Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

CĂTRE POPOR
Sinodul Bisericii Greciei, întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, vorbind pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem, ca ţară, printr-o criză economică cumplită, care le creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Se pare că ţara noastră nu mai este liberă, ci este administrată în fapt de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica de care sunteţi păstoriţi să vă vorbească şi să-şi spună cuvântul despre criza la care suntem martori.
Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi. Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate ca făcând firesc şi organic parte din viaţa spaţiului nostru elen. Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor creditorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări, sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii, orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare? De ce nu am tratat la timpul lor toate aceste simptome ale crizei societăţii şi economiei, pe care azi le trăim în mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi. Oare cum au socotit atunci costurile politice, cu toate că ştiau că duc ţara la catastrofă, iar azi se cred la adăpost, acţionând tot de pe poziţia celor care dau porunci? Suntem martorii unor răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi sunt impuse aproape fără nici o împotrivire.
În cuvinte foarte simple, criza noastră economică este cauzată de diferenţa dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute, sperând că balanţa dezechilibrată se va restabili. Însă, atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment.
Criza economică care chinuieşte şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, rodul unei alte crize: a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care, în fapt, se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului. Şi, pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, a contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval de timp nedeterminat între două date: a naşterii şi a îngropării.
Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: De ce iei droguri, fiule?, iar ei îţi răspund: Spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi); sau când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: Nu înţelegeţi că eu iau droguri ca să trăiesc?, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În locul sensului vieţii, noi am urmărit deci bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru.
Întrebarea – dilema lui Dostoievski – libertate sau fericire? o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi, în mod justificat, omul tremură mai degrabă pentru micşorarea veniturilor, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta este deci esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii „negustori de popoare“.
Noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză, confruntându-ne în Sinodul Ierarhiei cu responsabilităţile noastre. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Distrugerea relaţiei dintre popor şi Biserica de care este păstorit a ajuns obiect de neguţătorie, exploatat în mod pragmatic prin scandalurile fabricate, ţintindu-se destrămarea încrederii voastre în Biserică.
Vă spunem că Biserica are antidotul modului de viaţă consumerist şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că duce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul atletului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, ieşirea din sclavia inutilului care astăzi ne înjoseşte.
Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic, şi singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce“ cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate, şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.
Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor de sens şi de speranţă.
Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, plină de vigoare, care să aibă cuvânt profetic, şi mai ales cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, păstorind cu putere poporul său, fără a se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea ar conduce la prigoană şi martiriu.
Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserica, însă, suntem cu toţii – şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare, încercând să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde“ păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor putea supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final.
Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care, profitând de guvernare şi ascunzându-se în spatele puterii, lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmărindu-se de către anumite forţe doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie parte a lumii şi parte a istoriei. Nu poate îngădui nici un fel de nedreptate, fiind în acelaşi timp datoare să fie gata pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica de lângă casă, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.
Intenţia noastră este să ţinem sub observaţie problemele sociale, cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiilor voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut şi altădată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea alte perspective. Mulţi dintre noi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi în jurul Bisericii, care este marea noastră familie, vom scoate la iveală greşelile noastre, vom căuta sensul vieţii în dragoste şi astfel vom ieşi din acest ceas greu.

Sinodul Bisericii Greciei

(Traducere de Mihail Ilie)

Un studiu comparativ despre cooperaţia din Italia, regiunea bască Mondragón şi Franţa (VII)

de Hazel Corcoran şi David Wilson

5. Concluzii: Factorii succesului în cele trei ţări
Există câteva elemente care au contribuit la succes în cele trei regiuni studiate, elemente care nu pot fi sau nu pot fi cu uşurinţă reproduse în altă parte. Unul ar fi prezenţa tarifelor în Spania pe vremea dezvoltării cooperativelor Mondragón. Altul este structura federată din Italia, care se aliniază cu partidele politice – ceea ce creează o puternică solidaritate în cadrul fiecărei federaţii, care străbate toate sectoarele cooperatiste. În ultima vreme, în Franţa, larg acceptatul concept de „economie socială“ în care mişcarea cooperatistă a lucrătorilor joacă un rol de frunte a încurajat politicile publice de sprijinire a SCOP-urilor. Există însă şi numeroase elemente care pot fi regăsite în cele trei regiuni, sau în două, care pot fi reproduse şi care contribuie semnificativ la întărirea sectorului cooperatist al lucrătorilor.
Mai întâi, un element comun care poate fi întâlnit atât în Italia, la Mondragón şi în Franţa este capitalul accesibil lucrătorilor cooperatori: 3% din fonduri în Italia, Caja de la Mondragón şi SOCODEN şi IDES din Franţa. Acolo unde aceste fonduri sunt accesibile doar pentru cooperativele sociale şi ale lucrătorilor sau pentru întreprinderile sociale de orice tip, se folosesc de ele mai ales mişcările cooperatiste sociale şi ale lucrătorilor. La aceste oaze de capital cooperatist se recurge în cazurile de criză ale cooperativelor – prin împrumuturi şi în unele cazuri prin granturi, ceva rar într-o ţară precum Canada. Ele constituie o cheie importantă a succesului. Există o mai mare deschidere spre investiţiile nemembrilor decât există în Canada; cel puţin în Italia şi Franţa, investitorii nemembri putând deţine un procent important din acţiuni şi din voturi. Există, de asemenea, în multe cazuri, în fiecare dintre regiunile studiate, subvenţii ale statului şi înlesniri fiscale, acordate în condiţii clar definite, cooperativelor lucrătorilor.
În al doilea rând, fiecare dintre regiuni acordă asistenţă tehnică lucrătorilor cooperatori în faza de început a întreprinderii. În Italia, suportul tehnic este oferit de agenţii guvernamentale regionale pentru dezvoltare, iar în Franţa şi la Mondragón de asociaţiile cooperatiste înseşi.
În al treilea rând, în toate cele trei locuri studiate există o rezervă indivizibilă obligatorie, prevăzută în legislaţie, în plus faţă de cerinţa de a împărţi angajaţilor restul profitului. Dintre ţările dezvoltate care au un sector cooperatist similar dar din a căror legislaţie lipseşte rezerva obligatorie amintim: Statele Unite, Canada (cu excepţia Quebecului), Germania, Belgia, Irlanda, Olanda şi Japonia. În Japonia, totuşi, este aşteptată prima lege dedicată cooperaţiei lucrătorilor, iar Federaţia naţională pledează pentru includerea în lege a obligativităţii rezervei indivizibile.
Comisia Europeană statuează: „În acord cu principiile cooperatiste şi cu caracterul cooperativelor ca asocieri de persoane mai degrabă decât de capital, rezervele ar trebui să nu fie distribuite membrilor la dizolvare. În multe cazuri, principiul «distribuţiei dezinteresate» este adoptat, rezervele şi bunurile nete neputând fi distribuite la dizolvare decât altei organizaţii cu scopuri similare. Ţările cu reglementări specifice referitoare la crearea de rezerve (şi distribuirea rezervelor la lichidare) sunt în general cele în care cooperativele au un statut diferit de cel al celorlalte entităţi economice“. Rezerva indivizibilă este parte a pactului cu guvernarea – este punctul esenţial care reflectă sprijinul guvernamental.
În al patrulea rând, pot fi întâlnite structuri ale unor federaţii sau consorţii care sprijină, ghidează, direcţionează şi ajută la educarea lucrătorilor cooperatori. Fiecare dintre regiunile studiate are puternice asociaţii federate, întreţinute din cotizaţiile membrilor. Ele coordonează şi asigură disponibilitatea sistemelor integrate de sprijin, care includ educaţia, capitalul, suportul tehnic, sprijinul în perioade de criză etc. Demn de menţionat este faptul că ele sunt organizate mai mult pe sectoare economice decât regional.
În al cincilea rând, există semnificative concentrări pe industrii, ceea ce uşurează grupările pe sectoare industriale, facilitează expertiza specifică fiecărei industrii şi face posibile economiile de scară. În Italia, ariile de focalizare sunt: servicii sociale, catering, construcţii, alimentaţie, manufacturare, transporturi, întreţinere şi procesare. La Mondragón, sectoarele care cunosc concentrări sunt: bunuri gospodăreşti şi aparate de uz casnic, echipament sportiv şi pentru timpul liber, componente industriale (componente pentru automobile şi instalaţii domestice, garnituri şi racorduri) şi construcţii. În Franţa, sectoarele mai importante sunt: construcţii, comunicaţii şi manufacturare.
În al şaselea rând, simţul de solidaritate şi inter-cooperare este foarte important. Italia are probabil cel mai puternic simţ al solidarităţii, care străbate toate sectoarele cooperaţiei. Acesta se manifestă în sprijinul reciproc al cooperativelor, iar unul dintre rezultate este abilitatea de a forma un front comun în relaţiile cu guvernul, ajutând la crearea cadrului politic extrem de favorabil. Cu toate că sunt divizate în trei federaţii italiene diferite, aliniate politic, în cadrul fiecărei federaţii există suficientă integrare pentru a crea o dinamică importantă.
În sfârşit, faptul că sectoarele cooperaţiei lucrătorilor din fiecare regiune studiată au devenit atât de largi face ca ele să fie luate în serios: de restul mişcării cooperatiste, de guverne, de public. Aşa cum a spus Bruno Roelants în timpul întrevederii noastre cu el, „Puterea naşte putere“. În Spania, cooperativele lucrătorilor formează partea cea mai importantă a sectorului cooperatist; în Italia, cooperativele lucrătorilor formează aproape 50% din întreaga mişcare cooperatistă. Mărimea lor influenţează percepţia; mişcarea cooperatistă a lucrătorilor este luată în serios atât în Italia cât şi în Spania. În Franţa, cu toate că sectorul cooperatist al lucrătorilor nu este foarte mare, el se bucură de succes, supravieţuind şocurilor economice mult mai bine decât alte firme.
În spatele acestor elemente comune se pot întrevedea raţiuni specifice ale succesului în fiecare dintre regiunile studiate. În Franţa, sistemul extrem de eficient dezvoltat pentru a încuraja conversia în SCOP-uri a afacerilor din care se retrag proprietarii ajută la creşterea cooperativelor lucrătorilor. La Mondragón, accentul pe formare şi educaţie a fost una dintre cheile succesului cooperativelor, în măsura în care a permis o abordare relativ centralizată a organizării mişcării. În Italia, reţeaua flexibilă a servit, neîndoielnic, binelui mişcării.
Dr. David Ellerman, fondator al ICA Group din Boston, explică extrem de convingător de ce este important să studiem regiuni precum Mondragón:
„(Mondragón) arată în principal că există o cale alternativă de organizare a locurilor de muncă şi de contribuţie socială. Întotdeauna există visători şi multe idei, dar nu ştim care dintre ele funcţionează. Aici avem un exemplu de idee care funcţionează, şi nu e vorba de bomboane şi acadele, ci de produse tehnologic sofisticate, iar lucrul acesta este remarcabil… iar în parte este calea pe care a mers întreaga dezvoltare în regiunea Mondragón… iar acesta este un model de la care alte popoare ale lumii ar putea avea de învăţat…
Unul dintre motivele pentru care Mondragón este atât de important este acela că indică o alternativă reală, iar ei ştiu răspunsul la întrebarea cum să ajungi de aici acolo… şi că se poate face şi altfel“.
Studiind mişcarea cooperativelor lucrătorilor din Italia, Mondragón şi Franţa, ne putem inspira din ele şi putem deveni încrezători. Este o sursă de inspiraţie să vezi dimensiunea mişcărilor, interconectarea cooperativelor, sprijinul guvernelor, inovarea şi rezistenţa la crize economice. Este de asemenea o sursă de inspiraţie să ştii că succesul lor se bazează pe valorile lor, pe cooperare, solidaritate şi responsabilitate socială. Speranţa noastră aici, în Canada este să găsim solidaritate printre lucrătorii înşişi ai cooperativelor şi împreună cu întreg sectorul cooperatist şi cu guvernanţii să construim aici un sistem comparabil – să construim o mişcare comparabilă de cooperative ale lucrătorilor care se sprijină reciproc.
(Traducere de Alexandru Ciolan)

Ceasornicul replierii. Societatea americană şi criza economică (II)

de Horia Ion Groza

Ce impact moral va avea această situaţie economică? Va schimba ceva fundamental în atitudinea umană? După cum constata, cu adâncă amărăciune, un prieten, în veacul nostru nu mai există etică ci mii de legi pe care nimeni nu le ştie şi nu le respectă. Bine, cel puţin, că lăcomia va lua o pauză în anul 2010, când oamenii vor învăţa să se aştepte la mai puţin, să îşi dorească maşini şi case mai mici şi vor începe să aprecieze produsele mai ieftine, locale; aşa suna prognoza din anul trecut a viitorologului britanic Richard Watson, citat de The Times, autor al extrem de popularei cărţi Future Files: The 5 Trends That Will Shape the Next 50 Years (Dosarele Viitorului – Cele cinci tendinţe ce vor remodela următorii 50 de ani, Scribe Publications 2009). Viitorologul avertiza că oamenii vor suferi de o slăbire a memoriei datorită atenţiei foarte împărţite între, pe de o parte, telefonul celular şi monitorul calculatorului (atenţie parţială, constantă) şi, pe de altă parte, numeroasele parole şi coduri pentru internet şi credite (atenţie distributivă). Între oameni se va produce o izolare, căci ei nu mai comunică direct, faţă către faţă, ci separaţi unii de alţii, aşezaţi la calculator într-un ungher al camerei, scufundaţi într-o lume digitală, de unde fac până şi cumpărăturile (on line). De aceea anii 2010-2011 vor fi dominaţi de sentimente depresive de singurătate. Dorinţa de socializare va intensifica foamea de împărtăşire a experienţei; răbufnirea, după Richard Watson, va fi în mari festivaluri şi spectacole cu audienţe de mii de oameni. Nu va mai exista bucuria comunicării într-o bibliotecă deoarece au dispărut plăcerea şi răbdarea de a citi, dar nu va exista nici măcar comunicarea într-un magazin de închiriat filme sau în holul unui cinematograf căci filmele acum se descarcă de pe internet.
Oricum, criza economică va mai domoli arşiţa lăcomiei, patima consumului şi a confortului. Lumea va trece la simplitate, va repara aparatele stricate în loc să cumpere altele noi. Cum ironic observa Richard Watson, oamenii nu se vor mai lăuda cu cât de mult au plătit pentru o maşină sau alt lucru ci cât de puţin au plătit. Optimist, viitorologul britanic prevede fenomenul de „re-sourcing“, readucerea în ţară a slujbelor ce fuseseră exportate în ţări din lumea în dezvoltare. Publicul american este mai neîncrezător şi din cauza falsurilor, perisabilităţii sau proastei funcţionări a produselor contractate la preţuri scăzute în ţările sudmaericane sau asiatice; oamenii citesc cu atenţie etichetele şi, dacă nu găsesc suficientă informaţie, apelează la Google. Şi un ultim lucru pe care viitorologul îl presimte: instinctual, lumea ştie foarte bine că economia globală îşi va reveni provocând un alt ciclu de inflaţie, de dobânzi galopante, de preţuri tot mai ridicate la alimente şi benzină, încercând să se organizeze la nivel local, ca să-şi mărească independenţa şi să-şi protejeze locurile de muncă.
Se pare că trebuie revenit la etica economiei; este necesară o economie în care nu primează un beneficiu maxim bănesc ci păstrarea unui armonios ritm de viaţă al societăţii. Apelului pentru caritate lansat de Bill Gates şi Warren Buffet, care propunea marilor bogătaşi să doneze jumătate din averea lor uriaşă, le-a răspuns un număr de personalităţi între care şi Paul Allen, cofondatorul Microsoft. De fapt caritatea constituie unul din mijloacele non-economice majore de restabilire a echilibrului, după cum observă John Ch. Médaille, care enumeră şi alte mijloace non-economice importante cum sunt ajutoarele acordate de stat, cheltuielile guvernamentale de rebalansare conform sistemului economic keysian, precum şi creditul pentru consum (camăta).
Pe vremea lui Adam Smith (1723-1790), autorul celebrei lucrări cunoscute sub titlul ei prescurtat Avuţia Naţiunilor (The Wealth of Nations) şi a lui John Stuart Mill (1806-1873), economia politică era strâns legată deopotrivă de filosofia morală şi de cea politică. „Nu din bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului ne aşteptăm noi dejunul, ci din ceea ce priveşte propriul lor interes. Ne adresăm nu umanităţii lor ci dragostei lor de sine şi niciodată nu le vorbim despre nevoile noastre ci despre avantajele lor“, sună un citat celebru din Adam Smith. Şi totuşi aceasta nu trebuie să împiedice funcţionarea legilor morale. Sociologul Andrew Sayer de la Lancaster University din Anglia, în articolul său Valuing Culture and Economy (www2.cddc.vt.edu), notează că sistemele economice, politice şi birocratice s-au detaşat în ultima vreme de lumea reală şi au ajuns să o controleze; produsele încep să domine producătorii, economia deţine o logică şi o desfăşurare proprie, independentă de nevoile reale ale societăţii. Problemele de validitate au devenit probleme de comportament. Oamenii nu mai sunt stăpâni pe aspectul economic al vieţii lor şi legile competitive ale economiei globale fac să nu mai existe o etică a economiei. Nu mai considerăm responsabilităţile noastre economice ci ne interesează modalitatea integrării în sistemul economic şi comportarea noastră ca actori. Încetăm să ne mai punem întrebările fundamentale ale economiei morale cum ar fi: care sunt responsabilităţile noastre faţă de copii, bătrâni, handicapaţi şi infirmi, faţă de generaţiile viitoare, faţă de mediu? Ce standarde ar trebui să existe pemtru a primi, a da şi a depune? Ce standarde de viaţă sunt rezonabile, care sunt limitele beneficiilor de pe urma capitalului? Cum se transmit responsabilităţile de la unii la alţii – prin taxe, prin muncă plătită, prin muncă voluntară? Cât de mult se pot baza oamenii pe salarii, care depind de mersul fluctuant al pieţei? Ce lucruri nu pot deveni bunuri vandabile, consumabile (commodities)?
Respectatul economist american John Chrysostom Médaille atrage atenţia că „în economiile capitaliste, majoritatea oamenilor nu sunt capitalişti“. Ei „nu au destul capital ca să-şi câştige existenţa“ şi trebuie „să muncească ‘pe salariu’ ca să poată trăi“. Ca urmare, „vasta majoritate a bunurilor va trebui să fie distribuită prin intermediul salariilor“. Dar se întâmplă deseori ca „profitul şi salariile să nu se normalizeze unul în funcţie de celălalt“. Astfel „o parte disproporţionată din beneficiile producţiei este adjudecată de capital. Drept urmare, vasta majoritate a bărbaţilor şi femeilor nu vor avea suficientă putere de cumpărare pemtru a ‘asana’ pieţele, ceea ce va conduce la o stare de dezechilibru, adică la recesiune“ (A Treia Forţă – Economia libertăţii – Renaşterea României profunde, ed. J. Ch. Médaille şi O. Hurduzeu, Logos, 2009).
Doi americani, teoreticianul Michael Albert şi economistul Robin Hahnel, au sugerat o viziune economică numită economie participativă (participatory economics), sau pe scurt parecon. O participare a tuturor indivizilor în activitatea decizională trebuie să ghideze producţia, consumul şi alocarea resurselor într-o societate, implementându-se astfel, în viaţa economică a acelei societăţi, principii de echitate, solidaritate, diversitate, autoadministrare şi lipsă de risipă în atingerea obiectivelor. Veniturile să fie conform efortului depus în muncă. Rolul banului în parecon ar rămâne doar contabil. Autorii subliniază faptul că această modalitate de abordare economică trebuie să fie însoţită de modalităţi asemănătoare în politică şi cultură; pe această bază, Stephen R. Shalom a dezvoltat viziunea sa de participare politică numită parpolity, care promovează valori de libertate, autoadministrare, justiţie, solidaritate şi toleranţă.
Sociologul şi teologul american Peter Ludwig Berger susţine că interelaţia dintre democraţie şi economia de piaţă este asimetrică: nu poate exista democraţie fără o economie de piaţă dar o economie de piaţă poate exista fără o adevărată democraţie. „Economia este metoda prin care ne pregătim azi pentru a ne putea permite îmbunătăţirile de mâine“ spunea John Calvin Coolidge, preşedinte al Americii în anii 1923-1929, chiar înainte de producerea Marii Depresiuni. Civilizaţia şi profitul trebuie să meargă mână în mână şi nu ultimul s-o submineze pe prima.
Mircea Vulcănescu susţinea, în 1932, într-o conferinţă, că Homo americanus a opus omului „sapiens“ european pe homo faber (Valorificarea culturii americane din punct de vedere european, 19 martie 1932, Fundaţia Universitară Carol I). „Americanul sadea este un «inginer», un tehnician mecanic, ca şi social, un căutător de drumuri, o iscoadă. Tot ce-i ajută să izbutească are preţ.“ Eseistul român îl consideră pe american a fi un „homo faber, omul succeselor răsunătoare în afară, omul civilizaţiei materiale, al confortului, omul stăpân al puterilor firii, omul standard“. După el, „asiaticii au spiritualitate, americanii au civilizaţie dar numai europenii au cultură în adevăratul înţeles al cuvântului“. Şi aici Mircea Vulcănescu aduce o ideie surprinzătoare care pare să răspundă problemelor zilei de azi. „Salvarea culturii americane“, spune el, vine şi din crizele economice, care sunt o înfrângere a lui homo faber, producând „scăderea orgoliului, acceptarea adversităţilor soartei“; „contactul cu durerea adânceşte omul“ şi atrage după sine „căutarea motivelor de viaţă într-un fond mai accesibil, mai uman“. Gânditorul român nu s-a împăcat cu ideea că, în cadrul acelui simpozion, lui i-a revenit să vorbească despre un subiect „plicticos“ precum cultura americană în timp ce, mai norocoşi, Mihail Sebastian avea să vorbească despre cultura franceză iar Paul Sterian despre cultura română; de aceea el este puţin răutăcios în observaţiile emise de pe piedestalul prejudecăţilor culturii europene, dar aceste observaţii nu sunt lipsite de un anume „grain de sel“ şi sună destul de corect cu referire la rolul unei crize economice.
După cum observă economistul David C. Korten de la Harvard University, un proeminent critic al globalizării corporatiste (When Corporations Rule the World, 1995 şi 2001), primul principiu al economiei de piaţă este existenţa activă a numeroşi mici vânzători şi cumpărători, care asigură un substanţial grad de echitate. Al doilea principiu este încorporarea costului în preţul produsului. Astăzi dispare independenţa economică a celor cu iniţiativă. Micile afaceri dau faliment, în special cele de servicii, iar cele creatoare sunt înăbuşite de corporaţii, care sunt sprijinite în mod nediferenţiat de către guverne. Este greu să mai iei împrumuturi de la bănci pentru a înfiinţa o mică afacere. Oamenii îşi pierd libertatea de acţiune şi de gândire căci nu mai pot iniţia propria afacere ci caută de lucru la marile corporaţii, spre care este canalizat tot sprijinul statului. Ca atare, lumea se pauperizează şi trebuie efectuată o compensare, care se realizează prin ajutoare sociale de la guvern, ceea ce îngreunează economia ţării, o ruinează şi o îndatorează.
„Libertatea înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că eşti bine înfipt în realitate, în viaţă şi nu în spectre sau dogme“, scria pe bună dreptate Mircea Eliade. Libertatea înseamnă deci şi responsabilitate – responsabilitate faţă de societate dar şi pentru unicitatea persoanei membrilor acesteia. Libertatea elimină spiritul tembel de turmă şi stimulează creativitatea, afirmarea deplină a capacităţilor individuale. Ea implică partenierate între oameni responsabili care înţeleg competiţia ca pe un mers al progresului şi nu ca pe un mijloc de satisfacere a lăcomiei şi de umplere rapidă a buzunarelor în mod agresiv şi egoist, fără grija că va fi vătămat iremediabil viitorul întregii societăţi.
Aud că preşedintele Traian Băsescu, la întâlnirea cu prim-ministrul ungur Viktor Orban, a remarcat că este nevoie de un nou sistem financiar care să înlocuiască pe cel vechi în efortul de a revigora economia. Categoric, o participare activă a cetăţenilor ţării la viaţa politică şi la găsirea de soluţii economice atât de dificil de realizat este un imperativ. Unul din lucrurile de corectat este etica şi justeţea retribuţiei. Recent, un grup din comunitatea orăşelului Bell din zona Los Angeles a cerut demisia imediată a trei funcţionari din consiliul orăşănesc (un şef administrativ, un asistent de administrator al oraşului şi şeful poliţiei), ameninţând cu o campanie de forţare a demiterii. Salariile celor trei însumează peste un milion jumătate de dolari pe an, şeful administrativ însuşindu-şi un salariu de două ori mai mare decât cel al preşedintelui Barack Obama. Oraşul este mic (doar 40 mii de locuitori), cu un venit anual mediu pe familie de 30 mii de dolari, 17% din populaţia oraşului trăind în reală mizerie. Acţiunea comunităţii a avut ecou, unul din cei trei a demisionat iar Procurorul General al Californiei a deschis o investigaţie amănunţită.
Care este impactul unei crize economice asupra culturii? Asistăm în ultimele decenii la un fenomen tot mai pronunţat pe care încă din 1944 filosofii Şcolii de la Frankfurt, Theodor Adorno şi Max Horkheimer l-au definit drept „industrie culturală“. Aceşti autori consideră că relaţiile capitaliste au invadat sfera culturii, manipulând indivizii ca pe nişte consumatori. Deşi modelul centralizat nu mai este de actualitate, el rămâne valabil ca ideee despre manipularea indivizilor şi standardizarea bunurilor culturale la care aceştia trebuie să se supună. În acest sens, „cultura populară“ constituie un sistem răspunzând nevoii de relaxare a oamenilor, care în mod subtil, prin filme, TV, jocuri video, spectacole muzicale ş.a. reuşeşte să inducă pasivitate, lipsă de discernământ, acceptare fără rezistenţă a şabloanelor în gândire şi comportare, infiltrate de o „cultură“ care nu cere efort de receptare din partea publicului. Astfel se ajunge la a răpi de fapt libertatea individului de a alege o ideologie, de decizie şi de gândire critică, libertatea reducându-se la o „libertate de a fi la fel“ cu restul mulţimii. Se ajunge la fabricarea de produse în serie, la „industria de amuzament“ (entertainment industry) care produce bunuri comerciale (commodities) în domeniul atât de exigent, personal şi complex al culturii autentice. Astfel se ajunge la manevrarea psihologică a mulţimii, care este dirijată, prin repetare şi standardizare, spre a cumpăra produsele industriei de amuzament care aduc un profit maxim producătorilor. Desigur, există o dinamică a procesului, pentru că repetarea şi standardizarea nu pot amuza la infinit şi duc la o anume saţietate, dar înnoirile se efectuează controlat, având în vedere aceleaşi criterii ale profitului (Marcia Y. Lise, Univ. of London, What is Culture? , 2007).
Unde mai este libertatea de creaţie în aceste condiţii industriale care, pentru realizarea unei producţii pe scară largă, cer standardizare şi repetare? Se ştie că în spatele unui fapt real se ascund multe posibilităţi de creaţie artistică. „Literatura nu s-a născut în ziua când băieţelul care striga ‘lupul, lupul!’ venea fugind spre peştera sa din Neanderthal cu lupul pe urmele sale; literatura s-a născut în ziua când un băieţel striga ‘lupul, lupul!’ dar pe urmele sale nu era niciun lup“, scria Vladimir Nobokov. Dar pentru ca aceste posibilităţi să devină realitate, ca să apară o literatură de calitate dovedind forţă de creaţie, este nevoie de libertate, de detaşarea de o uniformizatoare „industrie culturală“. O criză economică este în stare să trezească dorinţa eliberării de constrângeri a adevăraţilor creatori artistici, care vor şti să folosească şubrezirea sistemului impus cultural de către cei care deţin puterea economică, pentru a restabili echitatea.
Marea depresiune economică din anii ‘30 a inspirat multe scrieri, autorii analizând traumele sufleteşti, gândurile, decepţiile şi aspiraţiile oamenilor ca efect al dezastrelor financiare. Puternicele romane Fructele mâniei (salutat cu premiile Pulitzer) şi Oameni şi şoareci ale lui John Steinbeck (laureat Nobel) îşi trag seva din această epocă; la fel şi romanele Marea depresiune al lui Alon Bersharder şi Să ucizi o pasăre cântătoare al lui Harper Lee. Probabil şi actuala criză va avea ecoul ei în literatura de calitate.
„O civilizaţie este construită pe ceea ce se cere de la oameni, nu pe ceea ce cer oamenii de la ea“, scria undeva Antoine de Saint-Exupery. Ideea confortului, a consumului de dragul consumului, a unor slujbe uşoare şi plăcute dar bine remunerate, a setei de căpătuială, a lipsei de responsabilitate şi de efort creator în folosul societăţii trebuie să dispară. La rândul ei, societatea trebuie să aprecieze strădania individului, respectându-i nevoile de libertate, de manifestare a unicităţii ca persoană, ferind-o de standardizări şi fetişizări înrobitoare.

(Articol propus pentru Origini / Romanian Roots, 4-5-6/2010)

Ceasornicul replierii. Societatea americană şi criza economică (I)

de Horia Ion Groza

Brianna Karp şi-a pierdut slujba administrativă în vara lui 2008. Imediat şi-a vândut mobila, inclusiv pianul pe care-l iubea atât de mult, şi a scăpat de rafturile de cărţi. S-a mutat întâi în casa părintească, lucru neobişnuit în societatea americă a ultimelor trei decenii, dar neliniştea rebelă a vârstei de 23 ani a făcut-o să-şi caute un alt cuib. Şi l-a găsit într-un trailer vechi tras într-o parcare. Vara anului 2009 a găsit-o acolo, fără electricitate, fără duş, fără aragaz şi alte utilităţi elementare. A lipită de micul ei laptop, navigând ore întregi în căutarea unei slujbe, profitând de conectarea gratuită la internet – de fapt nu chiar gratuită, o costa o ceaşcă de cafea de la Starbucks. Şi-a deschis în o rubrică personală, un blog, în care descriindu-şi neajunsurile găsea tot mai multe soluţii practice. A trezit interesul lumii din magicul spaţiu cibernetic şi iată că o revistă s-a oferit s-o plătească pentru a-şi dezvolta ideile într-o carte programată să apară în 2011, întitulată „Ghidul unei fete pentru cei fără de adăpost“. Cu banii şi-a închiriat un trailer ceva mai echipat şi acum vânează o casă la preţ de nimic datorită bine cunoscutei pieţe falimentare de locuinţe, casă pe care, cu dinţii strânşi şi multă muncă, şi-o va amenaja încetul cu încetul, având astfel în fine şi o adresă poştală, element atât de important şi cerut de orice fişă de angajare (Rick Newman, 10 Things We Can’t Live Without, US News, 18 mai 2010).
Statele Unite au intrat în recesiune – un fapt normal într-un ciclu economic capitalist (32 de cicluri de expansiune şi contracţie în lumea americană din 1854 încoace). Recesiunea şi-a arătat colţii pe la sfârşitul anului 2007 şi s-a agravat atât de mult încât, practic, nu se întrevede o ieşire reală decât prin anii 2012-2013. De această dată o contribuţie majoră la intensificarea crizei a avut-o efortul federal de corectare a pieţei imobiliare (care se umflase peste măsură şi fără acoperire în plata împrumuturilor) precum şi cel de ajutor dat sistemului bancar şi marilor corporaţii. Încrederea consumatorilor s-a micşorat considerabil deoarece valoarea caselor (care constituiau principala lor avere – or, „proprietatea este sursa puterii economice“ a unei ţări, după cum spune economistul J.C. Médaille) a scăzut vertiginos iar pensiile, care constau din investiţii în stocuri, au fost puternic lovite de nesiguranţa economiei.
Ca urmare a restrângerii consumului, economia suferă şi mai mult, începând să fie afectate în primul rând locurile de muncă din servicii şi comerţ, la care se adaugă slujbele pierdute din industria de construcţii. Numărul locurilor de muncă eliminate în cursul anului 2008 (2,5 milioane) a fost atins în numai primele patru luni al anului 2009 (un salt alarmant, cunoscut doar în anii ’40 ai războiului); în cele patru luni rata şomajului a ajuns la 8.5% (astăzi este de aproape 10%). Deşi majoritatea politicienilor nu vor să recunoască, recesiunea prin care trece zilele acestea America este foarte gravă – este o adevărată depresiune. Preşedintele Harry S. Truman, cu simplitatea oamenilor oneşti din clasa de mijloc, la care s-a întors după ce n-a mai ocupat înalta funcţie de prim bărbat al ţării, definea plastic caracteristicile unei epoci de impas economic: „Când vecinul meu îşi pierde slujba este recesiune, atunci când mi-o pierd eu este depresiune“.
Clasa de mijloc se micşorează treptat şi sistematic (Michael Snyder, The Middle Class in America Is Radically Shrinking – Here Are the Stats to prove it, Recession, July 15, 2010). Slujbele au fost exportate masiv în alte ţări care plătesc salarii mici şi puţine contribuţii la sistemul de sănătate. 61% din americani (cu 12% mai mult decât în 2008) trăiau în 2009 de la un salariu la altul. Pentru prima oară în istoria ţării băncile deţin mai multe case decât toţi proprietarii de case la un loc. 83% din acţiunile din SUA sunt deţinute de 1% din populaţie, în timp ce 50% din populaţie deţine mai puţin de 1% din avuţia naţiunii. Pentru a găsi azi o slujbă sunt necesare în medie 35,2 săptămâni. Pentru fiecare nou loc de muncă sunt de regulă şase candidaţi.
S-a creat o „subclasă“ de oameni de care societatea nu are nevoie: fără slujbă, fără casă şi fără speranţă. Această nouă categorie de oameni este în creştere. Cei mai mulţi, deşi extrem de harnici, cu o etică superioară de muncă şi gata să lucreze 14 ore pe zi şi şapte zile pe săptămână, nu au o educaţie, o profesie şi nici pregătirea necesară încadrării într-un loc de muncă. Ce se poate face pentru ei? Greu de dat un răspuns…
Un indicator al efectului actualei crize economice este scăderea consumului (Rick Newman, 10 Things We can’t live without, US News, 18 mai 2010). Lumea cumpără mai puţine case şi maşini, aparatură casnică (inclusiv microunde, maşini de spălat vase, uscătoare), hârtie igienică, chiar şi ţigări şi articole porno. Se consumă mai puţină electricitate şi gaz, se foloseşte mult mai puţin aerul condiţionat. Magazinele cele mai căutate sunt cele de vechituri. „Fii atent la cheltuielile mici; o spărtură mică poate scufunda un transatlantic“, spunea pe vremuri Benjanim Franklin – un sfat bun oricând.
Indiferent de economii însă, majoritatea americanilor încearcă să nu precupeţească banii pentru educaţia şcolară a copiilor lor. Rămân totuşi câteva lucruri esenţiale la care ţin oamenii – între ele sunt computerele portabile şi telefoanele cu multiple întrebuinţări; prin ele lumea îşi satisface nevoile de comunicare, de a fi la zi cu ştirile, de muzică şi destindere, de târguială (on line). Lumea nu poate trăi însă fără recreere. Dacă nu mai merge la cinematograf şi nu mai doreşte cablu TV (mulţumindu-se cu posturile TV gratuite, pe care le urmăreşte 18 ore pe săptămână), descarcă muzică de pe internet pe iPod. Dacă nu mai merge la restaurant, baruri şi cafenele, consumă băuturi alcoolice nesofisticate acasă şi bea cafea făcută în bucătăria proprie. Încearcă să-şi mai tempereze pofta de mâncare bând mai multă apă. Foarte interesant şi ilustrativ pentru caracteristica socială a fiinţei umane – trăsătură psihologică parcă şi mai importantă acum, când deprimarea şi stresul sunt bolile zilei, este creşterea cheltuielilor pentru animale de companie – câini, pisici, păsări etc. Chiar şi cei fără casă, dormind prin parcuri sau pe trotoar, au câte un câine ca să le ţină de urât.
Oamenii nu mai ţin la ornamente, triază foarte bine tot ce nu este de necesitate imediată (descoperind că 30% din ce există în casă este de prisos), nu mai ţin să aibă un telefon în fiecare cameră, nu mai încearcă să epateze vecinul prin preţul maşinii sau ustensilelor, nu se mai amuză cumpărând şi vânzând, preferă să compere pe internet ca să evite să le fugă ochii prin magazin şi să fie tentaţi să mai cumpere ceva în plus. Chiar şi celebra preferinţă pentru intimitate (privacy) începe să pălească – copiii se întorc să locuiască cu părinţii, aducându-şi şi prietenii şi căţelul; canapeaua la televizor este plină. Lumea găteşte acasă, cumpără mult mai puţine semipreparate; fumătorii preferă să-şi răsucească ei înşişi ţigările, ca să facă economii. Proverbiala plăcere a americanului de a-şi încerca dexteritatea tehnică pe o nouă invenţie, cumpărând tot felul de nimicuri ingenioase, lasă locul unei atitudini de reţinere. Interesul pentru ziare şi reviste scade vertiginos; statisticile arată că tinerii între 8 şi 18 ani ţin zilnic o tipăritură în mână doar 38 de minute dar navighează pe internet sau se uită la TV şapte ore.
Grav este că economisirea, cauzată de ore puţine de lucru, de venituri mai mici sau de lipsa imio serviciu duce la a nu mai putea plăti asigurările medicale, astfel că lumea amână mersul la doctor, sperând că durerile se vor stinge de la sine, fără medicamente sau intervenţia medicului. Desigur, cărţile de credit sunt mai judicios folosite acum – a dispărut avântul de a trăi pe datorie; totalul datoriilor pe cărţile de credit a scăzut cu 7% faţă de anul precedent; ca reacţie, băncile răspund cu ridicarea preţului creditării. Până şi apetitul de a întâlni un nou partener s-a diminuat – „Cine se mai uită astăzi după o femeie fără salariu?“, oftează una din persoanele intervievate de Rick Newman, autorul articolului mai sus citat.
Puţine companii prosperă în plină recesiune – sunt cele care reuşesc să ajute oamenii să economisească. Când intri azi într-un magazin universal te izbesc raioanele de alimente; hainele, încălţămintea, aparatura casnică au fost mutate la etaj; majoritatea consumatorilor nu mai urcă decât foarte rar scările. Lumea nu mai ascultă poveştile federale despre revenirea economică (scăderea şomajului, creşterea valorilor pieţei, ritmul constant şi sigur de ieşire din criză, recâştigarea încrederii consumatorilor). Nimeni nu mai visează la pensionare.
Tot mai mulţi absolvenţi de colegiu înoată în datorii căci nu mai pot să-şi achite împrumutul pentru studii contractat pe vremea studenţiei; criza economică a forţat băncile să ridice vertiginos dobânzile în caz de întârziere a plăţii, or lipsa locurilor de muncă pune absolventul în imposibilitatea de a plăti la timp. Cel puţin 2/3 din studenţii universitari au o datorie de peste 23 de mii de dolari. Dana Soderberg şi-a călcat pe inimă şi l-a dat pe tatăl său în judecată pentru a-l forţa să-şi ţină promisiunea de a-i plăti taxele la Southern Connecticut State University (Joe Lynch, Grad Sues Father for College Tuition and Wins, New American Independent – American Worker, 2 iulie 2010). Tineretul îşi schimbă felul de a privi viaţa în condiţiile în care se confruntî cu enorme dificultăţi în găsirea unui loc de muncă. Nu mai aleargă după slujbe uşoare care aduc bani rapid şi cu un efort minim. Competivitatea crescută necesită mai multă educaţie – cursuri serale sau fără frecvenţă. A lucra 16 ore pe zi nu mai este un lucru neobişnuit.
Nu se mai aşteaptă ajutor de la stat (bani de încurajare a producţiei, bani de redresare a băncilor, reduceri de taxe pentru proprietarii de case, indemnizaţii de cumpărare de maşini noi, uşurări în reţeaua de asigurări etc), creşte responsabilitatea civică, acceptarea sacrificiului. Entuziasmul aplaudării planului electoral în campania prezidenţială de a ridica taxele celor bogaţi pentru beneficiul celor săraci a pălit. Setea de informare este mult mai puternică; proiectele de lege discutate în Congres trebuie cunoscute în detaliu şi se cere o reacţie de participare din partea marelui public. A dispărut lenea ignorării amănuntelor care privesc legiferarea în problemele de asigurare medicală, de încălzire globală, de reforme financiare. Lumea nu mai crede în tot felul de promisiuni electorale. După cum spune Rick Newman (4 Problems That Could Sink America, US News, 2 sept. 2009), se cere o schimbare netă de atitudine civică, altfel America riscă să se scufunde.
Oricum, şomajul va modela politica, cultura şi caracterul societăţii viitoare iar generaţia în formare va fi profund marcată (Dan Peck, How a New Jobless Era Will Transform America, The Atlantic, martie 2010). 44% din familii au pierdut slujba, au suferit o reducere a numărului de ore de lucru sau au trebuit să accepte o tăiere de salariu în anul 2009. În terminologia economică se cunosc şomaje temporare, proprii dinamicii pieţei când în jocul competiţiei cad şi se ridică firme, dar şi şomaje cronice, atotconsumatoare. După cum subliniază Dan Peck, în timp ce primele funcţionează ca un lubrifiant necesar mecanismelor economice, celelalte mistuie oameni şi familii şi, răspândindu-se ca o plagă, mănâncă oraşe şi industria întregii societăţi. Vătămările sociale şi politice ale şomajului au nevoie de ceva timp de incubaţie pentru a deveni vizibile; de aceea le descoperim treptat, dar cu cât impasul economic este mai lung, cu atât rănile sunt mai adânci şi mai greu de vindecat.
Teama este că graficul evoluţiei economiei nu va lua forma nici a unui V, nici a unui U, nici a unui W ci, din păcate, a unui L, ba chiar, după afirmaţiile fostului secretar al Departamentului Muncii, Robert Reich, forma unui X, dacă nu se va recurge cât mai repede la un cu totul alt model de refacere şi creştere economică. Ajutoarele guvernamentale date băncilor (bailout) arată ca o picătură într-un lighean (alarmant este pentru noi românii că ţara noastră s-a împrumutat ca să plătească banii de bailout acordaţi băncilor Vestului). Peste 140 de bănci americane au căzut în 2009. Exportul american păleşte; chiar dacă ţări precum China, India şi Brazilia cresc puternic, Europa şi SUA se şubrezesc tot mai tare. Industria de construcţii şi cea financiară au intrat într-o fundătură şi oamenii vor trebui să-şi caute alte profesii căci revirimentul mult aşteptat se va produce în alte domenii de activitate productivă.
Un efect secundar al crizelor economice este stimularea inovaţiilor, a creativităţii. Lumea trebuie să gândească la partenierate judicioase şi eficiente, folosind resursele locale. Economiştii Edmund Phelps (Nobel pentru cercetările sale asupra şomajului) şi Leo Tilman cereau înfiinţarea unei bănci naţionale pentru inovaţii; ei acuză situaţia actuală, când sistemul de patente se asfixiază, companiile neglijează creativitatea pentru creşteri pe termen lung, băncile se cramponează de tranzacţiile de proprietăţi, arbitraj regulatoriu şi inginerie financiară (Wanted: A First National Bank of Innovation, Harvard Business Review, ianuarie-februarie 2010).
Dan Peck observă că ultimele două generaţii, în special absolvenţii de colegii, preferă să caute şi să se distreze cu slujbele în al treilea lor deceniu de viaţă, amânând căsătoria şi angajarea într-o carieră profesională – aşa-zisa vârstă de funemployment. Or, aceste generaţii încep acum să intre în confuzie şi deprimare. Criza economică îi triază pe cei serioşi şi perseverenţi în muncă, dispuşi să accepte salarii mai mici şi o serie de neplăceri inerente poziţiei şi felului muncii, decişi să acţioneze într-o viziune pe termen lung.
Reputatul economist Allan H. Meltzer analizează cauzele eşecului eforturilor economice ale guvernului Obama (Why Obamanomics Has Failed, The Wall Street Journal, 30 iunie 2010). Măsurile luate în 1981 de către preşedintele Ronald Reagan de reducere a taxelor marginale şi pe corporaţie, precum şi de încetinire a creşterii cheltuielilor de pacificare (nondefense), au dus la o revenire economică, vizibilă deja după 18 luni. Preşedintele Barack Obama s-a adresat cu măsuri pe termen imediat problemelor costurilor pe termen lung, astfel că soluţiile economice ale administraţiei sale au sporit incertitudinea investiţiilor. Speranţa că, prin soluţiile adoptate, va creşte consumul şi, în consecinţă, se vor crea noi locuri de muncă nu s-a dovedit corectă. Puţin s-a făcut pentru a spori exportul prin încurajarea investiţiilor în mărirea productivităţii, în creativitate. Companiile sunt azi suplimentar încărcate prin programul de asigurări medicale promovat de guvern pentru ajutorarea celor săraci, ceea ce le timorează în activitatea lor pe termen lung. Deficitele statelor împiedică acoperirea pensiilor promise electoral pentru cei încă active, care îşi văd astfel nesigur viitorul. Primul ministru Margaret Tatcher a rezistat presiunii a 360 de economişti de seamă în anul 1980 şi a redus cheltuielile bugetare concentrându-se pe obiective pe termen lung.
(Articol propus pentru Origini / Romanian Roots 4-5-6/2010)