Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 30 iulie 2010

MISTERELE CUVINTELOR. Ecologismul alimentar şi sexual


Sectarismele alimentare contemporane nu se opresc la veganii, crudivorii sau fructivorii despre care vorbeam săptămâna trecută. S-ar părea, dimpotrivă, că asistăm la o mişcare browniană de grupare şi regrupare în noi şi noi familii şi clanuri, reacţie firească la omogenizarea generată de consumism. Iar focul care ţine supa caldă pare a fi ideologia ecologistă.

În 2005, în San Francisco, un grup de militante ecologiste au avut revelaţia că mâncarea adusă de departe este un factor de poluare (transportul se face arzând hidrocarburi) şi, în plus, nesănătoasă, pentru că este tratată ca să reziste pe drum şi pe raft. Şi au decretat că în farfuria unui bun ecologist nu trebuie să se afle alimente produse şi, eventual, procesate la mai mult de o sută de mile (circa 160 de kilometri, ceea ce ar însemna că strugurii sau vinul de Focşani nu sunt tocmai cuşer în Bucureşti). Şi au dat şi un nume acestui mâncător cu conştiinţă, stimulator al agriculturii, industriei şi neguţătoriei locale: locavor, opus distavorului, care cumpără din hipermarket hrană adusă de la mare distanţă. Noul nume al ecologistului în ipostaza sa de fiinţă mâncătoare a avut un succes atât de mare, încât a fost desemnat de Oxford Dictionary cuvântul anului 2007 (evident, blamabilul distavor a fost ignorat).

Pentru a citi restul articolului în Ziarul de duminică click AICI.

luni, 26 iulie 2010

Discursul care deschide o epocă?

de Alexandru Ciolan

Participarea preşedintelui Traian Băsescu, la Tuşnad, la seminarul dedicat Europei Centrale (24 iulie 2010) a fost tratată superficial de presa noastră. Picanteriile şi bombele mediatice pe care le vânează cu tâmpă obstinaţie şi cu nedisimulat partizanat neprofesioniştii noştri jurnalişti au făcut ca un discurs prezidenţial important să fie prezentat trunchiat şi într-o lumină nefavorabilă.
Vom trece peste partea „naţionalistă” (relaţiile româno-maghiare şi româno-ungare) a discursului, pentru că nu aduce nimic nou. Ceea ce ne interesează este secţiunea economică, aceea care ni se pare a fi cu adevărat naţionalistă, care poate deschide o nouă etapă în istoria noastră.
Să urmărim decalogul din această parte a discursului prezidenţial:
– România socială trebuie să devină România performantă, a cercetării (în text se spune Europa, dar e vorba de România)
– Trebuie schimbată structura bugetului, a cheltuielilor bugetare
– Împrumuturile externe nu mai trebuie să finanţeze consumul (pensii, salarii, ajutoare sociale), ci dezvoltarea
– Trebuie să putem decide „la noi acasă“, iar pentru aceasta trebuie să nu sporim gradul de îndatorare externă
– Trebuie să fim conştienţi că nu mai există capitalismul speculativ dinaintea crizei
– Trebuie să construim un capitalism adevărat, bazat pe competiţie şi pe producţie („capacitatea noastră de a face”)
– Să înţelegem că datoria noastră externă mică, în comparaţie cu a altor ţări, constituie un avantaj uriaş
– România trebuie să reînveţe să preţuiască munca productivă, singura care generează bunăstare
– Ca să fim puternici trebuie să încetăm să fim asistaţi
– Nu trebuie să gândim şi să acţionăm singuri, ci în cadrul Europei Centrale. „Haideţi s-o facem împreună!”.
Plăcute îndemnuri pentru o ureche distributistă! Accentul pus pe local şi regional este specific distributist. La fel, preţuirea acordată producţiei în detrimentul speculaţiei. Sau ideea că suntem puternici prin noi înşine, iar nu asistaţi de stat. Sau nevoia dezvoltării organice, sănătoase. Cât despre capitalismul „adevărat”, „solid”, „bazat pe competiţie”, el nu contrazice câtuşi de puţin doctrina distributistă. O economie bazată pe competiţie este una în care acţionează mai multe firme mici, suficient de mici şi suficient de multe pentru a nu putea influenţa formarea preţurilor. Dacă acesta este noul capitalism la care face referire discursul prezidenţial, distributiştii nu pot decât să fie de acord cu instaurarea lui.
Cine va construi noua societate? În nici un caz reprezentanţii partidelor, care, spune preşedintele Băsescu, au păcălit oamenii şi le-au cumpărat voturile mărind pensiile, mărind salariile şi oferind ajutoare sociale.
Avem nevoie de oameni politici nelegaţi de partide şi neşantajabili pentru trecutul lor. Ştim că ei există. Şi mai ştim că semnalul lor, în clipa când va fi lansat, va fi urmat de toţi românii care nu se gândesc numai la ei ci şi la cei de lângă ei, nu doar la ei, ci şi la copiii lor şi la copiii copiilor lor, nu doar la căminul lor, ci şi la comunitatea lor şi la ţara lor.
Nu ştim cât din intervenţia preşedintele Băsescu de la Tuşnad este reflectarea gândirii lui şi cât este datorat ideilor pe care i le-au comunicat sau pus pe hârtie consilierii, nu ştim cât de mult crede el în decalogul economic pe care l-a propus, nu ştim dacă va avea voinţa şi puterea de a merge până la capăt, nu ştim dacă este conştient de momentul de cotitură pe care l-a marcat prin discursul său, dar putem afirma că dacă o va face va rămâne în istorie. Şi îl putem asigura că felul în care este prezentat acum de presa românească va constitui, cel mult, obiectul unei note de subsol.
„De-o fi una, de-o fi alta, / Ce e scris şi pentru noi / Bucuroşi le-om duce toate...“

duminică, 25 iulie 2010

Liderul ungar dă papucii Fondului Monetar Internaţional

de Gordon Fairclough şi Veronika Gulyas
(publicat de Wall Street Journal, 23 iulie 2010)

Budapesta – Primul ministru al Ungariei a răspuns miercuri 21 iulie la criticile venite din străinătate la adresa politicii sale fiscale, spunând că Budapesta nu mai are nevoie de ajutorul Fondului Monetar Internaţional şi că nu doreşte să prelungească acordul de finanţare de urgenţă semnat în 2008.

„Vrem să recâştigăm suveranitatea economică pe care Ungaria a pierdut-o“ a spus primul ministru Viktor Orban într-un discurs în Parlament. Până când nu se va întâmpla aceasta, a spus, „ţara nu poate înflori, nu poate exista creştere economică“.

Domnul Orban, politician popular care, după ce a fost ales, în aprilie, s-a angajat să adopte o poziţie mai fermă în negocierile cu FMI, a câştigat, luna aceasta, în popularitate în rândul publicului său după ce negocierile purtate cu FMI şi cu Uniunea Europeană pentru contractarea unui împrumut de urgenţă au eşuat la sfârşitul săptămânii trecute.

Câteva dintre remarcile sale recente par a contrazice asigurările unor consilieri că Ungaria rămâne decisă să ajungă la un acord cu FMI şi UE, care au părăsit totuşi negocierile spunând că Budapesta nu a făcut destul pentru a tăia din cheltuieli şi a-şi echilibra finanţele.

Eşecul negocierilor înseamnă că Ungaria trebuie să-şi ia gândul de la fondurile nefolosite din pachetul de urgenţă de 20 de miliarde de euro pe care l-a primit de la FMI, UE şi Banca Mondială la începutul crizei financiare mondiale.

Marţea trecută, în cadrul unei conferinţe de presă, dl Orban a mulţumit Fondului pentru ajutorul acordat în 2008, când împrumutul oferit a salvat Ungaria de la incapacitate de plată, după ce nu reuşise să adune fonduri de pe pieţele internaţionale lovite de criza financiară globală.

Dar a mai spus că Ungaria nu înţelege să continue discuţiile cu FMI pe marginea actualului acord standby. A asigurat că Ungaria va returna împrumutul spre finalul anului 2012, ceea ce va presa asupra finanţelor Budapestei. În viitor, a adăugat, guvernul va negocia numai cu UE.

Ca ţară membră a Uniunii Europene, Ungaria a convenit de-a lungul timpului asupra unor limitări ale cheltuielilor guvernamentale.

Purtătorul de cuvânt al FMI, Caroline Atkinson, a spus la o conferinţă de presă la Washington că Fondul, în ceea ce-l priveşte, rămâne „disponibil pentru autorităţile ungare şi este pregătit să reînceapă negocierile şi să se întoarcă în orice clipă“.

Mişcarea domnului Orban de a renunţa la plasa de siguranţă oferită de acordul de împrumut anulează declaraţii mai vechi ale guvernului său că va încerca să obţină un nou împrumut stanby cu FMI după ce actualul accord va înceta, în octombrie.

„Echivalează cu dinamitarea credibilităţii guvernului său“, a declarat Bartosz Pawlowski, strateg al BNP Paribas din Londra. „Riscul de ţară al Ungariei a crescut.“

Moneda ungară, forintul, s-a întărit, totuşi, marţi. După o scădere de 3% faţă de euro în cursul zilei de luni ca răspuns la ştirile despre eşecul discuţiilor cu FMI şi UE, forintul s-a întărit şi a început să recupereze terenul pierdut.

Luni, Banca Centrală ungară a declarat că va cumpăra forinţi pentru a apăra valoarea monedei, făcând apel la ajutorul pentru dezvoltare al Uniunii Europene. Nu a fost clar cât a contribuit aceasta la revenire.

Şi totuşi, dl Pawlowski a spus că fără sprijinul FMI investitorii ar putea privi cu precauţie datoria Ungariei şi activele exprimate în forinţi. Pieţele au privit acordul cu FMI ca o formă de asigurare că cheltuielile guvernamentale vor fi frânate. „Ungaria spune că nu mai doreşte să-şi consolideze finanţele publice. Autorităţile simt că au făcut deja prea mult“, a spus dl. Pawlowski. „Nu asta am vrea să auzim acum“, când investitorii globali sunt intens focusaţi pe datoria guvernamentală.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

sâmbătă, 24 iulie 2010

Gândirea distributistă a lui Aleksandr Soljeniţân

de Richard Aleman
(publicat de The Distributist Review, 22 iulie 2010)

Gândirea socio-economică a lui Aleksandr Soljeniţân o aflăm în cărţile sale Reconstruind Rusia, De sub ruine, Scrisoare către liderii sovietici, precum şi în discursul din 1978 de la universitatea Harvard1. După cum i-a mărturisit lui Joseph Pearce, autorul cărţii Soljeniţân: un suflet în exil, Soljeniţân şi-a formulat opiniile fără să aibă cunoştinţă de mişcarea distributistă sau de neodistributismul lui E.F. Schumacher. Viziunea sa este însă complementară tezelor distributiste.

Uniunea Sovietică, inamicul nostru (al occidentalilor – n. trad.) din timpul Războiului Rece, a dat naştere la dezbateri nesfârşite între stângişti şi conservatori, fiecare dintre ei oferind două portrete incompatibile ale vieţii sovietice. Pentru stângişti, comunismul era un paradis muncitoresc al egalitarismului, libertăţii şi democraţiei, pentru conservatori, viaţa sovietică însemna să te afli permanent în strânsoarea lui Big Brother, tiranica forţă care controla fiecare aspect al societăţii şi se conducea după mitul materialist creat de câţiva birocraţi îmbuibaţi. Publicaţiile samizdat ale unui singur om au pus punct dezbaterilor, şocând naiva lume occidentală şi stârnind furtună în ţara să natală. În cărţi precum O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi Arhipelagul Gulag, Soljeniţân a demascat realităţile dure care îi aşteptau pe toţi cei dispuşi să dea piept cu regimul sovietic. Şi a făcut-o fără greş. Soljeniţân a descris costul uman al comunismului: detenţii, crime, minciuni, lagăre de muncă forţată pentru cei nevinovaţi şi pentru cei neînfricaţi, printre care s-a numărat şi autorul însuşi.

Atât pentru europeni cât şi pentru americani, Soljeniţân era un erou.

Când însă, în 1978, Soljeniţân a comis păcatul să critice Vestul în faţa studenţilor de la Harvard, şi a considerat politicile economice şi sociale occidentale drept false alternative la lumea contemporană, aceiaşi gânditori europeni şi americani care îl aclamaseră ca portdrapel al libertăţii i-au condamnat vehement demersul, trecând sub tăcere atât analiza sa socială, politică şi economică, cât şi reformele pe care le propunea. Cei mai îndârjiţi detractori s-au dovedit a fi susţinătorii economiei neoclasice şi ai dereglementării pieţelor; ei se aşteptau ca Soljeniţân, cunoscând în mod direct cizma statului hipercentralizat, să aplaude non-intervenţionismul economic. Soljeniţân, însă, a prezis dezastrul instituţiilor care manifestau apatie în faţa intervenţiilor sociale şi economice. La urma urmei, reglementările statului, acţionând în cadrul unor limite, au ca scop protejarea binelui comun şi-l ajută pe omul păcătos să n-o ia razna. Mai mult. Instituţiile publice au sarcina să recunoască nevoia omului de a se dezvolta spiritual şi, în acest scop, au datoria să-i acorde sprijin şi condiţii, fără a se opune sau a ignora astfel de necesităţi2. Papa Ioan al XXIII-lea, în enciclica Mater et Magistra a considerat această sarcină a statului drept însăşi raţiunea sa de a fi, întrucât instituţiilor guvernamentale le revine misiunea să vegheze asupra bunului comun, iar ele nu pot să ocolească problemele economice3.

Precum Soljeniţân, G. K. Chesterton a fost o figură celebră – dramaturg, analist politic şi creştin fără ostentaţie. Împreună cu Hillaire Belloc şi călugărul dominican Vincent McNabb, Chesterton a conceput o mişcare care să încarneze misiunea socială a Sfintei Biserici. În fond, enciclicele sociale au fost primele care au luat în discuţie permanenta luptă economică dintre capital şi forţa de muncă, şi au făcut-o de pe cea mai înaltă poziţie ecleziastică: papalitatea. Sub numele de distributism, aceşti oameni au căutat să se opună sistemului social-economic din vremea lor, subordonând ordinea economică unor învăţături mai înalte, iar noţiunea de dreptate au reîncorporat-o pieţei ca una dintre componentele ei. Distributiştii au susţinut subsidiaritatea, întărirea economiilor locale şi răspândirea cât mai largă a proprietăţii funciare. Legile menite să-l sprijine pe omul de rând şi pe cel lipsit de mijloace pentru a deveni proprietar erau considerate de căpătâi în menţinerea unui echilibru atât în familie cât şi în comunitate; proprietatea înlăturând atât dependenţa faţă de Big Business cât şi faţă de Big Brother, care, în esenţă, sunt acelaşi lucru.

Soljeniţân nu credea nici în capitalism, nici în socialism, le considera teorii mai degrabă codependente decât diferite una de alta: „Aşa cum noi ne simţim aici [în Vest] aliaţii voştri, tot aşa există o altă alianţă aparent stranie şi surprinzătoare dar, dacă ne gândim mai bine, una adânc înrădăcinată şi uşor de înţeles: alianţa dintre liderii comunişti şi capitaliştii voştri“4.

Atât pentru Soljeniţân cât şi pentru distributişti, prăbuşirea celor două sisteme nu s-ar datora unei greşite transpuneri a teoriei în practică. Eşecul lor ar fi consecinţa organică a predilecţiei pentru cultul omului. În opinia pătrunzătoare a lui Soljeniţân: „Este vorba de viziunea asupra lumii dominantă în Occident, cea care s-a născut în timpul Renaşterii şi şi-a găsit expresie politică începând cu epoca Luminilor. A devenit baza însăşi a guvernării şi a ştiinţelor sociale şi ar putea fi definită drept umanism raţionalist şi autonomie umanistă: autonomia omului faţă de forţele de deasupra lui. Poate fi numită şi antropocentrism, omul fiind considerat centrul a tot ceea ce există“5.

Pentru Soljeniţân era de la sine înţeles că relaţiile şi funcţiile autorităţilor centrale şi locale sunt dinamice şi se bazează pe cooperare, ambele sfere abordând problemele în funcţie de competenţele lor. O politică a subsidiarităţii răspunde în mod eficient provocărilor legate de securitate, stabilitate şi delegarea responsabilităţilor atât la nivelul întregii naţiuni cât şi al micilor comunităţi locale6. Asupra acestora din urmă şi-a concentrat Soljeniţân atenţia atunci când a analizat modurile populare de guvernare din tradiţia zemstvo-ului rusesc.

Create prin reformele ţarului Aleksandr II, în secolul al XIX-lea, zemstvo-urile au dispărut odată cu revoluţia bolşevică, care a pus capăt efectiv oricărei forme de independenţă a ţăranilor liberi faţă de concentrarea puterii la nivel central. Zemstvo era o formă de autoguvernare constând din consilii alese în a căror componenţă intrau marii latifundiari, micii proprietari de pământuri (inclusiv oameni ai bisericii), târgoveţii şi ţăranii. Reprezentanţii aleşi ai acestor grupuri distincte de proprietari determinau de obicei nevoile economice ale fiecărei localităţi în parte. În opinia lui Soljeniţân, zemstvo-urile ar fi esenţiale în restaurarea Rusiei post-comuniste. Odată ce gradul de concentrare al puterii va fi diminuat, vor reapărea salariile echitabile iar meşteşugurile locale vor renaşte, restaurând o economie a permanenţei în locul consumului nesăbuit. Accentul nu va mai cădea pe pofte, ci pe nevoile reale, iar factorul material va fi subordonat celui spiritual.

Din biografia scrisă de Joseph Pearce, Soljeniţân: un suflet în exil, reiese că, în aprecierea pe care o dădea gândirii distributiste, Soljeniţân îl includea şi pe economistul german, convertit la catolicism, E.F. Schumacher. Autorul cărţii Mai mic este mai frumos, Schumacher şi-a petrecut întreaga viaţă promovând economiile locale la scară umană şi producţia pentru uz direct, pe care le considera alternative la expansiunea istovitoare şi desfrâul economic. Precum mişcarea distributistă dinaintea sa, Schumacher a militat pentru restaurarea economiilor şi agriculturii locale şi descentralizate, combinate cu dezvoltarea eco-sustenabilă, în scopul opririi acţiunilor de epuizare a resurselor naturale.

Într-o manieră asemănătoare, Soljeniţân s-a pronunţat în favoarea unei economii sănătoase care să ofere o viaţă civilizată şi stabilă în locul unei creşteri permanente a nivelului vieţii materiale7. El considera că produsele tradiţionale, meşteşugite în aşa fel încât să poată fi reparate, trebuia să înlocuiască produsele fabricate în masă şi de o calitate îndoielnică, destinate să fie înlocuite odată cu ivirea celui mai mic defect8. Produsele şi tehnologia, susţinea Soljeniţân, să fie apreciate după felul în care satisfac nevoile noastre, în special nevoile spirituale, întrucât principala noastră grijă trebuie să fie creşterea sufletească. Aceasta a luat aspecte înspăimântătoare în mâinile unei societăţi preocupate de achiziţii materiale sau de fenomene superficiale. Producţia să se desfăşoare ca un agent subordonat evoluţiei noastre spirituale în cadrul unei societăţi care trebuie în primul rând să protejeze sufletul9.

Nici un exemplu nu este mai grăitor decât cel oferit de celebra sa carte Scrisori către liderii sovietici, în care putem discerne imediat apropierea lui Soljeniţân de Mai mic este mai frumos a lui Schumacher şi distanţarea faţă de teoria economică modernă: „Nu trebuie să implementăm o economie în permanentă expansiune ci o economie cu creştere zero, o economie stabilă. Creşterea economică nu este numai inutilă, ci şi ruinătoare, trebuie să renunţăm de urgenţă la dezvoltarea pe o scară gigantică a tehnologiei moderne din industrie, agricultură şi dezvoltarea urbană“10.

Ar trebui să ne dea de gândit că un om care şi-a început viaţa în mijlocul societăţii comuniste a condamnat nu numai felul de a fi sovietic dar şi felul nostru de a fi. Ignorându-i critica, îmbrăţişând materialismul occidental ca o alternativă la materialismul comunist înseamnă să nu vedem pisica moartă. Pentru unii să fii într-o groapă este mai bine decât să te afli în aceeaşi groapă dar plină cu şerpi. Soljeniţân ne pune însă o întrebare descumpănitoare: staţi puţin, de ce trebuie să fim în groapă?

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

NOTE
1 O traducere românească poate fi găsită aici: http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/profetul-soljenin-lumea-sfrmat.html.
2 Soljeniţân a criticat concepţia potrivit căreia statul trebuie să se concentreze pe schimb şi să ignore persoana noastră cu vocaţiile ei superioare, lăsând acest aspect în afara atenţiei statului şi a sistemelor sociale ca şi când viaţa umană nu ar avea nici un sens superior [Alexandr Solzhenitsyn, A World Split Apart, June 8th, 1978. Retrieved October 22, 2008 from The Augustine Club: http://www.columbia.edu/cu/augustine/arch/solzhenitsyn/harvard1978.html.]
3 Enciclica Mater et Magistra, p. 20.
4 Alexandr Solzhenitsyn, Warning to the West, p. 10-11.
5 Aleksandr Solzhenitsyn, A World Split Apart, June 8th, 1978. Retrieved October 22, 2008 from The Augustine Club: http://www.columbia.edu/cu/augustine/arch/solzhenitsyn/harvard1978.html.
6 Joseph Pearce, Solzhenitsyn: A Soul in Exile, Baker Books, 2001, p. 219-220.
7 Alexandr Solzhenitsyn, From under the Rubble, Bantam Books, 1976, p. 19.
8 Alexandr Solzhenitsyn, Rebuilding Russia, Farrar, Strauss, and Giroux, 1991, p. 37.
9 Alexandr Solzhenitsyn, From under the Rubble, Bantam Books, 1976, p. 136-137.
10 Alexandr Solzhenitsyn, Letter to the Soviet Leaders, Harper and Row Publishers, p. 136–137.

Noi muncim, noi şi gândim (III): Riscurile meseriei

de Alin Voicu

„Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“
(Dan Puric1)

Economia este în primul rând o disciplină socială, este substratul paradigmei de aplanare a crizei şi relansare economică a Românei modelată după metodologia restructurării firmelor insolvabile2. Concepţia conform căreia „ştiinţa” economică are un model ideal, aplicabil oriunde şi oricând, şi în care singurele diferenţe ar fi legate de condiţiile iniţiale trebuie urgent abandonată. Unele modele, precum cel capitalist, sunt larg aplicabile în condiţiile industriei urbane, agentul specific fiind orăşeanul; altele, precum cel feudal, descriu mai clar un mediu economic predominant agrar, agentul specific fiind săteanul. Modelele economice au rost, în măsura în care pot fi formalizate, doar în contexte specifice. Pledăm aşadar pentru dezvoltarea unui model economic românesc, considerând că „fiecare popor are un mod propriu de a vedea lumea“3, bineînţeles, un model elaborat în lumina avansurilor ştiinţelor economice de pretutindeni.

Atât pentru ieşirea din criza economică actuală cât şi pentru dezvoltarea ulterioară a Românei trebuie înţeles procesul economic viu şi particular al ţării şi renunţat la modele generale create în contexte diferite şi prezentând concluzii la pachet, inaplicabile la noi. Se prea poate, în ciuda modelelor la modă, ca România să înflorească şi să progreseze prin agricultură şi prin anumite industrii pe care trebuie să le perfecţioneze continuu. Cheia de boltă a unui asemenea proiect este susţinerea prin toate mijloacele a economiei „la firul ierbii“, a economiei civice, morale, în folosul românului ca persoană şi nu ca „resursă umană“.

Riscul întârzierilor sau al soluţiilor greşite este enorm: nemulţumirea şi sărăcirea oamenilor, slăbirea politică şi strategică a ţării, umilinţele la care sunt supuşi cei mai vulnerabili membri ai societăţii, furtul generaţional prin împrumuturi uriaşe făcute astăzi pe care le vor plăti nepoţii şi strănepoţii sau prăbuşirea nu numai a guvernului ci şi a statului român.

Ce? Scopul declarat al oricărui individ, grup sau for în contextul acesta este protejarea şi propăşirea Românei şi a românilor ca forţă economică, politică, intelectuală şi morală.

În termeni economici, aceasta înseamnă eliminarea deficitelor bugetare în mod organic şi nu prin inflaţie; dirijarea dezvoltării economice durabile atât prin capital (agricultură, bănci şi industrii prioritare) cât şi prin muncă (nivelul salariilor); restrângerea şi chiar stingerea datoriilor statului (echilibrarea bugetului); şi orice alte măsuri specifice care s-ar dovedi benefice pentru România. Bineînţeles, acest proiect va eşua dacă nu este întărit simultan spiritul românului ca român, dacă nu este depăşit defetismul lui „la noi nu se poate“ şi eliminat Weltanschauung-ul complexat reflectat în „prostia omenească“ a drobului de sare.

Succesul pe termen scurt şi mediu va fi definit prin gradul în care guvernul din România, la 1 ianuarie 2012, de exemplu, va fi:

– reorientat bazele economiei către capitalul autohton controlat nemijlocit de cei care produc;

– echilibrat bugetul ţării astfel încât deficitul pe 2011 să fie de 0 lei;

– facilitat creşterea economică a Românei cu peste 1% pe anul 2011.

Succesul pe termen lung e mult mai greu de obţinut şi, privit din perspectiva zilei de azi, prezintă multe caracteristici mai degrabă... calitative. Eforturile zilei de azi trebuie concentrate spre crearea unor baze solide pe care axcesta să se aşeze. Practic, este vorba de crearea unui pachet legislativ şi de stimularea financiară4 a formelor de afaceri asociative, a IMM-urilor, de plata serviciilor publice după rezultate, adică de o economie civică.

Când? Timpul nu prea mai are răbdare. Lucrurile trebuie pornite cât mai repede. Jocurile politice posibile până acum un an nu mai sunt acum posibile. Dacă până acum problemele erau pasate, pentru a deveni problemele altcuiva, şi dacă, de asemenea, orice problemă politică se putea rezolva prin alocarea de bani de la buget, de acum înainte aceste pârghii nu mai sunt disponibile. Riscurile întârzierilor se întind de la creşterea îndatorării şi sărăcirea Românei până la posibile tulburări sociale. O guvernare responsabilă va încerca din răsputeri să evite aceste riscuri.

Cine? Oricine îşi va asuma atingerea obiectivelor de mai sus îşi va asuma în mod necesar şi mari riscuri. Persoana care se va încumeta la aceasta va fi una plină de curaj, cu un adânc simţ al datoriei, văzându-se pe sine mai degrabă ca un slujitor decât ca un stăpân, şi cu o stăpânire de sine exemplară – înţelept ca şerpii şi curat ca porumbeii. Într-un cuvânt, un lider, nu un năimit care se eschivează la primele semne ale dificultăţilor pentru că, îşi zice, „la urma urmei, nu e treaba mea“ sau „ce pot face eu singur?“. O persoană care are la inimă cuvintele lui Nicolae Velimirovici, sfânt al secolului XX cu adâncă înţelegere a fenomenelor sociale contemporane, văzute chiar şi printre zăbrelele celulelor de la Dachau:

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort. Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie5.

Există un motiv pentru care măsurile de control, stopare, şi inversare a crizei economice din Româna nu au fost luate. El este foarte real şi important pentru actorii implicaţi. Anume, într-o societate extrem de politizată şi mediatizată precum cea de azi, carierele celor care s-ar apuca serios de treabă ar putea avea de suferit. Deciziile dificile şi măsurile drastice care trebuie luate şi implementate în economie vor fi cu siguranţă nepopulare – cel puţin la început.

Rezistenţa este probabilă mai ales la nivel politic, intern şi extern, mediatic şi corporat, în special din partea companiilor care îşi văd atinse interesele. Prin introducerea, de exemplu, a sistemului progresiv de impozitare a veniturilor, însoţită de definirea unui „venit pentru un trai decent“6 deductibil, sau a unor taxe asupra băncilor şi expatrierii capitalului, presiunile la care această persoana şi echipa ei ar fi supuse ar fi enorme. Cariera i-ar putea fi compromisă; înjurăturile vor fi zilnice; iar mulţumirile şi recunoştinţa vor veni peste ani şi ani... dacă vor veni. Dacă eforturile iniţiale se vor focaliza pe reformarea serviciilor guvernamentale în direcţia Societăţii Puternice a lui David Cameron şi Phillip Blond7, va întâlni nenumărate obstacole şi va trebui să fie pregătită pentru o luptă „la baionetă“. Li s-a întâmplat deja celor doi englezi – se va întâmpla cu siguranţă şi la noi8.

Şi nu numai atât – în măsura în care România va descoperi că nu a fost şi nu este o ţară de mâna a doua în Europa şi în lume, că nu trebuie să se ploconească sau să accepte monitorizări şi supravegheri umilitoare şi/sau infantile din partea nimănui, că are o poziţie strategică, că este un stat important din punct de vedere economic, politic şi militar, asalturile se vor înteţi. Daca liderul va înţelege, în plus, că are nevoie de spaţiu de manevră, de „loc de întors“ din punct de vedere monetar şi fiscal şi că asta înseamnă amânarea sau chiar renunţarea la ideea adoptării monedei euro, atunci va trebui sa facă faţă şi presiunilor UE.

Un astfel de lider va trebui să obţină, pe cât posibil, sprijin la toate nivelele societăţii româneşti, de la proverbialul om de pe stradă până la funcţionarii publici, partide, BNR etc. Va fi necesară pentru aceasta demararea unei campanii publicitare susţinute pentru a întări conştiinţa publică a românilor. Lipsa consensului la nivel politic va trebui să nu-l descurajeze şi cu atât mai puţin să-l descumpănească. Va trebui să stabilească, în urma unei aprofundate analize critice, indicii cantitativi şi calitativi ai redresării şi să-i pună în faţa românilor şi a străinilor. Va trebui să prezinte public în fiecare lună starea lucrurilor şi evoluţia spre redresare. Şi va mai trebui să prezinte anual câte un raport sintetic asupra mersului redresării.

Deci: Asumarea unui rol care pe zi ce trece se apropie de calificativul de „istoric“ cere mult discernământ. Lucrurile se vor complica mult dincolo de aşteptări şi de aceea un lider va trebui să planifice şi să prevadă. Ghidat de scopul menţionat al unei economii româneşti şi a unei Societăţi Puternice (Big Society), a unei societăţi de oameni, nu de idei de oameni9, de Români care dăinuiesc, nu numai rezistă sau îndură10, el nu va da greş; încercând numai să dreagă lucrurile va eşua lamentabil.

NOTE
1 Dan Puric, „Vă doresc să fiţi oameni, nu cărămizi!“ 21 iulie 2010, http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/va-doresc-sa-fiti-oameni-nu-caramizi, preluat de ziuaonline.ro, 22 iulie 2010.
2 Prezentată şi exemplificată în Alin Voicu, „Noi muncim, noi şi gândim“ I şi II, 11 iunie şi 5 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/noi-muncim-noi-si-gandim.html, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/noi-muncim-noi-si-gandim-ii.html.
3 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, p. 91.
4 David Cameron, primul ministru al Marii Britanii, menţionează, de exemplu, că „guvernul are un rol crucial în construirea punţilor [între diverse organizaţii şi capital – n.n.] şi de fapt, pe un plan mai larg, în conectarea capitalului privat cu investiţiile în proiecte sociale“ în discursul său despre Societatea Puternică, Liverpool, 19 iulie 2010, tradus de Alexandru Ciolan pe blogul A Treia Forţă, 23 iulie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/societatea-puternica.html.
5 Citat de Ilie Catrinoiu în „Perimetrul sinuciderii“, 15 iulie 2010, http://culianu.wordpress.com/2010/07/15/perimetrul-sinuciderii/.
6 Tranziţia de la cota unică la un model de impozitare progresiv va trebui să prezinte obligatoriu deductibilităţi generoase de tipul venitului pentru un trai decent (living wage) şi nu un salariu minim sau mediu pe economie. Exemple pot fi găsite de la Londra până la San Francisco. John Medaille sugerează următoarele criterii pentru estimarea unui asemenea venit decent: “What the just wage really supplies is a standard of judgment We can say that the just wage is fulfilled under the following four conditions:
– One, that working families, as a rule, appear to live at the level of dignity appropriate for that society;
– two, that they can do so without putting wives and children to work;
– three, that they have some security against periods of enforced unemployment, such as sickness, layoffs, and old age; and,
– four, that these conditions are accomplished without undue reliance on welfare payments and usury.
While it may be difficult to give precision to any of these factors, it is certainly possible to make reasonable judgments and set reasonable standards. Moreover, from the standpoint of an economy as a whole, it is fairly easy to determine, with scientific precision, whether wage levels are just. One needs merely to note how much the economy is dependent on non-economic distributions to achieve equilibrium. Charity, welfare, and usury measure the precise distance between the prevailing wage rate and the just wage.” (“The Economics of Distributism III: Equity and Equilibrium”, http://www.frontporchrepublic.com/2009/05/the-economics-of-distributism-iii-equity-and-equilibrium/).
7 David W. Cooney, “A Potential Step în the Right Direction”, The Distributist Review, 21 iulie 2010, citat pe A Treia Forta, „În directia cea bună“, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/in-directia-cea-buna.html, 23 iulie 2010, în traducerea lui Ovidiu Hurduzeu.
8 David W. Cooney, ibid.: „Iniţiativa domnului Cameron, numită Societatea Puternică, vrea să smulgă din mâinile Parlamentului responsabilităţile şi puterea de decizie pe care acesta şi le-a însuşit şi să le transfere în plan local. Evident, iniţiativa a fost deja aspru criticată de către grupurile de interese legate de guvernul central [subl. n.], dar ea are potenţialul de a genera acea schimbare filozofică pe care oameni precum Chesterton şi Belloc o considerau necesară dacă distributismul voia să aibă o şansă pentru a fi transpus în practică“.
9 Dan Puric, ibid.
10 Constantin Noica, citat în Dan Puric, ibid.

vineri, 23 iulie 2010

În direcţia cea bună

de David W. Cooney
(publicat de The Distributist Review, 21 iulie 2010)

Pe 19 iulie, primul ministru britanic David Cameron a rostit un discurs care ar trebui să-i facă pe distributişti să ciulească urechile, mai ales pe cei care trăiesc în Marea Britanie. Iniţiativa domnului Cameron, numită Societatea Puternică, vrea să smulgă din mâinile Parlamentului responsabilităţile şi puterea de decizie pe care acesta şi le-a însuşit şi să le transfere în plan local. Evident, iniţiativa a fost deja aspru criticată de către grupurile de interese legate de guvernul central, dar ea are potenţialul de a genera acea schimbare filozofică pe care oameni precum Chesterton şi Belloc o considerau necesară dacă distributismul voia să aibă o şansă pentru a fi transpus în practică. Nu sunt sigur că domnul Cameron este distributist, poate da, poate nu, dar nu pot să nu mi-i închipui zâmbind mulţumiţi pe Chesterton şi Belloc.

Oare de ce? Distributiştii de la începutul secolului trecut (cum ar fi Chesterton şi Belloc – n. tr.) se plângeau că mentalitatea englezilor din acea vreme era înrobită ordinii sociale dominante, bazate pe centralizarea proprietăţii şi a autorităţii; aşa de înrobiţi erau englezii acestui fel de a gândi încât nu mai recunoşteau faptul că erau privaţi în mod treptat de libertăţile lor. Iată că acum o personalitate de talia primului ministru caută să descentralizeze puterea. O astfel de iniţiativă prezintă oportunităţi extraordinare pentru mişcările distributiste din Anglia. Dacă poporul britanic începe să se gândească la posibilităţile şi libertăţile pe care le-ar avea ducând mai departe şi adâncind iniţiativa, cum Cameron însuşi spune că ar fi necesar – atunci britanicii nu ar vrea să mai dea înapoi. Aceasta mai înseamnă că trebuie gândite strategii reale care pot fi puse în practică. Unele dintre aceste strategii implică o responsabilitate locală mai mare, dar acesta este costul libertăţii.

Domnul Cameron a vorbit de o societate în care oamenii nu se mai adresează mereu oficialităţilor, autorităţilor locale şi guvernului central pentru a le rezolva problemele, ci se simt destul de liberi şi puternici pentru a putea să aibă grijă de ei înşişi şi de comunităţile în care trăiesc. Cameron pretinde că ar fi vorba despre cea mai dramatică redistribuire a puterii, transferul ei din mâinile elitelor de pe Whitehall în mâinile bărbaţilor şi femeilor de pe stradă.

Ei bine, aceasta nu este o reţetă pentru construirea unei societăţi distributiste. De exemplu, măcar în parte ea va fi subvenţionată de guvernul central, ceea ce oferă motive de îngrijorare. Dar oare ne-am putea aştepta la altceva în această primă etapă? La urma urmei, britanicii sunt deja împovăraţi de impozite – aceasta înseamnă că banii necesari pentru administrarea lucrurilor la nivel local sunt luaţi de la guvernul central. În mod ideal, situaţia se va schimba în momentul în care nivelul local îşi asumă o mai mare autoritate în rezolvarea propriilor probleme. În mod natural, cei de la nivel local vor dori să aibă controlul asupra finanţării propriilor iniţiative, pe măsură ce se vor obişnui cu ideea că nu mai au nevoie ca guvernul central să decidă pentru ei. Aceasta le va oferi localnicilor o voce mai puternică chiar atunci când se pune problema ca unele probleme să fie rezolvate de organizaţiile non-guvernamentale mai degrabă decât de autorităţile locale. Pe scurt, este o pistă de lansare pentru subsidiaritate care, dacă prinde rădăcini, nu poate să ducă decât la o societate distributistă.

Domnul Cameron a avertizat că acesta este un proces de ajustare şi că nu poate fi împlinit printr-o singură apăsare pe buton. Modul de implementare a iniţiativei va depinde de modul în care vor acţiona şi îşi vor asuma responsabilităţile autorităţile locale şi alte organizaţii ale comunităţii. Va mai depinde şi de modul în care oamenii vor înţelege că o vor duce mai bine, vor fi mai liberi şi vor putea să întreprindă mai mult pentru ei şi pentru aproapele lor dacă vor sprijini nivelul local. O schimbare dramatică a mentalităţilor, întrucât englezii au fost condiţionaţi să ceară soluţii doar de la eşaloanele cele mai înalte ale guvernării – cum de altfel am fost şi noi, în Statele Unite. Această schimbare a modului de gândire va lua timp şi va fi mereu supusă provocărilor.

Sunt entuziasmat de ştirile care ne vin de la prietenii noştri de peste ocean. Să dea Dumnezeu că această iniţiativă să reuşească, pentru a merge mai înainte spre o societate pe deplin distributistă. Chiar şi un succes parţial în Marea Britanie va da speranţe mişcării distributiste din SUA şi din întreaga lume.

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Societatea Puternică

Discursul primului ministru britanic, David Cameron, despre Societatea Puternică, Liverpool, 19 iulie 2010

Mă bucur că mă aflu în Liverpool.
Sunt, iată, câteva luni de când stau pe Downing Street (stradă londoneză pe care se găseşte, la numărul 10, reşedinţa primului ministru britanic – n. trad.) şi cred că problema guvernării se împarte în două categorii.
Sunt lucruri pe care le faci pentru că trebuie să le faci.
Uneori sunt nepopulare – dar trebuie să le faci pentru că asta este în interesul naţional.
Ei bine, diminuarea deficitului intră în această categorie.
Dar mai sunt şi lucruri pe care le faci din pasiune.
Lucruri cu care te scoli dimineaţa în gând, care te călăuzesc, despre care crezi cu adevărat că vor opera schimbări autentice în ţara pe care o iubeşti.
Iar marea mea pasiune este să construiesc Societatea Puternică.
Cei care au manifestat un oarecare interes pentru ceea ce am tot spus în ultimii ani ştiu despre ce este vorba.
Sunt ideile pe care le-am evocat atunci când am candidat la şefia Partidului Conservator, atunci când am fost ales, în toţi anii de opoziţie, dar şi în timpul campaniei electorale şi atunci când am ajuns pe treptele din Downing Street.
Aşa că nu pot să vă spun cât sunt de entuziasmat că, după atâta vorbit, acum putem în sfârşit acţiona.
Iar astăzi, vreau să profit de ocazie pentru a prezenta câteva dintre măsurile reale, practice pe care le luăm pentru a ajuta la concretizarea Societăţii Puternice.

Societatea Puternică
Dar înainte de a intra în detalii, pemiteţi-mi să explic pe scurt ce este Societatea Puternică şi de ce este o idee de forţă.
Îi puteţi spune liberalism. Îi puteţi spune redistribuirea puterii. Îi puteţi spune libertate. Îi puteţi spune responsabilitate. Eu îi spun Societatea Puternică.
Societatea Puternică denumeşte o uriaşă schimbare culturală…
… pentru ca oamenii, în viaţa lor de zi cu zi, în căminele lor, în comunităţile lor, la locurile lor de muncă…
… să nu se mai întoarcă mereu spre oficialităţi, spre autorităţile locale sau centrale pentru a afla răspuns la problemele cu care se confruntă…
… ci să se simtă suficient de liberi şi de puternici pentru a se ajuta pe ei înşişi şi comunităţile lor.
Şi mai denumeşte oamenii care construiesc noi şcoli. Şi afacerile care îi ajută pe oameni să fie pregătiţi pentru muncă. Şi caritatea de a-i ajuta la reabilitarea delincvenţilor.
Şi mai denumeşte eliberarea – cea mai mare, cea mai dramatică redistribuire a puterii dinspre elitele de pe Whitehall (bulevard londonez pe care sunt grupate principalele ministere britanice – n. trad.) către bărbaţii şi femeile de pe stradă.
Este o idee de forţă din raţiuni cât se poate de evidente.
Ani şi ani, guvernanţii au presupus că singura cale pentru a îmbunătăţi lucrurile în societate era aceea de a le administra de la centru, din Westminster.
Numai că sistemul nu mai funcţionează.
Avem cel mai mare deficit bugetar din G20 (Grupul primelor 20 de economii ale lumii – n. trad.).
Şi în ultimul deceniu multe dintre problemele noastre sociale cele mai presante s-au înrăutăţit, în loc să se îmbunătăţească.
A venit vremea pentru ceva diferit, ceva plin de curaj – ceva care să nu mai arunce pur şi simplu banii pe jgheabul plin de găuri al schemelor guvernamentale impuse de sus în jos.
Societatea Puternică este ceva diferit şi curajos.
Trebuie să spunem că, dacă dorim într-adevăr schimbarea pe termen lung, este nevoie de oameni care să vină şi să lucreze împreună – pentru că suntem cu toţii, împreună, prinşi în acest efort.

Cum să facem să se întâmple
Întrebarea este: cum putem construi?
Bineînţeles, nu există o singură manetă pe care să o tragem şi să construim în ţara noastră Societatea Puternică.
Şi nu ar trebui să fim atât de naivi încât să credem că dacă guvernul se dă puţin înapoi şi se implică mai puţin societatea, ca prin minune, ar înflori şi ar putea să facă mai mult.
Adevărul este că avem nevoie de o guvernare care să ajute la construirea Societăţii Puternice.
Aceasta presupune o nouă viziune asupra guvernului şi asupra guvernării.
Multă vreme, felul în care a lucrat guvernul – de sus în jos, impunând, controlând – a avut adesea ca efect subminarea responsabilităţii, a inovării la nivel local şi a acţiunii civice.
I-a transformat pe mulţi lucrători motivaţi din sectorul public în simpli executanţi, deziluzionaţi şi plictisiţi, ai planurilor guvernamentale.
A transformat mulţi indivizi în putere, capabili, în beneficiari pasivi ai ajutorului oferit de stat şi cu prea puţine speranţe într-un viitor mai bun.
A transformat comunităţi odată vii în clone fără suflet, fără culoare şi fără viaţă, cópii după alte cópii.
Prin urmare, trebuie să răsturnăm complet guvernarea, aşezând-o cu capul în jos.
Regula acestei guvernări ar fi următoarea:
Dacă descătuşează angajarea comunităţii – atunci e bună.
Dacă o încătuşează –nu e bună.
Trei sunt marile direcţii de acţiune de pe agenda Societăţii Puternice.
Prima, acţiunea socială.
Succesul Societăţii Puternice va depinde de deciziile zilnice luate de milioane de oameni – căci ei trebuie să-şi dedice timpul, eforturile, chiar şi banii, cauzelor care îi privesc în mod nemijlocit.
De aceea guvernul nu poate rămâne neutru – el trebuie să încurajeze şi să sprijine o nouă cultură a voluntariatului, filantropiei, acţiunii sociale.
A doua, reforma serviciilor.
Trebuie să ne descotorosim de birocraţia centralizată care risipeşte banii şi încalcă morala.
Şi în locul ei trebuie să le dăm profesioniştilor mult mai multă libertate şi să deschidem serviciile publice către noi furnizori, cum ar fi societăţile caritabile, întreprinderile sociale şi companiile private, astfel încât să asigurăm un mai mare spirit de inovare, o mai mare diversitate şi capacitate de reacţie la nevoile publice.
Şi a treia, împuternicirea comunităţii.
Trebuie să creăm comunităţi pline de vigoare – localităţi care se ocupă de propriul destin, care să simtă că dacă acţionează la unison şi se implică pot schimba lumea din jurul lor.

Metode
Dacă acestea sunt cele trei direcţii principale de acţiune de pe agenda Societăţii Puternice, există şi trei tehnici de care trebuie să ne folosim pentru concretizarea lor.
Prima este descentralizarea.
Trebuie să mutăm puterea de la guvernul central către guvernele locale – şi nu ar trebui să ne oprim aici.
Ar trebui să mergem încă şi mai jos…
… la ceea ce Phil Redmond (producător britanic de televiziune – n. trad.) numea nivelul „nano”,…
… la comunităţi, localităţi şi indivizi.
A doua este transparenţa.
Nu mai e nevoie să spunem că dacă dorim ca oamenii să joace un rol mai important în societatea noastră trebuie să le oferim informaţii.
Astfel, de pildă, făcând publice datele privitoare la locurile şi timpul precis când delictele au invadat străzile…
… le putem oferi oamenilor puterea nu doar de a cere socoteală poliţiei…
… ci şi de a merge mai departe şi de a acţiona ei înşişi – de exemplu, iniţiind o nouă schemă de supraveghere comunitară, un club pentru tineri sau un club pentru timpul de după şcoală dacă se constată că atunci se produc cele mai multe tulburări.
A treia, finanţarea.
Noi credem în plata serviciilor publice în funcţie de rezultate.
Ea încurajează răsplătirea valorii şi, totdeodată, inovaţia.
Dar problema potenţială este că ar putea fi blocate organizaţii mai mici, pentru că nu au acces la capitalul de pornire.
De aceea, Guvernul are un rol crucial în construirea punţilor şi, de fapt, pe un plan mai larg, în conectarea capitalului privat cu investiţiile în proiecte sociale.
Am spus deja că vom crea o Bancă a Societăţii Puternice care să ajute la finanţarea firmelor sociale, a grupurilor caritabile şi de voluntariat, prin intermediari.
Şi pot să vă anunţ astăzi că ea va lua fiinţă prin folosirea fiecărui bănuţ adormit prin bănci (în conturi care nu au avut rulaj în ultimii 15 ani sau mai mult – n. trad.).
Aceste resurse nerevendicate, împreună cu investiţiile din sectorul privat pe care dorim să le încurajăm, vor face ca Banca Societăţii Puternice să dispună, cu timpul, de sute de milioane de lire care să finanţeze unele dintre cele mai dinamice organizaţii sociale.

Comunităţi de avangardă
Dar astăzi aş vrea să mă opresc mai mult asupra primeia dintre aceste tehnici – descentralizarea.
Umblând în sus şi-n jos prin ţară şi vorbind cu şefi de consilii locale, cu şefi de întreprinderi sociale şi cu activişti locali mi-a devenit clar că există o dorinţă reală de a face mai mult – ca să existe mai multă responsabilitate şi un mai mare control.
Aşa că îi întreb: „Ce fel de puteri doriţi? Ce anume vă doriţi să puteţi face?”
Punând aceste întrebări ajungem la unele dintre cele mai transformatoare idei ale acestei coaliţii.
Noi puteri pentru comunităţile locale ca să se poată intra în posesia parcurilor, bibliotecilor şi oficiilor poştale.
Mai multe puteri pentru a planifica aspectul, mărimea, configuraţia şi estetica dezvoltărilor imobiliare.
Puteri pentru a genera propria energie şi pentru a putea trage poliţia la răspundere.
Aceste idei marchează cea mai radicală deplasarea a puterii de la guvernul central către comunităţi.
Şi ne aflăm astăzi aici pentru a anunţa ceva într-adevăr entuziasmant.
Nu cu multă vreme în urmă, patru zone ale ţării noastre – Eden Valley din Cumbria, Windsor şi Maidenhead, Sutton şi Liverpool au venit şi ne-au spus: „Vrem mai multă putere şi mai mult control. Aţi vorbit destul despre asta. Acum daţi-ni-le!”
Este exact ceea ce vom face.
Aceste patru comunităţi de avangardă vor fi marile terenuri de încercare ale marii schimbări…
… primele teritorii în care puterea ultra-locală şi adevărată a devenit realitate – iar Societatea Puternică se construieşte.
Sunt din locuri total diferite.
Rural, suburban, urban.
Sunt conduse de oameni diferiţi.
Şi care vin cu idei diferite.
De la alocarea bugetelor la nivel de stradă la dezvoltarea serviciilor de transport local, de la luarea în posesie a unor bunuri locale precum o cârciumă până la lansarea unor proiecte de planificare open source, de la conexiuni de bandă largă ale comunităţii până la generarea propriei energii…
… iar aici, în Liverpool, un program de voluntariat astfel încât muzeele locale să fie deschise mai mult timp.
Toate, însă, au ceva în comun: angajamentul ferm al Guvernului actual de a le ajuta să-şi vadă visele împlinite.
Pentru a da o mână de ajutor, vom delega funcţionari din Ministerul Comunităţilor şi Guvernării Locale.
Dacă se iveşte vreo problemă sau vreun obstacol birocratic ei vor fi prezenţi, ca să repună lucrurile în mişcare.
Şi vom mai lucra alături de comunităţi pentru a le ajuta să identifice şi să creeze un organizator de comunitate pentru fiecare zonă.
Aceştia vor fi oameni instruiţi care ştiu să stimuleze şi să organizeze sprijinul local pentru şi implicarea în acţiunile comunităţii.
Pe măsură ce planurile celor patru zone vor prinde contur, vor apărea, ştim!, probleme – probleme financiare, probleme juridice, probleme birocratice.
Şi vor exista obiecţii – obiecţii locale, obiecţii ale unor investitori.
Dar ştiţi ceva?
Ne bucurăm că e aşa.
În acest proces învăţăm din mers.
Împingem puterea spre bază şi vedem ce se întâmplă.
Urmărim problemele pe măsură ce apar acolo jos şi hotărâm cum să le rezolvăm.
Nu vom mai ridica mâinile ca să spunem că încă nu am ascultat toate părerile, ci vom lucra cu toţii pentru rezolvarea lor.
Vom construi pe baza a ceea ce ne-a despărţit – acolo unde am testat politici locale cum ar fi răsplătirea publicului pentru reciclare şi încurajarea transparenţei în Windsor şi Maidenhead.
Iar dacă asemenea abordări nu seamănă cu ceea ce ştiaţi că trebuie să facă guvernul – ei bine, nici nu seamănă.
Nu este o iniţiativă. Nu am angajat un ţar. Nu există piloni printre care ne vom strecura.
Este vorba de un mare progres către puterea conferită oamenilor de rând.
Puterea poporului despre care am tot vorbit în ultimii ani.
Societatea liberală despre care a vorbit Nick Clegg (liderul liberal-democraţilor britanici – n. trad.).
Şi marea schimbare pe care această coaliţie vrea să o aducă.

Chemarea la arme
Ani de zile, guvernele au ridicat bariere în faţa acţiunii locale, apăsând pe pedala birocraţiei, dezvoltând formularistica, făcând viaţa din ce în ce mai grea pentru oamenii care au ceva de spus.
Astăzi, Guvernul le spune celor din Eden Valley, celor din Windsor şi Maidenhead, ca şi celor din Sutton sau celor din Liverpool:
Ce anume din ceea ce facem vă împiedică să faceţi ceea ce vreţi să faceţi?
Cum putem fi împiedicaţi să vă împiedicăm?
Şi cum putem fi împiedicaţi să-i împiedicăm pe alţii?
Şi este doar începutul.
Cele patru zone nu sunt şi ultimele.
Îmi doresc ca alţi şi alţi înainte-gânditori, întreprinzători, cugetători focusaţi pe oamenii de rând şi pe comunităţi să vină să ni se alăture şi să ceară aceleaşi libertăţi, acelaşi sprijin.
Dacă aveţi vreo ideea pentru a vă face viaţa mai bună, dacă vreţi ca în comunitatea voastră să fie mai bine, nu vă gândiţi doar la asta – spuneţi-ne ce vreţi să faceţi, iar noi vom încerca să vă oferim instrumentele pentru a fi posibil.
Cred cu înflăcărare că ceea ce am început aici se va extinde în toată ţara, acoperind-o cu inovaţie, inspiraţie locală şi acţiune civică.

Concluzie
Este speranţa şi misiunea mea ca atunci când oamenii vor privi înapoi spre perioada de cinci sau zece ani care începe cu 2010, să spună:
„În Marea Britanie nu doar au finanţat deficitul, nu doar au echilibrat balanţele, nu doar au repus economia în mişcare, ci au făcut ceva într-adevăr important pentru societatea noastră”.
Fie că e vorba de locuinţe, de şomaj, de opere de caritate sau de servicii publice…
… locuitorii Marii Britanii s-au străduit să găsească răspunsuri la marile probleme sociale.
Şi, în mare parte, răspunsul îl constituie Societatea Puternică.
Cred că ne aflăm în faţa unei mari idei, a unui viitor măreţ pentru ţara noastră şi sper că ziua de azi este un mare pas către acesta.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

MISTERELE CUVINTELOR. Matrioşca (semi)vegetariană

de Alexandru Ciolan

Istoria vegetarianismului modern începe în Anglia, în 1847, odată cu The Vegetarian Society, înfiinţată cu scopul declarat de a promova alimentaţia bazată pe vegetale. Vegetarieni existaseră, evident, şi înainte, ba chiar dintotdeauna, numai că se numeau altfel: pitagoreeni sau abstinenţi de la carne. Prima atestare a lui vegetarian este din 1839, ceea ce risipeşte pretenţiile fondatorilor Societăţii Vegetariene la paternitate asupra cuvântului, pe care pretindeau a-l fi creat din latinescul vegetus „vioi”, pentru a evidenţia, spuneau ei, starea celor care le urmau dieta. Adevărul este că vegetarian fusese creat din engl. vegetable „vegetală” + sufixul -ian, prezent în agrarian, unitarian etc. Din engleză, cuvântul a trecut în franceză (şi în italiană), iar din franceză în română.
Regimul vegetarian nu este, de cele mai multe ori, limitat la vegetale, ci admite combinaţia cu lactate (vorbim atunci de un regim lacto-vegetarian), ouă (caz în care este numit ovo-vegetarian), lapte şi ouă (devenind ovo-lacto-vegetarian), peşte (când este intitulat pesco-vegetarian) sau carne de pui (dieta fiind atunci pollo-vegetariană). În sfârşit, dieta care admite din când în când câte o bucată de carne, de preferinţă albă, a fost numită semivegetariană sau, pentru a-i evidenţia caracterul flexibil, flexitariană (termenul a apărut în 1992, iar în 2003 a fost declarat de American Dialect Society „cuvântul cel mai folositor“ al anului).

Pentru a citi restul articolului în Ziarul de duminică click AICI.

miercuri, 21 iulie 2010

O bancă ungară susţine ideea unei noi taxe pe care ar urma să o plătească


Dorind, parcă, să confirme opiniile exprimate pe blogul „A Treia Forţă. România profundă“ de colegul nostru Alin Voicu, „Wall Street Journal“ din 19 iulie 2010 publică un articol despre taxa suplimentară impusă băncilor şi felul în care este ea percepută în Ungaria. Vă invităm să citiţi articolul, abţinându-ne de la orice comentarii despre viziune, voinţă şi verticalitate.

Budapesta. În Ungaria, controversata taxă impusă instituţiilor financiare a primit un sprijin neaşteptat: de la cea mai mare bancă comercială independentă.

OTP, banca ungară deţinătoare a celor mai mari active, este favorabilă taxei, care urmăreşte să adune aproape un miliard de dolari numai anul acesta pentru a acoperi o gaură în bugetul ţării, chiar dacă aceasta ar diminua drastic profiturile.

Dl. Csanyi a declarat că factura OTP în contul taxei ar fi de aproximativ 143 de milioane de dolari (31-35 de miliarde de forinţi). Venitul net al băncii pe primul trimestru al anului curent a fost de 42,36 miliarde.

„Punctul de vedere al OTP cu privire la taxa bancară diferă de cel al băncilor mamă occidentale“ cu sucursale în Ungaria, a spus într-un interviu Sandor Csanyi, director executiv al OTP. „Diminuarea deficitului bugetar este un obiectiv de primă importanţă, deoarece noi suntem primii care simţim atunci când încrederea pieţei dispare într-o ţară.“

Dl. Csanyi a avertizat însă că noua contribuţie ar trebui să fie temporară. În caz contrar, capacitatea băncii de strânge fonduri ar putea fi compromisă, afectând economia. Dacă taxa este menţinută, a adăugat, „atunci când băncile trebuie să hotărască în privinţa alocărilor către capitalizare şi lichidităţi, băncile mamă ar putea hotărî să-şi ducă banii în altă parte“.

Noua taxă este piatra de temelie a unui plan de diminuare a găurii din buget şi de restabilire a încrederii după seismul din luna iunie, când politicienii unguri au declarat că deficitul ţintit ar putea fi mai mare decât s-a prognozat. Forintul a luat-o la vale iar costul de asigurare a datoriei Ungariei a luat-o în sus. Acţiunile OTP s-au prăbuşit şi ele. Taxa ar urma să fie impusă anul viitor şi, eventual, în cursul anului 2012, după care să dispară.

Băncile străine au numit noua taxă incorectă şi s-au plâns Fondului Monetar Internaţional şi Uniunii Europene, spunând că taxa le-ar afecta posibilităţile de a ajuta Ungaria.

„Modalitatea de impunere a taxei este ilogică, periculoasă şi greu digerabilă“, a spus Andreas Treichl, CEO al Erste Group Bank AG, care deţine cea de-a patra bancă comercială ungară din punctul de vedere al activelor. El a descris impunerea ca „o decizie populistă, luată peste noapte, care va face mai mult rău decât bine economiei“. Şi a adăugat că orice taxă ar trebui să fie parte a unui plan standardizat, valabil la nivelul UE.

FMI a declarat vineri că preconizata taxă nu este sustenabilă. Ea ar trebui revizuită, a declarat într-un interviu Christoph Rosenberg, şeful misiunii FMI în Ungaria. Şi a adăugat că taxa ar avea un impact negativ „atât asupra nivelului împrumuturilor, cât şi al investiţiilor. Cu cât va fi mai lungă perioada de impunere, cu atât mai afectaţi vor fi investitorii“.

Dl. Csanyi de la OTP a spus că impozitul bancar este răul cel mai mic. Taxa ar ajuta Guvernul să se încadreze în limita de 3,8% deficit din produsul naţional brut (PNB) stabilită cu FMI, a adăugat dl. Csanyi. Ratarea ţintei ar atrage risipirea încrederii investitorilor. „Încadrarea în limita de deficit este un obiectiv de primă importanţă“, a mai spus.

(Traducere de Alexandru Ciolan)

marți, 20 iulie 2010

Societatea destrămată

de Phillip Blond

Vă invităm pe ziuaonline.ro să citiţi, în excelenta traducere a Irinei Bazon, un eseu al „regelui filozof“ britanic.

În februarie 2009, eseul Rise of the Red Tories (Ascensiunea conservatorilor roșii) scris de filozoful britanic Phillip Blond, publicat in revista „Prospect Magazine” din Londra, a declanșat o dezbatere la nivel transatlantic referitoare la incapacitatea manifestată în plan politic, atât la nivelul stângii, cât și al dreptei, de a aborda cele mai presante probleme sociale cu care ne confruntăm. „Suntem o națiune bipolară – scria Blond – un stat birocratic și centralizat care conduce în mod deficient niste cetățeni din ce în ce mai fragmentați, mai lipsiți de putere și izolați”. Fiecare dintre cele două sfere ale spectrului politic a cunoscut propria revoluție. Revoluția culturală inițiată de liberali a răsturnat valorile tradiționale si a instituit guvernul drept sursă a tuturor beneficiilor. Conservatorii au jurat credință pieței, venerând capitalismul ca arbitru al valorilor fundamentale. În acest mod, ambele direcții au condus la înrobirea individului față de forțe inaccesibile lui și la desființarea instituțiilor intermediare care îi asigurau odată stabilitatea și beneficiile.

Pentru a citi restul articolului click AICI.

luni, 19 iulie 2010

O iniţiativă canadiană în campania de salvare a Roşiei Montane


Petiţie
adresată Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional
pentru a refuza emiterea unui nou
Certificat de Descărcare de Sarcină Arheologică
în beneficiul firmei Gabriel Resources / Roşia Montană


În atenţia d-lui ministru Hunor Kelemen

REAMINTIND că în urma iniţierii unei serii de acţiuni judecătoreşti de către reprezentanţi ai societăţii civile din România (Alburnus Maior), Certificatul de Descărcare de Sarcină Arheologică nr. 4 a fost anulat irevocabil de către tribunalele româneşti şi că firma Gabriel Resources / RMGC, „deţinătoarea“ licenţei de explorare şi exploatare a zăcământului aurifer de la Roşia Montană, intenţionează să solicite Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional un nou certificat, care să-l înlocuiască pe cel anulat de instanţele judecătoreşti;

REAMINTIND că o serie de acţiuni judecătoreşti au fost iniţiate de reprezentanţi ai societăţii civile din România (Alburnus Maior) la tribunalele româneşti pentru suspendarea şi anularea Certificatului de Descărcare de Sarcină Arheologică nr. 5, care este o compilaţie a celor patru certificate de descărcare anterioare, şi că instanţele judecătoreşti nu s-au pronunţat încă asupra acestor acţiuni;

REAMINTIND că fără acest certificat de descărcare de sarcină arheologică Gabriel Resources / RMCG nu poate începe activităţile de exploatare a unei noi mine la Roşia Montană;

ŢINÂND CONT de argumentele experţilor în chestiunea zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană, şi în special ale prof. dr. Ioan Mârza, de la Catedra de Geologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care în calitatea sa de:
– profesor universitar cu o autoritate ştiinţifică recunoscută internaţional, în specialitatea Zăcăminte de minereuri, cu studii asupra zăcământului auro-argentifer de la Roşia Montană (pe care l-a cercetat şi vizitat de nenumărate ori în ultimii 50 de ani),
– conducător al unei excepţionale teze de doctorat pe această temă,
– referent ştiinţific al altei teze de doctorat cu tematică similară,
– îndrumător de-a lungul anilor al multor lucrări de diplomă despre acest celebru zăcământ,
– cunoscător al geoarheologiei miniere de la Roşia Montană
– şi totodată un bun român,
afirmă: „acordarea avizului de exploatare ar fi o greşeală catastrofală, deoarece în inconştienţa noastră ne-am distruge cel mai de preţ argument istoric al latinităţii poporului român, ilustrat prin lucrări miniere bine conservate (subterane şi de suprafaţă), datate ca fiind de peste 2000 de ani, probabil chiar dacice (la suprafaţă), dar în mod cert, romane (galerii romane trapezoidale săpate cu dalta şi ciocanul)“;

ŢINÂND CONT că, în ciuda unor programe de prevenire a degradării siturilor arheologice (Preventative Archaelogical Programs) anunţate de firma Gabriel Resources / RMCG, exploatarea zăcământului de aur din masivele vulcanice Cetate şi Carnic, preconizat a fi integral valorificat, ar duce la distrugerea totală a acestor surse geologice devenite geoarheologice (vechi galerii romane şi medievale care străbat aceşti munţi);

SUBLINIIND că aceste galerii şi lucrări miniere reprezintă un obiectiv de patrimoniu de o valoare arheologica inestimabilă;

SUBLINIIND că dintre artefactele arheologice (unelte de minerit, obiecte specifice vieţii şi activităţii minerilor şi familiilor acestora din perioadele antică, medievală şi modernă, cimitire, stele funerare etc.) doar o infimă parte poate fi recuperată şi expusă în muzee (majoritatea dispărând sub puterea şi colţii excavatoarelor);

EVIDENŢIIND că, în alte ţări, existenţa unui obiectiv de patrimoniu cu o valoare adesea mai mică decât aceea a Roşiei Montane reprezintă un motiv suficient pentru respingerea oricărui proiect care ar pune în pericol obiectivul istoric, chiar dacă proiectul ar putea presupune beneficii economice;

SUBLINIIND că un proiect cu consecinţe fatale pentru un obiectiv de patrimoniu naţional şi universal de valoarea celui de la Roşia Montană nu ar trebui să fie aprobat nici în România numai pe baza calculului economic;

LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE, totuşi, argumentul economic şi
– acceptând ca realistă suma de 4 miliarde $, reprezentând posibile beneficii pentru România, anunţată de Gabriel Resources / RMCG, subliniem că ele nu reprezintă decât 200 $ pe locuitor pentru întreaga viaţă, de 18 ani, a proiectului, sau 11 $ pe an pentru fiecare român;
– subliniem de asemenea că, conform condiţiilor contractuale actuale, Statul Român va începe să încaseze redevenţe (royalties) numai la aproximativ 3 ani de la aprobarea proiectului; în plus, aceste redevenţe nu sunt calculate în funcţie de preţul aurului, cum se întâmplă în alte cazuri de proiecte similare;
– subliniem de asemenea că eventualele dividende vor începe să curgă abia după 6 ani de la demararea proiectului, adică din 2016, în cazul în care operaţiunile din cadrul proiectului ar începe anul acesta;
– evidenţiem de asemenea că despre exploatarea propriu zisă a aurului s-ar putea vorbi abia după 30-36 de luni de la demararea operaţiunilor şi că în următorii 2 ani de după aceea toate fluxurile monetare disponibile vor fi alocate lui Gabriel Resources, pentru rambursarea investiţiilor de 1 miliard $ făcute înainte şi după aprobarea proiectului; acesta este o practică neuzuală în proiecte industriale;

SUBLINIIND că cele 19 miliarde $ pentru o perioadă de 18 ani, estimate de o firmă de consultanţă care lucrează pentru Gabriel Resources / RMGC drept contribuţie a proiectului Roşia Montană la Produsul Naţional Brut al României, sub formă de „activităţi directe, indirecte şi stimulatoare pentru alte activităţi economice“ nu reprezintă o prognoză sau o obligaţie, ci o estimare standard a efectului multiplicator al oricărei activităţi economice. Aceasta este o practică de marketing uzuală atunci când se doreşte convingerea unui public reticent la beneficiile unui proiect;

REAMINTIND că 66% din populaţia României, conform unui sondaj IMAS Marketing and Sondage din aprilie 2009, este de acord să se interzică folosirea cianurilor în sectorul minier din România (eşantion: 1249 de persoane, cu o marjă de eroare de 2,8%) şi numai 8,2% acceptă folosirea acestora, ceea ce echivalează cu o opoziţie larg majoritară la proiectul Roşia Montană (deoarece singura exploatare economică posibilă a unei mine de aur este cea pe bază de cianuri);

REAMINTIND că Academia Română, Biserica Ortodoxă Română, peste 40 de organizaţii civile, culturale şi din domeniul protecţiei mediului, numeroase personalităţi româneşti şi străine precum şi multe milioane de români s-au pronunţat împotriva proiectului Roşia Montană;

SUBLINIIND că UNESCO, prin organismul său, Comitetul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (ICOMOS) a luat în octombrie 2008 o poziţie oficială în favoarea Roşiei Montana, declarând-o „potenţial Sit al Patrimoniului Mondial, întrucât este o aşezare minieră excepţională“; ICOMOS cere autorităţilor române „să intervină de urgenţă pentru a asigura protejarea acestui sit“ şi „să evalueze importanţa lui culturală, istorică, arheologică, arhitecturală, etnografică şi spirituală în contextul patrimoniului cultural al Europei şi al lumii“ (ICOMOS – 16th General Assembly of ICOMOS, Quebec, Canada 30 septembrie – 4 octombrie 2008);

PRECIZÂND că petiţia noastră dă curs invitaţiei la dialog lansată de Ministrul Economiei tuturor celor preocupaţi de proiectul Roşia Montană;

NOI, SEMNATARII ACESTEI PETIŢII, AFIRMĂM CU TĂRIE că Guvernul României trebuie să se opună proiectului de exploatare minieră de la Roşia Montană.

În mod concret, solicitam ca Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional să refuze emiterea unui nou Certificat de Descărcare Arheologică solicitat de firma Gabriel Resources / RMGC pentru înlocuirea Certificatului de Descărcare Arheologică nr. 4, anulat irevocabil de instanţele judecătoreşti din România;
Solicităm, de asemenea, ca Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional să refuze emiterea oricărui alt document sau aviz ce ar permite începerea operaţiunilor de construcţie şi de exploatare a unei noi mine la Roşia Montană.
Solicităm ferm colaborarea autorităţilor române cu UNESCO şi organismele sale, pentru evaluarea sitului Roşia Montană (Alburnus Maior) în vederea nominalizării lui pentru Lista Patrimoniului Mondial.

Coaliţia Internaţională Roşia Montană: Salvaţi Patrimoniul Nostru
Lista persoanelor care sprijină petiţia adresată Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional al României:
Maria Andreescu, Ofelia Armasu, Daniela Bochis (biolog), Dan Bochis (inginer), George Bocan, Ovidiu Burlec, Călin Batori (lingvist), Maria Batori (profesor), Tiberiu Brastaviceanu (fizician), Virginia Brastaviceanu (psiholog), Mircea Brastaviceanu, Marcel Constantin (agent imobiliar), Teodor Catană, Nicoleta Catană, Aurelian Cristache (medic), Valeria Cristache (filolog), Eugen Cormoş, Radu Covaciu (profesor/muzician), Andra Raluca Covaciu (profesor/muzician), Răzvan Codrescu (editor), Alina Ekiridzo, Dominique Ekiridzo, Mihaela Fârşirotu (prof. univ. - strategia afacerilor), Sorin Fârşirotu (medic stomatolog), Cristian Geagiu, Gabriela Grigoriu, Adrian Grădişteanu, Angela Ilie (inginer), Georgeta Ionescu, Iulian Munteanu, Dana Munteanu (medic stomatolog), Iuliana Macrisoiu (asistent medical), Sorina-Daniela Macrisoiu (studenta), Marius Magazin, Afrodita Magazin, Brânduşa Nicolaie, Constantin Oanca (chimist), Şerban Corneliu Popa (artist plastic), Lavinia Stan (politolog/prof. Univ.), Florenţa Sădeanu, Camelia Sandu, NicolaieStoleru (preot), Raluca Stoleru (doctorand), Camelia Sandu, Nicolaie Soimu (inginer), Daniela Tarc, Silvia Tarca, Alexandru Trica, Dorina Turcu, Lucian Turcescu (teolog/prof. univ.), Cezar Vasiliu (profesor/preot), Daniel Vizhanyo, Corina Weber, Rodica Zenecan (asistentă medicală)

Vă rugăm să sprijiniţi această petiţie. Vă puteţi manifesta sprijinul semnând petiţia AICI sau AICI.

sâmbătă, 17 iulie 2010

La piaţă, la cumpărat roşii, în California

Un film de Ovidiu Hurduzeu
Îi puteţi admira pe californieni la piaţa ţărănească - nu prea au plase, sau dacă au nu sunt foarte pline. De unde deducem că baza alimentaţiei le este asigurată tot de supermarket-uri...
Pentru a urmări filmuleţul, click AICI.

vineri, 16 iulie 2010

MISTERELE CUVINTELOR. Portofoliul umple portofelul

de Alexandru Ciolan

Francezul portefeuille, format din porte- (de la porter „a purta”) şi feuille „foaie”, are prima atestare pe la 1550, când desemna o mucava pliată în două, învelită în piele sau în pânză, folosită pentru păstrarea hârtiilor răzleţe. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea cuvântul îşi adăugase un sens specializat, acela de mapă în care scriitorii îşi ţineau manuscrisele, pictorii – desenele, iar muzicienii – partiturile. Pe la 1825, în mapa cu hârtii de valoare se ţineau actele şi biletele de bancă, iar de aici până la extinderea sensului spre totalitatea efectelor de comerţ şi a valorilor mobiliare deţinute de o persoană sau de o firmă nu mai era decât un pas. Pe la 1740, prin metonimie, mapa cu documente ale unui departament ministerial a ajuns să fie echivalată cu ministerul însuşi, iar în 1835 a apărut sintagma ministre sans portefeuille, aplicată membrilor cabinetului care nu se ocupau de un domeniu anume, ci primeau însărcinări speciale.
Pentru a citi restul articolului în „Tiarul de duminică“ click AICI.

marți, 13 iulie 2010

ŞTIRI DIN ROMÂNIA PROFUNDĂ. Roşiile, regine la Macea


În dimineaţa zilei de luni, 31 mai 2010, prietenul Ovidiu Hurduzeu, subsemnatul, Alexandru Ciolan, şi viteaza Mărgărita Geică ajungeam, conduşi de inimosul Gabriel Vladu, în Macea (Arad). Ploaia ne dădea planurile peste cap... În loc să vizităm serele, ne-am refugiat în casa parohială şi am stat îndelung de vorbă cu preotul Tudor Budeanu. Şi am mai apucat să trecem, înainte de plecare, pe la biserica parohială. Şi să ne fotografiem în tinda bisericii...
Aflăm acum, semnalată şi postată de Oana Rotaru pe ziuaonline.ro, despre sărbătoarea roşiilor de la Macea, în a cărei organizare pr. Tudor Budeanu s-a implicat cu vigoarea care îl caracterizează.
Ne facem datoria de onoare de a semnala ştirea despre a doua ediţie a Festivalului părădaicilor de la Macea, preluată din Arad online.

vineri, 9 iulie 2010

Chipul „României profunde“

de Ovidiu Hurduzeu

De curând, doamna Emilia Corbu observa că „România profundă“ a început să fie folosită cu tot mai puţină acoperire. Observaţia este pertinentă dacă ne referim la conceptul de „România profundă“ prezentat în volumul scris de mine şi de Mircea Platon. Odată lansată pe piaţă, „România profundă“ a devenit bun public şi nu se mai află sub controlul autorilor ei. Şi este bine să fie aşa. A Treia Forţă. România profundă nu s-a dorit a fi „cărticica roşie“ a lui Mao. Nu a impus dogme şi nici nu a oferit, la pachet, soluţii universale. A atras atenţia asupra existenţei unei reale „Românii profunde“ pe care unii o negau de-a dreptul, iar alţii o asimilau României „ştirilor de la ora 5“.

Chiar cei care au interpretat cartea în mod corect, ca o fereastră deschisă către „România profundă“, nu s-au pus de acord asupra celor văzute „pe fereastră“. Mulţi au considerat „România profundă“ o entitate pur spirituală, un „peisaj interior“ şi o „stare sufletească“. (Din păcate, puţini au privit-o cu ochi duhovniceşti.) Alţii au scrutat-o cu un ochi politic, au fost dezamăgiţi că nu a devenit un manifest şi o platformă pentru constituirea unui partid. După apariţia antologiei Economia libertăţii. Renaşterea României profunde, în contextul crizei economice, o posibilă soluţie economică (distributismul) a fost identificată abuziv cu conceptul de „Românie profundă“. Prin fereastra cărţii s-a mai văzut o Românie ortodoxistă, localistă şi antiglobalistă, normală, rurală, nostalgică, antielitistă. Faptul că nu s-a ajuns la un consens asupra unei definiţii normative a „României profunde“ nu mi se pare o pierdere, ci un câştig. Este firesc ca o realitate complexă şi esenţială să dea naştere la o pletoră de interpretări şi accente. Au fost situaţii când eu însumi am insistat asupra unuia sau altui aspect. De pildă, în conferinţele pe care le-am ţinut prin ţară în lunile mai şi iunie, am discutat despre posibilităţile unei renaşteri economice a „României profunde“. Când am scris despre o Românie profundă luptătoare, necapitulardă, am avut în vedere în primul rând componenta social-politică. Nu relativizezi şi nici nu mânjeşti cu nimic „România profundă“ atunci când scrii doar despre unele dintre realităţile ei. Relativizarea şi manipularea încep doar atunci când lucrurile sunt rupte sau izolate de realitatea adevărată.

Adevărul adânc al „României profunde“ nu este nici spiritual, nici politic sau economic. Realitatea ei ultimă, fundamentul ontologic se găseşte în Sfânta Treime. În „România profundă“ nu existăm ca indivizi monadici, separaţi unul de altul, ci doar ca persoane unite prin lucrarea Duhului Sfânt. „România profundă“ mai supravieţuieşte întrucât Sfânta Treime – care este în acelaşi timp distanţare şi intimitate, mai presus de noi, dar şi lăuntrică nouă – ne ţine uniţi în mod tainic într-o comunitate. Prelungire a Bisericii, „România profundă“ este singura patrie care ne-a mai rămas într-o lume căzută.

Nu poate exista solidaritate socială şi nici cooperare economică în afara unei societăţi bine rânduite. În „România profundă“, buna rânduială se face în perspectiva rânduielii de Sus şi a destinului nostru final. O lume ce tinde să se „structureze“ după tipare duhovniceşti.

Se uită deseori că „România profundă“ nu este o realitate împietrită. Purtând chipul adevărat al României, în ea se oglindeşte chipul adevărat al persoanei românului. Chipul gospodarului hotărât şi mărturisitor, al sfântului şi martirului. Chipuri vii insuflate de Duh ce anticipează chipurile tuturor românilor aşa cum vor fi ele într-o bună zi.

„România profundă“ este încapsulată însă în matrioşca „României tribale“ care, la rândul ei, zace în interiorul „României cleptocratice“ aflate în interiorul monstruoasei păpuşi a „lumii globale“ (de la o zi la alta creşte numărul matrioşcelor incluse în lumea globală). Luate separat, toate aceste păpuşi spectrale sunt goale pe dinăuntru şi poartă „chipul veacului acestuia“. În „chipul veacului“ Apostolul Pavel vedea lumea cea veche, coruptă, supusă stagnării şi normelor status quo-ului. „România profundă“ nu se potriveşte „chipului veacului“, ea este „România cea nouă“, ţara aflată într-o relaţie iconică cu Dumnezeu. Dar ca să ajungi la această Românie plină, însănătoşită şi restaurată, ca să-i contempli chipul transfigurat trebuie să spargi, una câte una, matrioşcele, iar de pe faţa chipului adevărat, să smulgi acele feţe spectrale suprapuse.

Pentru a sparge matrioşca neadevărului, este nevoie de forţă – forţa rugăciunii, a faptei şi libertăţii noastre întru Hristos. Fără aceste energii reunite prin lucrarea Duhului Sfânt, chipul „României profunde“ va rămâne mereu ascuns. Lipsiţi de faţa noastră cea adevărată, ne va „uni“ doar dezbinarea, presiunea infernală din spaţiul închis al matrioşcei. În loc să avem rânduiala noastră, vom avea rânduiala celui care include pentru a ne separa de Dumnezeu şi de noi înşine.

Să ne rugăm! Să spargem matrioşcile! Să ne rugăm!

File de istorie: O prăvălie cooperatistă din 1929

de Bianca Mărmureanu

Un scurt istoric al cooperativei „Unirea“, din comuna Mihail Kogălniceanu (Ialomiţa) găsiţi pe blogul Emiliei Corbu, „Viaţa fantastică“. Pentru a citi articolul, click AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. Gaură albă, gaură neagră

de Alexandru Ciolan

Fizicianul nord-american John Archibald Wheeler (1911-2008), veteran al Proiectului Manhattan şi pionier al cercetărilor în teoria cuantică a gravitaţiei, nu a fost doar un strălucit teoretician, ci şi un ingenios inventator de cuvinte. Lui i se datorează, de pildă, fie pentru că i-a creat, fie pentru că i-a făcut celebri, termenii wormhole, black hole şi white hole.
Black hole (preluat în română ca atare sau tradus prin gaură neagră ori gol negru) este noul nume pentru ceea ce, până în 1967, era desemnat drept "stea în colaps gravitaţional complet" sau "stea îngheţată", un corp ceresc defunct, prăbuşit în sine însuşi, atât de dens şi cu un câmp gravitaţional atât de mare, încât din el nu mai scapă nimic, nici măcar lumina.

Pentru a citi restul articolului în Ziarul de duminică click AICI.

luni, 5 iulie 2010

Noi muncim, noi şi gândim (II)

de Alin Voicu



Continuând1 aplicarea, prin analogie, a practicilor de restaurare2 a companiilor la problemele României şi conştientizând limitele acestora în context macroeconomic, se poate spune că al doilea pas spre rezolvarea crizei este de a restructura datoriile, interne şi externe. (Primul pas a fost acela de a stopa prăbuşirea economică prin controlul strict al cheltuielilor bugetare.)

Pasul II: Restructurarea datoriei – Neither a borrower nor a lender be3

Datoriile contractate de guvernele României de-a lungul timpului au fost justificate prin nevoia de a acoperi deficitele bugetare. Împrumuturile au crescut mai ales în ultimii cinci ani, bugetul fiind folosit pentru a cumpăra voturi prin creştea pensiilor şi salariilor bugetarilor, ca şi pentru demararea unor proiecte de investiţii cu randamente dubioase. Guvernul României a gajat aceste împrumuturi cu capacitatea ţării de a produce valoare şi cu propria sa putere de a taxa şi impozita. Perceperea de taxe şi impozite este justificabilă atunci când scopul guvernului este de a face ca ţara să prospere, dar devine incomodă şi chiar tiranică atunci când este bazată pe capacitatea guvernului de a recurge la constrângere şi violenţă pentru a colecta banii.

Împrumuturile s-au făcut însă şi încă se mai fac. Deşi înţelepciunea contractării de credite pentru a plăti asistenţa socială este discutabilă, ceva trebuie făcut în această privinţă, fără a apela la soluţia mioapă a falimentului4. Companiile aflate în dificultăţi de plată au, de obicei, alternativa de a-şi restructura datoriile – creditorilor li se cere sau impune o îmbunătăţire a condiţiilor împrumuturilor (de ex., reducerea dobânzilor, extinderea termenelor de plată) sau chiar preschimbarea sau reducerea datoriei („haircut”). Ultimele două au o pondere ceva mai mare în cazul macroeconomic al unei ţări suverane. Ţările pot chiar forţa schimbarea principalului (ca şi a termenelor) şi, mai mult de atât, pot preschimba datoriile într-o valută favorabilă lor. De exemplu, o ţară a cărei monedă este convertibilă şi care a contractat împrumuturi într-o valută străină are întotdeauna opţiunea de a converti datoria în moneda proprie. Aceasta îi creează mari avantaje pentru plată, ca şi pentru păstrarea capitalului în ţară, dar comportă riscul creşterii inflaţiei (să nu uităm că, aşa cum spune Milton Friedman, „inflation is always and everywhere a monetary phenomenon” – inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar5).

Odată stabilită strategia de restructurare economică, România dispune aşadar de pârghii pentru negocierea datoriilor în avantajul ţării. Contractarea de datorii are sens doar atunci când banii sunt folosiţi pentru a ajuta la creşterea economică. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că creditorii şi-au asumat riscuri atunci când au împrumutat. Ei trebuie trataţi... bărbăteşte. Să înţelegem că românului nu numai i se întâmpla lucruri – el poate să-şi croiască altă soartă, favorabilă lui, fiind mai puţin deferent faţă de străini fără să se dezică însă de proverbiala omenie şi ospitalitate.

Pasul III: Reorientarea strategică – To thine own self be true6

Eminescu spunea că există cel puţin două căi de a înrobi un popor: „cea prin sabie, sigur cea mai eficace, şi cea prin sărăcie, care este cea adoptată de politica economică a Occidentului, şi care este cu putinţă atuncea când un neam răsărit la soare fără civilizaţie economică, imitează ca copiii formele intelectuale ale culturii străine, fără a avea alături corelativul acelei culturi, industria şi meseriile” 7. România a încercat să „imiteze” economiile avansate atât în perioada comunismului cât şi în ultimii 20 de ani, ajungând astăzi să fie o economie bazată pe consum, altfel spus, o piaţă de desfacere par excellence.

Nu te poţi îmbogăţi împrumutându-te la infinit, după cum nu te poţi îmbogăţi consumând întruna. Reorientarea strategică trebuie să aibă în vedere creşterea economică a ţării, măsurată mai degrabă prin producţie şi exporturi decât prin consum şi servicii. Trebuie încurajată producţia, iar unul dintre obstacolele principale este penuria de capital pentru IMM-uri8. O orientare către unităţi economice cooperatiste, asociative ar crea o bază solidă în acest sens9. Mai mult, această orientare ar merge în sensul curentului istoric al dezvoltării economice a românilor bazate pe firme mici. Este o traiectorie care duce la îmbunătăţirea ocupării forţei de muncă nu prin umflarea cu personal a administraţiei şi sectorului public, după cum observă Călin Georgescu10. Acest efect este previzibil dacă se înţelege faptul că România se află într-o tranziţie economică mult mai importantă11 decât tranziţia la „democraţia originală”.

Ţelul ar trebui să fie capitalul distribuit în mâinile celor ce produc, atât în industrii cât şi în agricultură, servicii şi chiar guvern12. Această perspectivă poate duce repede la transformarea economiei de la una a cererii la una a ofertei, atât internă cât şi externă (export). Reverberaţiile se pot simţi apoi în eforturile de cercetare şi dezvoltare (în aliniament cu programul Europa 2020 al UE) şi în dezvoltarea de produse noi, în înalta tehnologie, în bunuri de consum sau chiar în maşini şi unelte grele.

Guvernul trebuie să înţeleagă adevărul elementar că producţia nu se poate relansa într-un context care exclude intervenţia statului (laissez faire) – ea poate progresa mai târziu, dar nu poate porni de aici. Un exemplu simplu este efectul dumpingului practicat de o economie stabilă asupra unei ţări în curs de dezvoltare13. Producţia internă trebuie protejată, echilibrată şi avantajată în faţa importurilor şi a producţiei destinate exclusiv exportului, de la haine „de firmă” la... valuta exportată de băncile din România. Chiar şi unii analişti ai acestor bănci par a înţelege acest fapt şi încep să prindă curaj să-l spună14. Este, de exemplu, posibil ca taxele pe import să aducă în jur de 900 mil. de lei pe an la buget (pornind de la cifrele din 2009) printr-o creştere a vămuirii de la 8%, cât este în prezent, la 10%. Bineînţeles că bunurile taxate la import trebuie să fie în primul rând cele care se produc deja în România sau pe care România este interesată să le producă – deci s-ar putea importa, de pildă, cam în aceleaşi condiţii actuale un iPhone, dar s-ar elimina anomaliile usturoiului venit din China (în vreme ce americanii îl apreciază pe cel românesc, considerat „gourmet” 15) sau a roşiilor din Turcia, a tablei galvanizate din China sau a cărnii de pui din... Brazilia!

Mai puţin evidentă ar fi însă ideea taxării exporturilor – a exporturilor de capital din România16. România ar putea impune sau majora o astfel de taxă sau un comision pentru toate profiturile care părăsesc ţara (taxă de repatriere). De exemplu, în contextul în care majoritatea covârşitoare a băncilor care activează în România au proprietari străini, beneficiile unei taxe de repatriere substanţiale devin evidente. Printre ele se numără păstrarea capitalului în ţară (localizarea capitalului), creşterea veniturilor bugetare, creşterea economică datorată canalizării capitalului spre investiţii pe plan local, tratamentul reciproc avantajos al anumitor firme din domenii de interes pentru ţară etc.

Obiecţii şi lăcrămaţii

La previzibila obiecţie că asemenea recomandări de măsuri de redresare a bugetului şi a economiei României ar fi protecţioniste, retrograde, depăşite etc., răspunsul trebuie să fie ferm. Cei care vor insista cel mai mult în acest sens vor fi tocmai ţările care au ajuns istoric puteri economice exact în urma aplicării politicilor protecţioniste şi expansioniste (Marea Britanie, Germania, Franţa) pe care le refuză acum altora – o formă mai înaltă de protecţionism mascat sub diferite eufemisme, rostite pe ton „vioi şi lătrător, volubil, scurt şi retezat” 17: liber-schimbism (free trade), circulaţia liberă a capitalului, libertate economică, libertatea alegerii („choice”) etc. etc. Bineînţeles că este în interesul acestor ţări limitarea sau eliminarea competiţiei.

O implicaţie practică şi pe termen lung a acestei înţelegeri este demolarea mitului investitorului străin venit cu intenţii bune: interesul lui nu este creşterea economică a României, ci a bogăţiei sale şi a ţării lui. La nivel de corporaţii, investiţiile vor urmări de asemenea propriile interese, nu dezvoltarea industriei româneşti prin export tehnic, tehnologic sau operaţional. Nu este nimeni atât de naiv încât să îşi creeze competitori! Ei şi-ar dori, la modul ideal, un plan Valev18 pentru toate ţările care nu sunt en clique (G20, OMC, GATT etc.) – debuşeuri pentru produsele lor, unelte obediente în atingerea scopurilor lor politice, „prelungire a războiului prin alte mijloace” 19.

Politica economică a guvernului României a fost „nesănătoasă”, spune Călin Georgescu20. Or, guvernul României trebuie să urmărească interesul românilor şi să aibă coloană vertebrală, să dezvolte o economie civică21. „Thou canst not then be false to any man...” – ţie însuţi sau altora.

(Va urma)


NOTE

1 Alin Voicu, „Noi muncim, noi şi gândim“, 11 iunie 2010, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/noi-muncim-noi-si-gandim.html
2 Paşii în restructurarea unei firme aflate aproape de sau deja în insolvenţă/faliment sunt (i) stoparea prăbuşirii prin controlul strict al cheltuielilor; (ii) restructurarea datoriilor; şi (iii) reorientarea strategică spre restabilirea profitabilităţii prin reorganizarea companiei.
3 „Nici datornic, nici creditor să nu fii“, W. Shakespeare, Hamlet, Actul I, Scena 3:
„Neither a borrower nor a lender be;
For loan oft loses both itself and friend,
And borrowing dulls the edge of husbandry.
This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.”
4 Ilie Şerbănescu, „România poate să îşi declare falimentul“, România liberă, 25 iunie 2010, http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/finante/ilie-serbanescu-romania-poate-sa-isi-declare-falimentul-191591.html.
5 Miton Friedman and Anna Schwartz, A Monetary History of the United States 1867-1960, Princeton University Press: 1971.
6„Cu tine însuţi fi cinstit“ (vezi nota 3).
7 Mihai Eminescu, manuscris publicat în Manuscriptum, nr. 1 (34), anul X, 1979, citat în lt. col. dr. Ioan Constantin Petca, „Mihai Eminescu despre avantajul comparativ şi balanţa comercială“, Revista Academiei Forţelor Terestre, martie 2000.
8 Vezi, printre altele, pentru mai mult detalii despre IMM, cooperaţie, asociaţii, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/05/laesio-enormis-1.html, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/search/label/Alin%20Voicu#ref9
9 Ovidiu Hurduzeu, „O pledoarie pentru competenţă, distributism şi economie civică“, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/o-pledoarie-pentru-competenta.html.
10 Reprofesionalizarea României III, p. 10.
11 Vezi, în acest sens, atât analiza cât şi modelarea economică şi recomandările lui N. Georgescu-Roegen în „Economic Theory and Agrarian Economics“, Oxford Econ. Pap. (1960) 12 (1): 1-40.
12 Crearea de pieţe în agricultură: ideea comun vehiculată este că profitul produsului agricol standard este mic pe unitate, de aceea se cere o producţie în mari cantităţi pentru a face viabile afacerile în agricultură (transformarea ţăranului în fermier, a culturilor străvechi în culturi modificate genetic). Dincolo de faptul că forţarea unei aşa-zise schimbări constituie un atentat la sufletul românului, aceasta nu este nici pe departe singura alternativă. Produsele ecologice au preţuri mult mai bune pe unitate şi au efecte benefice şi pe termen lung, reducând incidenţa bolilor legate de alimentaţie şi a cheltuielilor aferente (de la buget sau din buzunar); iar dezvoltarea industriilor prelucrătoare de produse agricole, de la roşii şi bulion la lână şi bumbac şi de la struguri la lapte este o alta excepţie.
13 Dumpingul este posibil (mai ales în domeniul mărfurilor) pentru că preţul perceput de întreprinderile cu poziţie consolidată este intenţionat mai mic decât cel perceput de firmele în curs de a-şi construi o fabrică, de exemplu. Mai mult, pentru o anumită perioadă, marii producători din ţările cu economii dezvoltate pot aşeza preţurile chiar sub costurile de producţie, bazându-se, de exemplu, pe subvenţiile acordate de propriile guverne în scopuri politice (China este cel mai evident exemplu în contextul istoric curent, http://en.wikipedia.org/wiki/Dumping_(pricing_policy)). Exemplele importurilor de materii prime în România anilor ’90, ale alcoolului etilic sau orezului din Carolina de Sud în Haiti sau ale oţelului chinezesc oriunde sunt concludente.
14 Dan Popa, analist Commerzbank, citat de Roubini GE: „România ar putea să se gândească la introducerea unei taxe pe importuri. Ar fi mai eficientă decât taxarea în plus a firmelor“, HotNews.ro, 1 iulie 2010, http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-7512270-analist-commerzbank-citat-roubini-romania-putea-gandeasca-introducerea-unei-taxe-importuri-mai-eficienta-decat-taxarea-plus-firmelor.htm.
15 „Romanian Red [garlic], like most porcelains is a large and beautiful garlic with rich robust flavor that is strong and has an aftertaste that lingers. The clove covers are a light brown streaked with purple. From a grower’s perspective, it is a large and healthy garlic to grow and appears to be relatively resistant to most of the diseases that can affect garlic. It originated in Romania”, http://www.gourmetgarlicgardens.com/porcelains.htm.
16 China impune o taxă de 10% pe toate fondurile care sunt repatriate în alte ţări şi o foloseşte pentru a acorda sau retrage beneficii companiilor care avantajează economia chineză. Un exemplu este Matt Marshall, „In a first, China removes profit repatriation tax for a US investor”, Venturebeat, 21 aprilie 2008, http://venturebeat.com/2008/04/21/in-a-first-china-removes-profit-repatriation-tax-for-us-investor/. În acel caz, China a dorit să încurajeze o firmă de capital de risc (venture capital) ale cărei investiţii se dovediseră deja a fi benefice pentru ţară.
17 I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Act III, Scena 5: „Caţavencu: (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător) Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!... O primesc! Mă onorez a zice că o merit!... (foarte volubil.) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.)“.
18 Planul Valev a fost un proiect de organizare economică a ţărilor comuniste est-europene, propus în 1964 de economistul sovietic Emil Borisovici Valev. El prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producţie, României revenindu-i rolul de ţară preponderent agricolă. Planul nu a fost adoptat, fiind puternic contestat de România. http://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Valev.
19 Inversare a spusei lui Carl von Clausewitz conform căreia „Der Krieg ist eine bloße Fortsetzung der Politik mit anderen Mitteln“ (războiul este o prelungire a politicii prin alte mijloace).
20 Op.cit., p. 6.
21 Interviu cu Călin Georgescu în Formula As, nr. 919, 04.06.2010.