Se afișează postările cu eticheta economie civică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta economie civică. Afișați toate postările
marți, 23 septembrie 2014
Sclavagismul financiar și iobăgia medievală
miercuri, 17 noiembrie 2010
Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (VII)
de Hazel Corcoran şi David Wilson
5. Concluzii: Factorii succesului în cele trei ţări
Există câteva elemente care au contribuit la succes în cele trei regiuni studiate, elemente care nu pot fi sau nu pot fi cu uşurinţă reproduse în altă parte. Unul ar fi prezenţa tarifelor în Spania pe vremea dezvoltării cooperativelor Mondragón. Altul este structura federată din Italia, care se aliniază cu partidele politice – ceea ce creează o puternică solidaritate în cadrul fiecărei federaţii, care străbate toate sectoarele cooperatiste. În ultima vreme, în Franţa, larg acceptatul concept de „economie socială“ în care mişcarea cooperatistă a lucrătorilor joacă un rol de frunte a încurajat politicile publice de sprijinire a SCOP-urilor. Există însă şi numeroase elemente care pot fi regăsite în cele trei regiuni, sau în două, care pot fi reproduse şi care contribuie semnificativ la întărirea sectorului cooperatist al lucrătorilor.
Mai întâi, un element comun care poate fi întâlnit atât în Italia, la Mondragón şi în Franţa este capitalul accesibil lucrătorilor cooperatori: 3% din fonduri în Italia, Caja de la Mondragón şi SOCODEN şi IDES din Franţa. Acolo unde aceste fonduri sunt accesibile doar pentru cooperativele sociale şi ale lucrătorilor sau pentru întreprinderile sociale de orice tip, se folosesc de ele mai ales mişcările cooperatiste sociale şi ale lucrătorilor. La aceste oaze de capital cooperatist se recurge în cazurile de criză ale cooperativelor – prin împrumuturi şi în unele cazuri prin granturi, ceva rar într-o ţară precum Canada. Ele constituie o cheie importantă a succesului. Există o mai mare deschidere spre investiţiile nemembrilor decât există în Canada; cel puţin în Italia şi Franţa, investitorii nemembri putând deţine un procent important din acţiuni şi din voturi. Există, de asemenea, în multe cazuri, în fiecare dintre regiunile studiate, subvenţii ale statului şi înlesniri fiscale, acordate în condiţii clar definite, cooperativelor lucrătorilor.
În al doilea rând, fiecare dintre regiuni acordă asistenţă tehnică lucrătorilor cooperatori în faza de început a întreprinderii. În Italia, suportul tehnic este oferit de agenţii guvernamentale regionale pentru dezvoltare, iar în Franţa şi la Mondragón de asociaţiile cooperatiste înseşi.
În al treilea rând, în toate cele trei locuri studiate există o rezervă indivizibilă obligatorie, prevăzută în legislaţie, în plus faţă de cerinţa de a împărţi angajaţilor restul profitului. Dintre ţările dezvoltate care au un sector cooperatist similar dar din a căror legislaţie lipseşte rezerva obligatorie amintim: Statele Unite, Canada (cu excepţia Quebecului), Germania, Belgia, Irlanda, Olanda şi Japonia. În Japonia, totuşi, este aşteptată prima lege dedicată cooperaţiei lucrătorilor, iar Federaţia naţională pledează pentru includerea în lege a obligativităţii rezervei indivizibile.
Comisia Europeană statuează: „În acord cu principiile cooperatiste şi cu caracterul cooperativelor ca asocieri de persoane mai degrabă decât de capital, rezervele ar trebui să nu fie distribuite membrilor la dizolvare. În multe cazuri, principiul «distribuţiei dezinteresate» este adoptat, rezervele şi bunurile nete neputând fi distribuite la dizolvare decât altei organizaţii cu scopuri similare. Ţările cu reglementări specifice referitoare la crearea de rezerve (şi distribuirea rezervelor la lichidare) sunt în general cele în care cooperativele au un statut diferit de cel al celorlalte entităţi economice“. Rezerva indivizibilă este parte a pactului cu guvernarea – este punctul esenţial care reflectă sprijinul guvernamental.
În al patrulea rând, pot fi întâlnite structuri ale unor federaţii sau consorţii care sprijină, ghidează, direcţionează şi ajută la educarea lucrătorilor cooperatori. Fiecare dintre regiunile studiate are puternice asociaţii federate, întreţinute din cotizaţiile membrilor. Ele coordonează şi asigură disponibilitatea sistemelor integrate de sprijin, care includ educaţia, capitalul, suportul tehnic, sprijinul în perioade de criză etc. Demn de menţionat este faptul că ele sunt organizate mai mult pe sectoare economice decât regional.
În al cincilea rând, există semnificative concentrări pe industrii, ceea ce uşurează grupările pe sectoare industriale, facilitează expertiza specifică fiecărei industrii şi face posibile economiile de scară. În Italia, ariile de focalizare sunt: servicii sociale, catering, construcţii, alimentaţie, manufacturare, transporturi, întreţinere şi procesare. La Mondragón, sectoarele care cunosc concentrări sunt: bunuri gospodăreşti şi aparate de uz casnic, echipament sportiv şi pentru timpul liber, componente industriale (componente pentru automobile şi instalaţii domestice, garnituri şi racorduri) şi construcţii. În Franţa, sectoarele mai importante sunt: construcţii, comunicaţii şi manufacturare.
În al şaselea rând, simţul de solidaritate şi inter-cooperare este foarte important. Italia are probabil cel mai puternic simţ al solidarităţii, care străbate toate sectoarele cooperaţiei. Acesta se manifestă în sprijinul reciproc al cooperativelor, iar unul dintre rezultate este abilitatea de a forma un front comun în relaţiile cu guvernul, ajutând la crearea cadrului politic extrem de favorabil. Cu toate că sunt divizate în trei federaţii italiene diferite, aliniate politic, în cadrul fiecărei federaţii există suficientă integrare pentru a crea o dinamică importantă.
În sfârşit, faptul că sectoarele cooperaţiei lucrătorilor din fiecare regiune studiată au devenit atât de largi face ca ele să fie luate în serios: de restul mişcării cooperatiste, de guverne, de public. Aşa cum a spus Bruno Roelants în timpul întrevederii noastre cu el, „Puterea naşte putere“. În Spania, cooperativele lucrătorilor formează partea cea mai importantă a sectorului cooperatist; în Italia, cooperativele lucrătorilor formează aproape 50% din întreaga mişcare cooperatistă. Mărimea lor influenţează percepţia; mişcarea cooperatistă a lucrătorilor este luată în serios atât în Italia cât şi în Spania. În Franţa, cu toate că sectorul cooperatist al lucrătorilor nu este foarte mare, el se bucură de succes, supravieţuind şocurilor economice mult mai bine decât alte firme.
În spatele acestor elemente comune se pot întrevedea raţiuni specifice ale succesului în fiecare dintre regiunile studiate. În Franţa, sistemul extrem de eficient dezvoltat pentru a încuraja conversia în SCOP-uri a afacerilor din care se retrag proprietarii ajută la creşterea cooperativelor lucrătorilor. La Mondragón, accentul pe formare şi educaţie a fost una dintre cheile succesului cooperativelor, în măsura în care a permis o abordare relativ centralizată a organizării mişcării. În Italia, reţeaua flexibilă a servit, neîndoielnic, binelui mişcării.
Dr. David Ellerman, fondator al ICA Group din Boston, explică extrem de convingător de ce este important să studiem regiuni precum Mondragón:
„(Mondragón) arată în principal că există o cale alternativă de organizare a locurilor de muncă şi de contribuţie socială. Întotdeauna există visători şi multe idei, dar nu ştim care dintre ele funcţionează. Aici avem un exemplu de idee care funcţionează, şi nu e vorba de bomboane şi acadele, ci de produse tehnologic sofisticate, iar lucrul acesta este remarcabil… iar în parte este calea pe care a mers întreaga dezvoltare în regiunea Mondragón… iar acesta este un model de la care alte popoare ale lumii ar putea avea de învăţat…
Unul dintre motivele pentru care Mondragón este atât de important este acela că indică o alternativă reală, iar ei ştiu răspunsul la întrebarea cum să ajungi de aici acolo… şi că se poate face şi altfel“.
Studiind mişcarea cooperativelor lucrătorilor din Italia, Mondragón şi Franţa, ne putem inspira din ele şi putem deveni încrezători. Este o sursă de inspiraţie să vezi dimensiunea mişcărilor, interconectarea cooperativelor, sprijinul guvernelor, inovarea şi rezistenţa la crize economice. Este de asemenea o sursă de inspiraţie să ştii că succesul lor se bazează pe valorile lor, pe cooperare, solidaritate şi responsabilitate socială. Speranţa noastră aici, în Canada este să găsim solidaritate printre lucrătorii înşişi ai cooperativelor şi împreună cu întreg sectorul cooperatist şi cu guvernanţii să construim aici un sistem comparabil – să construim o mişcare comparabilă de cooperative ale lucrătorilor care se sprijină reciproc.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
5. Concluzii: Factorii succesului în cele trei ţări
Există câteva elemente care au contribuit la succes în cele trei regiuni studiate, elemente care nu pot fi sau nu pot fi cu uşurinţă reproduse în altă parte. Unul ar fi prezenţa tarifelor în Spania pe vremea dezvoltării cooperativelor Mondragón. Altul este structura federată din Italia, care se aliniază cu partidele politice – ceea ce creează o puternică solidaritate în cadrul fiecărei federaţii, care străbate toate sectoarele cooperatiste. În ultima vreme, în Franţa, larg acceptatul concept de „economie socială“ în care mişcarea cooperatistă a lucrătorilor joacă un rol de frunte a încurajat politicile publice de sprijinire a SCOP-urilor. Există însă şi numeroase elemente care pot fi regăsite în cele trei regiuni, sau în două, care pot fi reproduse şi care contribuie semnificativ la întărirea sectorului cooperatist al lucrătorilor.
Mai întâi, un element comun care poate fi întâlnit atât în Italia, la Mondragón şi în Franţa este capitalul accesibil lucrătorilor cooperatori: 3% din fonduri în Italia, Caja de la Mondragón şi SOCODEN şi IDES din Franţa. Acolo unde aceste fonduri sunt accesibile doar pentru cooperativele sociale şi ale lucrătorilor sau pentru întreprinderile sociale de orice tip, se folosesc de ele mai ales mişcările cooperatiste sociale şi ale lucrătorilor. La aceste oaze de capital cooperatist se recurge în cazurile de criză ale cooperativelor – prin împrumuturi şi în unele cazuri prin granturi, ceva rar într-o ţară precum Canada. Ele constituie o cheie importantă a succesului. Există o mai mare deschidere spre investiţiile nemembrilor decât există în Canada; cel puţin în Italia şi Franţa, investitorii nemembri putând deţine un procent important din acţiuni şi din voturi. Există, de asemenea, în multe cazuri, în fiecare dintre regiunile studiate, subvenţii ale statului şi înlesniri fiscale, acordate în condiţii clar definite, cooperativelor lucrătorilor.
În al doilea rând, fiecare dintre regiuni acordă asistenţă tehnică lucrătorilor cooperatori în faza de început a întreprinderii. În Italia, suportul tehnic este oferit de agenţii guvernamentale regionale pentru dezvoltare, iar în Franţa şi la Mondragón de asociaţiile cooperatiste înseşi.
În al treilea rând, în toate cele trei locuri studiate există o rezervă indivizibilă obligatorie, prevăzută în legislaţie, în plus faţă de cerinţa de a împărţi angajaţilor restul profitului. Dintre ţările dezvoltate care au un sector cooperatist similar dar din a căror legislaţie lipseşte rezerva obligatorie amintim: Statele Unite, Canada (cu excepţia Quebecului), Germania, Belgia, Irlanda, Olanda şi Japonia. În Japonia, totuşi, este aşteptată prima lege dedicată cooperaţiei lucrătorilor, iar Federaţia naţională pledează pentru includerea în lege a obligativităţii rezervei indivizibile.
Comisia Europeană statuează: „În acord cu principiile cooperatiste şi cu caracterul cooperativelor ca asocieri de persoane mai degrabă decât de capital, rezervele ar trebui să nu fie distribuite membrilor la dizolvare. În multe cazuri, principiul «distribuţiei dezinteresate» este adoptat, rezervele şi bunurile nete neputând fi distribuite la dizolvare decât altei organizaţii cu scopuri similare. Ţările cu reglementări specifice referitoare la crearea de rezerve (şi distribuirea rezervelor la lichidare) sunt în general cele în care cooperativele au un statut diferit de cel al celorlalte entităţi economice“. Rezerva indivizibilă este parte a pactului cu guvernarea – este punctul esenţial care reflectă sprijinul guvernamental.
În al patrulea rând, pot fi întâlnite structuri ale unor federaţii sau consorţii care sprijină, ghidează, direcţionează şi ajută la educarea lucrătorilor cooperatori. Fiecare dintre regiunile studiate are puternice asociaţii federate, întreţinute din cotizaţiile membrilor. Ele coordonează şi asigură disponibilitatea sistemelor integrate de sprijin, care includ educaţia, capitalul, suportul tehnic, sprijinul în perioade de criză etc. Demn de menţionat este faptul că ele sunt organizate mai mult pe sectoare economice decât regional.
În al cincilea rând, există semnificative concentrări pe industrii, ceea ce uşurează grupările pe sectoare industriale, facilitează expertiza specifică fiecărei industrii şi face posibile economiile de scară. În Italia, ariile de focalizare sunt: servicii sociale, catering, construcţii, alimentaţie, manufacturare, transporturi, întreţinere şi procesare. La Mondragón, sectoarele care cunosc concentrări sunt: bunuri gospodăreşti şi aparate de uz casnic, echipament sportiv şi pentru timpul liber, componente industriale (componente pentru automobile şi instalaţii domestice, garnituri şi racorduri) şi construcţii. În Franţa, sectoarele mai importante sunt: construcţii, comunicaţii şi manufacturare.
În al şaselea rând, simţul de solidaritate şi inter-cooperare este foarte important. Italia are probabil cel mai puternic simţ al solidarităţii, care străbate toate sectoarele cooperaţiei. Acesta se manifestă în sprijinul reciproc al cooperativelor, iar unul dintre rezultate este abilitatea de a forma un front comun în relaţiile cu guvernul, ajutând la crearea cadrului politic extrem de favorabil. Cu toate că sunt divizate în trei federaţii italiene diferite, aliniate politic, în cadrul fiecărei federaţii există suficientă integrare pentru a crea o dinamică importantă.
În sfârşit, faptul că sectoarele cooperaţiei lucrătorilor din fiecare regiune studiată au devenit atât de largi face ca ele să fie luate în serios: de restul mişcării cooperatiste, de guverne, de public. Aşa cum a spus Bruno Roelants în timpul întrevederii noastre cu el, „Puterea naşte putere“. În Spania, cooperativele lucrătorilor formează partea cea mai importantă a sectorului cooperatist; în Italia, cooperativele lucrătorilor formează aproape 50% din întreaga mişcare cooperatistă. Mărimea lor influenţează percepţia; mişcarea cooperatistă a lucrătorilor este luată în serios atât în Italia cât şi în Spania. În Franţa, cu toate că sectorul cooperatist al lucrătorilor nu este foarte mare, el se bucură de succes, supravieţuind şocurilor economice mult mai bine decât alte firme.
În spatele acestor elemente comune se pot întrevedea raţiuni specifice ale succesului în fiecare dintre regiunile studiate. În Franţa, sistemul extrem de eficient dezvoltat pentru a încuraja conversia în SCOP-uri a afacerilor din care se retrag proprietarii ajută la creşterea cooperativelor lucrătorilor. La Mondragón, accentul pe formare şi educaţie a fost una dintre cheile succesului cooperativelor, în măsura în care a permis o abordare relativ centralizată a organizării mişcării. În Italia, reţeaua flexibilă a servit, neîndoielnic, binelui mişcării.
Dr. David Ellerman, fondator al ICA Group din Boston, explică extrem de convingător de ce este important să studiem regiuni precum Mondragón:
„(Mondragón) arată în principal că există o cale alternativă de organizare a locurilor de muncă şi de contribuţie socială. Întotdeauna există visători şi multe idei, dar nu ştim care dintre ele funcţionează. Aici avem un exemplu de idee care funcţionează, şi nu e vorba de bomboane şi acadele, ci de produse tehnologic sofisticate, iar lucrul acesta este remarcabil… iar în parte este calea pe care a mers întreaga dezvoltare în regiunea Mondragón… iar acesta este un model de la care alte popoare ale lumii ar putea avea de învăţat…
Unul dintre motivele pentru care Mondragón este atât de important este acela că indică o alternativă reală, iar ei ştiu răspunsul la întrebarea cum să ajungi de aici acolo… şi că se poate face şi altfel“.
Studiind mişcarea cooperativelor lucrătorilor din Italia, Mondragón şi Franţa, ne putem inspira din ele şi putem deveni încrezători. Este o sursă de inspiraţie să vezi dimensiunea mişcărilor, interconectarea cooperativelor, sprijinul guvernelor, inovarea şi rezistenţa la crize economice. Este de asemenea o sursă de inspiraţie să ştii că succesul lor se bazează pe valorile lor, pe cooperare, solidaritate şi responsabilitate socială. Speranţa noastră aici, în Canada este să găsim solidaritate printre lucrătorii înşişi ai cooperativelor şi împreună cu întreg sectorul cooperatist şi cu guvernanţii să construim aici un sistem comparabil – să construim o mişcare comparabilă de cooperative ale lucrătorilor care se sprijină reciproc.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
vineri, 22 octombrie 2010
Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (V)
de Hazel Corcoran şi David Wilson
FRANŢA
a. Dimensiuni, sectoare industriale şi descrierea generală a cooperativelor
În Franţa, cooperativele lucrătorilor sunt numite SCOP, acronim de la „Société coopérative de production“; înainte se numeau „Société cooperative ouvrière de production“. Într-un SCOP, lucrătorii membri trebuie să aibă cel puţin 51% din capital şi 65% din voturi. Aceasta indică deschiderea către capitalul extern ca şi către un anumit control extern, cu condiţia ca lucrătorii membri să păstreze controlul majoritar.
SCIC (Société coopérative d’intérêt collectif) este o nouă formă de întreprindere cooperativă,, care îi reuneşte pe cei care doresc să acţioneze împreună într-un proiect local de interes public, incluzând lucrătorii, beneficiarii, voluntarii, autorităţile locale sau alţi parteneri. SCIC a fost adaptat după modelul cooperatist inventat în Italia şi este reglementat de Legea din 17 iulie 2001. Interesul nostru se va îndrepta în principal către SCOP.
Conform Confederaţiei Generale a SCOP-urilor (CG-SCOP), la sfârşitul anului 2008 erau 1893 de cooperative înscrise în Confederaţie, atât SCOP cât şi SCIC, cu 39.929 de lucrători, fără a ţine cont de lucrătorii subsidiarelor care nu sunt cooperative.
În Franţa, SCOP-urile sunt formate în principal din oameni calificaţi. Construcţiile constituie principalul sector în care pot fi găsite SCOP-uri, atât ca număr al cooperativelor (24% din total) cât şi ca număr al locurilor de muncă (29,1%). La egalitate cu construcţiile, domeniul „profesional, ştiinţific şi tehnic“ şi „activităţile de servicii administrative“, cu accent pe serviciile pentru afaceri, includ 24% dintre cooperative. Folosind mai puţin personal, ocupă însă doar 21,3% din locurile de muncă din SCOP-uri. Industria prelucrătoare este al treilea sector, cu 366 de companii şi 9.838 de lucrători, reprezentând 19,3%, respectiv 24,6% din total. Pe locul al patrulea, dar mult sub primele trei sectoare: comerţul, activităţile hoteliere, transportul şi alimentaţia reprezintă, împreună, 12,3% din cooperative şi 9,9% din locurile de muncă. Celelalte formează o mică minoritate, ocupând împreună puţin sub 10% din total.
Un SCOP are în medie 21 de lucrători, numărul membrilor variind între 2 (minimul legal) şi peste 1000 de persoane. În medie, aproximativ 60% dintre lucrători sunt şi proprietari.
b. Tendinţe şi rate de creştere
Mişcarea cooperatistă a lucrătorilor datează din secolul al XIX-lea. O lege din 1791, Legea Chapelier, interzicea asociaţiile muncitorilor, inclusiv cooperativele şi sindicatele. Totuşi, în perioadele revoluţionare ale Franţei, de pildă în 1848 şi sub Comuna din 1871, multe cooperative ale lucrătorilor s-au format clandestin. Până în 1878, statul a atacat SCOP-urile. Dacă erau descoperite, erau distruse de poliţie. În 1878, Legea Chapelier a fost abrogată, s-a pus capăt atacurilor şi a început chiar să se acorde sprijin. De la începutul secolului XX, mecanismele de autofinanţare ale cooperativelor au fost iniţiate prin Banca Cooperativelor (Banque des Coopératives) şi acordarea de credite de către stat; o procedură de împrumut pe termen mediu care din 1938 a devenit Creditul Cooperatist (Le Crédit Cooperatif).
De când au apărut, SCOP-urile s-au tot înmulţit. În 1885 erau 40, în 1914 erau 120, în 1928 erau 280, în 1939 erau 480, iar în 1980 erau 736. Dezvoltarea mişcării cooperatiste a lucrătorilor nu a fost uniformă; au fost perioade de creştere rapidă (de exemplu, în timpul crizei economice din 1905-1910; al celei din anii ’30 şi în perioada de reconstrucţie de după al Doilea Război Mondial), combinate cu alte perioade de stagnare.
Privind spre timpurile recente, între 1994 şi 2009, constatăm o creştere 40,1% a numărului SCOP-urilor, de la 1392 la 1950, şi cu 41,8% a numărului locurilor de muncă, de la 28.691 la 40.685. În 2008 şi 2009, criza economică a lovit şi SCOP-urile, dar au avut puterea să se stabilizeze.
Din 2007, aproximativ 200 de noi SCOP-uri au apărut în fiecare an, fie pornind de la zero, fie prin transformarea formei de proprietate, faţă de 120-150 pe an în anii anteriori. Aceste SCOP-uri nou înfiinţate sau rezultate prin transformare au generat în medie 1500 de locuri de muncă pe an din 2007.
Din 2000, industria prelucrătoare din Franţa a pierdut o jumătate de milion de locuri de muncă. Sunt frecvente anunţurile de închidere sau restructurare a întreprinderilor prelucrătoare în Franţa. Şi totuşi, în acest context de dezindustrializare care a început cu mult înaintea prezentei crize, cu vreo 20 de ani în urmă, SCOP-urile au avut puterea să reziste şi continuă să funcţioneze.
Prezente în toate sectoarele, SCOP-urile cresc în ramura manufacturii cu peste 400 de noi întreprinderi mici şi mijlocii (IMM), urmând o tendinţă pozitivă în acest sector extrem de disputat. În decada 1997-2007, înaintea crizei financiare şi economice, toţi indicatorii demografici şi economici în sectorul manufacturier au fost superiori restului sectorului: o creştere cu 6% a numărului companiilor, o sporire cu 11% a numărului locurilor de muncă (faţă de o pierdere de 10% pe ansamblul sectorului), o creştere de 68% a vânzărilor şi o creştere a veniturilor nete de 300%. Din 2008 şi izbucnirea crizei economice, SCOP-urile din manufactură, asemenea tuturor IMM-urilor, au fost puternic lovite de scăderea comenzilor, de războiul preţurilor şi de fluctuaţia preţului materiilor prime. În timp ce închiderile de întreprinderi au crescut cu 24% pe ansamblul celor doi ani de criză, 2008 şi 2009, comparativ cu anii 2006 şi 2007 cumulaţi, în cazul SCOP-urilor rata închiderilor a rămas stabilă în aceeaşi perioadă. SCOP-urile, inclusiv cele din industrie, dau dovada capacităţii lor de rezistenţă.
c. Cadrul legislativ şi politic
Capitalul este deschis către partenerii externi, dar cu limitări: aceştia nu pot depăşi 49% din capital şi au o pondere de maximum 35% din voturi.
Patrick Lenancker, preşedintele CG-SCOP (Federaţia naţională), consideră că unul dintre motivele pentru care SCOP-urile s-au bucurat de succes este faptul că au un capital stabil substanţial. Cel puţin 15% din beneficii trebuie să fie plasat în rezerve (în practică, se ajunge la 40-45%) cu avantajul că rezervele rămân permanent în posesia cooperativei, asigurând stabilitatea financiară pe termen lung.
Marcel Arteau, pe atunci director executiv al Quebec Worker Co-operative Federation (FQCT), scria: „După o lungă dezbatere, legea franceză a păstrat principiul rezervei indivizibile din următoarele motive: împiedică preluarea SCOP-urilor de către persoane dinafară; asigură independenţa cooperativelor; asigură sustenabilitatea întreprinderii pe termen lung; face posibilă trecerea cooperativei către generaţiile viitoare“. Surplusurile sunt alocate după cum urmează: minimum 15% către rezervă, minimum 25% către salariaţi (inclusiv membrii), iar ceea ce rămâne membrilor. Suma acordată membrilor-proprietari trebuie să fie mai mică decât cea acordată tuturor salariaţilor. Să notăm că în 1992 amendamente aduse legii franceze a cooperaţiei au permis ca alte tipuri de cooperative să înceteze să mai aibă o rezervă indivizibilă obligatorie. SCOP-urile însă au insistat pe menţinerea rezervelor indivizibile.
Cooperativele lucrătorilor se bucură de facilităţi fiscale din partea guvernului francez. SCOP-urile nu trebuie să plătească taxa profesională, care este între 1,5% şi 2,5% din venituri. Veniturile provenite din participarea la beneficii a lucrătorilor sunt scutite de impozitul pe venit.
d. Capitalizarea
Mişcarea SCOP a reuşit să-şi creeze mecanisme de finanţare şi de acordare de asistenţă tehnică. Una dintre cerinţele pentru recunoaşterea oficială a statutului de SCOP este ca societate să finanţeze mişcarea cooperatistă a lucrătorilor. Cotizaţiile membrilor, de 42% din beneficii, sunt distribuite între federaţii şi instrumente financiare, dintre care multe au fost create în parteneriat cu alţi actori ai economiei sociale (cum ar fi Institutul de Dezvoltare a Economiei Sociale – IDES, Creditul Cooperatist).
SOCODEN (Société coopérative de développement et d’entraide, instituţie financiară administrată de SCOP-uri din 1965) oferă împrumuturi echitabile şi finanţare pentru nevoile de capital de lucru. Accentul se pune pe noile SCOP-uri şi pe cele aflate în criză. Serviciile includ: consiliere, garanţii şi subvenţionarea dobânzilor la împrumuturile personale menite a spori capitalul unui SCOP. În medie, 150 de SCOP-uri pe an primesc finanţare prin SOCODEN, sumele totale anuale cifrându-se la 5,5 milioane de euro.
Mai sunt şi alte căi de finanţare pentru SCOP-uri, bazate în primul rând pe cele 42 de procente vărsate din beneficii. SOFISCOP oferă o garantare a împrumuturilor astfel încât membrii nu trebuie să-şi gajeze veniturile personale. SPOT este o societate de capital de risc care oferă capital SCOP-urilor. IDES investeşte de asemenea în SCOP-uri cu titluri de participare, care beneficiază de o remunerare prioritară a capitalului investit. În primii 25 de ani de funcţionare, grupul IDES a investit 100 de milioane de euro în 545 de întreprinderi, dintre care 70% au fost SCOP-uri.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
FRANŢA
a. Dimensiuni, sectoare industriale şi descrierea generală a cooperativelor
În Franţa, cooperativele lucrătorilor sunt numite SCOP, acronim de la „Société coopérative de production“; înainte se numeau „Société cooperative ouvrière de production“. Într-un SCOP, lucrătorii membri trebuie să aibă cel puţin 51% din capital şi 65% din voturi. Aceasta indică deschiderea către capitalul extern ca şi către un anumit control extern, cu condiţia ca lucrătorii membri să păstreze controlul majoritar.
SCIC (Société coopérative d’intérêt collectif) este o nouă formă de întreprindere cooperativă,, care îi reuneşte pe cei care doresc să acţioneze împreună într-un proiect local de interes public, incluzând lucrătorii, beneficiarii, voluntarii, autorităţile locale sau alţi parteneri. SCIC a fost adaptat după modelul cooperatist inventat în Italia şi este reglementat de Legea din 17 iulie 2001. Interesul nostru se va îndrepta în principal către SCOP.
Conform Confederaţiei Generale a SCOP-urilor (CG-SCOP), la sfârşitul anului 2008 erau 1893 de cooperative înscrise în Confederaţie, atât SCOP cât şi SCIC, cu 39.929 de lucrători, fără a ţine cont de lucrătorii subsidiarelor care nu sunt cooperative.
În Franţa, SCOP-urile sunt formate în principal din oameni calificaţi. Construcţiile constituie principalul sector în care pot fi găsite SCOP-uri, atât ca număr al cooperativelor (24% din total) cât şi ca număr al locurilor de muncă (29,1%). La egalitate cu construcţiile, domeniul „profesional, ştiinţific şi tehnic“ şi „activităţile de servicii administrative“, cu accent pe serviciile pentru afaceri, includ 24% dintre cooperative. Folosind mai puţin personal, ocupă însă doar 21,3% din locurile de muncă din SCOP-uri. Industria prelucrătoare este al treilea sector, cu 366 de companii şi 9.838 de lucrători, reprezentând 19,3%, respectiv 24,6% din total. Pe locul al patrulea, dar mult sub primele trei sectoare: comerţul, activităţile hoteliere, transportul şi alimentaţia reprezintă, împreună, 12,3% din cooperative şi 9,9% din locurile de muncă. Celelalte formează o mică minoritate, ocupând împreună puţin sub 10% din total.
Un SCOP are în medie 21 de lucrători, numărul membrilor variind între 2 (minimul legal) şi peste 1000 de persoane. În medie, aproximativ 60% dintre lucrători sunt şi proprietari.
b. Tendinţe şi rate de creştere
Mişcarea cooperatistă a lucrătorilor datează din secolul al XIX-lea. O lege din 1791, Legea Chapelier, interzicea asociaţiile muncitorilor, inclusiv cooperativele şi sindicatele. Totuşi, în perioadele revoluţionare ale Franţei, de pildă în 1848 şi sub Comuna din 1871, multe cooperative ale lucrătorilor s-au format clandestin. Până în 1878, statul a atacat SCOP-urile. Dacă erau descoperite, erau distruse de poliţie. În 1878, Legea Chapelier a fost abrogată, s-a pus capăt atacurilor şi a început chiar să se acorde sprijin. De la începutul secolului XX, mecanismele de autofinanţare ale cooperativelor au fost iniţiate prin Banca Cooperativelor (Banque des Coopératives) şi acordarea de credite de către stat; o procedură de împrumut pe termen mediu care din 1938 a devenit Creditul Cooperatist (Le Crédit Cooperatif).
De când au apărut, SCOP-urile s-au tot înmulţit. În 1885 erau 40, în 1914 erau 120, în 1928 erau 280, în 1939 erau 480, iar în 1980 erau 736. Dezvoltarea mişcării cooperatiste a lucrătorilor nu a fost uniformă; au fost perioade de creştere rapidă (de exemplu, în timpul crizei economice din 1905-1910; al celei din anii ’30 şi în perioada de reconstrucţie de după al Doilea Război Mondial), combinate cu alte perioade de stagnare.
Privind spre timpurile recente, între 1994 şi 2009, constatăm o creştere 40,1% a numărului SCOP-urilor, de la 1392 la 1950, şi cu 41,8% a numărului locurilor de muncă, de la 28.691 la 40.685. În 2008 şi 2009, criza economică a lovit şi SCOP-urile, dar au avut puterea să se stabilizeze.
Din 2007, aproximativ 200 de noi SCOP-uri au apărut în fiecare an, fie pornind de la zero, fie prin transformarea formei de proprietate, faţă de 120-150 pe an în anii anteriori. Aceste SCOP-uri nou înfiinţate sau rezultate prin transformare au generat în medie 1500 de locuri de muncă pe an din 2007.
Din 2000, industria prelucrătoare din Franţa a pierdut o jumătate de milion de locuri de muncă. Sunt frecvente anunţurile de închidere sau restructurare a întreprinderilor prelucrătoare în Franţa. Şi totuşi, în acest context de dezindustrializare care a început cu mult înaintea prezentei crize, cu vreo 20 de ani în urmă, SCOP-urile au avut puterea să reziste şi continuă să funcţioneze.
Prezente în toate sectoarele, SCOP-urile cresc în ramura manufacturii cu peste 400 de noi întreprinderi mici şi mijlocii (IMM), urmând o tendinţă pozitivă în acest sector extrem de disputat. În decada 1997-2007, înaintea crizei financiare şi economice, toţi indicatorii demografici şi economici în sectorul manufacturier au fost superiori restului sectorului: o creştere cu 6% a numărului companiilor, o sporire cu 11% a numărului locurilor de muncă (faţă de o pierdere de 10% pe ansamblul sectorului), o creştere de 68% a vânzărilor şi o creştere a veniturilor nete de 300%. Din 2008 şi izbucnirea crizei economice, SCOP-urile din manufactură, asemenea tuturor IMM-urilor, au fost puternic lovite de scăderea comenzilor, de războiul preţurilor şi de fluctuaţia preţului materiilor prime. În timp ce închiderile de întreprinderi au crescut cu 24% pe ansamblul celor doi ani de criză, 2008 şi 2009, comparativ cu anii 2006 şi 2007 cumulaţi, în cazul SCOP-urilor rata închiderilor a rămas stabilă în aceeaşi perioadă. SCOP-urile, inclusiv cele din industrie, dau dovada capacităţii lor de rezistenţă.
c. Cadrul legislativ şi politic
Capitalul este deschis către partenerii externi, dar cu limitări: aceştia nu pot depăşi 49% din capital şi au o pondere de maximum 35% din voturi.
Patrick Lenancker, preşedintele CG-SCOP (Federaţia naţională), consideră că unul dintre motivele pentru care SCOP-urile s-au bucurat de succes este faptul că au un capital stabil substanţial. Cel puţin 15% din beneficii trebuie să fie plasat în rezerve (în practică, se ajunge la 40-45%) cu avantajul că rezervele rămân permanent în posesia cooperativei, asigurând stabilitatea financiară pe termen lung.
Marcel Arteau, pe atunci director executiv al Quebec Worker Co-operative Federation (FQCT), scria: „După o lungă dezbatere, legea franceză a păstrat principiul rezervei indivizibile din următoarele motive: împiedică preluarea SCOP-urilor de către persoane dinafară; asigură independenţa cooperativelor; asigură sustenabilitatea întreprinderii pe termen lung; face posibilă trecerea cooperativei către generaţiile viitoare“. Surplusurile sunt alocate după cum urmează: minimum 15% către rezervă, minimum 25% către salariaţi (inclusiv membrii), iar ceea ce rămâne membrilor. Suma acordată membrilor-proprietari trebuie să fie mai mică decât cea acordată tuturor salariaţilor. Să notăm că în 1992 amendamente aduse legii franceze a cooperaţiei au permis ca alte tipuri de cooperative să înceteze să mai aibă o rezervă indivizibilă obligatorie. SCOP-urile însă au insistat pe menţinerea rezervelor indivizibile.
Cooperativele lucrătorilor se bucură de facilităţi fiscale din partea guvernului francez. SCOP-urile nu trebuie să plătească taxa profesională, care este între 1,5% şi 2,5% din venituri. Veniturile provenite din participarea la beneficii a lucrătorilor sunt scutite de impozitul pe venit.
d. Capitalizarea
Mişcarea SCOP a reuşit să-şi creeze mecanisme de finanţare şi de acordare de asistenţă tehnică. Una dintre cerinţele pentru recunoaşterea oficială a statutului de SCOP este ca societate să finanţeze mişcarea cooperatistă a lucrătorilor. Cotizaţiile membrilor, de 42% din beneficii, sunt distribuite între federaţii şi instrumente financiare, dintre care multe au fost create în parteneriat cu alţi actori ai economiei sociale (cum ar fi Institutul de Dezvoltare a Economiei Sociale – IDES, Creditul Cooperatist).
SOCODEN (Société coopérative de développement et d’entraide, instituţie financiară administrată de SCOP-uri din 1965) oferă împrumuturi echitabile şi finanţare pentru nevoile de capital de lucru. Accentul se pune pe noile SCOP-uri şi pe cele aflate în criză. Serviciile includ: consiliere, garanţii şi subvenţionarea dobânzilor la împrumuturile personale menite a spori capitalul unui SCOP. În medie, 150 de SCOP-uri pe an primesc finanţare prin SOCODEN, sumele totale anuale cifrându-se la 5,5 milioane de euro.
Mai sunt şi alte căi de finanţare pentru SCOP-uri, bazate în primul rând pe cele 42 de procente vărsate din beneficii. SOFISCOP oferă o garantare a împrumuturilor astfel încât membrii nu trebuie să-şi gajeze veniturile personale. SPOT este o societate de capital de risc care oferă capital SCOP-urilor. IDES investeşte de asemenea în SCOP-uri cu titluri de participare, care beneficiază de o remunerare prioritară a capitalului investit. În primii 25 de ani de funcţionare, grupul IDES a investit 100 de milioane de euro în 545 de întreprinderi, dintre care 70% au fost SCOP-uri.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
sâmbătă, 4 septembrie 2010
Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (I)
de Hazel Corcoran şi David Wilson
Studiul (The Worker Co-operative Movements în Italy, Mondragon and France: Context, Success Factors and Lessons. 31 mai 2010) a fost finanţat de Canadian Social Economy Research Partnerships (prin asocierea a şase centre regionale de cercetare) şi Social Sciences and Humanities Research Council (Canada).
Obiectivele studiului
Analiza cadrului socio-politic, a condiţiilor de capitalizare, a sprijinului guvernamental şi a contextului mişcărilor cooperatiste din Italia, Mondragón (Spania) şi Franţa. Analiza vrea să ofere modele şi practici care ar putea fi urmate de mişcarea cooperatistă canadiană (CWCF).
Factori comuni
În ciuda unor condiţii specifice greu reproductibile în alte ţări, succesul celor trei mişcări cooperatiste se bazează pe următorii factori comuni:
1) suficient capital pus la dispoziţia cooperativelor;
2) asistenţă tehnică oferită cooperativelor în faza iniţială, de start-up;
3) o „rezervă indivizibilă“ obligatorie;
4) structuri importante care să sprijine, direcţioneze şi educe pe lucrătorii-proprietari;
5) concentrare pe ramuri industriale;
6) un puternic simţământ al solidarităţii şi cooperării;
7) economii de scară – cele trei mişcări cooperatiste au ajuns la dimensiuni şi la o putere care le permite să fie luate în serios de guverne, de alte sectoare cooperatiste etc.
Condiţii necesare
Potrivit autorilor, condiţiile necesare pentru a dezvolta cu succes o cooperativă sunt:
a) o legislaţie adecvată;
b) un plan de afaceri solid care să poată genera surplus pentru cooperativă într-o perioadă de timp rezonabilă;
c) asistenţa tehnică;
d) accesul la capital;
e) accesul la educaţie şi formare în managementul unei cooperative.
Pentru dezvoltarea unei largi mişcări cooperatiste este nevoie de un sistem de sprijin care să fie capabil să transfere cunoştinţele unui număr mare de oameni, pe lângă accesul la surse de capital care să favorizeze cooperaţia.
Italia (cu accent pe Emilia-Romagna)
800.000 de oameni lucrează în cooperaţia italiană.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Emilia-Romagna era una dintre regiunile cele mai devastate şi sărace din Europa.
În Emilia-Romagna sunt 7.500 de cooperative, iar regiunea se mândreşte xu una dintre cele mai mici rate ale şomajului din Europa.
Emilia Romagna este considerată una dintre cele mai prospere regiuni din lume. Venitul este cu 25% mai mare decât media italiană şi cu 36% mai mare decât media UE. În 2006, rata şomajului era de 3% comparat cu 8.4% pentru întreaga Italie, indexul coeziunii sociale şi a capitalului social este cel mai înalt din lume, aşa cum evidenţiază înalta rată a acţiunilor de voluntariat.
Una dintre cele mai mici rate ale inegalităţii sociale măsurate, de 0.25 în baza coeficientului Gini – jumătate din norma europeană.
În Emilia-Romagna, există 420.000 de firme foarte mici iar mai mult de jumătate din populaţie sunt membri cooperatori.
Sprijin pentru cooperative
Articolul 45 din Constituţia italiană stipulează: „Republica recunoaşte funcţia socială a cooperării cu caracter mutual şi fără scopuri private speculative. Legea promovează şi este în favoarea dezvoltării cooperării prin mijloacele cele mai adecvate şi asigură, printr-un control adecvat, păstrarea caracterului şi scopurilor acesteia“.
Profiturile cooperativelor nu sunt impozitate dacă:
1) sunt reinvestite în cooperative iar 30% sunt plasate în „rezerva indivizibilă“ a cooperativei;
2) cooperativa este o „cooperativă mutuală“, în care costurile cu munca depăşesc 50% din totalul costurilor.
Asistenţă de la agenţiile guvernamentale de dezvoltare regională în domenii de cercetare-dezvoltare, educaţie, training, securitatea muncii, transferul de tehnologie, marketing, distribuţie şi export. Serviciile de asistenţă sunt furnizate mai degrabă pe ramuri de activitate decât firmelor individuale, pentru a se crea economii de scară şi a menţine preţul scăzut al serviciilor. La agenţiile de dezvoltare economică regională participă toţi factorii interesaţi, asociaţiile de firme, camerele de comerţ, administraţia locală, sindicate şi universităţi. Agenţiile de dezvoltare economică regională creează şi dezvoltă „centre de afaceri“ (business clusters) care creează energiile economiilor de scară. În aceste centre cooperativele şi micile firme intră în parteneriat pentru obţinerea marilor contracte.
Capitalizare
– prin scutiri de impozite;
– existenţa unui fond naţional pentru crearea de cooperative, în baza Actului Marcora – acest fond ajută la convertirea firmelor private în cooperative pentru a se păstra şi crea locuri de muncă;
– atunci când muncitorii vor să cumpere întreprinderea şi să o transforme în cooperativă, statul italian le oferă o subvenţie de trei ori mai mare decât suma depusă de muncitori;
– 3% din profituri sunt depuse într-un fond de dezvoltare cooperatistă care ajută la crearea de noi cooperative, dezvoltarea celor existente şi convertirea firmelor private în cooperative cu lucrători-proprietari. Primele trei mari federaţii cooperatiste din Italia au fiecare fondul ei de dezvoltare;
– cooperativele pot să emită acţiuni, obligaţiuni şi forme hibride pentru a strânge capital, dar investitorii externi nu pot avea mai mult de 1/3 din voturi în adunarea generală a membrilor cooperativei.
Sprijin mutual
Legea Basevi obligă cooperativele să intre într-o confederaţie care oferă membrilor servicii importante în domeniile consultanţei juridice, în probleme de impozitare, contabilitate, training. Dispunând de fonduri considerabile – fiecare cooperativă trebuie să plătească federaţiei 0.4% din contravaloarea vânzărilor anuale – au membri în toată Italia şi exercită o considerabilă putere politică.
Puternica etică a ajutorului mutual. Imediat ce se naşte o nouă cooperativă, TOATE cooperativele încep să cumpere de la noua cooperativă.
Puternic sistem de reţele informale şi federaţii instituţionalizate.
Contextul politic
Cele trei mari federaţii cooperatiste sunt afiliate la câte un partid. Cea mai mare federaţie, La Lega, susţine pe „roşii“ de stânga, Confederaţia Cooperativelor sprijină pe catolicii „albi“ de centru-dreapta iar Asociaţia cooperativelor, cea mai mică federaţie, este legată de social-democraţie. Afilierea politică este atât de puternică – observă autorii studiului – încât partidele politice îşi pun oamenii în conducerea acestor cooperative. Prin aceasta federaţiile cooperatiste, deşi divizate politic, au acces total la guvernare.
Concluzii
Trăinicia modelului cooperatist Italian se bazează pe:
– diferitele forme de sprijin, în primul rând fondul de dezvoltare de 3%;
– asistenţă tehnică;
– ajutorul acordat de stat pentru convertirea firmelor private în firme cooperatiste;
– structura confederativă obligatorie;
– rezerva indivizibilă obligatorie care împiedică decapitalizarea şi asigură o sursă de lichidităţi. Rezerva indivizibilă este privită în mod unanim ca un mod de a garanta locuri de muncă pentru mai multe generaţii şi nu ca proprietate care trebuie să fie „privatizată“ de actualul grup de membri. Bolognesi, un lucrător-proprietar şi membru cooperator la a treia generaţie, a concluzionat: „Parte din misiunea noastră este ajutorul mutual între generaţii. Ceea ce vedem în cooperativa noastră este fructul mai multor generaţii de lucrători. Primim prosperitatea de la generaţiile trecute şi o creăm pentru generaţiile viitoare de membri. Obiectivul nostru nu este doar să generăm joburi pentru această generaţie ci şi pentru generaţiile viitoare“.
– o cultură puternică de cooperare şi ajutor reciproc.
(Rezumat de Ovidiu Hurduzeu)
Studiul (The Worker Co-operative Movements în Italy, Mondragon and France: Context, Success Factors and Lessons. 31 mai 2010) a fost finanţat de Canadian Social Economy Research Partnerships (prin asocierea a şase centre regionale de cercetare) şi Social Sciences and Humanities Research Council (Canada).
Obiectivele studiului
Analiza cadrului socio-politic, a condiţiilor de capitalizare, a sprijinului guvernamental şi a contextului mişcărilor cooperatiste din Italia, Mondragón (Spania) şi Franţa. Analiza vrea să ofere modele şi practici care ar putea fi urmate de mişcarea cooperatistă canadiană (CWCF).
Factori comuni
În ciuda unor condiţii specifice greu reproductibile în alte ţări, succesul celor trei mişcări cooperatiste se bazează pe următorii factori comuni:
1) suficient capital pus la dispoziţia cooperativelor;
2) asistenţă tehnică oferită cooperativelor în faza iniţială, de start-up;
3) o „rezervă indivizibilă“ obligatorie;
4) structuri importante care să sprijine, direcţioneze şi educe pe lucrătorii-proprietari;
5) concentrare pe ramuri industriale;
6) un puternic simţământ al solidarităţii şi cooperării;
7) economii de scară – cele trei mişcări cooperatiste au ajuns la dimensiuni şi la o putere care le permite să fie luate în serios de guverne, de alte sectoare cooperatiste etc.
Condiţii necesare
Potrivit autorilor, condiţiile necesare pentru a dezvolta cu succes o cooperativă sunt:
a) o legislaţie adecvată;
b) un plan de afaceri solid care să poată genera surplus pentru cooperativă într-o perioadă de timp rezonabilă;
c) asistenţa tehnică;
d) accesul la capital;
e) accesul la educaţie şi formare în managementul unei cooperative.
Pentru dezvoltarea unei largi mişcări cooperatiste este nevoie de un sistem de sprijin care să fie capabil să transfere cunoştinţele unui număr mare de oameni, pe lângă accesul la surse de capital care să favorizeze cooperaţia.
Italia (cu accent pe Emilia-Romagna)
800.000 de oameni lucrează în cooperaţia italiană.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Emilia-Romagna era una dintre regiunile cele mai devastate şi sărace din Europa.
În Emilia-Romagna sunt 7.500 de cooperative, iar regiunea se mândreşte xu una dintre cele mai mici rate ale şomajului din Europa.
Emilia Romagna este considerată una dintre cele mai prospere regiuni din lume. Venitul este cu 25% mai mare decât media italiană şi cu 36% mai mare decât media UE. În 2006, rata şomajului era de 3% comparat cu 8.4% pentru întreaga Italie, indexul coeziunii sociale şi a capitalului social este cel mai înalt din lume, aşa cum evidenţiază înalta rată a acţiunilor de voluntariat.
Una dintre cele mai mici rate ale inegalităţii sociale măsurate, de 0.25 în baza coeficientului Gini – jumătate din norma europeană.
În Emilia-Romagna, există 420.000 de firme foarte mici iar mai mult de jumătate din populaţie sunt membri cooperatori.
Sprijin pentru cooperative
Articolul 45 din Constituţia italiană stipulează: „Republica recunoaşte funcţia socială a cooperării cu caracter mutual şi fără scopuri private speculative. Legea promovează şi este în favoarea dezvoltării cooperării prin mijloacele cele mai adecvate şi asigură, printr-un control adecvat, păstrarea caracterului şi scopurilor acesteia“.
Profiturile cooperativelor nu sunt impozitate dacă:
1) sunt reinvestite în cooperative iar 30% sunt plasate în „rezerva indivizibilă“ a cooperativei;
2) cooperativa este o „cooperativă mutuală“, în care costurile cu munca depăşesc 50% din totalul costurilor.
Asistenţă de la agenţiile guvernamentale de dezvoltare regională în domenii de cercetare-dezvoltare, educaţie, training, securitatea muncii, transferul de tehnologie, marketing, distribuţie şi export. Serviciile de asistenţă sunt furnizate mai degrabă pe ramuri de activitate decât firmelor individuale, pentru a se crea economii de scară şi a menţine preţul scăzut al serviciilor. La agenţiile de dezvoltare economică regională participă toţi factorii interesaţi, asociaţiile de firme, camerele de comerţ, administraţia locală, sindicate şi universităţi. Agenţiile de dezvoltare economică regională creează şi dezvoltă „centre de afaceri“ (business clusters) care creează energiile economiilor de scară. În aceste centre cooperativele şi micile firme intră în parteneriat pentru obţinerea marilor contracte.
Capitalizare
– prin scutiri de impozite;
– existenţa unui fond naţional pentru crearea de cooperative, în baza Actului Marcora – acest fond ajută la convertirea firmelor private în cooperative pentru a se păstra şi crea locuri de muncă;
– atunci când muncitorii vor să cumpere întreprinderea şi să o transforme în cooperativă, statul italian le oferă o subvenţie de trei ori mai mare decât suma depusă de muncitori;
– 3% din profituri sunt depuse într-un fond de dezvoltare cooperatistă care ajută la crearea de noi cooperative, dezvoltarea celor existente şi convertirea firmelor private în cooperative cu lucrători-proprietari. Primele trei mari federaţii cooperatiste din Italia au fiecare fondul ei de dezvoltare;
– cooperativele pot să emită acţiuni, obligaţiuni şi forme hibride pentru a strânge capital, dar investitorii externi nu pot avea mai mult de 1/3 din voturi în adunarea generală a membrilor cooperativei.
Sprijin mutual
Legea Basevi obligă cooperativele să intre într-o confederaţie care oferă membrilor servicii importante în domeniile consultanţei juridice, în probleme de impozitare, contabilitate, training. Dispunând de fonduri considerabile – fiecare cooperativă trebuie să plătească federaţiei 0.4% din contravaloarea vânzărilor anuale – au membri în toată Italia şi exercită o considerabilă putere politică.
Puternica etică a ajutorului mutual. Imediat ce se naşte o nouă cooperativă, TOATE cooperativele încep să cumpere de la noua cooperativă.
Puternic sistem de reţele informale şi federaţii instituţionalizate.
Contextul politic
Cele trei mari federaţii cooperatiste sunt afiliate la câte un partid. Cea mai mare federaţie, La Lega, susţine pe „roşii“ de stânga, Confederaţia Cooperativelor sprijină pe catolicii „albi“ de centru-dreapta iar Asociaţia cooperativelor, cea mai mică federaţie, este legată de social-democraţie. Afilierea politică este atât de puternică – observă autorii studiului – încât partidele politice îşi pun oamenii în conducerea acestor cooperative. Prin aceasta federaţiile cooperatiste, deşi divizate politic, au acces total la guvernare.
Concluzii
Trăinicia modelului cooperatist Italian se bazează pe:
– diferitele forme de sprijin, în primul rând fondul de dezvoltare de 3%;
– asistenţă tehnică;
– ajutorul acordat de stat pentru convertirea firmelor private în firme cooperatiste;
– structura confederativă obligatorie;
– rezerva indivizibilă obligatorie care împiedică decapitalizarea şi asigură o sursă de lichidităţi. Rezerva indivizibilă este privită în mod unanim ca un mod de a garanta locuri de muncă pentru mai multe generaţii şi nu ca proprietate care trebuie să fie „privatizată“ de actualul grup de membri. Bolognesi, un lucrător-proprietar şi membru cooperator la a treia generaţie, a concluzionat: „Parte din misiunea noastră este ajutorul mutual între generaţii. Ceea ce vedem în cooperativa noastră este fructul mai multor generaţii de lucrători. Primim prosperitatea de la generaţiile trecute şi o creăm pentru generaţiile viitoare de membri. Obiectivul nostru nu este doar să generăm joburi pentru această generaţie ci şi pentru generaţiile viitoare“.
– o cultură puternică de cooperare şi ajutor reciproc.
(Rezumat de Ovidiu Hurduzeu)
joi, 19 august 2010
Nu vă mai chinuiţi să reparaţi Wall Street-ul, înlocuiţi-l!
de David Korten
(Articol apărut în Yes! Magazine, primăvara 2009)
Dezbaterea actuală pe teme economice îşi propune să identifice metoda cea mai bună de reanimare a sistemului economic prezent combinând revigorarea Bursei de pe Wall Street cu un pachet de stimuli economici pentru crearea de locuri de muncă. Este o încercare de a readuce la viaţă un sistem economic falimentar sub toate aspectele: economic, social şi ambiental. În loc să sprijinim un sistem care a eşuat, ar trebui să profităm de actuala criză financiară pentru a crea un sistem care să funcţioneze. A încerca să rezolvi criza cu aceleaşi instrumente care au provocat-o este definiţia însăşi a nebuniei.
Ca indivizi, noi, oamenii părem a fi o specie inteligentă. Şi totuşi, la nivel colectiv, comportamentul nostru variază între înţelepciunea suverană şi sinucidere. Actuala nebunie economică este produsul unei iluzii – o credinţă cultivată de ortodoxia economică dominantă că banii înseamnă bogăţie şi că a face bani înseamnă să creezi bogăţie.
Banii sunt doar un element de contabilizare, fără valoare intrinsecă – este lipsit de sens să-i schimbăm cu ceva care are o valoare reală. Specializarea Wall Street constă în a crea bani pentru oamenii bogaţi fără ca aceştia să facă efortul de a produce o valoare reală corespunzătoare. Pretenţiile lor, mari, la bogăţie reală nu se concretizează într-o ofertă mai bogată de bunuri, făcând mai dificilă pentru noi, ceilalţi, satisfacerea nevoilor.
Adevărata bogăţie o formează, în primul rând, lucrurile tangibile care menţin viaţa – alimente, îmbrăcăminte, locuinţă. Bineînţeles, cele mai preţioase forme de bogăţie sunt cele care de fapt nu au preţ: iubirea; un copil sănătos şi fericit; o îndeletnicire care să ofere un sentiment de automulţumire şi de utilitate; apartenenţa la o comunitate puternică şi tolerantă; un mediu înconjurător sănătos şi agreabil; pacea. Sistemul nostru economic prezidat de Wall Street produce cantităţi fantastice de bani şi distruge toate aceste forme, atât de diferite, de bogăţie reală.
Am fost aserviţi de o istorie culturală dominantă, continuu întărită de academicieni, funcţionari guvernamentali şi medii de comunicare corporate, care ne-a făcut să credem că economia noastră funcţiona de minune chiar şi atunci când literalmente ne omora. De câte ori nu am auzit povestea asta:
„Creşterea economică, măsurată în Produsul Intern Brut, creează bogăţia necesară pentru a ne oferi tuturor o abundenţă materială, sporind fericirea omului, punând capăt sărăciei şi însănătoşind mediul înconjurător. Cu cât consumăm mai rapid, cu atât mai rapid creşte economia şi devenim mai bogaţi pe măsură ce apele fluxului ridică toate bărcile“.
Concluzia logică a acestei poveşti este că devenim cu atât mai bogaţi cu cât ne transformăm mai rapid resursele folositoare în gunoi toxic. Singurii beneficiari adevăraţi ai acestei idei vădit stupide sunt cele câteva persoane bogate care culeg fructele financiare ale fiecărei tranzacţii economice – fie că este vorba de o tranzacţie care vindecă o boală sau distruge o pădure tropicală. Este un sistem care zeifică banul şi trivializează bogăţia.
În schimb, economia de pe Strada Mare, Main Street, se compune din întreprinderi locale şi din lucrători care produc bunuri şi servicii reale pentru a satisface nevoile de bogăţie autentică ale comunităţilor din care fac parte. Ea a fost maltratată şi distrusă de intruziunile rapace ale corporaţiilor de pe Wall Street, dar este baza logică pe care trebuie construită o nouă economie a adevăratei bogăţii, cu locuri de muncă şi modalităţi de fabricare curate, cu întreprinderi responsabile orientate înspre comunitate şi cu practici ambientale sănătoase.
Să lăsăm întreprinderile de pe Wall Street şi fantomatica lor maşină de creare a bogăţiei să alunece în prăpastia pe care chiar ele au creat-o. Să dedicăm resursele noastre publice creării şi întăririi instituţiilor financiare şi întreprinderilor de pe Strada Mare menite a crea bogăţie adevărată în serviciul comunităţilor locale.
David Korten a scris acest articol pentru ediţia din primăvara anului 2009 a revistei Yes! Magazine. Ultima carte a lui David Korten este Agenda for a New Economy: From Phantom Wrealth to Real Wealth (Agendă pentru o nouă economie: de la bogăţia fantomatică la bogăţia reală), Berrett-Koehler, 2009. David Korten este de asemenea autorul best-seller-ului internaţional Atunci când transnaţionalele conduc lumea şi al volumului The Great Turning: From Empire to Earth Community (Marea schimbare: de la imperiu la comunitatea locală). Este co-fondator şi preşedinte al consiliului Yes! Magazine şi membru al consiliului organizaţiei Business Alliance for Local Living Economies.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
(Articol apărut în Yes! Magazine, primăvara 2009)
Dezbaterea actuală pe teme economice îşi propune să identifice metoda cea mai bună de reanimare a sistemului economic prezent combinând revigorarea Bursei de pe Wall Street cu un pachet de stimuli economici pentru crearea de locuri de muncă. Este o încercare de a readuce la viaţă un sistem economic falimentar sub toate aspectele: economic, social şi ambiental. În loc să sprijinim un sistem care a eşuat, ar trebui să profităm de actuala criză financiară pentru a crea un sistem care să funcţioneze. A încerca să rezolvi criza cu aceleaşi instrumente care au provocat-o este definiţia însăşi a nebuniei.
Ca indivizi, noi, oamenii părem a fi o specie inteligentă. Şi totuşi, la nivel colectiv, comportamentul nostru variază între înţelepciunea suverană şi sinucidere. Actuala nebunie economică este produsul unei iluzii – o credinţă cultivată de ortodoxia economică dominantă că banii înseamnă bogăţie şi că a face bani înseamnă să creezi bogăţie.
Banii sunt doar un element de contabilizare, fără valoare intrinsecă – este lipsit de sens să-i schimbăm cu ceva care are o valoare reală. Specializarea Wall Street constă în a crea bani pentru oamenii bogaţi fără ca aceştia să facă efortul de a produce o valoare reală corespunzătoare. Pretenţiile lor, mari, la bogăţie reală nu se concretizează într-o ofertă mai bogată de bunuri, făcând mai dificilă pentru noi, ceilalţi, satisfacerea nevoilor.
Adevărata bogăţie o formează, în primul rând, lucrurile tangibile care menţin viaţa – alimente, îmbrăcăminte, locuinţă. Bineînţeles, cele mai preţioase forme de bogăţie sunt cele care de fapt nu au preţ: iubirea; un copil sănătos şi fericit; o îndeletnicire care să ofere un sentiment de automulţumire şi de utilitate; apartenenţa la o comunitate puternică şi tolerantă; un mediu înconjurător sănătos şi agreabil; pacea. Sistemul nostru economic prezidat de Wall Street produce cantităţi fantastice de bani şi distruge toate aceste forme, atât de diferite, de bogăţie reală.
Am fost aserviţi de o istorie culturală dominantă, continuu întărită de academicieni, funcţionari guvernamentali şi medii de comunicare corporate, care ne-a făcut să credem că economia noastră funcţiona de minune chiar şi atunci când literalmente ne omora. De câte ori nu am auzit povestea asta:
„Creşterea economică, măsurată în Produsul Intern Brut, creează bogăţia necesară pentru a ne oferi tuturor o abundenţă materială, sporind fericirea omului, punând capăt sărăciei şi însănătoşind mediul înconjurător. Cu cât consumăm mai rapid, cu atât mai rapid creşte economia şi devenim mai bogaţi pe măsură ce apele fluxului ridică toate bărcile“.
Concluzia logică a acestei poveşti este că devenim cu atât mai bogaţi cu cât ne transformăm mai rapid resursele folositoare în gunoi toxic. Singurii beneficiari adevăraţi ai acestei idei vădit stupide sunt cele câteva persoane bogate care culeg fructele financiare ale fiecărei tranzacţii economice – fie că este vorba de o tranzacţie care vindecă o boală sau distruge o pădure tropicală. Este un sistem care zeifică banul şi trivializează bogăţia.
În schimb, economia de pe Strada Mare, Main Street, se compune din întreprinderi locale şi din lucrători care produc bunuri şi servicii reale pentru a satisface nevoile de bogăţie autentică ale comunităţilor din care fac parte. Ea a fost maltratată şi distrusă de intruziunile rapace ale corporaţiilor de pe Wall Street, dar este baza logică pe care trebuie construită o nouă economie a adevăratei bogăţii, cu locuri de muncă şi modalităţi de fabricare curate, cu întreprinderi responsabile orientate înspre comunitate şi cu practici ambientale sănătoase.
Să lăsăm întreprinderile de pe Wall Street şi fantomatica lor maşină de creare a bogăţiei să alunece în prăpastia pe care chiar ele au creat-o. Să dedicăm resursele noastre publice creării şi întăririi instituţiilor financiare şi întreprinderilor de pe Strada Mare menite a crea bogăţie adevărată în serviciul comunităţilor locale.
David Korten a scris acest articol pentru ediţia din primăvara anului 2009 a revistei Yes! Magazine. Ultima carte a lui David Korten este Agenda for a New Economy: From Phantom Wrealth to Real Wealth (Agendă pentru o nouă economie: de la bogăţia fantomatică la bogăţia reală), Berrett-Koehler, 2009. David Korten este de asemenea autorul best-seller-ului internaţional Atunci când transnaţionalele conduc lumea şi al volumului The Great Turning: From Empire to Earth Community (Marea schimbare: de la imperiu la comunitatea locală). Este co-fondator şi preşedinte al consiliului Yes! Magazine şi membru al consiliului organizaţiei Business Alliance for Local Living Economies.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
marți, 10 august 2010
Dolari cu bun-simţ
de Judith D. Schwartz
(Articol apărut în Yes! Magazine, vara 2009)
Monezile locale dau valoare timpului, întăresc comunitatea şi menţin afacerile în mişcare chiar şi atunci când creditul este în regres
Dependenţa totală de o monedă unică e ca dependenţa de o monocultură sau de o singură sursă de energie: întotdeauna există riscul ca recolta să fie slabă sau ca o sincopă în alimentare să dea peste cap sistemul în ansamblu. Exact asta vedem în faţa ochilor: creditul s-a terminat iar şomajul a luat-o cu viteză în sus.
În multe colţuri ale lumii, în zone rurale şi în centrul oraşelor, în locuri dintre cele mai diferite, de la Bavaria sau Thailanda până în Massachusetts şi Michigan, oamenii răspund lansându-şi propriile monede. Asemenea renegaţi monetari nu doar îşi bat joc de dolar (sau de yen, sau de euro, sau de baht…) Ei fac o alegere îndelung chibzuită pentru a spori bunăstarea comunităţilor lor.
„De la bun început am avut două obiective: să promovăm regiunea şi să încurajăm organizaţiile locale“, spune Christian Gelleri. În 2003, Gelleri şi un grup de elevi ai săi de la o Şcoală Waldorf au dezvoltat moneda Chiemgauer în regiunea lacului Chiemsee, din Bavaria, Germania. De atunci, 3 milioane de bancnote Chiemgauer (echivalente ca valoare cu euro) au fost puse în circulaţie. Moneda, acceptată de 600 de întreprinderi din regiune, este cheltuită şi recheltuită, în medie, de 18 ori pe an, de trei ori mai mult decât moneda euro. Aceasta înseamnă că moneda încurajează comerţul şi cooperarea în regiune, ceea ce menţine magazinele, restaurantele şi meşteşugurile locale active. Gândiţi-vă la acest tip de folosire mai rapidă (ceea ce economiştii numesc „viteză“) ca la o modalitate de a reinvesti în comunitate.
Monedele locale pot ajuta o comunitate să rezolve unele dintre problemele create de banul convenţional. De exemplu, moneda emisă de bancă tinde să fugă spre centrele care investesc banii. Dacă faceţi cumpărăturile într-o reţea de magazine, beneficiul pleacă repede din oraş şi ajunge în seifurile întreprinderilor şi de acolo, adesea, pe piaţa speculativă. O monedă locală rămâne în comunitate, dezvoltând firmele locale şi comerţul, adăugând valoare produselor şi serviciilor locale şi sprijinind infrastructura locală.
Dependenţa de moneda naţională înseamnă să depinzi de situaţia naţională a creditelor. Aşa cum am putut vedea de curând, restricţionarea creditelor poate paraliza economiile locale. În pofida disponibilităţii bunurilor şi în pofida nevoii de comerţ, atunci când nu există bani consumatorii nu cumpără. Iar magazinele nu vând. Afacerile noi nu-şi pot lua zborul. O monedă alternativă le oferă oamenilor altă modalitate de a cumpăra, vinde, cere şi primi un împrumut. Dacă o comunitate îşi creează propria monedă, firmele pot merge înainte, chiar în cazul în care oferta de monedă naţională se termină.
La nivelul de bază, moneda funcţionează ca mijloc de schimb (eu îţi dau un dolar iar tu îmi dai un cornet de îngheţată), unitate de valoare (un dolar, o liră etc.) şi depozit de valoare (poţi păstra un dolar pentru că îşi păstrează valoarea). Este de asemenea o sursă de informaţie despre valoarea relativă şi despre ceea ce este necesar pentru a menţine fluxul comerţului, de pildă să ajustezi oferta de bani sau rata de schimb pentru ca alte pieţe să-ţi poată cumpăra produsele.
Cu moneda locală, o comunitate îşi poate acoperi nevoile de monedă pe care oferta naţională nu le acoperă. Dacă ideea pare extravagantă, există modele care funcţionează, unele de ani buni.
BerkShare
Lucrarea autoarei şi activistei urbane Jane Jacobs a inspirat un experiment monetar numit BerkShare, considerată moneda locală cea mai bine desenată şi cu cel mai mare succes din Statele Unite, cu o valoare estimată la peste 2,4 milioane de dolari, care circulă din bancă în mână, la casă şi tot aşa, din toamna anului 2006. Atrăgătoarele bancnote (un BerkShare este evaluat la 1 dolar, dar este vândut pentru 95 de cenţi) sunt acceptate de peste 400 de firme din regiunea Berkshire, în vestul statului Massachusetts.
Jacobs a semnalat că monezile naţionale acoperă zone geografice atât de largi încât nu dau naştere unui răspuns local. Datorită felului în care funcţionează sistemul nostru în momentul de faţă regiunile se subvenţionează unele pe altele iar deficienţele nu sunt corectate. Monezile locale, totuşi, au circuite clare de retroalimentare pentru ca dezechilibrele din producţie şi comerţ să poată fi abordate mult mai rapid.
Aşa cum explică Susan Witt, director executiv al Societăţii EF Schumacher, „Ori de câte ori un BerkShare trebuie să fie predat băncii [în loc să fie repus în circulaţie], este semn că nu există o sursă sau un produs disponibil la nivel local pentru a acoperi nevoile firmei respective“. De exemplu, un magazin de jucării stă prost cu fondurile. Aceasta îi oferă unui producător local oportunitatea de a desface prin magazin jucării care pot fi cumpărate cu BerkShares.
Witt, cofondatoare a programului BerkShares, a luat în serios credinţa lui Jacobs că economiile regionale au nevoie de monedă proprie ca să crească şi să prospere. „Firmele negociază acum cu alte firme locale, cumpără acum servicii de tipar, contabilitate şi alimente la nivel local în loc să o mai facă dinafara zonei“, spune Witt. „Oamenii renunţă la Amazon.com şi se întorc la librării şi la centrele foto. Le place contactul personal şi îi încântă ambianţa şi nu mai pleacă.“
Moneda aparţine comunităţii, subliniază Witt. Iar folosirea ei a fost un exerciţiu curajos în integrarea civică. „Utilizarea monedei BerkShare se face pentru a învăţa oamenii cât este de important să sprijini firmele locale. Odată cu aceasta vine şi un sentiment de participare, că oamenii pot face schimbări pozitive în economia locală. Existenţa monedei BerkShare ridică întrebări precum: se poate emite o monedă care să nu se bazeze pe dolarul nord-american? De fapt, este vorba de a invita oamenii să se gândească altfel la bani.“
În cursul unei vizite recente la Great Barrington, Massachusetts, am cumpărat BerkShares de la Banca Lee şi am stat de vorbă cu managerul sucursalei, Paula Miller, care şi-a exprimat entuziasmul în legătură cu moneda. „Clienţii sunt încântaţi de ea. Am ajuns să cunoaştem mai bine alte firme“, a spus, adăugând că e amuzant să vezi cum clienţii recunosc munca artiştilor locali care au desenat bancnotele. „Asta le face mai reale.“
Banca de timp
Dolarii de Timp (Time Dollars) se folosesc la ora actuală în medii extrem de variate precum localităţi mici, leagăne de bătrâni, şcoli şi închisori, răspunzând capacităţii limitate a monedei convenţionale de a măsura valoarea. „Dolarii nu măsoară foarte bine valoarea“, spune David Boyle, membru al New Economics Foundation din Marea Britanie. Sunt buni, spune, ca să măsoare „valoarea de moment a firmei Microsoft sau monezile în schimbul internaţional. Dar nu, de pildă, valoarea unui magazin local sau chiar a mea, dacă sunt foarte bătrân sau tânăr. Este posibil să am abilităţi, dar nu cele care în mod convenţional sunt negociabile“.
Dolarii de Timp au fost dezvoltaţi în 1980 de profesorul de drept Edgar Cahn, care se plânge că munca fundamentală pentru a îmbunătăţi viaţa anumitor persoane (precum îngrijirea copiilor sau a bătrânilor) este foarte necesară, dar prea puţin preţuită. El a observat că mulţi dintre cei care pot îndeplini aceste sarcini nu lucrau şi se simţeau nefolositori. Pentru ca lumea să se simtă angrenată în economie, Cahn a propus un sistem în care să se obţină credite în funcţie de numărul orelor lucrate. Aceşti Dolari de Timp pot fi schimbaţi contra servicii, precum grădinăritul, supravegherea etc.
Banca de Timp nu numai că promovează justiţia socială, punând în legătură persoane, promovând reciprocitatea şi îmbunătăţirea cartierelor, dar a mai demonstrat cât este de flexibilă: oamenii au schimbat Dolari de Timp contra tricotatului cu andrele, „lectura runelor“ şi serviciile unei moaşe. Şi întotdeauna există o ofertă largă, pentru că nici o comunitate nu va rămâne fără ore.
TimeBanks USA oferă un kit de demarare care include instrucţiuni şi software pentru a crea o Bancă de Timp oriunde în lume. Rose-Marie Pelletier este prinsă în lansarea unei Bănci de Timp în oraşul ei natal, Pownal, din Vermont, o comunitate rurală diversificată economic, de 3500 de locuitori. În cursul unei reuniuni, Pelletier a examinat listele cu impozite plătite cu întârziere în ultimii ani şi a constatat că sporiseră geometric. Ea este profesoară de matematică, numerele au sens pentru ea, şi a priceput că oamenii îşi fac singuri din ce în mai mult rău. „Oamenii vor să-i ajute pe semenii lor atunci când ştiu cum să o facă“, spune ea. „Văd în Banca de Timp o modalitate de a construi comunitatea.“
Moneda regională Chiemgauer
Monedele tradiţionale se evidenţiază atât de mult ca depozit de valoare încât folosirea banilor efectivi în comerţul real se diminuează, lăsând câteva economii locale complet în afara circuitului. Monedele şi bancnotele nu îşi pierd valoarea aşa cum o fac produsele cumpărate cu ele, ceea ce face atrăgătoare acapararea şi specularea lor, mai ales în perspectiva profitului. Economistul argentinian Silvio Gesell a descris acest fenomen în 1913 şi a spus că şi banii trebuie să-şi piardă valoarea: că ar trebui să „ruginească” sau să se mucegăiască la fel ca alte produse, şi a sugerat o amendă, sau o taxă de întârziere impusă pentru acapararea lui. Aproape 75 de ani mai târziu, adolescentul pe atunci Christian Gelleri a citit lucrarea lui Gesell şi a fost fascinat de ea. Fiind profesor de liceu, a văzut oportunitatea de a supune modelul la probă cu o monedă locală. Aşa funcţionează acum: în fiecare trimestru, bancnota Chiemgauer pierde 2% din valoare. Pentru a putea cheltui bancnota mai târziu, consumatorul trebuie să lipească pe ea o etichetă specială.
La început, Gelleri a făcut publicitate sistemului, iar oamenii au descoperit cum să facă modelul să funcţioneze în favoarea lor. De exemplu, proprietarul unui cinematograf i-a spus că afacerea creştea mult la sfârşit de trimestru, când oamenii voiau să scape de bani. Creşterea fluxului de bani la sfârşit de trimestru a fost benefică pentru cifrele din contabilitate, a spus el. Pierderea de 2%, adăugat, este nesemnificativă în comparaţie cu publicitatea pe care ar fi trebuit să o cumpere pentru a obţine acelaşi nivel de loialitate al clienţilor pe care îl obţinuse acceptând moneda Chiemgauer.
Un consumator poate schimba euro pentru Chiemgauers în 50 de birouri din regiune. Trei la sută din preţul de cumpărare merge la o organizaţie non-profit pe care cumpărătorul o alege. Până acum, peste 100.000 de euro au ajuns la asemenea organizaţii, de exemplu programe sportive şcolare şi grupuri ecologiste. Componenta „cauzei nobile“ întăreşte investiţia oamenilor în monedă şi în comunitate.
Poate că le cerem monedelor naţionale să facă prea multe lucruri. Aşa cum semnala Thomas H. Greco, Jr., în cartea sa Sfârşitul banilor şi viitorul civilizaţiei, unele funcţii sunt prin ele înseşi contradictorii: dacă banii sunt pentru comerţ, atunci vei dori să-i foloseşte, iar dacă sunt pentru înmagazinarea valorii, atunci vei dori să-i păstrezi. Greco şi alţii, precum David Boyle, spun că oamenii ar fi mai câştigaţi dacă ar fi separate funcţiile banilor şi s-ar folosi monede diferite pentru situaţiile în care, să zicem, ai fi cu prietenii într-o cafenea locală sau ai pune bani deoparte pentru universitate.
Revenind pe Strada Mare din Great Barrington, Matthew Rubiner, de la Rubiner's Cheesemonger & Grocers, a spus că problema monedei locale a trecut rapid de etapa teoriei şi a devenit o realitate curentă. „Când a început moneda BerkShare, ne-am întrebat ce se va întâmpla dacă economia s-ar prăbuşi şi ne-ar obliga să recurgem la surse locale.“ Recesiunea economică, spune el, „a făcut încă şi mai plină de substanţă această întrebare“.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
(Articol apărut în Yes! Magazine, vara 2009)
Monezile locale dau valoare timpului, întăresc comunitatea şi menţin afacerile în mişcare chiar şi atunci când creditul este în regres
Dependenţa totală de o monedă unică e ca dependenţa de o monocultură sau de o singură sursă de energie: întotdeauna există riscul ca recolta să fie slabă sau ca o sincopă în alimentare să dea peste cap sistemul în ansamblu. Exact asta vedem în faţa ochilor: creditul s-a terminat iar şomajul a luat-o cu viteză în sus.
În multe colţuri ale lumii, în zone rurale şi în centrul oraşelor, în locuri dintre cele mai diferite, de la Bavaria sau Thailanda până în Massachusetts şi Michigan, oamenii răspund lansându-şi propriile monede. Asemenea renegaţi monetari nu doar îşi bat joc de dolar (sau de yen, sau de euro, sau de baht…) Ei fac o alegere îndelung chibzuită pentru a spori bunăstarea comunităţilor lor.
„De la bun început am avut două obiective: să promovăm regiunea şi să încurajăm organizaţiile locale“, spune Christian Gelleri. În 2003, Gelleri şi un grup de elevi ai săi de la o Şcoală Waldorf au dezvoltat moneda Chiemgauer în regiunea lacului Chiemsee, din Bavaria, Germania. De atunci, 3 milioane de bancnote Chiemgauer (echivalente ca valoare cu euro) au fost puse în circulaţie. Moneda, acceptată de 600 de întreprinderi din regiune, este cheltuită şi recheltuită, în medie, de 18 ori pe an, de trei ori mai mult decât moneda euro. Aceasta înseamnă că moneda încurajează comerţul şi cooperarea în regiune, ceea ce menţine magazinele, restaurantele şi meşteşugurile locale active. Gândiţi-vă la acest tip de folosire mai rapidă (ceea ce economiştii numesc „viteză“) ca la o modalitate de a reinvesti în comunitate.
Monedele locale pot ajuta o comunitate să rezolve unele dintre problemele create de banul convenţional. De exemplu, moneda emisă de bancă tinde să fugă spre centrele care investesc banii. Dacă faceţi cumpărăturile într-o reţea de magazine, beneficiul pleacă repede din oraş şi ajunge în seifurile întreprinderilor şi de acolo, adesea, pe piaţa speculativă. O monedă locală rămâne în comunitate, dezvoltând firmele locale şi comerţul, adăugând valoare produselor şi serviciilor locale şi sprijinind infrastructura locală.
Dependenţa de moneda naţională înseamnă să depinzi de situaţia naţională a creditelor. Aşa cum am putut vedea de curând, restricţionarea creditelor poate paraliza economiile locale. În pofida disponibilităţii bunurilor şi în pofida nevoii de comerţ, atunci când nu există bani consumatorii nu cumpără. Iar magazinele nu vând. Afacerile noi nu-şi pot lua zborul. O monedă alternativă le oferă oamenilor altă modalitate de a cumpăra, vinde, cere şi primi un împrumut. Dacă o comunitate îşi creează propria monedă, firmele pot merge înainte, chiar în cazul în care oferta de monedă naţională se termină.
La nivelul de bază, moneda funcţionează ca mijloc de schimb (eu îţi dau un dolar iar tu îmi dai un cornet de îngheţată), unitate de valoare (un dolar, o liră etc.) şi depozit de valoare (poţi păstra un dolar pentru că îşi păstrează valoarea). Este de asemenea o sursă de informaţie despre valoarea relativă şi despre ceea ce este necesar pentru a menţine fluxul comerţului, de pildă să ajustezi oferta de bani sau rata de schimb pentru ca alte pieţe să-ţi poată cumpăra produsele.
Cu moneda locală, o comunitate îşi poate acoperi nevoile de monedă pe care oferta naţională nu le acoperă. Dacă ideea pare extravagantă, există modele care funcţionează, unele de ani buni.
BerkShare
Lucrarea autoarei şi activistei urbane Jane Jacobs a inspirat un experiment monetar numit BerkShare, considerată moneda locală cea mai bine desenată şi cu cel mai mare succes din Statele Unite, cu o valoare estimată la peste 2,4 milioane de dolari, care circulă din bancă în mână, la casă şi tot aşa, din toamna anului 2006. Atrăgătoarele bancnote (un BerkShare este evaluat la 1 dolar, dar este vândut pentru 95 de cenţi) sunt acceptate de peste 400 de firme din regiunea Berkshire, în vestul statului Massachusetts.
Jacobs a semnalat că monezile naţionale acoperă zone geografice atât de largi încât nu dau naştere unui răspuns local. Datorită felului în care funcţionează sistemul nostru în momentul de faţă regiunile se subvenţionează unele pe altele iar deficienţele nu sunt corectate. Monezile locale, totuşi, au circuite clare de retroalimentare pentru ca dezechilibrele din producţie şi comerţ să poată fi abordate mult mai rapid.
Aşa cum explică Susan Witt, director executiv al Societăţii EF Schumacher, „Ori de câte ori un BerkShare trebuie să fie predat băncii [în loc să fie repus în circulaţie], este semn că nu există o sursă sau un produs disponibil la nivel local pentru a acoperi nevoile firmei respective“. De exemplu, un magazin de jucării stă prost cu fondurile. Aceasta îi oferă unui producător local oportunitatea de a desface prin magazin jucării care pot fi cumpărate cu BerkShares.
Witt, cofondatoare a programului BerkShares, a luat în serios credinţa lui Jacobs că economiile regionale au nevoie de monedă proprie ca să crească şi să prospere. „Firmele negociază acum cu alte firme locale, cumpără acum servicii de tipar, contabilitate şi alimente la nivel local în loc să o mai facă dinafara zonei“, spune Witt. „Oamenii renunţă la Amazon.com şi se întorc la librării şi la centrele foto. Le place contactul personal şi îi încântă ambianţa şi nu mai pleacă.“
Moneda aparţine comunităţii, subliniază Witt. Iar folosirea ei a fost un exerciţiu curajos în integrarea civică. „Utilizarea monedei BerkShare se face pentru a învăţa oamenii cât este de important să sprijini firmele locale. Odată cu aceasta vine şi un sentiment de participare, că oamenii pot face schimbări pozitive în economia locală. Existenţa monedei BerkShare ridică întrebări precum: se poate emite o monedă care să nu se bazeze pe dolarul nord-american? De fapt, este vorba de a invita oamenii să se gândească altfel la bani.“
În cursul unei vizite recente la Great Barrington, Massachusetts, am cumpărat BerkShares de la Banca Lee şi am stat de vorbă cu managerul sucursalei, Paula Miller, care şi-a exprimat entuziasmul în legătură cu moneda. „Clienţii sunt încântaţi de ea. Am ajuns să cunoaştem mai bine alte firme“, a spus, adăugând că e amuzant să vezi cum clienţii recunosc munca artiştilor locali care au desenat bancnotele. „Asta le face mai reale.“
Banca de timp
Dolarii de Timp (Time Dollars) se folosesc la ora actuală în medii extrem de variate precum localităţi mici, leagăne de bătrâni, şcoli şi închisori, răspunzând capacităţii limitate a monedei convenţionale de a măsura valoarea. „Dolarii nu măsoară foarte bine valoarea“, spune David Boyle, membru al New Economics Foundation din Marea Britanie. Sunt buni, spune, ca să măsoare „valoarea de moment a firmei Microsoft sau monezile în schimbul internaţional. Dar nu, de pildă, valoarea unui magazin local sau chiar a mea, dacă sunt foarte bătrân sau tânăr. Este posibil să am abilităţi, dar nu cele care în mod convenţional sunt negociabile“.
Dolarii de Timp au fost dezvoltaţi în 1980 de profesorul de drept Edgar Cahn, care se plânge că munca fundamentală pentru a îmbunătăţi viaţa anumitor persoane (precum îngrijirea copiilor sau a bătrânilor) este foarte necesară, dar prea puţin preţuită. El a observat că mulţi dintre cei care pot îndeplini aceste sarcini nu lucrau şi se simţeau nefolositori. Pentru ca lumea să se simtă angrenată în economie, Cahn a propus un sistem în care să se obţină credite în funcţie de numărul orelor lucrate. Aceşti Dolari de Timp pot fi schimbaţi contra servicii, precum grădinăritul, supravegherea etc.
Banca de Timp nu numai că promovează justiţia socială, punând în legătură persoane, promovând reciprocitatea şi îmbunătăţirea cartierelor, dar a mai demonstrat cât este de flexibilă: oamenii au schimbat Dolari de Timp contra tricotatului cu andrele, „lectura runelor“ şi serviciile unei moaşe. Şi întotdeauna există o ofertă largă, pentru că nici o comunitate nu va rămâne fără ore.
TimeBanks USA oferă un kit de demarare care include instrucţiuni şi software pentru a crea o Bancă de Timp oriunde în lume. Rose-Marie Pelletier este prinsă în lansarea unei Bănci de Timp în oraşul ei natal, Pownal, din Vermont, o comunitate rurală diversificată economic, de 3500 de locuitori. În cursul unei reuniuni, Pelletier a examinat listele cu impozite plătite cu întârziere în ultimii ani şi a constatat că sporiseră geometric. Ea este profesoară de matematică, numerele au sens pentru ea, şi a priceput că oamenii îşi fac singuri din ce în mai mult rău. „Oamenii vor să-i ajute pe semenii lor atunci când ştiu cum să o facă“, spune ea. „Văd în Banca de Timp o modalitate de a construi comunitatea.“
Moneda regională Chiemgauer
Monedele tradiţionale se evidenţiază atât de mult ca depozit de valoare încât folosirea banilor efectivi în comerţul real se diminuează, lăsând câteva economii locale complet în afara circuitului. Monedele şi bancnotele nu îşi pierd valoarea aşa cum o fac produsele cumpărate cu ele, ceea ce face atrăgătoare acapararea şi specularea lor, mai ales în perspectiva profitului. Economistul argentinian Silvio Gesell a descris acest fenomen în 1913 şi a spus că şi banii trebuie să-şi piardă valoarea: că ar trebui să „ruginească” sau să se mucegăiască la fel ca alte produse, şi a sugerat o amendă, sau o taxă de întârziere impusă pentru acapararea lui. Aproape 75 de ani mai târziu, adolescentul pe atunci Christian Gelleri a citit lucrarea lui Gesell şi a fost fascinat de ea. Fiind profesor de liceu, a văzut oportunitatea de a supune modelul la probă cu o monedă locală. Aşa funcţionează acum: în fiecare trimestru, bancnota Chiemgauer pierde 2% din valoare. Pentru a putea cheltui bancnota mai târziu, consumatorul trebuie să lipească pe ea o etichetă specială.
La început, Gelleri a făcut publicitate sistemului, iar oamenii au descoperit cum să facă modelul să funcţioneze în favoarea lor. De exemplu, proprietarul unui cinematograf i-a spus că afacerea creştea mult la sfârşit de trimestru, când oamenii voiau să scape de bani. Creşterea fluxului de bani la sfârşit de trimestru a fost benefică pentru cifrele din contabilitate, a spus el. Pierderea de 2%, adăugat, este nesemnificativă în comparaţie cu publicitatea pe care ar fi trebuit să o cumpere pentru a obţine acelaşi nivel de loialitate al clienţilor pe care îl obţinuse acceptând moneda Chiemgauer.
Un consumator poate schimba euro pentru Chiemgauers în 50 de birouri din regiune. Trei la sută din preţul de cumpărare merge la o organizaţie non-profit pe care cumpărătorul o alege. Până acum, peste 100.000 de euro au ajuns la asemenea organizaţii, de exemplu programe sportive şcolare şi grupuri ecologiste. Componenta „cauzei nobile“ întăreşte investiţia oamenilor în monedă şi în comunitate.
Poate că le cerem monedelor naţionale să facă prea multe lucruri. Aşa cum semnala Thomas H. Greco, Jr., în cartea sa Sfârşitul banilor şi viitorul civilizaţiei, unele funcţii sunt prin ele înseşi contradictorii: dacă banii sunt pentru comerţ, atunci vei dori să-i foloseşte, iar dacă sunt pentru înmagazinarea valorii, atunci vei dori să-i păstrezi. Greco şi alţii, precum David Boyle, spun că oamenii ar fi mai câştigaţi dacă ar fi separate funcţiile banilor şi s-ar folosi monede diferite pentru situaţiile în care, să zicem, ai fi cu prietenii într-o cafenea locală sau ai pune bani deoparte pentru universitate.
Revenind pe Strada Mare din Great Barrington, Matthew Rubiner, de la Rubiner's Cheesemonger & Grocers, a spus că problema monedei locale a trecut rapid de etapa teoriei şi a devenit o realitate curentă. „Când a început moneda BerkShare, ne-am întrebat ce se va întâmpla dacă economia s-ar prăbuşi şi ne-ar obliga să recurgem la surse locale.“ Recesiunea economică, spune el, „a făcut încă şi mai plină de substanţă această întrebare“.
(Traducere de Alexandru Ciolan)
Un alt fel de societate a proprietarilor
de Marjorie Kelly şi Shanna Ratner
(Articol apărut în YES! Magazine, 3 august 2010)
Strategii inovatoare pe plan local în domeniul proprietăţii de tip cooperatist conduc la o prosperitate sustenabilă şi larg răspândită
Când treci cu maşina prin aproprierea localităţii Luverne din sudul Minnesotei, vezi pâlcuri de turbine eoliene ţâşnind din lanurile de porumb. Turnurile zvelte, de un alb lucitor adăpostesc computere sofisticate care monitorizează în fiecare moment zeci de factori, de la viteza vântului până la presiunea asupra palelor. Felul în care turbinele sunt finanţate şi luate în proprietate este la fel de inovator ca şi tehnologia care le pune în mişcare.
Aceste complexe de producere a energiei eoliene au fost create de Minwind Energy, o societate cu răspundere limitată structurată cooperatist. Pe vremea când pe aceste câmpuri existau doar culturi de porumb, Minwind a invitat sute de localnici să investească câte 5000 de dolari; în final, a strâns patru milioane pentru a finanţa turbinele. În schimbul sumelor investite, oamenii locului au devenit proprietari, alături de fermierii pe ale căror câmpuri s-au înălţat turbinele eoliene.
Urmând regula că nici o persoană nu poate deţine mai mult de 15% din întregul complex, structura proprietăţii este menită să răspândească larg bogăţia şi să o facă să prindă rădăcini în comunităţile locale. Potrivit Government Accountability Office, menţinerea unui proiect precum Minwind în proprietate locală aduce beneficii economice de trei ori mai mari decât în cazul proiectelor cu acţionariat care nu este din partea locului. Dolarii, în loc să intre direct în buzunarele investitorilor de pe Wall Street şi ale marilor companii, rămân în comunităţile locale pentru a fi folosiţi la plata lucrătorilor, investitorilor şi furnizorilor locali de tot felul. Bogăţia nu părăseşte locul.
Minwind este un exemplu de proprietate folosită în comun (shared ownership), o categorie nouă, larg răspândită de proprietate. O întâlnim în cazul firmelor cooperatiste cu lucrători-proprietari sau în cel al tutelei comunitare asupra pământului (community land trust) în care familiile sunt proprietarele caselor în care locuiesc iar o organizaţie non-profit deţine terenul pe care sunt construite (pentru o prezentare a modelului vezi aici).
Proprietatea folosită în comun, la fel ca proprietatea locală, este un instrument valoros de sporire pe termen lung a bunăstării comunităţilor. Ambele reprezintă inovaţii în sfera tehnologiilor sociale care trebuie să avanseze odată cu tehnologiile fizice – cum ar fi turbinele eoliene, agricultura organică sau administrarea sustenabilă a pădurilor – dacă vrem să creăm o economie în care proprietatea să fie şi sustenabilă şi larg răspândită. Dacă tehnologiile sustenabile răspund la întrebarea „ce?“ va menţine o economie vie, formele locale şi de folosire în comun a proprietăţii răspund la întrebarea „cine?“: cine va deţine capacitatea productivă a naţiunii, cine o va controla, cine va beneficia de bogăţia creată.
Proprietatea folosită în comun ia numeroase forme. De exemplu:
– În Arizona şi New Mexico, Malpai Borderlands Group , o organizaţie a fermierilor, conservă aproape un milion de acri de spaţii naturale sălbatice neîntrerupte, folosind drepturile exclusive de conservare (conservation easements), un alt mijloc de folosire în comun a proprietăţii. Aceste învoieli recunoscute de lege combină proprietatea privată asupra pământului cu angajamentul ferm că nu se va permite pe el dezvoltarea economică.
– În statul Maine, comunităţile folosesc înţelegeri numite working waterfront covenants (învoieli privitoare la accesul în zonele de lucru costiere; pentru o prezentare teoretică vezi aici) pentru a menţine proprietăţile de pe malul oceanului destinate exclusiv pescuitului comercial. Asemenea angajamente făcute pe vecie se ataşează actului de proprietate. Contractele permit statului Maine să cumpere şi să deţină drepturile de dezvoltare astfel încât pescarii locali să poată continua să pescuiască chiar dacă sunt plătiţi pentru înstrăinarea drepturilor de dezvoltare.
– În Danemarca, asociaţiile morilor de vânt, organizate în sistem cooperatist – similar firmei Minwind – au făcut ca tranziţia danezilor spre energia eoliană să fie mult mai rapidă decât a oricărei alte naţiuni, în primul rând datorită cadrului legislativ adecvat care a încurajat proprietatea de tip cooperatist asupra producerii energiei eoliene. Dacă în SUA ar exista asemenea reglementări, proiectele de exploatare a energiei eoliene n-ar mai fi considerate intruşi cărora trebuie să le opui rezistenţă ci ar putea fi văzute ca o oportunitate de a uni vecinătatea într-o investiţie comună. Proprietatea locală ar crea mai degrabă sentimente de mândrie decât de ostilitate.
– Într-un model care se răspândeşte în toată America, proprietarii de case prefabricate (manufactured homes, case asamblate industrial) se asociază pentru a crea comunităţi deţinute de către rezidenţi (resident-owned communities). Deţinând în sistem cooperatist terenul de sub aceste comunităţi, rezidenţii transformă statutul legal al locuinţei lor dintr-o proprietate personală într-un ansamblu imobiliar. Rezultatul este creşterea valorii proprietăţii, familii mai stabile şi o participare sporită la viaţa comunităţii. (Pentru o prezentare a sistemului de comunităţi ale rezidenţilor vezi aici.)
Pentru regiunile rurale, care n-au beneficiat mai deloc de pe urma exportării bogăţiei lor naturale, proprietatea în folosinţă comună este un instrument important în stabilirea parteneriatului rural-urban pentru a ajuta regiunile rurale să-şi păstreze bunăstarea pe plan local. Unul din cinci americani trăieşte în zonele rurale, dar aceste zone au sărăcit disproporţionat de mult şi de prea multe ori nu li se acordă decât o atenţie marginală. Ele sunt însă deţinătoarele unui capital natural şi ale altor forme de bogăţie care astăzi sunt mai importante ca niciodată. Pe măsură ce noua economie va mări cererea de practici sustenabile în domeniul pescuitului, agriculturii organice, energiei eoliene şi administrării pădurilor, apar noi oportunităţi pentru solidaritatea dintre oraşe şi zonele rurale pe care oraşele se sprijină.
Pentru a distribui în mod sustenabil atât resursele cât şi beneficiile, trebuie să recunoaştem că adevărata bogăţie este mai mult decât capitalul financiar – ea ţine de restaurarea legăturilor noastre cu solul, pădurile şi apa (pe care ar trebui să le considerăm capital natural) şi comunităţile locale (capital social constituit din reţeaua legăturilor umane, relaţii interpersonale, de încredere). De asemeni, este vorba despre capitalul individual, totalitatea competenţelor unei populaţii dintr-o regiune; capitalul fix, cum ar fi turbinele eoliene, capitalul intelectual care include invenţiile sau materialele publicate şi capitalul politic, abilitatea de a influenţa distribuirea resurselor.
Cei mai mulţi dintre noi nu se sinchisesc de proprietate şi de formele ei, deşi felul în care este alocată are o importanţă esenţială pentru viaţa noastră zilnică. Proprietatea ne conturează existenţa; de ea depinde dacă muncim timp de 40 de ore sau mai mult pe săptămână, dacă munca noastră ne face puternici sau, dimpotrivă, ne înjoseşte, cât de îngrijoraţi suntem de datoriile pe care le-am făcut, dacă ne permitem să avem o casă sau o bătrâneţe lipsită de griji. Întrebările privitoare la cine deţine infrastructura care produce bogăţia într-o economie, cine o controlează şi ale cui interese le serveşte sunt printre cele mai importante cu care se confruntă o societate. Răspunsurile la aceste întrebări sunt de o importanţă crucială în crearea unei prosperităţi comune.
Proprietatea locală şi cea în folosinţă comună, mijloace cheie pentru păstrarea la nivel local a bunăstării, ajută la construirea pilonilor unei structuri care ar putea coagula o mişcare dedicată propăşirii materiale a comunităţilor – o mişcare care să constituie latura socială a revoluţiei sustenabilităţii.
Traducere de Ovidiu Hurduzeu
(Articol apărut în YES! Magazine, 3 august 2010)
Strategii inovatoare pe plan local în domeniul proprietăţii de tip cooperatist conduc la o prosperitate sustenabilă şi larg răspândită
Când treci cu maşina prin aproprierea localităţii Luverne din sudul Minnesotei, vezi pâlcuri de turbine eoliene ţâşnind din lanurile de porumb. Turnurile zvelte, de un alb lucitor adăpostesc computere sofisticate care monitorizează în fiecare moment zeci de factori, de la viteza vântului până la presiunea asupra palelor. Felul în care turbinele sunt finanţate şi luate în proprietate este la fel de inovator ca şi tehnologia care le pune în mişcare.
Aceste complexe de producere a energiei eoliene au fost create de Minwind Energy, o societate cu răspundere limitată structurată cooperatist. Pe vremea când pe aceste câmpuri existau doar culturi de porumb, Minwind a invitat sute de localnici să investească câte 5000 de dolari; în final, a strâns patru milioane pentru a finanţa turbinele. În schimbul sumelor investite, oamenii locului au devenit proprietari, alături de fermierii pe ale căror câmpuri s-au înălţat turbinele eoliene.
Urmând regula că nici o persoană nu poate deţine mai mult de 15% din întregul complex, structura proprietăţii este menită să răspândească larg bogăţia şi să o facă să prindă rădăcini în comunităţile locale. Potrivit Government Accountability Office, menţinerea unui proiect precum Minwind în proprietate locală aduce beneficii economice de trei ori mai mari decât în cazul proiectelor cu acţionariat care nu este din partea locului. Dolarii, în loc să intre direct în buzunarele investitorilor de pe Wall Street şi ale marilor companii, rămân în comunităţile locale pentru a fi folosiţi la plata lucrătorilor, investitorilor şi furnizorilor locali de tot felul. Bogăţia nu părăseşte locul.
Minwind este un exemplu de proprietate folosită în comun (shared ownership), o categorie nouă, larg răspândită de proprietate. O întâlnim în cazul firmelor cooperatiste cu lucrători-proprietari sau în cel al tutelei comunitare asupra pământului (community land trust) în care familiile sunt proprietarele caselor în care locuiesc iar o organizaţie non-profit deţine terenul pe care sunt construite (pentru o prezentare a modelului vezi aici).
Proprietatea folosită în comun, la fel ca proprietatea locală, este un instrument valoros de sporire pe termen lung a bunăstării comunităţilor. Ambele reprezintă inovaţii în sfera tehnologiilor sociale care trebuie să avanseze odată cu tehnologiile fizice – cum ar fi turbinele eoliene, agricultura organică sau administrarea sustenabilă a pădurilor – dacă vrem să creăm o economie în care proprietatea să fie şi sustenabilă şi larg răspândită. Dacă tehnologiile sustenabile răspund la întrebarea „ce?“ va menţine o economie vie, formele locale şi de folosire în comun a proprietăţii răspund la întrebarea „cine?“: cine va deţine capacitatea productivă a naţiunii, cine o va controla, cine va beneficia de bogăţia creată.
Proprietatea folosită în comun ia numeroase forme. De exemplu:
– În Arizona şi New Mexico, Malpai Borderlands Group , o organizaţie a fermierilor, conservă aproape un milion de acri de spaţii naturale sălbatice neîntrerupte, folosind drepturile exclusive de conservare (conservation easements), un alt mijloc de folosire în comun a proprietăţii. Aceste învoieli recunoscute de lege combină proprietatea privată asupra pământului cu angajamentul ferm că nu se va permite pe el dezvoltarea economică.
– În statul Maine, comunităţile folosesc înţelegeri numite working waterfront covenants (învoieli privitoare la accesul în zonele de lucru costiere; pentru o prezentare teoretică vezi aici) pentru a menţine proprietăţile de pe malul oceanului destinate exclusiv pescuitului comercial. Asemenea angajamente făcute pe vecie se ataşează actului de proprietate. Contractele permit statului Maine să cumpere şi să deţină drepturile de dezvoltare astfel încât pescarii locali să poată continua să pescuiască chiar dacă sunt plătiţi pentru înstrăinarea drepturilor de dezvoltare.
– În Danemarca, asociaţiile morilor de vânt, organizate în sistem cooperatist – similar firmei Minwind – au făcut ca tranziţia danezilor spre energia eoliană să fie mult mai rapidă decât a oricărei alte naţiuni, în primul rând datorită cadrului legislativ adecvat care a încurajat proprietatea de tip cooperatist asupra producerii energiei eoliene. Dacă în SUA ar exista asemenea reglementări, proiectele de exploatare a energiei eoliene n-ar mai fi considerate intruşi cărora trebuie să le opui rezistenţă ci ar putea fi văzute ca o oportunitate de a uni vecinătatea într-o investiţie comună. Proprietatea locală ar crea mai degrabă sentimente de mândrie decât de ostilitate.
– Într-un model care se răspândeşte în toată America, proprietarii de case prefabricate (manufactured homes, case asamblate industrial) se asociază pentru a crea comunităţi deţinute de către rezidenţi (resident-owned communities). Deţinând în sistem cooperatist terenul de sub aceste comunităţi, rezidenţii transformă statutul legal al locuinţei lor dintr-o proprietate personală într-un ansamblu imobiliar. Rezultatul este creşterea valorii proprietăţii, familii mai stabile şi o participare sporită la viaţa comunităţii. (Pentru o prezentare a sistemului de comunităţi ale rezidenţilor vezi aici.)
Pentru regiunile rurale, care n-au beneficiat mai deloc de pe urma exportării bogăţiei lor naturale, proprietatea în folosinţă comună este un instrument important în stabilirea parteneriatului rural-urban pentru a ajuta regiunile rurale să-şi păstreze bunăstarea pe plan local. Unul din cinci americani trăieşte în zonele rurale, dar aceste zone au sărăcit disproporţionat de mult şi de prea multe ori nu li se acordă decât o atenţie marginală. Ele sunt însă deţinătoarele unui capital natural şi ale altor forme de bogăţie care astăzi sunt mai importante ca niciodată. Pe măsură ce noua economie va mări cererea de practici sustenabile în domeniul pescuitului, agriculturii organice, energiei eoliene şi administrării pădurilor, apar noi oportunităţi pentru solidaritatea dintre oraşe şi zonele rurale pe care oraşele se sprijină.
Pentru a distribui în mod sustenabil atât resursele cât şi beneficiile, trebuie să recunoaştem că adevărata bogăţie este mai mult decât capitalul financiar – ea ţine de restaurarea legăturilor noastre cu solul, pădurile şi apa (pe care ar trebui să le considerăm capital natural) şi comunităţile locale (capital social constituit din reţeaua legăturilor umane, relaţii interpersonale, de încredere). De asemeni, este vorba despre capitalul individual, totalitatea competenţelor unei populaţii dintr-o regiune; capitalul fix, cum ar fi turbinele eoliene, capitalul intelectual care include invenţiile sau materialele publicate şi capitalul politic, abilitatea de a influenţa distribuirea resurselor.
Cei mai mulţi dintre noi nu se sinchisesc de proprietate şi de formele ei, deşi felul în care este alocată are o importanţă esenţială pentru viaţa noastră zilnică. Proprietatea ne conturează existenţa; de ea depinde dacă muncim timp de 40 de ore sau mai mult pe săptămână, dacă munca noastră ne face puternici sau, dimpotrivă, ne înjoseşte, cât de îngrijoraţi suntem de datoriile pe care le-am făcut, dacă ne permitem să avem o casă sau o bătrâneţe lipsită de griji. Întrebările privitoare la cine deţine infrastructura care produce bogăţia într-o economie, cine o controlează şi ale cui interese le serveşte sunt printre cele mai importante cu care se confruntă o societate. Răspunsurile la aceste întrebări sunt de o importanţă crucială în crearea unei prosperităţi comune.
Proprietatea locală şi cea în folosinţă comună, mijloace cheie pentru păstrarea la nivel local a bunăstării, ajută la construirea pilonilor unei structuri care ar putea coagula o mişcare dedicată propăşirii materiale a comunităţilor – o mişcare care să constituie latura socială a revoluţiei sustenabilităţii.
Traducere de Ovidiu Hurduzeu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
