Prosperitatea economiilor latinoamericane: cum pragmatismul a învins neoliberalismul

de prof. dr. Mihaela Fîrşirotu

Acest articol face parte dintr-o serie dedicată câtorva ţări din America Latină. Există trei motive care pledează în favoarea prezentării evoluţiilor acestor ţări cititorului din România.
În primul rând, vom arăta că politicile neoliberale practicate de România în trecut şi în prezent, sub patronajul şi la insistenţele binevoitoare ale FMI şi, mai recent, ale Asociaţiei investitorilor străini au fost experimentate în America Latină cu rezultate în cele mai multe cazuri ruinătoare. La sfârşitul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90, America Latină a adoptat cu un entuziam înduioşător reţetele prescrise de vecinul lor de la nord. Dogma neolibarală cunoscută sub numele de „Consensul de la Washington“ propunea un decalog de politici pe care oricare ţară responsabilă şi sănătoasă la minte ar fi trebuit să le urmeze, dacă dorea să-şi asigure creşterea economică şi să iasă din stadiul de subdezvoltare. Elitele din America Latină, impresionate, convinse sau ademenite au acţionat cu promptitudine pentru a implementa aceste politici care se presupunea că vor da rezultate sigure. Luate împreună, aceste politici vizau formarea unui sistem economic neoliberal. Oricât de eficiente ar fi în alte contexte, deşi aceasta rămâne o ipoteză neverificată, aceste politici neoliberale au sfârşit prin a provoca daune imense ţărilor latinoamericane. Santiso (2006) descrie pe larg şi în mod elecvent eşecul politicilor neoliberale şi dezastrul creat prin încercarea de a le pune în practică.
Lecţiile dureroase ale experimentului neoliberal încercat de America Latină ar trebui să mărească rezistenţa faţă de politici similare practicate în România şi să grabească procesul discreditării ideologiei neoliberale.
Pentru articolul integral click AICI.

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (VII)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

5. Concluzii: Factorii succesului în cele trei ţări
Există câteva elemente care au contribuit la succes în cele trei regiuni studiate, elemente care nu pot fi sau nu pot fi cu uşurinţă reproduse în altă parte. Unul ar fi prezenţa tarifelor în Spania pe vremea dezvoltării cooperativelor Mondragón. Altul este structura federată din Italia, care se aliniază cu partidele politice – ceea ce creează o puternică solidaritate în cadrul fiecărei federaţii, care străbate toate sectoarele cooperatiste. În ultima vreme, în Franţa, larg acceptatul concept de „economie socială“ în care mişcarea cooperatistă a lucrătorilor joacă un rol de frunte a încurajat politicile publice de sprijinire a SCOP-urilor. Există însă şi numeroase elemente care pot fi regăsite în cele trei regiuni, sau în două, care pot fi reproduse şi care contribuie semnificativ la întărirea sectorului cooperatist al lucrătorilor.
Mai întâi, un element comun care poate fi întâlnit atât în Italia, la Mondragón şi în Franţa este capitalul accesibil lucrătorilor cooperatori: 3% din fonduri în Italia, Caja de la Mondragón şi SOCODEN şi IDES din Franţa. Acolo unde aceste fonduri sunt accesibile doar pentru cooperativele sociale şi ale lucrătorilor sau pentru întreprinderile sociale de orice tip, se folosesc de ele mai ales mişcările cooperatiste sociale şi ale lucrătorilor. La aceste oaze de capital cooperatist se recurge în cazurile de criză ale cooperativelor – prin împrumuturi şi în unele cazuri prin granturi, ceva rar într-o ţară precum Canada. Ele constituie o cheie importantă a succesului. Există o mai mare deschidere spre investiţiile nemembrilor decât există în Canada; cel puţin în Italia şi Franţa, investitorii nemembri putând deţine un procent important din acţiuni şi din voturi. Există, de asemenea, în multe cazuri, în fiecare dintre regiunile studiate, subvenţii ale statului şi înlesniri fiscale, acordate în condiţii clar definite, cooperativelor lucrătorilor.
În al doilea rând, fiecare dintre regiuni acordă asistenţă tehnică lucrătorilor cooperatori în faza de început a întreprinderii. În Italia, suportul tehnic este oferit de agenţii guvernamentale regionale pentru dezvoltare, iar în Franţa şi la Mondragón de asociaţiile cooperatiste înseşi.
În al treilea rând, în toate cele trei locuri studiate există o rezervă indivizibilă obligatorie, prevăzută în legislaţie, în plus faţă de cerinţa de a împărţi angajaţilor restul profitului. Dintre ţările dezvoltate care au un sector cooperatist similar dar din a căror legislaţie lipseşte rezerva obligatorie amintim: Statele Unite, Canada (cu excepţia Quebecului), Germania, Belgia, Irlanda, Olanda şi Japonia. În Japonia, totuşi, este aşteptată prima lege dedicată cooperaţiei lucrătorilor, iar Federaţia naţională pledează pentru includerea în lege a obligativităţii rezervei indivizibile.
Comisia Europeană statuează: „În acord cu principiile cooperatiste şi cu caracterul cooperativelor ca asocieri de persoane mai degrabă decât de capital, rezervele ar trebui să nu fie distribuite membrilor la dizolvare. În multe cazuri, principiul «distribuţiei dezinteresate» este adoptat, rezervele şi bunurile nete neputând fi distribuite la dizolvare decât altei organizaţii cu scopuri similare. Ţările cu reglementări specifice referitoare la crearea de rezerve (şi distribuirea rezervelor la lichidare) sunt în general cele în care cooperativele au un statut diferit de cel al celorlalte entităţi economice“. Rezerva indivizibilă este parte a pactului cu guvernarea – este punctul esenţial care reflectă sprijinul guvernamental.
În al patrulea rând, pot fi întâlnite structuri ale unor federaţii sau consorţii care sprijină, ghidează, direcţionează şi ajută la educarea lucrătorilor cooperatori. Fiecare dintre regiunile studiate are puternice asociaţii federate, întreţinute din cotizaţiile membrilor. Ele coordonează şi asigură disponibilitatea sistemelor integrate de sprijin, care includ educaţia, capitalul, suportul tehnic, sprijinul în perioade de criză etc. Demn de menţionat este faptul că ele sunt organizate mai mult pe sectoare economice decât regional.
În al cincilea rând, există semnificative concentrări pe industrii, ceea ce uşurează grupările pe sectoare industriale, facilitează expertiza specifică fiecărei industrii şi face posibile economiile de scară. În Italia, ariile de focalizare sunt: servicii sociale, catering, construcţii, alimentaţie, manufacturare, transporturi, întreţinere şi procesare. La Mondragón, sectoarele care cunosc concentrări sunt: bunuri gospodăreşti şi aparate de uz casnic, echipament sportiv şi pentru timpul liber, componente industriale (componente pentru automobile şi instalaţii domestice, garnituri şi racorduri) şi construcţii. În Franţa, sectoarele mai importante sunt: construcţii, comunicaţii şi manufacturare.
În al şaselea rând, simţul de solidaritate şi inter-cooperare este foarte important. Italia are probabil cel mai puternic simţ al solidarităţii, care străbate toate sectoarele cooperaţiei. Acesta se manifestă în sprijinul reciproc al cooperativelor, iar unul dintre rezultate este abilitatea de a forma un front comun în relaţiile cu guvernul, ajutând la crearea cadrului politic extrem de favorabil. Cu toate că sunt divizate în trei federaţii italiene diferite, aliniate politic, în cadrul fiecărei federaţii există suficientă integrare pentru a crea o dinamică importantă.
În sfârşit, faptul că sectoarele cooperaţiei lucrătorilor din fiecare regiune studiată au devenit atât de largi face ca ele să fie luate în serios: de restul mişcării cooperatiste, de guverne, de public. Aşa cum a spus Bruno Roelants în timpul întrevederii noastre cu el, „Puterea naşte putere“. În Spania, cooperativele lucrătorilor formează partea cea mai importantă a sectorului cooperatist; în Italia, cooperativele lucrătorilor formează aproape 50% din întreaga mişcare cooperatistă. Mărimea lor influenţează percepţia; mişcarea cooperatistă a lucrătorilor este luată în serios atât în Italia cât şi în Spania. În Franţa, cu toate că sectorul cooperatist al lucrătorilor nu este foarte mare, el se bucură de succes, supravieţuind şocurilor economice mult mai bine decât alte firme.
În spatele acestor elemente comune se pot întrevedea raţiuni specifice ale succesului în fiecare dintre regiunile studiate. În Franţa, sistemul extrem de eficient dezvoltat pentru a încuraja conversia în SCOP-uri a afacerilor din care se retrag proprietarii ajută la creşterea cooperativelor lucrătorilor. La Mondragón, accentul pe formare şi educaţie a fost una dintre cheile succesului cooperativelor, în măsura în care a permis o abordare relativ centralizată a organizării mişcării. În Italia, reţeaua flexibilă a servit, neîndoielnic, binelui mişcării.
Dr. David Ellerman, fondator al ICA Group din Boston, explică extrem de convingător de ce este important să studiem regiuni precum Mondragón:
„(Mondragón) arată în principal că există o cale alternativă de organizare a locurilor de muncă şi de contribuţie socială. Întotdeauna există visători şi multe idei, dar nu ştim care dintre ele funcţionează. Aici avem un exemplu de idee care funcţionează, şi nu e vorba de bomboane şi acadele, ci de produse tehnologic sofisticate, iar lucrul acesta este remarcabil… iar în parte este calea pe care a mers întreaga dezvoltare în regiunea Mondragón… iar acesta este un model de la care alte popoare ale lumii ar putea avea de învăţat…
Unul dintre motivele pentru care Mondragón este atât de important este acela că indică o alternativă reală, iar ei ştiu răspunsul la întrebarea cum să ajungi de aici acolo… şi că se poate face şi altfel“.
Studiind mişcarea cooperativelor lucrătorilor din Italia, Mondragón şi Franţa, ne putem inspira din ele şi putem deveni încrezători. Este o sursă de inspiraţie să vezi dimensiunea mişcărilor, interconectarea cooperativelor, sprijinul guvernelor, inovarea şi rezistenţa la crize economice. Este de asemenea o sursă de inspiraţie să ştii că succesul lor se bazează pe valorile lor, pe cooperare, solidaritate şi responsabilitate socială. Speranţa noastră aici, în Canada este să găsim solidaritate printre lucrătorii înşişi ai cooperativelor şi împreună cu întreg sectorul cooperatist şi cu guvernanţii să construim aici un sistem comparabil – să construim o mişcare comparabilă de cooperative ale lucrătorilor care se sprijină reciproc.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

Contra raţiunii de stat liberale

de Ovidiu Hurduzeu

Într-un eseu publicat în revista conservatoare First Principles, filozoful polonez Ryszard Legutko constata că „primul lucru care li s-a spus est-europenilor, sau şi l-au spus ei înşişi, atunci când s-au eliberat de sub hegemonia sovietică, a fost să urmeze calea liberală. Ce însemna «calea liberală» nu era clar. Era însă clar că o respingere deschisă a acestei recomandări, chiar şi rostită în şoaptă, sau o înlocuire deliberată a cuvântului «liberal» cu «non-liberal» ar fi provocat neplăcere în cadrul instituţiilor internaţionale şi în opinia publică internaţională“¹ .
Filozoful polonez remarca un fenomen greu sesizabil la începutul anilor ’90 dar evident în zilele noastre. După prăbuşirea comunismului, liberalismul, sub diversele sale întruchipări, de la neoliberalism şi neoconservatorism la libertarianismul „austriac“ şi la noua stângă social-democrată, a continuat în Estul Europei practica ingineriilor sociale.
În România, prin subvenţiile acordate de către statul capitulard sau de către ONG-uri şi think-tank-uri occidentale, pe soclul gol al statuilor lui Marx şi Lenin s-au cocoţat Hayek, Mises, Friedman & Co. În locul marxismului, a fost instalat liberalismul, care s-a autointitulat campionul de necontestat al libertăţii persoanei, al democraţiei şi al statului de drept. Fără nici un fel de legitimitate democratică, „homo liberalis“ a fost propus drept model de urmat pentru toţi cetăţenii din Estul Europei. Puţini, la acea vreme, şi-au dat seama că „homo liberalis“ era, de fapt, „omul nou“ într-o versiune adaptată economiei de piaţă.
În ciuda dezastrului pe care l-a creat în ultimii douăzeci de ani, liberalismul îşi arogă încă rolul de mare arhitect al societăţii româneşti. Împotriva tradiţiilor şi firii poporului român, ar vrea să reconstruiască România după tiparele unei noi utopii. Ceea ce ni se propune sub masca libertăţii nu-i altceva decât o altă „tehnică“ de înrobire economică şi decreştinare. „Este un imperativ al modernităţii, ni s-a spus, să îmbrăţişăm sistemul liberal şi să respingem ceea ce nu este liberal. Oricine gândeşte altfel trebuie să fie aruncat la lada de gunoi a istoriei. În nici un alt loc nu devine mai palpabil acest imperativ decât în Europa de Est. Aproape imediat după căderea vechiului regim comunist – ai cărui ideologi credeau de asemeni în mersul inexorabil al istoriei – popoarelor din Estul Europei li s-a spus că, pentru a deveni societăţi libere, trebuie să se conformeze unui singur model politic. Pentru a fi libere, trebuie să se supună tutelei liberale. Erau excluse, fiind considerate nonsensuri, experimentele, acţiunile de tip «încercare şi eroare», lecţiile provenite din propriile experienţe istorice sau tradiţii. Şcolile, universităţile, mass media, familiile – toate trebuia să devină liberale. Şi asta nu însemna să-şi folosească în mod creator libertatea, inteligenţa şi experienţa, ci să urmeze un tipar obligatoriu astăzi şi cu atât mai obligatoriu mâine“² .
Românii şi est-europenii au luat drept „libertate“ tehnicile de guvernare (neo)liberală al căror scop era înlocuirea comunismului, a unui regim ineficient de înrobire, printr-un regim modern şi suplu de servitute voluntară (în sensul lui Étienne de la Boétie³ ). Nu şi-au dat seama că liberalismul nu le propunea un regim al libertăţii ci o nouă formă de raţionalitate globală: „libertatea“, devenită parte a raţiunii de stat, este fabricată pentru a fi imediat instrumentalizată în scopul remodelării întregii societăţi. Liberalismul nu acceptă libertatea pur şi simplu, ci o produce în chip de mecanism regulator al comportamentului. Putem afirma fără ezitare că (neo)liberalismul este o continuare a comunismului întrucât ambele prelungesc la raison d’État în afara sferei etatiste. Diferenţa este dată de metodele diferite de instrumentalizare a realităţii. Deşi raţiunea de stat liberală atinge aproape toate conduitele produse la nivel social, ea nu acţionează în chip de sistem coercitiv direct. Spre deosebire de tehnicile de guvernare comuniste, cele liberale evită pe cât posibil intervenţionismul, preferă să creeze într-o manieră „kantiană“ condiţiile ingineriilor sociale, culturale şi economice (în mod evident, aceste inginerii nu sunt recunoscute ca atare, liberalii le consideră doar un „cadru liber“ în care oamenii pot acţiona, gândi şi crea. Este vorba însă de libertatea „grădinii zoologice“ pe care am analizat-o în cartea Sclavii fericiţi).
Prin faptul că-şi arogă dorinţa „modestă“ de a acţiona asupra contextului şi nu asupra conţinuturilor, liberalismul încearcă să plaseze la raison d’État pe o poziţie de „neutralitate“ ideologică. „Liberalii – observă Legutko – se plasează totdeauna pe o poziţie mai înaltă decât interlocutorii lor şi de pe această poziţie au dorinţa irezistibilă de a domina […] În primul rând, fără să ceară permisiunea nimănui şi fără ca această permisiune să le fi fost acordată, şi-au asumat rolul de reformatori ai societăţii; vor totdeauna să domine jucând rolul de gardieni ai întregului sistem social şi judecători în cadrul sferei legislative a sistemului. În al doilea rând, îşi declară «neutralitatea» în privinţa soluţiilor concrete şi a deciziilor din sistem, dar această «neutralitate» este imposibil de păstrat, nu poţi să organizezi totul şi în acelaşi timp să pretinzi că eviţi impuneri de substanţă în anumite cazuri specifice.“
„Homo liberalis“ nu s-ar fi plasat pe o poziţie hegemonică daca nu ar fi acţionat în virtutea, şi nicidecum împotriva (aşa cum pretind libertarienii şi susţinătorii liberali ai lui „small government“) raţiunii de stat. Ce înseamnă însă „raţiunea de stat“?
Dintre multiple definiţii, cea mai potrivită pentru analiza noastră mi se pare definiţia dată de Michel Foucault: „Raţiunea de stat identifică ceea ce este suficient şi necesar pentru stat ca să existe şi să-şi menţină integritatea“. Este o tehnică şi voinţă de eficientizare a „guvernabilităţii“, exprimând, în cazul neoliberalismului, voinţa raţiunii comerciale aflate în faza împlinirii sale neînfrânate.
Prelungindu-se în afara câmpului tradiţional de acţiune a statului, într-o exterioritate socială, economică şi tehnică, la raison d’État a neoliberalismului se dezvoltă într-o structură reticulară, duală şi ambivalentă. Se manifestă simultan în chip ocult şi în mod spectacular. Altfel spus, există o latura obscură, secretă, nemărturisită a exerciţiului puterii neoliberale şi o altă latura spectaculară, care promovează „spectacolul difuz“ (în sensul lui Debord) printr-o reţea de forme echivalente dar aparent concurenţiale (de pildă, falsa diversitate din cadrul multiculturalismului, ciorovăiala dintre diferitele fracţiuni neoliberale în cadrul unei false înfruntări dintre stânga şi dreapta, „competiţia“ dintre marile unităţi monopoliste şi centre financiare).
Prin mecanismele sale oculte, liberalismul concentrează puterea şi reface centrul; prin latura să spectaculară, deschisă, puterea devine difuză, consensuală, soft (moderată). Când liberalismul perorează pe marginea separării de orice ideologie clară şi orice adevăruri tari, când laudă virtuţile „statului minimal“ şi denunţă pericolul statului autoritar (naţionalist) el nu face decât să lanseze perdele de fum pentru a ascunde adevăratele sale intenţii: colonizarea periferiilor şi a oricărei forme de contestare.
În cuvintele lui Ryszard Legutko: „Liberalii pot avea opinii divergente despre libertăţile economice şi rolul guvernului dar sunt uniţi în convingerea lor că subţirimea convingerilor antropologice, morale şi metafizice este condiţia de bază a asigurării libertăţii şi păcii. Ei presupun că oricine sprijină şi întăreşte astfel de convingeri generează conflicte ideologice şi subminează cooperarea paşnică, deschizând uşa către discriminarea nedreaptă. Poţi să ai astăzi convingeri non-liberale sau chiar anti-liberale fără să fii, în cel mai bun caz, luat în batjocură, şi, în cel mai rău caz, să fii considerat un apărător periculos al autoritarismului? [...] Eu unul cred că identificarea liberalismului cu libertatea, o identificare caracteristică timpurilor moderne, este în mare parte nefondată“.
Subjugată raţiunii comerciale, raţiunea de stat liberală nu admite decât adevăruri subţiri precum platitudinile drepturilor omului, relativismului axiologic şi ale „corectitudinii politice“. Totul trebuie aplatizat într-o economie a schimburilor echivalente care funcţionează pe baza conjugării secretului şi transparenţei. „Se poate păstra numele (al berii, al vitei, al filozofului) atunci când lucrul a fost schimbat în secret. Se poate schimba numele atunci când lucrul a fost continuat în mod secret.“ ⁴ Societatea cipurilor şi a supravegherii face casă bună cu spaţiul fascinant al vizibilităţii maxime (vezi star-system-ul).
Mişcarea de concentrare a capitalurilor, a producţiei şi distribuţiei, stimulată de „dereglementările“ neoliberale, a impus peste tot în lume formarea de legături de tip mafiot şi clientelar, de dependenţă şi protecţie. Liberalii tot vorbesc despre statul de drept – expresia a fost popularizata mai întâi în Italia, la începutul anilor ’70! – întrucât statul de drept nu mai este decât o componentă neglijabilă a sistemului democratic: „De fiecare dată când se încearcă să se explice ceva opunând Mafia statului se comite o greşeală: ele nu sunt niciodată în rivalitate… Mafia nu este străină în această lume, ci se simte în ea ca acasă… ea domneşte, de fapt, ca model (sublinierea lui Debord) al tuturor întreprinderilor avansate“⁵ .
Nu putem să-i negăm neoliberalismului puterea de atracţie. În Europa de Est s-a răspândit ca un incendiu pe care încerci să-l stingi alimentându-l cu benzină. Extinderea raţiunii de stat liberale s-a făcut în baza „adevărului“ stabilit de economia de piaţă, în care „economia de piaţă“ este un concept ideologic stabilit după jaloanele libertarienilor „austrieci“ (Mises, Rothbard), ale economiştilor „Şcolii de la Chicago“, ale neoconservatorilor şi internaţionaliştilor „noii stângi“. Spre deosebire de liberalii tradiţionali, care credeau în natura spontană a pieţei, neoliberalii consideră că piaţa este o „construcţie“. Pentru a funcţiona „liber“ ea trebuie atent proiectată, monitorizată şi protejată. Îi revine raţiunii de stat sarcina de a reglementa condiţiile şi cadrul bunei sale funcţionări, un cadru care cuprinde acum toată societatea. Valori şi instituţii care în mod tradiţional au avut prea puţin de-a face cu economia de piaţă sunt acum atacate în numele „adevărului economic“. De pildă, ortodoxia este dezavuată întrucât Mântuitorul nu urmează logica mărfii, nu poate fi introdus într-un circuit generalizat de echivalenţe (de aici, preferinţa liberalilor pentru ecumenism, în care religiile sunt interşanjabile); statul naţional, cu valorile lui „identitare“ (eroi, martiri, memorie), este socotit perimat fiindcă se opune mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă etc. „Economia de piaţă“ neoliberală devine astfel un principiu regulator al vieţii întregii societăţi.
În noua arhitectură a Europei, România trebuia să devină nu atât o economie de piaţă, cât o societate de piaţă. Aceasta înseamnă că obiectul principal al acţiunii raţiunii de stat trebuia să se concentreze asupra reformulării relaţiilor sociale şi a comportamentului individual după tiparele raţiunii comerciale şi ale întreprinderii moderne. Economia înlocuieşte ideologia – sau mai bine zis se transformă ea însăşi într-o putere ideologică – ca principal factor de legitimizare a puterii politice. În numele economiei, statul poate dicta cine suntem, care sunt nevoile şi valorile noastre, cum ar trebui să fim în cinci, în zece sau cincizeci de ani.
Întrebarea este cum reuşeşte economia modernă să exercite o asemenea putere şi fascinaţie asupra noastră încât ne face să acceptam regimul de servitute şi minciuna unei „societăţi de piaţă“ neoliberale. Nu suntem oare conştienţi de latura ocultă a raţiunii de stat? De spectacolul mediatic din jurul nostru? De valorile anticreştine, unele de-a dreptul satanice, care ni se propun? De mascarada unei justiţii sociale? De o ordine care privilegiază bogaţii şi promovează pe faţă „terminarea“ fizică a săracilor şi epuizarea psihică şi economică a claselor de mijloc?
Luciditatea noastră, oricât de pătrunzătoare ar fi, se întunecă în faţa iluziei „îmbunătăţirii nivelului de trai“. Suntem cooptaţi de sistem, cooperăm cu structurile raţiunii de stat care, în schimbul cooperării noastre, ne promit mereu „un ritm înalt de dezvoltare“, salarii la nivel de UE, autostrăzi, cariere prestigioase, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru copiii şi nepoţii noştri. Suntem cooptaţi de sistem fiindcă, de fapt, urmăm şi noi aceeaşi logică utilitară a „animalului economic“ întruchipat de neoliberalism.
Economia a devenit marea religie a lumii secularizate. Adevărul economic este singurul de care ţinem cont, binele promis (prosperitatea materială), singurul care contează. Sacrificiul pe care tinerii de azi îl fac pentru o „carieră profesională“ într-o corporaţie este de-a dreptul jertfelnic într-un sens religios inversat. Mai este de mirare că raţiunea de stat a luat în grija sa mântuirea noastră materială, că ne administrează iluziile pentru o viaţă mai bună?
Sintagma „o viaţă mai bună“ s-a golit din ce în ce mai mult de conţinut. Odinioară însemna o viaţă trăită întru Hristos. Acum nu mai înseamnă decât măruntele noastre dorinţe instrumentalizate de sistem: să stai la televizor şi să urmăreşti meciurile din „Cupa Cupelor“; să-ţi doreşti un concediu în insule. Sau, pur şi simplu, să mai rezişti încă o iarnă. Vrem „o viaţă mai bună“ fără să avem în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţelegem care este menirea noastră adevărată pe pământ. Bogaţi sau săraci, vrem „o viaţă mai bună“ în acelaşi mod în care am vrut să urmăm „calea liberală“ sau să devenim „membri UE“.
Soluţia radicală ar fi să-l extirpăm pe „homo liberalis“ din sufletele noastre creştine. Prin rugăciune dar şi prin participare activă în viaţa polis-ului. Daca neoliberalii au folosit raţiunea de stat pentru a impune în România o ordine etatist-mafiotă, să avem curajul să le dăm o replică pe măsură. Să restaurăm ordinea creştin-ortodoxă ca premisă a renaşterii României de mâine! Să nu uităm că Mântuitorul a răsturnat mesele în templu.
În ultimă instanţă, „o viata mai bună“ într-un univers secularizat nu înseamnă decât sclavie voluntară. Este opiul liberalismului cu care ne ameţim de douăzeci de ani. Ne-am slăbănogit atât de mult în credinţă încât manifestarea unei rezistenţe creştine active în spaţiul public ne sperie de-a dreptul. Ca nu cumva să supărăm raţiunea de stat liberală, rămânem mereu în defensivă, dând de înţeles că, deşi mulţi, vom ţine mereu capul plecat. Până când?
Să nu uităm că timpurile s-au schimbat. În Anglia, sharia este acceptată de sistemul legislativ englez. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille⁶ , scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm (taking back) pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini fundamentalişti ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor catolici din SUA.
Cu atât mai mult ortodocşii români, care se bucură de darul dreptei credinţe, al tradiţiei sfinţilor şi martirilor noştri, trebuie să spună „stop“ secularizării şi îngerului ei păzitor, raţiunea de stat liberală. Să nu mai facem plecăciuni în loc de mătănii.

Note
¹„What’s Wrong with Liberalism?“, în First Principles, 15.O5.2008, p. 4.
²Idem, ibid.
³Étienne de la Boétie, în De la servitude volontaire (1549): „Chose vraiment surprenante! C’est de voir des millions et des millions d’hommes, misérablement asservis, et soumis tête baissée, à un joug déplorable, non qu’ils y sont contraints par une force majeure, mais parce qu’ils sont fascinés“.
⁴Guy Debord, Societatea spectacolului. Comentarii la societatea spectacolului, EST-Samuel Tastet Editeur, 2001, p. 192.
⁵Idem, p. 217.
⁶„The Church and the Libertarian“, în The Remnant Press, Minnessota, p. 279.