltată căci primul lucru care trebuie realizat, ne spune economistul Thomas Storck, e “recâștigarea rapidă a încrederii în propria cultură” (p. 326), trebuie resuscitat excepţionalismul românesc. Numai astfel vom fi trataţi de la egal la egal și cu respect in raporturile cu ţările occidentale.
Am citit cartea “Economia libertăţii” cu real interes ca unul care detestă cu înverșunare imoralitatea, pansexualismul, înregimentarea ideologică, standardizarea comportamentului uman, proteza logoreică a infidelităţii, lipsa de respect cu care sunt trataţi oamenii din corporaţii și alte vicii atât de răspândite în mediul capitalismului corporat, cât și în mediul birocraţiei de stat.

Pentru a citi articolul integral în „Distributist Review“ click AICI.

marți, 14 septembrie 2010

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (II)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

Spania (Mondragón)
Ca şi Italia, Spania are prevederi constituţionale de susţinere a modelului cooperatist. În Spania, se estimează că funcţionează 18.000 de cooperative, cu 300.000 de lucrători-propriertari. În ultimii cinci ani, sectorul a crescut cu 30%.

Rate de creştere
Corporaţia Cooperativelor Mondragón a început să funcţioneze în 1956, cu 25 de lucrători. În 2009, avea 92.773 de lucrători şi vânzări de 33 de miliarde de euro. Mondragón este cel mai mare grup de afaceri din Ţara Bascilor şi al şaptelea din Spania, atât ca cifră de afaceri cât şi ca număr de lucrători. Spre deosebire de corporaţii, planurile strategice ale Mondragón includ crearea de locuri de muncă. În 2003, revista Fortune a plasat Mondragón printre primele zece locuri din Europa unde e bine să munceşti. În aproape toate privinţele, Mondragón a întrecut majoritatea firmelor private spaniole.
Mondragón are patru domenii principale de afaceri: finanţe, industrie, comerţ cu amănuntul şi cunoaştere.
În 2009, Caja Laboral Popular, banca grupului Mondragón, avea acordate credite de aproape 17 miliarde de euro. Rata de nerambursare, de 2,9%, este cu aproape 50% mai mică decât a sectorului bancar spaniol. În 2009, Caja a fost desemnată ca instituţia financiară spaniolă care oferă cele mai bune servicii clienţilor.
Componenta industrială a grupului a avut în 2008 vânzări de 6,5 miliarde de euro şi folosea 40.822 de lucrători. Pe subdomenii, 1,8 miliarde veneau din bunuri de consum, precum aparate de uz casnic, mobilă şi echipament sportiv. Alte 2 miliarde veneau din componente industriale (mijloace de transport, componente de aparate de uz casnic, racorduri şi garnituri). 1,3 miliarde veneau din construcţii, iar 1,2 miliarde din mijloace de producţie (mijloace de transport, maşini-unelte şi echipament de refrigerare). În acelaşi an, 2008, 73 de fabrici erau în afara Spaniei, dintre care 13 în China.
Aripa de comerţ a Mondragón este Grupul Eroski. În 2008, cele 2,400 de supermarketuri şi 115 hipermarketuri ale cooperativelor de consum au avut vânzări de 9,1 miliarde de euro. Numai în 2008, Eroski a deschis 7 hipermarketuri şi aproape 100 de supermarketuri. Acest sector are o creştere rapidă în cadrul Mondragón (46,051 lucrători în 2008 faţă de 36,400 în 2006). La Eroski lucrează cei mai mulţi ne-cooperatori (aproape 9% la nivelul Mondragón), de aceea în 2009 a fost prezentată la Adunarea Generală o moţiune care propunea creşterea numărului de cooperatori-proprietari la Eroski.
Componenta de cunoaştere a Mondragón include centrele tehnologice, care în 2008 au avut un buget de 51 de milioane de euro şi 748 de lucrători. Universitatea din Mondragón avea, în 2008, 3.707 studenţi. La aceasta se adaugă numeroase centre de formare pentru angajaţi.

Cadrul legislativ şi politic
Mondragón nu a primit ajutor guvernamental financiar, dar s-a bucurat de prevederile conform cărora profiturile cooperativelor sunt impozitate cu 10%, faţă de 28% pentru corporaţii.

Capitalizarea
De la bun început, Mondragón şi-a reinvestit profiturile în cooperative. La Mondragón, între 30% şi 50% din profiturile anuale merg la fondul indivizibil de rezervă al cooperativei. Conform Legii spaniole a cooperaţiei, zece la sută din profit merge la educaţie, sănătate şi comunitate. Profitul care rămâne este plasat în conturile personale de capital ale membrilor cooperatori, în funcţie de numărul de ore lucrate şi de gradul de salarizare, şi rămân acolo până la pensionare. Fondul de rezervă şi conturile individuale de capital fac ca 90% din profiturile Mondragón să fie reinvestite în cooperative şi să le ajute să crească şi să creeze noi locuri de muncă.
Altă cale pe care Mondragón generează lichidităţi este constituită de Lagun Aro, serviciul propriu de asigurări sociale (când s-a născut Mondragón cooperatorii erau consideraţi auto-angajaţi şi nu puteau beneficia de sistemul de asigurări sociale al statului), finanţat prin cotizaţiile membrilor. O parte din banii adunaţi în acest fond au fost folosiţi pentru finanţarea pe termen lung a cooperativelor.
Fondatorul Mondragón, părintele José María Arismendiarrieta („Arizmendi“) şi-a dat seama de la bun început că fără capital lucrătorii-proprietari nu aveau să-şi valorifice deplin posibilităţile. Şi a mai înţeles că băncile private nu ar fi asigurat acest capital. Prin urmare, a venit cu ideea ca Mondragón să-şi creeze propriul sistem bancar.
În 1959, Mondragón a creat o bancă cooperatistă, numită Caja Laboral Popular. Caja a permis Mondragón să-şi utilizeze profiturile pentru a extinde cooperativele existente şi a crea altele noi, pe lângă faptul că oferea servicii bancare membrilor. Caja Laboral Popular a fost creată ca o cooperativă de credit, membrii fiind lucrătorii din cooperative şi alte cooperative, nu depunători individuali.
Fiecare cooperativă din cadrul grupului Mondragón a început să trimită situaţii lunare la Caja, care în felul acesta putea şti când o cooperativă era în dificultate şi când avea nevoie de asistenţă. Cooperativele care primeau ajutor de la Caja acceptau de obicei o reducere a salariilor pe perioada crizei şi uneori au plătit către Caja un procentaj din profiturile viitoare.
Caja a creat o divizie a Mondragón care să acorde asistenţă noilor cooperative. Încă de la început, la Mondragón s-a pus accentul pe abilitatea membrilor cooperatori de a lucra împreună pentru ca afacerea să aibă succes. Mondragón crede că liantul natural al prieteniei este unul dintre ingredientele de bază pentru succesul unei cooperative.
Caja şi fiecare cooperativă nou creată au lucrat împreună până când cooperativa a devenit profitabilă. Întreprinzătorii trebuia să pună dublul capitalului primit de la alţi investitori. Restul era împrumutat de Caja la dobânda pieţei. Dacă o cooperativă avea dificultăţi, Caja o împrumuta la jumătate din dobânda pieţei. Dacă tot nu ieşea din criză, Caja o împrumuta fără dobândă şi în unele cazuri chiar îi dona bani. Rezultatul este că la Mondragón rata de supravieţuire a cooperativelor nou create este de 90%, faţă de 20% în cazul afacerilor convenţionale. Caja a oferit nu numai capital sub forma unei investiţii pe termen lung, ci şi asistenţă tehnică, ambele elemente fiind ingredientele de bază care permit cooperativelor noi să supravieţuiască şi să înflorească, atingându-şi potenţialul maxim. Fondul Central Intercooperatist de la Mondragón a preluat acum aceste funcţii, Caja concentrându-se pe serviciile bancare oferite consumatorilor şi mediului de afaceri.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

vineri, 10 septembrie 2010

Soluţia ortodoxă la criză: restaurarea oikonomiei

de Ovidiu Hurduzeu

Înainte de a ne da cu părerea în materie de „economie“, ar trebui să înţelegem care este, de fapt, esenţa ei. În acest scop, invit cititorul să ne întoarcem la Aristotel şi la distincţia pe care filozoful grec o face între oikonomia şi khrematisike. Oikonomia se referă la „gospodărie“, la „legea casei“: oikos (casă, cămin) + nomos (lege, rânduială). În viziunea lui Aristotel, oikonomia este „ştiinţa sau arta (techne – nota mea) producerii, distribuirii şi păstrării valorilor de uz concret ale căminului şi comunităţii pe o perioadă mai îndelungată. Crematistica este arta acumulării maxime de către indivizi a valorii de schimb abstracte sub forma banilor, într-un timp scurt“1 .
Altfel spus, oikonomia este administrarea casei şi a căminului, o rânduială „naturală“ întrucât satisface necesităţi reale; domeniul ei este valoarea de folosinţă. Crematistica se bazează pe „nenaturala“ valoare de schimb, fiind arta de a produce resurse (bogăţie) folosind banii în chip de metron universal. Există două forme de crematistică. Cea „bună“ se subordonează oikonomiei şi acţionează în folosul ei; chremata (bogăţie) este un mijloc, şi nu un scop în sine, „bogăţia“ denotând lucruri cu valoare de folosinţă pentru individ şi chiar şi în sistemul de schimb. De pildă, o crematistică „naturală“ este trocul, în care schimbul urmăreşte satisfacerea unor nevoi „naturale“, „fireşti“, „primare“2 .
Dacă devine o „tehnică de îmbogăţire“ în sensul că „bogăţiile şi proprietatea nu mai au limite“, crematistica se situează în afara oikonomiei. Cea mai respingătoare formă de crematistică este camăta, tehnica de a face bani de dragul banilor. O altă formă „rea“ de crematistică este aceea de a cumpăra ieftin şi a vinde scump.
Este evident că economia de azi este mai degrabă o activitate crematistică nocivă decât o oikonomie cinstită. Crematistica actuală se manifestă prin primatul unei anti-economii menite să producă permanent nevoi artificiale. Întreaga societate, nu numai sfera economică, a devenit crematistică. Omul contemporan, sclavul fericit, nu mai trăieşte într-o societate bionormată (cf. bios „viaţă“, norma „regulă“) în care structurile sociale, educative şi culturale se inspiră din organicitatea naturii, se conduc după regulile firii. Omul şi-a uitat telos-ul său adevărat: creşterea duhovnicească, apropierea de Dumnezeu şi căutarea mântuirii în Biserica lui Hristos. Mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie au devenit chiar scopurile vieţii sale.
În viziunea aristoteliană, un lucru natural are potenţialitatea de a ajunge la o deplină dezvoltare, aşa cum ghinda se împlineşte pe sine devenind stejar – stejarul fiind telos-ul firesc al ghindei. Ce telos are însă sclavul fericit? Ce înseamnă pentru el „împlinirea de sine“? Munceşte din greu în regim de sclavie voluntară pentru a-şi satisface nişte dorinţe artificiale prin obiecte-marfă şi acţiuni standardizate. În oikonomia antică satisfacerea nevoilor reale urmărea un telos mai înalt: participarea la viaţa publică a cetăţii greceşti. Auto-suficienţa oikos-ului asigura viaţa, dar nu era un scop în sine, ci pava calea spre „viaţa mai bună“ în care omul, „animal politic“, descoperea „adevăratele bogăţii“ ale participării la viaţa cetăţii greceşti. În creştinism, nu există telos mai înalt, viaţă mai bună decât creşterea în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt.
Cum să te dezvolţi? Cum să mai „creşti“ când relativismul generalizat al societăţii postmoderne a distrus orice ierarhie a valorilor? Gonim după forme fără fond, ne investim energia în împlinirea unor scopuri artificiale şi echivalente (dar mereu altele). Activităţile noastre crematistice sunt producătoare de insignifianţă şi, drept urmare, de jinduiri nelimitate care însă nu ne implică în mod esenţial. Ne lăsăm conduşi de logica excedentului, deriziunii şi autoproliferării delirante a imaginilor, instrumentelor şi practicilor artificiale.
În societatea tehnoglobalistă dezvoltarea mijloacelor tehnice a devenit un scop în sine, un surplus de dragul surplusului. Tehnologia se bazează pe logica creşterii rapide şi nelimitate; ruptă de constrângerile naturale şi divine, o astfel de logică a dus la proliferarea practicilor artificiale în toate domeniile.
Azi, resursele sunt exploatate până la completa lor epuizare; nici o resursă nu are valoare atâta timp cât nu este „prelucrată“ – copiii nu au valoare până nu devin „forţă de muncă“; pădurile – hârtie, case şi „centre de odihnă“. Transformaţi în „resurse umane“, oamenii stau mereu, ca orice resursă, „în rezervă“. Sunt valorificaţi pentru versatilitatea lor, nu contează valoarea personală: oamenii au preţ atâta timp cât înlocuiesc o persoană-marfă „perimată“ şi pot fi rapid retraşi de pe piaţă când ei înşişi devin „prea scumpi“ sau „reziduuri“. Idealul crematistic de astăzi este „profit maxim cu minimă responsabilitate“. O lume entropică în care devine din ce în ce mai dificil să separi „piaţa liberă“ de acţiunile criminale, hrana „sănătoasă“ de otravă, libertatea de sclavie.
Gravă mi se pare încercarea de a „vinde“ crematistica drept oikonomie creştină. Este greu de reconciliat „interesul de sine“ capitalist cu altruismul creştin. O viaţă economică bazată doar pe interesul de sine se îndepărtează de normele unei societăţi creştine. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în acumularea excesivă de bunuri sursa tuturor relelor. Precum filozofii Greciei antice, Sfinţii Părinţi consideră „interesul de sine“ sursa lăcomiei şi a multor comportamente aberante. Bogăţia trebuie să satisfacă nevoi reale, să fie acumulată în mod onest, să ducă la achiziţionarea de lucruri utile şi la fapte de caritate. Acţiunile crematistice de acumulare nelimitată a bogăţiei (şi folosirea ei pentru procurarea de bunuri de lux) distrug pacea socială (homonia) şi sunt împotriva bunelor rânduieli lăsate de Dumnezeu. Pentru Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, goana după bogăţie constituie sursa războaielor, nedreptăţii şi sclaviei.
În lumea de astăzi, restaurarea fundamentelor unei oikonomii creştine nu este o utopie, ci o necesitate vitală. Într-o lume cu resurse limitate, căzută pradă dezechilibrelor economice, autarhia promovată de Sfinţii Părinţi este un concept valabil. „Aşa cum măsura unei încălţări este piciorul, tot aşa dimensiunile proprietăţii sunt nevoile trupului. Dumnezeu a creat lumea spre folosinţa noastră, dar noi dobândim bunurile materiale ca să realizăm starea de autarhie. Autarhia formează oameni buni pentru societate, mai ales când este însoţită de dragoste“ – scrie Clement din Alexandria în Paedagogus (2, I, 132). Acel care „se gândeşte însă doar la bani… dobândă, credite, profit şi comerţ murdar trădează nobleţea umană şi libertatea“ (Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei).
În România, când se dezbat probleme economice, mulţi ortodocşi nu au nici un cuvânt de spus, se află într-o totala robie babiloniană. Pentru a-şi justifica neputinţa, invocă scuza că Biserica nu se preocupă de treburile materiale, nu are o doctrină economică.
Dar iată, şi în domeniul economic, a venit timpul să redevenim oameni liberi întru Hristos. Restaurarea oikonomiei este o condiţie a mântuirii noastre.

Note

1 Herman E. Daly, „Cuvânt înainte“ la volumul lui Wendell Berry, What Matters? Economics for a Renewed Commonwealth (Counterpoint, Berkeley, 2010), p. X.

2 Antologia Economia libertăţii. Renaşterea României profunde (Editura Logos, 2009) este prima lucrare în limba română în care sunt redescoperite valorile oikonomiei. Cei patrusprezece autori ne invită să eliberam economia actuala din lanţurile crematisticii, cu care, de fapt, se identifică, şi să-i restaurăm sensul iniţial de oikonomia.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (I)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

Studiul (The Worker Co-operative Movements în Italy, Mondragon and France: Context, Success Factors and Lessons. 31 mai 2010) a fost finanţat de Canadian Social Economy Research Partnerships (prin asocierea a şase centre regionale de cercetare) şi Social Sciences and Humanities Research Council (Canada).

Obiectivele studiului
Analiza cadrului socio-politic, a condiţiilor de capitalizare, a sprijinului guvernamental şi a contextului mişcărilor cooperatiste din Italia, Mondragón (Spania) şi Franţa. Analiza vrea să ofere modele şi practici care ar putea fi urmate de mişcarea cooperatistă canadiană (CWCF).

Factori comuni
În ciuda unor condiţii specifice greu reproductibile în alte ţări, succesul celor trei mişcări cooperatiste se bazează pe următorii factori comuni:
1) suficient capital pus la dispoziţia cooperativelor;
2) asistenţă tehnică oferită cooperativelor în faza iniţială, de start-up;
3) o „rezervă indivizibilă“ obligatorie;
4) structuri importante care să sprijine, direcţioneze şi educe pe lucrătorii-proprietari;
5) concentrare pe ramuri industriale;
6) un puternic simţământ al solidarităţii şi cooperării;
7) economii de scară – cele trei mişcări cooperatiste au ajuns la dimensiuni şi la o putere care le permite să fie luate în serios de guverne, de alte sectoare cooperatiste etc.

Condiţii necesare
Potrivit autorilor, condiţiile necesare pentru a dezvolta cu succes o cooperativă sunt:
a) o legislaţie adecvată;
b) un plan de afaceri solid care să poată genera surplus pentru cooperativă într-o perioadă de timp rezonabilă;
c) asistenţa tehnică;
d) accesul la capital;
e) accesul la educaţie şi formare în managementul unei cooperative.
Pentru dezvoltarea unei largi mişcări cooperatiste este nevoie de un sistem de sprijin care să fie capabil să transfere cunoştinţele unui număr mare de oameni, pe lângă accesul la surse de capital care să favorizeze cooperaţia.

Italia (cu accent pe Emilia-Romagna)
800.000 de oameni lucrează în cooperaţia italiană.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Emilia-Romagna era una dintre regiunile cele mai devastate şi sărace din Europa.
În Emilia-Romagna sunt 7.500 de cooperative, iar regiunea se mândreşte xu una dintre cele mai mici rate ale şomajului din Europa.
Emilia Romagna este considerată una dintre cele mai prospere regiuni din lume. Venitul este cu 25% mai mare decât media italiană şi cu 36% mai mare decât media UE. În 2006, rata şomajului era de 3% comparat cu 8.4% pentru întreaga Italie, indexul coeziunii sociale şi a capitalului social este cel mai înalt din lume, aşa cum evidenţiază înalta rată a acţiunilor de voluntariat.
Una dintre cele mai mici rate ale inegalităţii sociale măsurate, de 0.25 în baza coeficientului Gini – jumătate din norma europeană.
În Emilia-Romagna, există 420.000 de firme foarte mici iar mai mult de jumătate din populaţie sunt membri cooperatori.

Sprijin pentru cooperative
Articolul 45 din Constituţia italiană stipulează: „Republica recunoaşte funcţia socială a cooperării cu caracter mutual şi fără scopuri private speculative. Legea promovează şi este în favoarea dezvoltării cooperării prin mijloacele cele mai adecvate şi asigură, printr-un control adecvat, păstrarea caracterului şi scopurilor acesteia“.
Profiturile cooperativelor nu sunt impozitate dacă:
1) sunt reinvestite în cooperative iar 30% sunt plasate în „rezerva indivizibilă“ a cooperativei;
2) cooperativa este o „cooperativă mutuală“, în care costurile cu munca depăşesc 50% din totalul costurilor.
Asistenţă de la agenţiile guvernamentale de dezvoltare regională în domenii de cercetare-dezvoltare, educaţie, training, securitatea muncii, transferul de tehnologie, marketing, distribuţie şi export. Serviciile de asistenţă sunt furnizate mai degrabă pe ramuri de activitate decât firmelor individuale, pentru a se crea economii de scară şi a menţine preţul scăzut al serviciilor. La agenţiile de dezvoltare economică regională participă toţi factorii interesaţi, asociaţiile de firme, camerele de comerţ, administraţia locală, sindicate şi universităţi. Agenţiile de dezvoltare economică regională creează şi dezvoltă „centre de afaceri“ (business clusters) care creează energiile economiilor de scară. În aceste centre cooperativele şi micile firme intră în parteneriat pentru obţinerea marilor contracte.

Capitalizare
– prin scutiri de impozite;
– existenţa unui fond naţional pentru crearea de cooperative, în baza Actului Marcora – acest fond ajută la convertirea firmelor private în cooperative pentru a se păstra şi crea locuri de muncă;
– atunci când muncitorii vor să cumpere întreprinderea şi să o transforme în cooperativă, statul italian le oferă o subvenţie de trei ori mai mare decât suma depusă de muncitori;
– 3% din profituri sunt depuse într-un fond de dezvoltare cooperatistă care ajută la crearea de noi cooperative, dezvoltarea celor existente şi convertirea firmelor private în cooperative cu lucrători-proprietari. Primele trei mari federaţii cooperatiste din Italia au fiecare fondul ei de dezvoltare;
– cooperativele pot să emită acţiuni, obligaţiuni şi forme hibride pentru a strânge capital, dar investitorii externi nu pot avea mai mult de 1/3 din voturi în adunarea generală a membrilor cooperativei.

Sprijin mutual
Legea Basevi obligă cooperativele să intre într-o confederaţie care oferă membrilor servicii importante în domeniile consultanţei juridice, în probleme de impozitare, contabilitate, training. Dispunând de fonduri considerabile – fiecare cooperativă trebuie să plătească federaţiei 0.4% din contravaloarea vânzărilor anuale – au membri în toată Italia şi exercită o considerabilă putere politică.
Puternica etică a ajutorului mutual. Imediat ce se naşte o nouă cooperativă, TOATE cooperativele încep să cumpere de la noua cooperativă.
Puternic sistem de reţele informale şi federaţii instituţionalizate.

Contextul politic
Cele trei mari federaţii cooperatiste sunt afiliate la câte un partid. Cea mai mare federaţie, La Lega, susţine pe „roşii“ de stânga, Confederaţia Cooperativelor sprijină pe catolicii „albi“ de centru-dreapta iar Asociaţia cooperativelor, cea mai mică federaţie, este legată de social-democraţie. Afilierea politică este atât de puternică – observă autorii studiului – încât partidele politice îşi pun oamenii în conducerea acestor cooperative. Prin aceasta federaţiile cooperatiste, deşi divizate politic, au acces total la guvernare.

Concluzii
Trăinicia modelului cooperatist Italian se bazează pe:
– diferitele forme de sprijin, în primul rând fondul de dezvoltare de 3%;
– asistenţă tehnică;
– ajutorul acordat de stat pentru convertirea firmelor private în firme cooperatiste;
– structura confederativă obligatorie;
– rezerva indivizibilă obligatorie care împiedică decapitalizarea şi asigură o sursă de lichidităţi. Rezerva indivizibilă este privită în mod unanim ca un mod de a garanta locuri de muncă pentru mai multe generaţii şi nu ca proprietate care trebuie să fie „privatizată“ de actualul grup de membri. Bolognesi, un lucrător-proprietar şi membru cooperator la a treia generaţie, a concluzionat: „Parte din misiunea noastră este ajutorul mutual între generaţii. Ceea ce vedem în cooperativa noastră este fructul mai multor generaţii de lucrători. Primim prosperitatea de la generaţiile trecute şi o creăm pentru generaţiile viitoare de membri. Obiectivul nostru nu este doar să generăm joburi pentru această generaţie ci şi pentru generaţiile viitoare“.
– o cultură puternică de cooperare şi ajutor reciproc.

(Rezumat de Ovidiu Hurduzeu)

luni, 30 august 2010

România să înceteze să mai aplice modele de import!

Interviu cu Ovidiu Hurduzeu în ziarul „Lumina“.

Românii au din ce în ce mai multe soluţii ca să privească realitatea lumii internaţionale. Află astfel că şi în locuri mitizate, precum SUA, oamenii caută disperaţi o realitate mai bună. Ovidiu Hurduzeu, scriitor şi critic social român, ne propune câteva secvenţe americane, bune să ne întărească sufletul şi credinţa.
Pentru a citi interviul click AICI.

miercuri, 25 august 2010

Banca islamică: alt fel de a face bani

de Isidro Esnaola
(Articol apărut în „Periodista digital“, 23 august 2010)

Finanţele domină economia şi s-ar părea că modelul occidental este singurul posibil. Criza economică şi financiară actuală a sporit interesul pentru găsirea unor forme diferite de dezvoltare a sistemului financiar, a unor modele mai sigure şi mai morale. Dintre aceste experienţe se evidenţiază banca islamică, care a trezit chiar şi interesul Vaticanului, care în noiembrie 2008 a organizat o întâlnire între catolici şi musulmani, al cărei comunicat final le cerea „credincioşilor“ să dezvolte un „sistem financiar etic“.
Banca islamică urmează preceptele Coranului, care pot fi rezumate la două. Primul este interdicţia de a investi în activităţi „murdare“, cum ar fi producţia de arme, pornografia, tutunul, alcoolul, jocurile sau sectorul porcin. În Indonezia, de pildă, banca islamică nu investeşte în hoteluri pentru că nu poate garanta ce se întâmplă în interiorul acestora. Există însă multe activităţi în care se poate investi. Indicele Bursei din New York, Dow Jones, este influenţat de 5.200 de firme. Aproape 1.400 dintre acestea sunt socotite acceptabile de către investitorii islamici şi pe baza lor s-a creat chiar un indice propriu, Dow Jones Islamic Markets (DJIB).
Al doilea principiu important este interdicţia cametei (riba). Interdicţia funcţionează şi în alte religii. În Vechiul Testament sunt multe pasaje în care este dezaprobată camăta, dar ele au fost interpretate în mod diferit de diferitele religii. În Ieşire se spune: „De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă“ (22:25). Pentru evrei, această interdicţie îi vizează pe evreii înşişi în relaţiile cu fraţii lor, ceea ce nu-i împiedică să pună camătă pe împrumuturile acordate unor persoane de religii sau din popoare diferite. De aceea camăta a fost încă din antichitate o activitate căreia i s-au dedicat şi căreia îi datorează în mare parte faima actuală. Interpretarea calvinilor şi a altor grupuri protestante este asemănătoare: camăta este interzisă în funcţie de cine este aproapele. Pentru Biserica catolică, camăta înseamnă perceperea unor dobânzi abuzive, nu a dobânzii în general.
Coranul spune că „Allah a îngăduit comerţul şi a oprit camăta“ (2:275). Şi încă: „Şi renunţaţi la foloasele aduse de camătă dacă sunteţi într-adevăr credincioşi!“ (2:278). Musulmanii interpretează în mod categoric interdicţia, ca oprire de la a încasa orice dobândă sau de a obţine orice câştig. Mai mult decât atât, în Coran stă scris: „Dacă luaţi cu împrumut pe termen determinat, puneţi totul pe hârtie“ (2:282). Interpretarea acestui precept spune că orice tranzacţie trebuie să fie ferită de incertitudini, ambiguităţi şi speculaţii. Nu numai că este exclusă dobânda, ci şi orice schimb în condiţii care ar putea produce beneficii unuia dintre participanţi în detrimentul celorlalţi.
Pe această bază, operaţiunile băncii islamice diferă de cele cu care suntem obişnuiţi. La operaţiunile de pasiv, de pildă depozitele de bani, banca nu plăteşte nici o dobândă. În general se obişnuieşte să li se facă, în schimb, un cadou (hibab) clienţilor. În privinţa operaţiunilor de activ, adică a investiţiilor făcute de bancă, există o cazuistică bogată. Iată câteva exemple care ne vor ajuta să ne formăm o idee despre modul de funcţionare:
În cazul creditelor de consum, altfel spus, dacă o persoană vrea să cumpere un bun oarecare (un televizor sau un automobil, de pildă), banca îl cumpără şi îl dă clientului pentru un preţ ceva mai mare, pe care acesta îl plăteşte în perioada de timp convenită în prealabil (murabaha). Banca are un câştig, suprapreţul pe care îl ia de la client pentru bunul în chestiune, conform contractului în care se specifică suma de rambursat şi termenele de plată, încercând astfel să se elimine orice nesiguranţă care ar putea părtini vreuna dintre părţi. Această cantitate plătită suplimentar nu depinde de condiţiile schimbătoare ale pieţei şi, prin urmare, este licită.
În ceea ce priveşte creditele ipotecare, pentru achiziţia unei locuinţe, de pildă, banca şi cumpărătorul creează o societate comună în cadrul căreia banca achiziţionează casa şi o închiriază clientului, care o plăteşte în rate – un fel de chirie – la preţul convenit de la bun început (musharaka). Cu fiecare plată, proporţia clientului creşte şi cea a băncii scade, până când, la terminarea ratelor, clientul rămâne cu casa. Dacă dintr-un motiv oarecare compărătorul locuinţei nu mai poate plăti, casa este vândută sau scoasă la licitaţie, iar dacă astfel se obţine un câştig, acesta se împarte între bancă şi cumpărător în proporţia existentă în momentul acela.
La fel, dacă este vorba de crearea unei noi întreprinderi, se creează o societate în care banca pune banii iar celălalt sau ceilalţi asociaţi munca şi gestiunea (mudaraba). În felul acesta, banca participă la profitul şi pierderea întreprinderii. Asociaţii pot cumpăra partea băncii la preţul şi în condiţiile stabilite la începutul procesului. Băncile islamice se implică direct în firmele pe care le finanţează. În plus, asociaţii participanţi nu trebuie să deţină neapărat bunuri cu care să gajeze proiectul. O idee bună poate fi suficientă pentru ca banca să se implice în proiect.
Acest sistem bancar nu produce bani din credit, cum se întâmplă în sistemul nostru bancar. Teoretic este un sistem cu rezerve totale, altfel spus, investiţiile se fac din capitalul posedat de bancă, şi prin urmare este mai sigur şi mai stabil. În practică, mita şi corupţia au dus o bancă la faliment. Spre a evita abuzurile s-a creat un organ pentru supervizarea băncii islamice: Auditing & Accounting Organization of Islamic Financial Institutions (AAOIFI), care certifică respectarea de către bănci a normelor stabilite.
Banca islamică a rezolvat în mod original interdicţia cametei (riba) participând alături de client la riscurile şi beneficiile operaţiunilor financiare, ceva de negândit pentru băncile occidentale, unde întreg riscul este asumat de client şi în plus, dacă acesta nu mai poate plăti datoria, banca rămâne cu bunurile lui. Condiţii draconice, dar socialmente asumate.
Modul acesta de a concepe finanţele are şi alte aspecte economice importante. Banca islamică este mai atentă la tipul de investiţie care i se propune decât la persoana care îl propune, pentru că de fapt se creează o întreprindere colectivă şi nu-i va cere clientului nici o garanţie. În plus, este mai implicată în activitatea de producţie, din moment ce îi sunt refuzate operaţiunile financiare, să le spunem aşa, „pure“. Băncile câştigă bani, dar creează şi bogăţie socială. Banca islamică este mai echitabilă şi mai responsabilă, pentru că se implică în gestiunea şi în succesul afacerile pe care le promovează.
Banca islamică nu se extinde doar în ţările musulmane. Tot mai multe bănci occidentale au secţiuni şi oferte care îndeplinesc cerinţele islamice. Una dintre cele dintâi a fost Citigroup, care a creat în 1996 o sucursală musulmană: Citi Islamic Investment Bank, în Bahrein. Au urmat BNP-ul francez, USB AG-ul elveţian, iar englezii de la Barclays şi HSBC şi-au organizat propriile fonduri de investiţii conform principiilor islamice.
Întrebarea care ne frământă este: Nu este oare posibil să punem capăt lăcomiei omeneşti fără intervenţia divină?
Şcolile islamice au făcut un efort de interpretare (ijtihad) pentru a armoniza sharia cu obiceiurile locale (urf), necesitatea (daruda) şi binele comun (malaha). Extensia Islamului şi diferitele obiceiuri locale au îngreunat această muncă, dar, pe de altă parte, preţul petrolului şi creşterea „tigrilor asiatici“ au obligat la o interpretare pragmatică.
Cu toate acestea, chiar printre musulmani există voci care spun că banca islamică este o amăgire, pentru că Islamul şi banca sunt incompatibile. Această polemică se reflectă în situaţia băncii în diferite ţări: în timp ce în Oman sau Kuweit acest tip de bănci este interzis, sau aproape, în Maroc începe să se dezvolte, iar în alte ţări precum Indonezia sau Malaiezia are o pondere importantă.
În Bangladesh, Grameen Bank, banca de microcreditare, percepe dobândă, cu toate că a fost creată de musulmani. Fondatorul ei, deţinătorul unui Nobel pentru Pace, Mahammas Yunus, consideră că este islamică pentru că nu cere garanţii iar dobânzile sunt mici.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

marți, 10 august 2010

Dolari cu bun-simţ

de Judith D. Schwartz
(Articol apărut în Yes! Magazine, vara 2009)
Monezile locale dau valoare timpului, întăresc comunitatea şi menţin afacerile în mişcare chiar şi atunci când creditul este în regres
Dependenţa totală de o monedă unică e ca dependenţa de o monocultură sau de o singură sursă de energie: întotdeauna există riscul ca recolta să fie slabă sau ca o sincopă în alimentare să dea peste cap sistemul în ansamblu. Exact asta vedem în faţa ochilor: creditul s-a terminat iar şomajul a luat-o cu viteză în sus.
În multe colţuri ale lumii, în zone rurale şi în centrul oraşelor, în locuri dintre cele mai diferite, de la Bavaria sau Thailanda până în Massachusetts şi Michigan, oamenii răspund lansându-şi propriile monede. Asemenea renegaţi monetari nu doar îşi bat joc de dolar (sau de yen, sau de euro, sau de baht…) Ei fac o alegere îndelung chibzuită pentru a spori bunăstarea comunităţilor lor.
„De la bun început am avut două obiective: să promovăm regiunea şi să încurajăm organizaţiile locale“, spune Christian Gelleri. În 2003, Gelleri şi un grup de elevi ai săi de la o Şcoală Waldorf au dezvoltat moneda Chiemgauer în regiunea lacului Chiemsee, din Bavaria, Germania. De atunci, 3 milioane de bancnote Chiemgauer (echivalente ca valoare cu euro) au fost puse în circulaţie. Moneda, acceptată de 600 de întreprinderi din regiune, este cheltuită şi recheltuită, în medie, de 18 ori pe an, de trei ori mai mult decât moneda euro. Aceasta înseamnă că moneda încurajează comerţul şi cooperarea în regiune, ceea ce menţine magazinele, restaurantele şi meşteşugurile locale active. Gândiţi-vă la acest tip de folosire mai rapidă (ceea ce economiştii numesc „viteză“) ca la o modalitate de a reinvesti în comunitate.
Monedele locale pot ajuta o comunitate să rezolve unele dintre problemele create de banul convenţional. De exemplu, moneda emisă de bancă tinde să fugă spre centrele care investesc banii. Dacă faceţi cumpărăturile într-o reţea de magazine, beneficiul pleacă repede din oraş şi ajunge în seifurile întreprinderilor şi de acolo, adesea, pe piaţa speculativă. O monedă locală rămâne în comunitate, dezvoltând firmele locale şi comerţul, adăugând valoare produselor şi serviciilor locale şi sprijinind infrastructura locală.
Dependenţa de moneda naţională înseamnă să depinzi de situaţia naţională a creditelor. Aşa cum am putut vedea de curând, restricţionarea creditelor poate paraliza economiile locale. În pofida disponibilităţii bunurilor şi în pofida nevoii de comerţ, atunci când nu există bani consumatorii nu cumpără. Iar magazinele nu vând. Afacerile noi nu-şi pot lua zborul. O monedă alternativă le oferă oamenilor altă modalitate de a cumpăra, vinde, cere şi primi un împrumut. Dacă o comunitate îşi creează propria monedă, firmele pot merge înainte, chiar în cazul în care oferta de monedă naţională se termină.
La nivelul de bază, moneda funcţionează ca mijloc de schimb (eu îţi dau un dolar iar tu îmi dai un cornet de îngheţată), unitate de valoare (un dolar, o liră etc.) şi depozit de valoare (poţi păstra un dolar pentru că îşi păstrează valoarea). Este de asemenea o sursă de informaţie despre valoarea relativă şi despre ceea ce este necesar pentru a menţine fluxul comerţului, de pildă să ajustezi oferta de bani sau rata de schimb pentru ca alte pieţe să-ţi poată cumpăra produsele.
Cu moneda locală, o comunitate îşi poate acoperi nevoile de monedă pe care oferta naţională nu le acoperă. Dacă ideea pare extravagantă, există modele care funcţionează, unele de ani buni.

BerkShare
Lucrarea autoarei şi activistei urbane Jane Jacobs a inspirat un experiment monetar numit BerkShare, considerată moneda locală cea mai bine desenată şi cu cel mai mare succes din Statele Unite, cu o valoare estimată la peste 2,4 milioane de dolari, care circulă din bancă în mână, la casă şi tot aşa, din toamna anului 2006. Atrăgătoarele bancnote (un BerkShare este evaluat la 1 dolar, dar este vândut pentru 95 de cenţi) sunt acceptate de peste 400 de firme din regiunea Berkshire, în vestul statului Massachusetts.
Jacobs a semnalat că monezile naţionale acoperă zone geografice atât de largi încât nu dau naştere unui răspuns local. Datorită felului în care funcţionează sistemul nostru în momentul de faţă regiunile se subvenţionează unele pe altele iar deficienţele nu sunt corectate. Monezile locale, totuşi, au circuite clare de retroalimentare pentru ca dezechilibrele din producţie şi comerţ să poată fi abordate mult mai rapid.
Aşa cum explică Susan Witt, director executiv al Societăţii EF Schumacher, „Ori de câte ori un BerkShare trebuie să fie predat băncii [în loc să fie repus în circulaţie], este semn că nu există o sursă sau un produs disponibil la nivel local pentru a acoperi nevoile firmei respective“. De exemplu, un magazin de jucării stă prost cu fondurile. Aceasta îi oferă unui producător local oportunitatea de a desface prin magazin jucării care pot fi cumpărate cu BerkShares.
Witt, cofondatoare a programului BerkShares, a luat în serios credinţa lui Jacobs că economiile regionale au nevoie de monedă proprie ca să crească şi să prospere. „Firmele negociază acum cu alte firme locale, cumpără acum servicii de tipar, contabilitate şi alimente la nivel local în loc să o mai facă dinafara zonei“, spune Witt. „Oamenii renunţă la Amazon.com şi se întorc la librării şi la centrele foto. Le place contactul personal şi îi încântă ambianţa şi nu mai pleacă.“
Moneda aparţine comunităţii, subliniază Witt. Iar folosirea ei a fost un exerciţiu curajos în integrarea civică. „Utilizarea monedei BerkShare se face pentru a învăţa oamenii cât este de important să sprijini firmele locale. Odată cu aceasta vine şi un sentiment de participare, că oamenii pot face schimbări pozitive în economia locală. Existenţa monedei BerkShare ridică întrebări precum: se poate emite o monedă care să nu se bazeze pe dolarul nord-american? De fapt, este vorba de a invita oamenii să se gândească altfel la bani.“
În cursul unei vizite recente la Great Barrington, Massachusetts, am cumpărat BerkShares de la Banca Lee şi am stat de vorbă cu managerul sucursalei, Paula Miller, care şi-a exprimat entuziasmul în legătură cu moneda. „Clienţii sunt încântaţi de ea. Am ajuns să cunoaştem mai bine alte firme“, a spus, adăugând că e amuzant să vezi cum clienţii recunosc munca artiştilor locali care au desenat bancnotele. „Asta le face mai reale.“

Banca de timp
Dolarii de Timp (Time Dollars) se folosesc la ora actuală în medii extrem de variate precum localităţi mici, leagăne de bătrâni, şcoli şi închisori, răspunzând capacităţii limitate a monedei convenţionale de a măsura valoarea. „Dolarii nu măsoară foarte bine valoarea“, spune David Boyle, membru al New Economics Foundation din Marea Britanie. Sunt buni, spune, ca să măsoare „valoarea de moment a firmei Microsoft sau monezile în schimbul internaţional. Dar nu, de pildă, valoarea unui magazin local sau chiar a mea, dacă sunt foarte bătrân sau tânăr. Este posibil să am abilităţi, dar nu cele care în mod convenţional sunt negociabile“.
Dolarii de Timp au fost dezvoltaţi în 1980 de profesorul de drept Edgar Cahn, care se plânge că munca fundamentală pentru a îmbunătăţi viaţa anumitor persoane (precum îngrijirea copiilor sau a bătrânilor) este foarte necesară, dar prea puţin preţuită. El a observat că mulţi dintre cei care pot îndeplini aceste sarcini nu lucrau şi se simţeau nefolositori. Pentru ca lumea să se simtă angrenată în economie, Cahn a propus un sistem în care să se obţină credite în funcţie de numărul orelor lucrate. Aceşti Dolari de Timp pot fi schimbaţi contra servicii, precum grădinăritul, supravegherea etc.
Banca de Timp nu numai că promovează justiţia socială, punând în legătură persoane, promovând reciprocitatea şi îmbunătăţirea cartierelor, dar a mai demonstrat cât este de flexibilă: oamenii au schimbat Dolari de Timp contra tricotatului cu andrele, „lectura runelor“ şi serviciile unei moaşe. Şi întotdeauna există o ofertă largă, pentru că nici o comunitate nu va rămâne fără ore.
TimeBanks USA oferă un kit de demarare care include instrucţiuni şi software pentru a crea o Bancă de Timp oriunde în lume. Rose-Marie Pelletier este prinsă în lansarea unei Bănci de Timp în oraşul ei natal, Pownal, din Vermont, o comunitate rurală diversificată economic, de 3500 de locuitori. În cursul unei reuniuni, Pelletier a examinat listele cu impozite plătite cu întârziere în ultimii ani şi a constatat că sporiseră geometric. Ea este profesoară de matematică, numerele au sens pentru ea, şi a priceput că oamenii îşi fac singuri din ce în mai mult rău. „Oamenii vor să-i ajute pe semenii lor atunci când ştiu cum să o facă“, spune ea. „Văd în Banca de Timp o modalitate de a construi comunitatea.“

Moneda regională Chiemgauer
Monedele tradiţionale se evidenţiază atât de mult ca depozit de valoare încât folosirea banilor efectivi în comerţul real se diminuează, lăsând câteva economii locale complet în afara circuitului. Monedele şi bancnotele nu îşi pierd valoarea aşa cum o fac produsele cumpărate cu ele, ceea ce face atrăgătoare acapararea şi specularea lor, mai ales în perspectiva profitului. Economistul argentinian Silvio Gesell a descris acest fenomen în 1913 şi a spus că şi banii trebuie să-şi piardă valoarea: că ar trebui să „ruginească” sau să se mucegăiască la fel ca alte produse, şi a sugerat o amendă, sau o taxă de întârziere impusă pentru acapararea lui. Aproape 75 de ani mai târziu, adolescentul pe atunci Christian Gelleri a citit lucrarea lui Gesell şi a fost fascinat de ea. Fiind profesor de liceu, a văzut oportunitatea de a supune modelul la probă cu o monedă locală. Aşa funcţionează acum: în fiecare trimestru, bancnota Chiemgauer pierde 2% din valoare. Pentru a putea cheltui bancnota mai târziu, consumatorul trebuie să lipească pe ea o etichetă specială.
La început, Gelleri a făcut publicitate sistemului, iar oamenii au descoperit cum să facă modelul să funcţioneze în favoarea lor. De exemplu, proprietarul unui cinematograf i-a spus că afacerea creştea mult la sfârşit de trimestru, când oamenii voiau să scape de bani. Creşterea fluxului de bani la sfârşit de trimestru a fost benefică pentru cifrele din contabilitate, a spus el. Pierderea de 2%, adăugat, este nesemnificativă în comparaţie cu publicitatea pe care ar fi trebuit să o cumpere pentru a obţine acelaşi nivel de loialitate al clienţilor pe care îl obţinuse acceptând moneda Chiemgauer.
Un consumator poate schimba euro pentru Chiemgauers în 50 de birouri din regiune. Trei la sută din preţul de cumpărare merge la o organizaţie non-profit pe care cumpărătorul o alege. Până acum, peste 100.000 de euro au ajuns la asemenea organizaţii, de exemplu programe sportive şcolare şi grupuri ecologiste. Componenta „cauzei nobile“ întăreşte investiţia oamenilor în monedă şi în comunitate.
Poate că le cerem monedelor naţionale să facă prea multe lucruri. Aşa cum semnala Thomas H. Greco, Jr., în cartea sa Sfârşitul banilor şi viitorul civilizaţiei, unele funcţii sunt prin ele înseşi contradictorii: dacă banii sunt pentru comerţ, atunci vei dori să-i foloseşte, iar dacă sunt pentru înmagazinarea valorii, atunci vei dori să-i păstrezi. Greco şi alţii, precum David Boyle, spun că oamenii ar fi mai câştigaţi dacă ar fi separate funcţiile banilor şi s-ar folosi monede diferite pentru situaţiile în care, să zicem, ai fi cu prietenii într-o cafenea locală sau ai pune bani deoparte pentru universitate.
Revenind pe Strada Mare din Great Barrington, Matthew Rubiner, de la Rubiner's Cheesemonger & Grocers, a spus că problema monedei locale a trecut rapid de etapa teoriei şi a devenit o realitate curentă. „Când a început moneda BerkShare, ne-am întrebat ce se va întâmpla dacă economia s-ar prăbuşi şi ne-ar obliga să recurgem la surse locale.“ Recesiunea economică, spune el, „a făcut încă şi mai plină de substanţă această întrebare“.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

Un alt fel de societate a proprietarilor

de Marjorie Kelly şi Shanna Ratner
(Articol apărut în YES! Magazine, 3 august 2010)

Strategii inovatoare pe plan local în domeniul proprietăţii de tip cooperatist conduc la o prosperitate sustenabilă şi larg răspândită

Când treci cu maşina prin aproprierea localităţii Luverne din sudul Minnesotei, vezi pâlcuri de turbine eoliene ţâşnind din lanurile de porumb. Turnurile zvelte, de un alb lucitor adăpostesc computere sofisticate care monitorizează în fiecare moment zeci de factori, de la viteza vântului până la presiunea asupra palelor. Felul în care turbinele sunt finanţate şi luate în proprietate este la fel de inovator ca şi tehnologia care le pune în mişcare.

Aceste complexe de producere a energiei eoliene au fost create de Minwind Energy, o societate cu răspundere limitată structurată cooperatist. Pe vremea când pe aceste câmpuri existau doar culturi de porumb, Minwind a invitat sute de localnici să investească câte 5000 de dolari; în final, a strâns patru milioane pentru a finanţa turbinele. În schimbul sumelor investite, oamenii locului au devenit proprietari, alături de fermierii pe ale căror câmpuri s-au înălţat turbinele eoliene.

Urmând regula că nici o persoană nu poate deţine mai mult de 15% din întregul complex, structura proprietăţii este menită să răspândească larg bogăţia şi să o facă să prindă rădăcini în comunităţile locale. Potrivit Government Accountability Office, menţinerea unui proiect precum Minwind în proprietate locală aduce beneficii economice de trei ori mai mari decât în cazul proiectelor cu acţionariat care nu este din partea locului. Dolarii, în loc să intre direct în buzunarele investitorilor de pe Wall Street şi ale marilor companii, rămân în comunităţile locale pentru a fi folosiţi la plata lucrătorilor, investitorilor şi furnizorilor locali de tot felul. Bogăţia nu părăseşte locul.

Minwind este un exemplu de proprietate folosită în comun (shared ownership), o categorie nouă, larg răspândită de proprietate. O întâlnim în cazul firmelor cooperatiste cu lucrători-proprietari sau în cel al tutelei comunitare asupra pământului (community land trust) în care familiile sunt proprietarele caselor în care locuiesc iar o organizaţie non-profit deţine terenul pe care sunt construite (pentru o prezentare a modelului vezi aici).

Proprietatea folosită în comun, la fel ca proprietatea locală, este un instrument valoros de sporire pe termen lung a bunăstării comunităţilor. Ambele reprezintă inovaţii în sfera tehnologiilor sociale care trebuie să avanseze odată cu tehnologiile fizice – cum ar fi turbinele eoliene, agricultura organică sau administrarea sustenabilă a pădurilor – dacă vrem să creăm o economie în care proprietatea să fie şi sustenabilă şi larg răspândită. Dacă tehnologiile sustenabile răspund la întrebarea „ce?“ va menţine o economie vie, formele locale şi de folosire în comun a proprietăţii răspund la întrebarea „cine?“: cine va deţine capacitatea productivă a naţiunii, cine o va controla, cine va beneficia de bogăţia creată.

Proprietatea folosită în comun ia numeroase forme. De exemplu:

– În Arizona şi New Mexico, Malpai Borderlands Group , o organizaţie a fermierilor, conservă aproape un milion de acri de spaţii naturale sălbatice neîntrerupte, folosind drepturile exclusive de conservare (conservation easements), un alt mijloc de folosire în comun a proprietăţii. Aceste învoieli recunoscute de lege combină proprietatea privată asupra pământului cu angajamentul ferm că nu se va permite pe el dezvoltarea economică.

– În statul Maine, comunităţile folosesc înţelegeri numite working waterfront covenants (învoieli privitoare la accesul în zonele de lucru costiere; pentru o prezentare teoretică vezi aici) pentru a menţine proprietăţile de pe malul oceanului destinate exclusiv pescuitului comercial. Asemenea angajamente făcute pe vecie se ataşează actului de proprietate. Contractele permit statului Maine să cumpere şi să deţină drepturile de dezvoltare astfel încât pescarii locali să poată continua să pescuiască chiar dacă sunt plătiţi pentru înstrăinarea drepturilor de dezvoltare.

– În Danemarca, asociaţiile morilor de vânt, organizate în sistem cooperatist – similar firmei Minwind – au făcut ca tranziţia danezilor spre energia eoliană să fie mult mai rapidă decât a oricărei alte naţiuni, în primul rând datorită cadrului legislativ adecvat care a încurajat proprietatea de tip cooperatist asupra producerii energiei eoliene. Dacă în SUA ar exista asemenea reglementări, proiectele de exploatare a energiei eoliene n-ar mai fi considerate intruşi cărora trebuie să le opui rezistenţă ci ar putea fi văzute ca o oportunitate de a uni vecinătatea într-o investiţie comună. Proprietatea locală ar crea mai degrabă sentimente de mândrie decât de ostilitate.

– Într-un model care se răspândeşte în toată America, proprietarii de case prefabricate (manufactured homes, case asamblate industrial) se asociază pentru a crea comunităţi deţinute de către rezidenţi (resident-owned communities). Deţinând în sistem cooperatist terenul de sub aceste comunităţi, rezidenţii transformă statutul legal al locuinţei lor dintr-o proprietate personală într-un ansamblu imobiliar. Rezultatul este creşterea valorii proprietăţii, familii mai stabile şi o participare sporită la viaţa comunităţii. (Pentru o prezentare a sistemului de comunităţi ale rezidenţilor vezi aici.)

Pentru regiunile rurale, care n-au beneficiat mai deloc de pe urma exportării bogăţiei lor naturale, proprietatea în folosinţă comună este un instrument important în stabilirea parteneriatului rural-urban pentru a ajuta regiunile rurale să-şi păstreze bunăstarea pe plan local. Unul din cinci americani trăieşte în zonele rurale, dar aceste zone au sărăcit disproporţionat de mult şi de prea multe ori nu li se acordă decât o atenţie marginală. Ele sunt însă deţinătoarele unui capital natural şi ale altor forme de bogăţie care astăzi sunt mai importante ca niciodată. Pe măsură ce noua economie va mări cererea de practici sustenabile în domeniul pescuitului, agriculturii organice, energiei eoliene şi administrării pădurilor, apar noi oportunităţi pentru solidaritatea dintre oraşe şi zonele rurale pe care oraşele se sprijină.

Pentru a distribui în mod sustenabil atât resursele cât şi beneficiile, trebuie să recunoaştem că adevărata bogăţie este mai mult decât capitalul financiar – ea ţine de restaurarea legăturilor noastre cu solul, pădurile şi apa (pe care ar trebui să le considerăm capital natural) şi comunităţile locale (capital social constituit din reţeaua legăturilor umane, relaţii interpersonale, de încredere). De asemeni, este vorba despre capitalul individual, totalitatea competenţelor unei populaţii dintr-o regiune; capitalul fix, cum ar fi turbinele eoliene, capitalul intelectual care include invenţiile sau materialele publicate şi capitalul politic, abilitatea de a influenţa distribuirea resurselor.

Cei mai mulţi dintre noi nu se sinchisesc de proprietate şi de formele ei, deşi felul în care este alocată are o importanţă esenţială pentru viaţa noastră zilnică. Proprietatea ne conturează existenţa; de ea depinde dacă muncim timp de 40 de ore sau mai mult pe săptămână, dacă munca noastră ne face puternici sau, dimpotrivă, ne înjoseşte, cât de îngrijoraţi suntem de datoriile pe care le-am făcut, dacă ne permitem să avem o casă sau o bătrâneţe lipsită de griji. Întrebările privitoare la cine deţine infrastructura care produce bogăţia într-o economie, cine o controlează şi ale cui interese le serveşte sunt printre cele mai importante cu care se confruntă o societate. Răspunsurile la aceste întrebări sunt de o importanţă crucială în crearea unei prosperităţi comune.

Proprietatea locală şi cea în folosinţă comună, mijloace cheie pentru păstrarea la nivel local a bunăstării, ajută la construirea pilonilor unei structuri care ar putea coagula o mişcare dedicată propăşirii materiale a comunităţilor – o mişcare care să constituie latura socială a revoluţiei sustenabilităţii.

Traducere de Ovidiu Hurduzeu

sâmbătă, 24 iulie 2010

Noi muncim, noi şi gândim (III): Riscurile meseriei

de Alin Voicu

„Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“
(Dan Puric1)

Economia este în primul rând o disciplină socială, este substratul paradigmei de aplanare a crizei şi relansare economică a Românei modelată după metodologia restructurării firmelor insolvabile2. Concepţia conform căreia „ştiinţa” economică are un model ideal, aplicabil oriunde şi oricând, şi în care singurele diferenţe ar fi legate de condiţiile iniţiale trebuie urgent abandonată. Unele modele, precum cel capitalist, sunt larg aplicabile în condiţiile industriei urbane, agentul specific fiind orăşeanul; altele, precum cel feudal, descriu mai clar un mediu economic predominant agrar, agentul specific fiind săteanul. Modelele economice au rost, în măsura în care pot fi formalizate, doar în contexte specifice. Pledăm aşadar pentru dezvoltarea unui model economic românesc, considerând că „fiecare popor are un mod propriu de a vedea lumea“3, bineînţeles, un model elaborat în lumina avansurilor ştiinţelor economice de pretutindeni.

Atât pentru ieşirea din criza economică actuală cât şi pentru dezvoltarea ulterioară a Românei trebuie înţeles procesul economic viu şi particular al ţării şi renunţat la modele generale create în contexte diferite şi prezentând concluzii la pachet, inaplicabile la noi. Se prea poate, în ciuda modelelor la modă, ca România să înflorească şi să progreseze prin agricultură şi prin anumite industrii pe care trebuie să le perfecţioneze continuu. Cheia de boltă a unui asemenea proiect este susţinerea prin toate mijloacele a economiei „la firul ierbii“, a economiei civice, morale, în folosul românului ca persoană şi nu ca „resursă umană“.

Riscul întârzierilor sau al soluţiilor greşite este enorm: nemulţumirea şi sărăcirea oamenilor, slăbirea politică şi strategică a ţării, umilinţele la care sunt supuşi cei mai vulnerabili membri ai societăţii, furtul generaţional prin împrumuturi uriaşe făcute astăzi pe care le vor plăti nepoţii şi strănepoţii sau prăbuşirea nu numai a guvernului ci şi a statului român.

Ce? Scopul declarat al oricărui individ, grup sau for în contextul acesta este protejarea şi propăşirea Românei şi a românilor ca forţă economică, politică, intelectuală şi morală.

În termeni economici, aceasta înseamnă eliminarea deficitelor bugetare în mod organic şi nu prin inflaţie; dirijarea dezvoltării economice durabile atât prin capital (agricultură, bănci şi industrii prioritare) cât şi prin muncă (nivelul salariilor); restrângerea şi chiar stingerea datoriilor statului (echilibrarea bugetului); şi orice alte măsuri specifice care s-ar dovedi benefice pentru România. Bineînţeles, acest proiect va eşua dacă nu este întărit simultan spiritul românului ca român, dacă nu este depăşit defetismul lui „la noi nu se poate“ şi eliminat Weltanschauung-ul complexat reflectat în „prostia omenească“ a drobului de sare.

Succesul pe termen scurt şi mediu va fi definit prin gradul în care guvernul din România, la 1 ianuarie 2012, de exemplu, va fi:

– reorientat bazele economiei către capitalul autohton controlat nemijlocit de cei care produc;

– echilibrat bugetul ţării astfel încât deficitul pe 2011 să fie de 0 lei;

– facilitat creşterea economică a Românei cu peste 1% pe anul 2011.

Succesul pe termen lung e mult mai greu de obţinut şi, privit din perspectiva zilei de azi, prezintă multe caracteristici mai degrabă... calitative. Eforturile zilei de azi trebuie concentrate spre crearea unor baze solide pe care axcesta să se aşeze. Practic, este vorba de crearea unui pachet legislativ şi de stimularea financiară4 a formelor de afaceri asociative, a IMM-urilor, de plata serviciilor publice după rezultate, adică de o economie civică.

Când? Timpul nu prea mai are răbdare. Lucrurile trebuie pornite cât mai repede. Jocurile politice posibile până acum un an nu mai sunt acum posibile. Dacă până acum problemele erau pasate, pentru a deveni problemele altcuiva, şi dacă, de asemenea, orice problemă politică se putea rezolva prin alocarea de bani de la buget, de acum înainte aceste pârghii nu mai sunt disponibile. Riscurile întârzierilor se întind de la creşterea îndatorării şi sărăcirea Românei până la posibile tulburări sociale. O guvernare responsabilă va încerca din răsputeri să evite aceste riscuri.

Cine? Oricine îşi va asuma atingerea obiectivelor de mai sus îşi va asuma în mod necesar şi mari riscuri. Persoana care se va încumeta la aceasta va fi una plină de curaj, cu un adânc simţ al datoriei, văzându-se pe sine mai degrabă ca un slujitor decât ca un stăpân, şi cu o stăpânire de sine exemplară – înţelept ca şerpii şi curat ca porumbeii. Într-un cuvânt, un lider, nu un năimit care se eschivează la primele semne ale dificultăţilor pentru că, îşi zice, „la urma urmei, nu e treaba mea“ sau „ce pot face eu singur?“. O persoană care are la inimă cuvintele lui Nicolae Velimirovici, sfânt al secolului XX cu adâncă înţelegere a fenomenelor sociale contemporane, văzute chiar şi printre zăbrelele celulelor de la Dachau:

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort. Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie5.

Există un motiv pentru care măsurile de control, stopare, şi inversare a crizei economice din Româna nu au fost luate. El este foarte real şi important pentru actorii implicaţi. Anume, într-o societate extrem de politizată şi mediatizată precum cea de azi, carierele celor care s-ar apuca serios de treabă ar putea avea de suferit. Deciziile dificile şi măsurile drastice care trebuie luate şi implementate în economie vor fi cu siguranţă nepopulare – cel puţin la început.

Rezistenţa este probabilă mai ales la nivel politic, intern şi extern, mediatic şi corporat, în special din partea companiilor care îşi văd atinse interesele. Prin introducerea, de exemplu, a sistemului progresiv de impozitare a veniturilor, însoţită de definirea unui „venit pentru un trai decent“6 deductibil, sau a unor taxe asupra băncilor şi expatrierii capitalului, presiunile la care această persoana şi echipa ei ar fi supuse ar fi enorme. Cariera i-ar putea fi compromisă; înjurăturile vor fi zilnice; iar mulţumirile şi recunoştinţa vor veni peste ani şi ani... dacă vor veni. Dacă eforturile iniţiale se vor focaliza pe reformarea serviciilor guvernamentale în direcţia Societăţii Puternice a lui David Cameron şi Phillip Blond7, va întâlni nenumărate obstacole şi va trebui să fie pregătită pentru o luptă „la baionetă“. Li s-a întâmplat deja celor doi englezi – se va întâmpla cu siguranţă şi la noi8.

Şi nu numai atât – în măsura în care România va descoperi că nu a fost şi nu este o ţară de mâna a doua în Europa şi în lume, că nu trebuie să se ploconească sau să accepte monitorizări şi supravegheri umilitoare şi/sau infantile din partea nimănui, că are o poziţie strategică, că este un stat important din punct de vedere economic, politic şi militar, asalturile se vor înteţi. Daca liderul va înţelege, în plus, că are nevoie de spaţiu de manevră, de „loc de întors“ din punct de vedere monetar şi fiscal şi că asta înseamnă amânarea sau chiar renunţarea la ideea adoptării monedei euro, atunci va trebui sa facă faţă şi presiunilor UE.

Un astfel de lider va trebui să obţină, pe cât posibil, sprijin la toate nivelele societăţii româneşti, de la proverbialul om de pe stradă până la funcţionarii publici, partide, BNR etc. Va fi necesară pentru aceasta demararea unei campanii publicitare susţinute pentru a întări conştiinţa publică a românilor. Lipsa consensului la nivel politic va trebui să nu-l descurajeze şi cu atât mai puţin să-l descumpănească. Va trebui să stabilească, în urma unei aprofundate analize critice, indicii cantitativi şi calitativi ai redresării şi să-i pună în faţa românilor şi a străinilor. Va trebui să prezinte public în fiecare lună starea lucrurilor şi evoluţia spre redresare. Şi va mai trebui să prezinte anual câte un raport sintetic asupra mersului redresării.

Deci: Asumarea unui rol care pe zi ce trece se apropie de calificativul de „istoric“ cere mult discernământ. Lucrurile se vor complica mult dincolo de aşteptări şi de aceea un lider va trebui să planifice şi să prevadă. Ghidat de scopul menţionat al unei economii româneşti şi a unei Societăţi Puternice (Big Society), a unei societăţi de oameni, nu de idei de oameni9, de Români care dăinuiesc, nu numai rezistă sau îndură10, el nu va da greş; încercând numai să dreagă lucrurile va eşua lamentabil.

NOTE
1 Dan Puric, „Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“ 21 iulie 2010, http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/va-doresc-sa-fiti-oameni-nu-caramizi, preluat de ziuaonline.ro, 22 iulie 2010.
2 Prezentată şi exemplificată în Alin Voicu, „Noi muncim, noi şi gândim“ I şi II, 11 iunie şi 5 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/noi-muncim-noi-si-gandim.html, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/noi-muncim-noi-si-gandim-ii.html.
3 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, p. 91.
4 David Cameron, primul ministru al Marii Britanii, menţionează, de exemplu, că „guvernul are un rol crucial în construirea punţilor [între diverse organizaţii şi capital – n.n.] şi de fapt, pe un plan mai larg, în conectarea capitalului privat cu investiţiile în proiecte sociale“ în discursul său despre Societatea Puternică, Liverpool, 19 iulie 2010, tradus de Alexandru Ciolan pe blogul A Treia Forţă, 23 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/societatea-puternica.html.
5 Citat de Ilie Catrinoiu în „Perimetrul sinuciderii“, 15 iulie 2010, http://culianu.wordpress.com/2010/07/15/perimetrul-sinuciderii/.
6 Tranziţia de la cota unică la un model de impozitare progresiv va trebui să prezinte obligatoriu deductibilităţi generoase de tipul venitului pentru un trai decent (living wage) şi nu un salariu minim sau mediu pe economie. Exemple pot fi găsite de la Londra până la San Francisco. John Medaille sugerează următoarele criterii pentru estimarea unui asemenea venit decent: “What the just wage really supplies is a standard of judgment We can say that the just wage is fulfilled under the following four conditions:
– One, that working families, as a rule, appear to live at the level of dignity appropriate for that society;
– two, that they can do so without putting wives and children to work;
– three, that they have some security against periods of enforced unemployment, such as sickness, layoffs, and old age; and,
– four, that these conditions are accomplished without undue reliance on welfare payments and usury.
While it may be difficult to give precision to any of these factors, it is certainly possible to make reasonable judgments and set reasonable standards. Moreover, from the standpoint of an economy as a whole, it is fairly easy to determine, with scientific precision, whether wage levels are just. One needs merely to note how much the economy is dependent on non-economic distributions to achieve equilibrium. Charity, welfare, and usury measure the precise distance between the prevailing wage rate and the just wage.” (“The Economics of Distributism III: Equity and Equilibrium”, http://www.frontporchrepublic.com/2009/05/the-economics-of-distributism-iii-equity-and-equilibrium/).
7 David W. Cooney, “A Potential Step în the Right Direction”, The Distributist Review, 21 iulie 2010, citat pe A Treia Forta, „În directia cea bună“, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/in-directia-cea-buna.html, 23 iulie 2010, în traducerea lui Ovidiu Hurduzeu.
8 David W. Cooney, ibid.: „Iniţiativa domnului Cameron, numită Societatea Puternică, vrea să smulgă din mâinile Parlamentului responsabilităţile şi puterea de decizie pe care acesta şi le-a însuşit şi să le transfere în plan local. Evident, iniţiativa a fost deja aspru criticată de către grupurile de interese legate de guvernul central [subl. n.], dar ea are potenţialul de a genera acea schimbare filozofică pe care oameni precum Chesterton şi Belloc o considerau necesară dacă distributismul voia să aibă o şansă pentru a fi transpus în practică“.
9 Dan Puric, ibid.
10 Constantin Noica, citat în Dan Puric, ibid.

luni, 5 iulie 2010

Noi muncim, noi şi gândim (II)

de Alin Voicu



Continuând1 aplicarea, prin analogie, a practicilor de restaurare2 a companiilor la problemele României şi conştientizând limitele acestora în context macroeconomic, se poate spune că al doilea pas spre rezolvarea crizei este de a restructura datoriile, interne şi externe. (Primul pas a fost acela de a stopa prăbuşirea economică prin controlul strict al cheltuielilor bugetare.)

Pasul II: Restructurarea datoriei – Neither a borrower nor a lender be3

Datoriile contractate de guvernele României de-a lungul timpului au fost justificate prin nevoia de a acoperi deficitele bugetare. Împrumuturile au crescut mai ales în ultimii cinci ani, bugetul fiind folosit pentru a cumpăra voturi prin creştea pensiilor şi salariilor bugetarilor, ca şi pentru demararea unor proiecte de investiţii cu randamente dubioase. Guvernul României a gajat aceste împrumuturi cu capacitatea ţării de a produce valoare şi cu propria sa putere de a taxa şi impozita. Perceperea de taxe şi impozite este justificabilă atunci când scopul guvernului este de a face ca ţara să prospere, dar devine incomodă şi chiar tiranică atunci când este bazată pe capacitatea guvernului de a recurge la constrângere şi violenţă pentru a colecta banii.

Împrumuturile s-au făcut însă şi încă se mai fac. Deşi înţelepciunea contractării de credite pentru a plăti asistenţa socială este discutabilă, ceva trebuie făcut în această privinţă, fără a apela la soluţia mioapă a falimentului4. Companiile aflate în dificultăţi de plată au, de obicei, alternativa de a-şi restructura datoriile – creditorilor li se cere sau impune o îmbunătăţire a condiţiilor împrumuturilor (de ex., reducerea dobânzilor, extinderea termenelor de plată) sau chiar preschimbarea sau reducerea datoriei („haircut”). Ultimele două au o pondere ceva mai mare în cazul macroeconomic al unei ţări suverane. Ţările pot chiar forţa schimbarea principalului (ca şi a termenelor) şi, mai mult de atât, pot preschimba datoriile într-o valută favorabilă lor. De exemplu, o ţară a cărei monedă este convertibilă şi care a contractat împrumuturi într-o valută străină are întotdeauna opţiunea de a converti datoria în moneda proprie. Aceasta îi creează mari avantaje pentru plată, ca şi pentru păstrarea capitalului în ţară, dar comportă riscul creşterii inflaţiei (să nu uităm că, aşa cum spune Milton Friedman, „inflation is always and everywhere a monetary phenomenon” – inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar5).

Odată stabilită strategia de restructurare economică, România dispune aşadar de pârghii pentru negocierea datoriilor în avantajul ţării. Contractarea de datorii are sens doar atunci când banii sunt folosiţi pentru a ajuta la creşterea economică. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că creditorii şi-au asumat riscuri atunci când au împrumutat. Ei trebuie trataţi... bărbăteşte. Să înţelegem că românului nu numai i se întâmpla lucruri – el poate să-şi croiască altă soartă, favorabilă lui, fiind mai puţin deferent faţă de străini fără să se dezică însă de proverbiala omenie şi ospitalitate.

Pasul III: Reorientarea strategică – To thine own self be true6

Eminescu spunea că există cel puţin două căi de a înrobi un popor: „cea prin sabie, sigur cea mai eficace, şi cea prin sărăcie, care este cea adoptată de politica economică a Occidentului, şi care este cu putinţă atuncea când un neam răsărit la soare fără civilizaţie economică, imitează ca copiii formele intelectuale ale culturii străine, fără a avea alături corelativul acelei culturi, industria şi meseriile” 7. România a încercat să „imiteze” economiile avansate atât în perioada comunismului cât şi în ultimii 20 de ani, ajungând astăzi să fie o economie bazată pe consum, altfel spus, o piaţă de desfacere par excellence.

Nu te poţi îmbogăţi împrumutându-te la infinit, după cum nu te poţi îmbogăţi consumând întruna. Reorientarea strategică trebuie să aibă în vedere creşterea economică a ţării, măsurată mai degrabă prin producţie şi exporturi decât prin consum şi servicii. Trebuie încurajată producţia, iar unul dintre obstacolele principale este penuria de capital pentru IMM-uri8. O orientare către unităţi economice cooperatiste, asociative ar crea o bază solidă în acest sens9. Mai mult, această orientare ar merge în sensul curentului istoric al dezvoltării economice a românilor bazate pe firme mici. Este o traiectorie care duce la îmbunătăţirea ocupării forţei de muncă nu prin umflarea cu personal a administraţiei şi sectorului public, după cum observă Călin Georgescu10. Acest efect este previzibil dacă se înţelege faptul că România se află într-o tranziţie economică mult mai importantă11 decât tranziţia la „democraţia originală”.

Ţelul ar trebui să fie capitalul distribuit în mâinile celor ce produc, atât în industrii cât şi în agricultură, servicii şi chiar guvern12. Această perspectivă poate duce repede la transformarea economiei de la una a cererii la una a ofertei, atât internă cât şi externă (export). Reverberaţiile se pot simţi apoi în eforturile de cercetare şi dezvoltare (în aliniament cu programul Europa 2020 al UE) şi în dezvoltarea de produse noi, în înalta tehnologie, în bunuri de consum sau chiar în maşini şi unelte grele.

Guvernul trebuie să înţeleagă adevărul elementar că producţia nu se poate relansa într-un context care exclude intervenţia statului (laissez faire) – ea poate progresa mai târziu, dar nu poate porni de aici. Un exemplu simplu este efectul dumpingului practicat de o economie stabilă asupra unei ţări în curs de dezvoltare13. Producţia internă trebuie protejată, echilibrată şi avantajată în faţa importurilor şi a producţiei destinate exclusiv exportului, de la haine „de firmă” la... valuta exportată de băncile din România. Chiar şi unii analişti ai acestor bănci par a înţelege acest fapt şi încep să prindă curaj să-l spună14. Este, de exemplu, posibil ca taxele pe import să aducă în jur de 900 mil. de lei pe an la buget (pornind de la cifrele din 2009) printr-o creştere a vămuirii de la 8%, cât este în prezent, la 10%. Bineînţeles că bunurile taxate la import trebuie să fie în primul rând cele care se produc deja în România sau pe care România este interesată să le producă – deci s-ar putea importa, de pildă, cam în aceleaşi condiţii actuale un iPhone, dar s-ar elimina anomaliile usturoiului venit din China (în vreme ce americanii îl apreciază pe cel românesc, considerat „gourmet” 15) sau a roşiilor din Turcia, a tablei galvanizate din China sau a cărnii de pui din... Brazilia!

Mai puţin evidentă ar fi însă ideea taxării exporturilor – a exporturilor de capital din România16. România ar putea impune sau majora o astfel de taxă sau un comision pentru toate profiturile care părăsesc ţara (taxă de repatriere). De exemplu, în contextul în care majoritatea covârşitoare a băncilor care activează în România au proprietari străini, beneficiile unei taxe de repatriere substanţiale devin evidente. Printre ele se numără păstrarea capitalului în ţară (localizarea capitalului), creşterea veniturilor bugetare, creşterea economică datorată canalizării capitalului spre investiţii pe plan local, tratamentul reciproc avantajos al anumitor firme din domenii de interes pentru ţară etc.

Obiecţii şi lăcrămaţii

La previzibila obiecţie că asemenea recomandări de măsuri de redresare a bugetului şi a economiei României ar fi protecţioniste, retrograde, depăşite etc., răspunsul trebuie să fie ferm. Cei care vor insista cel mai mult în acest sens vor fi tocmai ţările care au ajuns istoric puteri economice exact în urma aplicării politicilor protecţioniste şi expansioniste (Marea Britanie, Germania, Franţa) pe care le refuză acum altora – o formă mai înaltă de protecţionism mascat sub diferite eufemisme, rostite pe ton „vioi şi lătrător, volubil, scurt şi retezat” 17: liber-schimbism (free trade), circulaţia liberă a capitalului, libertate economică, libertatea alegerii („choice”) etc. etc. Bineînţeles că este în interesul acestor ţări limitarea sau eliminarea competiţiei.

O implicaţie practică şi pe termen lung a acestei înţelegeri este demolarea mitului investitorului străin venit cu intenţii bune: interesul lui nu este creşterea economică a României, ci a bogăţiei sale şi a ţării lui. La nivel de corporaţii, investiţiile vor urmări de asemenea propriile interese, nu dezvoltarea industriei româneşti prin export tehnic, tehnologic sau operaţional. Nu este nimeni atât de naiv încât să îşi creeze competitori! Ei şi-ar dori, la modul ideal, un plan Valev18 pentru toate ţările care nu sunt en clique (G20, OMC, GATT etc.) – debuşeuri pentru produsele lor, unelte obediente în atingerea scopurilor lor politice, „prelungire a războiului prin alte mijloace” 19.

Politica economică a guvernului României a fost „nesănătoasă”, spune Călin Georgescu20. Or, guvernul României trebuie să urmărească interesul românilor şi să aibă coloană vertebrală, să dezvolte o economie civică21. „Thou canst not then be false to any man...” – ţie însuţi sau altora.

(Va urma)


NOTE

1 Alin Voicu, „Noi muncim, noi şi gândim“, 11 iunie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/noi-muncim-noi-si-gandim.html
2 Paşii în restructurarea unei firme aflate aproape de sau deja în insolvenţă/faliment sunt (i) stoparea prăbuşirii prin controlul strict al cheltuielilor; (ii) restructurarea datoriilor; şi (iii) reorientarea strategică spre restabilirea profitabilităţii prin reorganizarea companiei.
3 „Nici datornic, nici creditor să nu fii“, W. Shakespeare, Hamlet, Actul I, Scena 3:
„Neither a borrower nor a lender be;
For loan oft loses both itself and friend,
And borrowing dulls the edge of husbandry.
This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.”
4 Ilie Şerbănescu, „România poate să îşi declare falimentul“, România liberă, 25 iunie 2010, http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/finante/ilie-serbanescu-romania-poate-sa-isi-declare-falimentul-191591.html.
5 Miton Friedman and Anna Schwartz, A Monetary History of the United States 1867-1960, Princeton University Press: 1971.
6„Cu tine însuţi fi cinstit“ (vezi nota 3).
7 Mihai Eminescu, manuscris publicat în Manuscriptum, nr. 1 (34), anul X, 1979, citat în lt. col. dr. Ioan Constantin Petca, „Mihai Eminescu despre avantajul comparativ şi balanţa comercială“, Revista Academiei Forţelor Terestre, martie 2000.
8 Vezi, printre altele, pentru mai mult detalii despre IMM, cooperaţie, asociaţii, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/05/laesio-enormis-1.html, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/search/label/Alin%20Voicu#ref9
9 Ovidiu Hurduzeu, „O pledoarie pentru competenţă, distributism şi economie civică“, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/o-pledoarie-pentru-competenta.html.
10 Reprofesionalizarea României III, p. 10.
11 Vezi, în acest sens, atât analiza cât şi modelarea economică şi recomandările lui N. Georgescu-Roegen în „Economic Theory and Agrarian Economics“, Oxford Econ. Pap. (1960) 12 (1): 1-40.
12 Crearea de pieţe în agricultură: ideea comun vehiculată este că profitul produsului agricol standard este mic pe unitate, de aceea se cere o producţie în mari cantităţi pentru a face viabile afacerile în agricultură (transformarea ţăranului în fermier, a culturilor străvechi în culturi modificate genetic). Dincolo de faptul că forţarea unei aşa-zise schimbări constituie un atentat la sufletul românului, aceasta nu este nici pe departe singura alternativă. Produsele ecologice au preţuri mult mai bune pe unitate şi au efecte benefice şi pe termen lung, reducând incidenţa bolilor legate de alimentaţie şi a cheltuielilor aferente (de la buget sau din buzunar); iar dezvoltarea industriilor prelucrătoare de produse agricole, de la roşii şi bulion la lână şi bumbac şi de la struguri la lapte este o alta excepţie.
13 Dumpingul este posibil (mai ales în domeniul mărfurilor) pentru că preţul perceput de întreprinderile cu poziţie consolidată este intenţionat mai mic decât cel perceput de firmele în curs de a-şi construi o fabrică, de exemplu. Mai mult, pentru o anumită perioadă, marii producători din ţările cu economii dezvoltate pot aşeza preţurile chiar sub costurile de producţie, bazându-se, de exemplu, pe subvenţiile acordate de propriile guverne în scopuri politice (China este cel mai evident exemplu în contextul istoric curent, http://en.wikipedia.org/wiki/Dumping_(pricing_policy)). Exemplele importurilor de materii prime în România anilor ’90, ale alcoolului etilic sau orezului din Carolina de Sud în Haiti sau ale oţelului chinezesc oriunde sunt concludente.
14 Dan Popa, analist Commerzbank, citat de Roubini GE: „România ar putea să se gândească la introducerea unei taxe pe importuri. Ar fi mai eficientă decât taxarea în plus a firmelor“, HotNews.ro, 1 iulie 2010, http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-7512270-analist-commerzbank-citat-roubini-romania-putea-gandeasca-introducerea-unei-taxe-importuri-mai-eficienta-decat-taxarea-plus-firmelor.htm.
15 „Romanian Red [garlic], like most porcelains is a large and beautiful garlic with rich robust flavor that is strong and has an aftertaste that lingers. The clove covers are a light brown streaked with purple. From a grower’s perspective, it is a large and healthy garlic to grow and appears to be relatively resistant to most of the diseases that can affect garlic. It originated in Romania”, http://www.gourmetgarlicgardens.com/porcelains.htm.
16 China impune o taxă de 10% pe toate fondurile care sunt repatriate în alte ţări şi o foloseşte pentru a acorda sau retrage beneficii companiilor care avantajează economia chineză. Un exemplu este Matt Marshall, „In a first, China removes profit repatriation tax for a US investor”, Venturebeat, 21 aprilie 2008, http://venturebeat.com/2008/04/21/in-a-first-china-removes-profit-repatriation-tax-for-us-investor/. În acel caz, China a dorit să încurajeze o firmă de capital de risc (venture capital) ale cărei investiţii se dovediseră deja a fi benefice pentru ţară.
17 I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Act III, Scena 5: „Caţavencu: (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător) Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!... O primesc! Mă onorez a zice că o merit!... (foarte volubil.) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.)“.
18 Planul Valev a fost un proiect de organizare economică a ţărilor comuniste est-europene, propus în 1964 de economistul sovietic Emil Borisovici Valev. El prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producţie, României revenindu-i rolul de ţară preponderent agricolă. Planul nu a fost adoptat, fiind puternic contestat de România. http://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Valev.
19 Inversare a spusei lui Carl von Clausewitz conform căreia „Der Krieg ist eine bloße Fortsetzung der Politik mit anderen Mitteln“ (războiul este o prelungire a politicii prin alte mijloace).
20 Op.cit., p. 6.
21 Interviu cu Călin Georgescu în Formula As, nr. 919, 04.06.2010.