Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 25 iunie 2010

Cooperativele supravieţuiesc şi prosperă în perioade de criză şi dincolo de acestea



Economiştii, mediul academic şi comunitatea internaţională caută cu disperare răspunsuri privind modul în care trebuie stimulată redresarea globală şi, în aceste demersuri, ei încep să-şi pună semne de întrebare asupra modelului economic curent, care a început să nu mai beneficieze de încredere din partea factorilor de decizie, cât şi a oamenilor obişnuiţi. Ei caută să reglementeze pieţele şi instituţiile financiare, în special prin asigurarea unui mediu de operare mai etic şi mai transparent.

În încercarea lor, oricum, ei redescoperă şi recunosc capacitatea cooperativelor de a contribui semnificativ la crearea unui nou sistem economic, se arata inca din iunie 2009 intr-un studiu oferit Alianţei Cooperatiste Internaţionale (ACI) de către Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM).

Citiţi restul articolului AICI.

2012, Anul Internaţional al Cooperativelor


Adunarea Generala a Natiunilor Unite a declarat 2012 drept Anul International al Cooperativelor, subliniind contributia acestora la dezvoltarea socio-economica. Adoptand rezolutia, pe 18 decembrie anul trecut, Adunarea a remarcat faptul ca aceste cooperative contribuie semnificativ la eradicarea saraciei, produc locuri de munca si contribuie la integrarea sociala.

Citiţi restul articolului AICI.

MISTERELE CUVINTELOR. De la brand la brandmanie

de Alexandru Ciolan

Brand este un anglicism pur sânge - împrumutat din engleză, născut şi crescut în engleză.

La origine, în engleza veche, brand desemna un lemn care arde, o torţă şi, poetic, o spadă (sens care a trecut şi în franceză). Prin secolul al XVI-lea, a început să fie aplicat oricărui obiect încins (potcoava sau, mai târziu, fierul roşu aplicat pe crupa unui animal pentru a-i indica apartenenţa). Cu fierul roşu erau marcaţi şi criminalii. Şi tot cu fierul roşu îşi gravau negustorii, din timpuri imemoriale, numele pe lăzile cu marfă.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, brandul a ajuns să identifice un produs anume (şi nu altul). Iar spre începutul sec. XX, a ajuns să fie şi un identificator al provenienţei şi al calităţii. Consumismul ultimilor 50 de ani a generalizat termenul şi l-a impus universal, mutând noţiunea la nivelul percepţiei: "Ce e brandul? E marca, e ştampila pe care o aplici unui produs, fie el şi o ţară, încercând să sintetizezi ce are mai bun" (G. 19 VIII 05 p. 1). Ceea ce nu spune, dar lasă de înţeles citatul anterior este faptul că brandul este un artificiu pentru a vinde mai bine - chiar şi ţara (brandul de ţară).

Pentru a citi restul articolului în „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 24 iunie 2010

Ion Mihalache – deţinutul nr. 51, de la stimă la umilinţă

de Barbu Piţigoi

Va invităm să citiţi sau să recitiţi un excelent articol apărut în „România liberă“ din 1 septembrie 2007.

Om politic si martir. A crezut cel mai mult in valorile taranimii

Despre Ion Mihalache, Petre I. Ghiata vorbea ca despre un miracol in viata politica romaneasca a timpului: "Anonim, fara nici un resort material, fara sprijin de alta natura, cu mijloacele sale spirituale, cu staruinta sa, a reusit sa-si dureze un nume celebru si sa creeze din temelie un mare organism politic". (Oameni si fapte - Bucuresti, 1938).

Dotat cu o inteligenta nativa, tanarul de la Topoloveni a beneficiat in implinirea personalitatii sale de sansa oferita scolii rurale de marii intelepti de la inceputul secolului al XX-lea. Dintre stelele aparute atunci pe firmamentul culturii nationale, doua nume s-au identificat cu lumea satelor Romaniei: Nicolae Iorga directorul "Semanatorului" si Spiru Haret, reformatorul invatamantului din Vechiul Regat. Ridicarea de scoli rurale si formarea in scolile normale a unor generatii de invatatori de tara avea sa duca la selectarea unor valori din randul carora a rasarit viguros feciorul sarac, musceleanul din Golestii Badi, de la Topoloveni. "Primul taran care a ajuns ministru, intr-o tara de tarani", cum arata Andrei Pipidi (Precuvantarea, la Ion Mihalache, Ce politica sa facem).

Pentru a citi restul articolului click AICI.

miercuri, 23 iunie 2010

În Ţara Minunilor şi… a Speculaţiilor

de Yvan Allaire şi Mihaela Fârşirotu

Prof. dr. Yvan Allaire
Doctorat la MIT
Membru al Societăţii Regale din Canada
Preşedintele Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada
Autor a numeroase cărţi şi articole.
Consilier la mari firme canadiene.
Intervenţie în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la Reuniunea Anuală 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia, 27 ianuarie 2010.
„Canada’s top authority on corporate governance“ (Financial Post Magazine, aprilie 2008)



Prof. dr. Mihaela Fărşirotu
Profesor titular de strategie a administrării firmelor (UQAM).
Autoare a numeroase cărţi şi articole.
Consultant la numeroase firme canadiene.
Absolventă a Academiei de Stiinte Economice din Bucuresti. Stagii la Viena (Austria) şi Tubingen (Germania). Doctoratul la Universitatea McGill (premiul A.T. Kearny al Acdemiei Americane de Management pentru cea mai bună teză de doctorat despre gestiune din America de Nord). În anii ’90 a creat şi condus la Bucureşti prima Şcoală Superioară de Gestiune din România, precum şi un program intensiv de masterat la această şcoală. Agenţia Canadiană pentru Dezvoltare Internaţională (ACDI) a finanţat acest proiect cu o subvenţie de 2,8 milioane de dolari canadieni, declarând proiectul „unul dintre cele mai bune proiecte de asistenţă tehnică finanţate vreodată de noi”.


„Alice este prinsă în capcana unei lumi în care logica a fost abandonată în favoarea nebuniei“ (Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor)

Pe 17 aprilie 2010, Securities and Exchange Commission (SEC) îndrăzneşte să formuleze acuzaţii de fraudă contra Goldman Sachs pentru o operaţiune cu nimic diferită de alte sute de operaţiuni de acelaşi fel, efectuate de băncile comerciale şi de fondurile speculative în cursul anilor 2004-2007: The worst day in my professional life, Cea mai proastă zi din viaţa mea profesională, declară PDG-ul de la Goldman Sachs. Şi mai grav, pe 27 aprilie, membrii comitetului director de la Goldman Sachs, supuşi unui adevărat interogatoriu de către membrii unui subcomitet senatorial, sunt blamaţi fără menajamente pentru „lipsa de etică“ şi „imoralitatea“ operaţiunilor lor.

Ilegal?

Lumea bună de la Goldman Sachs este foarte, foarte supărată. Promotorii fondurilor speculative sunt uluiţi. Cum să comiţi acte ilegale când, încă din 1999-2000, guvernul american s-a străduit să dereglementeze, să înlăture toate piedicile din calea speculaţiilor financiare, iar legile şi reglementările au fost redactate astfel încît să legalizeze toate operaţiunile de acest tip? Ce să mai înţelegem?! Uite aşa, brusc, facem pe miraţii, pe fecioarele neprihănite, căutăm nod în papură băncilor comerciale şi speculatorilor!

Cu ce-or fi greşit cei de la Goldman Sachs? Cu nimic, cu aproape nimic. La cererea unui fond speculativ (Paulson and Co.)1, ei au creat un montaj de credite ipotecare de cea mai slabă calitate. Ba mai mult, fondul speculativ ar fi venit la Goldman Sachs cu propuneri concrete de ipoteci, tocmai pentru ca, pe ansamblu, calitatea să fie cât mai slabă. De fapt, Paulson and Co pariază pe… prăbuşirea montajului. Mai precis, speculatorul va cumpăra o poliţă de asigurare care nu este cu adevărat o asigurare, care îi va aduce mulţi bani atunci când acest ansamblu de ipoteci putrede se va prăbuşi. În Ţara Minunilor, agenţiile de credit vor acorda acestui montaj tot atâta încredere ca şi datoriei publice a Canadei!

Goldman Sachs a vîndut apoi bucăţi (sau felii) din montajul ipotecar unor investitori presupus sofisticaţi, care nu ştiau în ce lume minunată intraseră! Crezând că agenţiile sunt de încredere, iar regulile şi legile – scrupulos respectate, neştiind că Paulson and Co a contribuit la alegerea ipotecilor astfel asamblate, ei au investit în montaj. În Ţara Minunilor şi a Speculaţiilor nimeni nu se împiedică de asemenea amănunte. Toată lumea ştia sau trebuia să ştie cum se petrec lucrurile. Cuvintele au sensul care li se dă. Infracţiunea comisă de Goldman Sachs, dacă era cu adevărat o infracţiune, nu era mai gravă decât parcarea maşinii într-un loc interzis.

Imoral?

În ţara lui Goldman Sachs şi a cumetrilor săi precum Paulson şi alte fonduri speculative, felul în care a operat Goldman în perioada 2007-2008 merită respect, admiraţie, strângeri de mână. Simţind că vine avalanşa împrumuturilor ipotecare subprime (altfel spus, bazate pe un credit de slabă calitate), Goldman a întocmit un plan energic de acţiune pentru a se proteja contra tuturor acestor produse toxice din bilanţul său. Ar fi trebuit să le reducă numărul, dar aşa ceva nu era uşor în contextul din acel moment. Atunci, soluţia era cumpărarea de „asigurări“ (derivate de credit sau CDS – Credit Default Swaps) pentru a apăra întreprinderea în cazul prăbuşirii pieţei de ipoteci de calitate îndoielnică (subprime).

Pentru că a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul, Goldman Sachs este în măsură să raporteze profituri atunci când această piaţă face implozie. Acţionarii aplaudă, rivalii sunt invidioşi, marea finanţă e încântată.

S-ar putea reproşa că, deşi a simţit iminenţa imploziei, Goldman Sachs a continuat să aducă pe piaţă alte montaje de credite ipotecare subprime, având totodată grijă să se protejeze contra oricărui risc; Goldman Sachs vă va lămuri însă că se limita să le facă pe plac clienţilor, doritori de asemenea montaje cărora agenţiile de credit continuau să le atribuie notele cele mai mari. Goldman Sachs nu putea lăsa să-i scape onorariile grase asociate acestor operaţiuni care, altfel, ar fi fost preluate de concurenţă.

Ce e imoral în toată povestea asta? Chiar dacă Goldman Sachs nu este „trimisul lui Dumnezeu pe pământ“ ca să-i facă voia nu este chiar un îngeraş,(„I am doing God’s work“), cum declara în noiembrie 2009 PDG-ul său Lloyd Blankfein, societatea nu a făcut decât să gestioneze riscurile, spre binele acţionarilor săi, conform principiului fundamental al liberei iniţiative şi al pieţelor financiare.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative

În Ţara Minunilor, fondurile speculative, precum Paulson, îndeplinesc chiar un rol „social“. Faptul că mai multe fonduri speculative mizau pe dezumflarea balonului imobiliar american ar fi trebuit să-i alarmeze pe investitori. Evident, însă, că acest lucru era prea puţin cunoscut în afara cercului de iniţiaţi. Căci speculaţia se ascunde în umbră, aşteptând momentul prielnic când trebuie să facă totul pentru a grăbi prăbuşirea sau falimentul ce-l va îmbogăţi pe speculator. Investitorii ar trebui să se informeze mai bine şi mai din vreme.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative, astfel concepută, este considerabilă. Astfel, Paulson and Co au semnalat problemele fiscale ale Greciei pariind, zice-se, contra valorii datoriei Statului grec. Nu-i aşa că au avut dreptate? La aceeaşi dată, 27 aprilie, agenţiile de rating (tot cele dinainte!) scădeau drastic nota acordată datoriei greceşti, până la nivelul obligaţiunilor cu cotă nulă (junk bonds) şi provocau astfel o criză financiară în această ţară şi împrejurul ei. Fondurile speculative sunt gata, probabil, chiar în acest moment, să parieze contra datoriei altor ţări. Care vor fi fiind acestea? O să vedeţi la vremea şi la locul potrivit!

De această parte a oglinzii

Pentru cetăţenii care ignoră complet moravurile şi cutumele din Ţara Minunilor, comportamentul şi atitudinea locuitorilor acesteia sunt şocante şi scandaloase. Această specie, numită homo speculantus, le apare ca fiind rapace şi insensibilă la suferinţele antrenate de acţiunile ei.

Cupiditatea colectivă a acestor speculatori a provocat o criză financiară şi o recesiune greu suportabilă. Guvernele şi plătitorii de taxe, locuitorii ţărilor normale, a trebuit să-i salveze de propria lor turpitudine.

Iată câteva dintre pagubele directe şi colaterale ale maşinaţiilor lor: circa 6,4 milioane de proprietăţi imobiliare din Statele Unite au făcut obiectul unei confiscări judiciare în perioada 2007-2009; 240 de bănci au dat faliment de la începutul lui 2008. Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca o consecinţă directă a crizei financiare, s-au pierdut aproximativ 20 de milioane de locuri de muncă.

În Ţara Minunilor, ruşinea şi stânjeneala sunt sentimente rare şi inoportune. Valoarea creată de speculatori pentru acţionarii sau investitorii lor justifică din plin bonusurile şi remuneraţiile de care beneficiază. Ziariştii şi unii comentatori nu contenesc să se arate miraţi de aceste remuneraţii şi produc grafice precum cel de mai jos. Opinia publică se scandalizează, ceea ce, temporar, îi pune în încurcătură pe politicieni.



Chiar dacă prea puţină lume ştie, Ţara Minunilor şi-a extins teritoriul în cursul ultimilor 30 de ani în dauna ţării normale, a ţării producţiei de bunuri şi servicii, a manufacturilor, a inovaţiei care contribuie la bunăstarea societăţii. Cum se vede în graficul următor, partea profiturilor totale provenind din „industria financiară“ a atins în economia americană, în 2004, circa 44%, în timp ce partea provenind din industria prelucrătoare a scăzut la aproximativ 10%. Până în 1980, sectorul manufacturier reprezenta peste 40%, iar cel financiar, sub 20% din profiturile totale ale economiei americane.

Tabelul 2: Procentajul profiturilor din industria financiară şi din industria prelucrătoare (S.U.A., 1950-2004)


Şi mai grav încă, valorile corozive ale Ţării Minunilor s-au infiltrat treptat în ţara normală, seducând tinerii şi punându-i pe jar pe cei mai puţin tineri. „Finanţele“ exercită o atracţie irezistibilă asupra tinerilor ambiţiosi şi talentaţi, după cum demonstrează tabelul următor.

Tabelul 3: Procentajul deţinătorilor de diplome MBA de la Harvard angajaţi în sectorul financiar

Fenomenul nu e deloc surprinzător dacă aflăm că, în 2008, hedge funds şi private equity funds ofereau acestor tineri licenţiaţi un salariu garantat de 300 de mii de dolari în primul lor an de activitate, plus un bonus de 30 de mii de dolari la semnarea contractului. Prin comparaţie, sectorul industriei prelucrătoare oferea un „mizilic“ de 130 de mii de dolari pentru primul an!

Această supralicitare nu este limitată la Harvard. The Graduate Management Admission Council raportează că la intrarea în programele MBA americane, 21% dintre studenţi declară că vor să lucreze în sectorul financiar. La sfârşitul studiilor, procentajul celor care aleg acest sector se ridică la 40%.

Concluzie

Speculaţia financiară domină şi contaminează societatea modernă. Universul paralel al înaltei finanţe se întinde ca o pată de ulei vâscos peste economia reală. Locuitorii Ţării Minunilor nu vor înceta să-şi practice magia neagră. Guvernele vor încerca, timid, să ridice câteva bariere, să limiteze unele practici. De fapt, schimbările legislative îi vor afecta prea puţin pe speculatori.

După ce au profitat din plin de falimentul pieţei imobiliare americane, fondurile speculative se pregătesc să profite, fără nici o remuşcare, de dificultăţile fiscale ale altor ţări, de acele dificultăţi rezultate, în mare parte, din măsurile pe care guvernele au fost nevoite să le adopte spre a face faţă efectelor crizei financiare provocate tocmai de… speculatori!

Ah, dacă toată povestea asta n-ar fi decât o poveste!

Tare mă tem că nu pot spune lucrurile cu mai multă claritate“, spune Alice foarte politicoasă, „fiindcă, în primul rând, nici măcar eu nu pricep nimic“.

28 aprilie 2010

Note:

1 Paulson & Co. Inc. este de asemenea un acţionar important în compania Gabriel Resourses, deţinând 18% din capital. Compania Gabriel Resources, la rândul ei, deţine 80,46% din Roşia Montană Gold Corporation S.A. (România).

(Text adaptat după volumul Black Markets and Business Blues (FI Press, iunie 2009) şi după versiunea franceză a lucrării Plaidoyer pour un nouveau capitalisme, disponibilă pe situl www.igopp.org. O versiune franceză a acestui articol a fost publicată în Revista FORCES, nr. 162, vara 2010.)

marți, 22 iunie 2010

O perspectivă canadiană asupra proiectului Roșia Montană

de prof. dr. Yvan Allaire

Prof. Yvan Allaire şi-a obţinut doctoratul în filozofie la MIT
Actualmente este Preşedintele Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada
Profesor Emerit de Strategie (UQAM)
Profesor Adjunct (HEC Montreal)
Membru al Societăţii Regale din Canada
Consilier al unor mari firme canadiene.
A intervenit în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la reuniunea din ianuarie 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia.


În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:

Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare 1 .

Gabriel Resources: o companie canadiană?
Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.

De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.

NOTE
1 Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.

duminică, 20 iunie 2010

Antidarwiniștii din SUA sunt „executaţi”


Sub titlul „Profesorii universitari sunt liberi să spună orice, până la teoria evoluției. Antidarwiniștii din SUA sunt «executaţi»“, Adevărul de Timişoara din 14 iunie publică un amplu material, ilustrat audio şi video, despre iluzoria libertate de gândire din mediile academice şi ştiinţifice, la noi şi aiurea. Din fericire, există şi soluţii pentru a garanta, în plan legislativ, libertatea academică. Întrebarea este dacă există interesul şi voinţa de a o face.
Pentru a citi articolul click AICI.

vineri, 18 iunie 2010

O pledoarie pentru competenţă, distributism şi economie civică

de Ovidiu Hurduzeu

România de astăzi se confruntă cu un mare pericol: starea de zgomot şi insignifianţa. Orice discuţie serioasă despre grava criză economică şi socială este trecută în derizoriu. Hărmălaia creată de incompetenţi, corupţi şi pescuitori în ape tulburi acoperă orice voce demnă de luat în seamă. Se propun schimbări care nu vor schimba nimic, se iau măsuri „anti-criză“ care vor îngenunchea definitiv poporul român. Se dă o luptă crâncenă pentru a înmormânta economia României şi a-i salva pe cei care ne-au adus la ruină. Chiar dacă ştim câte parale fac (şi la propriu, şi la figurat) politicienii noştri, mulţi dintre noi încă mai caută „mântuirea” tot în sfera politicului expirat – ca şi când aceiaşi incompetenţi, corupţi şi delatori ar putea deveni peste noapte salvatorii naţiei. Oamenilor li s-a inoculat ideea că nu există soluţii la actuala criză şi nici persoane capabile să schimbe în bine actuala stare de fapt.

Observatorii lucizi ai realităţilor româneşti vor şti să asculte însă puţinele voci care propun o regândire radicală a căilor actuale de dezvoltare (de fapt, de falimentare) a României. O astfel de voce este cea a lui Călin Georgescu, directorul executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă. În ultimul timp, a fost vehiculată posibilitatea unui guvern de tehnocraţi în care Călin Georgescu ar deţine funcţia de prim-ministru. Ar fi fost normal ca analiştii şi intelectualii mediatici să comenteze „varianta Călin Georgescu“. Din păcate, în climatul de impostură generalizată din viaţa politică românească, puţini sunt cei care au interes sau capacitatea să analizeze idei novatoare, să separe ceea ce este important de ceea ce este minor sau în afara chestiunii.

Analizând luările de poziţie ale expertului în dezvoltare durabilă, am fost plăcut surprins să descopăr o agendă socială şi economică mult mai cuprinzătoare şi mai transformatoare decât bănuieşte majoritatea. Călin Georgescu nu mai peticeşte sacul, ci „lansează la apă“ un nou model de redresare morală, socială şi economică a ţării. Îl numeşte „economie civică”: „nu vorbesc de cârpirea sistemului existent, ci de-o schimbare de macaz, în sensul trecerii la un nou model de dezvoltare: mă gândesc la un model de economie civică în care să fie implicaţi cât mai mulţi întreprinzători”1.

Este vorba de un model economic de dezvoltare care combină în chip organic principiile distributismului cu cele ale sustenabilităţii economice. Demne de remarcat sunt propunerile distributiste, care urmăresc „sprijinirea formulelor asociative «la firul ierbii» pentru crearea de locuri de muncă stabile și bine remunerate și îmbunătățirea calității vieții”2, precum şi cele care susţin „o economie civică bazată pe o dispersie largă a proprietății productive și pe formarea capitalului de mică anvergură dar pe scară largă, atât în orașe cât și în satele românești”3. Sunt idei care merg în direcţia gândirii economice reprezentate de importante personalităţi contemporane precum economistul italian Stefano Zamagni, cel care a elaborat în mare parte secţiunea economică a enciclicei Caritas in Veritate şi Phillip Blond, regele filozof al conservatorilor britanici. Dar, mai ales, economia civică propusă de Călin Georgescu reînnoadă tradiţia economică românească. Rădăcinile ei se regăsesc în sistemul economic cooperatist, care a funcţionat pe scarp largă în România între 1864-1947, şi în modelul distributist al lui Ion Mihalache şi Virgil Madgearu. Nu ne aflăm în faţa unui nou experiment şi a unei alte „revoluţii”. Economia civică nu face decât să restaureze, să reînsufleţească şi să adapteze creator, la condiţiile secolului al XXI-lea, multe dintre fundamentele sistemului economic al României dinainte de comunism.

Pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, ni se propune un model economic care ţine cont de specificul realităţilor româneşti. Un model menit:

1) să întărească efectiv clasa de mijloc numită, pe drept cuvânt, „coloana vertebrală a unei democrații stabile”;

2) să apere micul producător agricol: „nu prin lichidarea sau subminarea micii proprietăţi rurale vom putea ieşi la liman, ci, dimpotrivă, prin consolidarea regimului proprietăţii, prin modernizarea şi diversificarea producţiei agricole, prin dezvoltarea de noi îndeletniciri eco-eficiente, aducătoare de venit şi prin încurajarea unor forme flexibile şi acceptabile de asociere”4;

3) să deconcentreze şi relocalizeze activităţile productive şi serviciile la sate şi în micile orăşele prin „stimularea dezvoltării micilor întreprinderi în mediul rural, unde investiţiile în mijloacele fixe sunt mult mai modeste“, iar costurile economice, ecologice şi culturale asociate congestiei urbane sunt reduse;

4) să restaureze o relaţie adecvată între dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului.

Modelul distributist ale economiei civice este bazat pe principiul cooperării. Spre deosebire de oamenii politici ai zilei, Călin Georgescu propune un adevărat pact al înţelegerii mutuale şi al eticii sociale, cooperarea urmând să devină modus operandi, nu numai al economiei, ci şi al întregii societăţi româneşti: „trebuie vorbit numai în termeni de construcţie. Pentru mine gâlceava, retorica goală nu au ce căuta în spaţiul public. Să nu mai avem frustrări de recuperat sau poliţe de plătit”5. „Avem, într-adevăr, nevoie de o nouă solidaritate, dar solidaritatea nu se clădește la ordin ci din convingerea că soluțiile propuse sunt bune pentru țară și pentru oamenii ei”6.

Ar trebui să reflectăm asupra termenilor „cooperare” şi „solidaritate”. Mulţi dintre noi am uitat ce înseamnă „acţiune comună” şi „bine comun”. Comunismul ne obliga să întreprindem „acţiuni colective” în care ne pierdeam identitatea, ne „masificam”; odată cu pierderea identităţii, ni se atrofia şi simţul răspunderii personale. „Capitalismul sălbatic“ nu ne-a făcut cu nimic mai responsabili şi mai solidari. Dimpotrivă. A exacerbat înstrăinarea şi interesul egoist. A torpilat obştescul. Iată de ce este nevoie să reconfigurăm paradigma economică şi socială aşa încât competitivitatea, dezvoltarea durabilă şi arhitectura morală să se întrepătrundă. În elaborarea strategiilor de dezvoltare pe termen lung şi mediu, ţările avansate din Uniunea Europeană nu mai separă politica economică (politicile privitoare la competitivitate, crearea locurilor de muncă etc.) de obiectivele sociale. În modelul de „economie civică” promovat de Călin Georgescu, obiectul întrepătrunderii factorilor economici şi a celor sociali nu se face însă prin privilegierea statului dădacă şi prin redistribuirea egalitaristă de tip socialist, ci prin răspândirea largă a unor forme de proprietate productivă cum ar fi pământul, uneltele, resursele de educaţie şi capitalul ieftin. În societatea modernă, competenţa este şi ea proprietate productivă, poate cea mai de preţ. „Reprofesionalizarea României“, un concept lansat de Călin Georgescu cu câţiva ani în urmă, nu înseamnă altceva decât răspândirea largă a competenţelor. Nu putem avea oameni competenţi în toate domeniile dacă nu investim în educaţie şi în formarea profesională, în cercetare şi ştiinţă. „Investiţia în oameni“ rămâne însă doar o vorbă în vânt dacă nu-i oferim un suport economic şi social solid, dacă nu creăm o economie sustenabilă bazată pe o veritabilă extindere a proprietăţii şi puterii către milioane de oameni.

Economia civică nu poate fi impusă „de sus“, precum modelul neoliberal al „băieţilor de la Chicago“ sau politicile etatiste de sorginte socialistă. Sub radar, fără să se ceară voie de la Bucureşti sau Bruxelles, modelul distributist al economiei civice a început deja să prindă contur. (În acest sens, ziuaonline.ro ne-a oferit exemple semnificative din întreaga ţară.)

Românii încep să se trezească; se constată deja o restaurare a conştiinţei reciprocităţii, o trezire a imboldului asociativ şi a spiritului de cooperare. Din ce în ce mai multă lume îşi dă seama că fără cooperare şi dăruire nu pot renaşte comunităţile, nu se poate promova crearea bogăţiei şi a autonomiei economice.

Sunt convins că modelul distributist al economiei civice va duce în final la Renaşterea României. Economia civică nu poate exista însă în afara „economiei dăruirii“ propovăduite de Biserica lui Hristos. Oricine va face economie la credinţă, la dragoste şi dăruire creştinească va continua să funcţioneze după regulile vechiului model, va rămâne sclav pe plantaţie. În ultimă instanţă, poporul, nicidecum fondurile speculative, băncile sau transnaţionalele decide soarta României. Cum vom şti să mânuim mistria, aşa ne vom zidi casa.

NOTE

1 Interviu, Formula As, nr 919, 04.06.2010.

2 Discurs cu ocazia lansării volumului România post-criză. Reprofesionalizarea Romaniei III, Academia Română, 25 mai 2010.

3 Idem.

4 Călin Georgescu, „Trezirea la realitate“ în România post-criză. Reporfesionalizarea Romaniei III. Raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID), Bucureşti, mai 2010, p. 15.

5 Interviu, Financiarul, 15 iunie 2010.

6 Discurs cu ocazia lansării volumului România post-criză. Reprofesionalizarea României III, Academia Română, 25 mai 2010.

MISTERELE CUVINTELOR. Grila şi grilul


de Alexandru Ciolan

Gratia, grila şi grilul sunt cuvinte înrudite, care au pe scara etimologică un îndepărtat strămoş comun: latinescul cratis. Varianta populară (neatestată) *gratis a lui cratis a devenit românescul gratie , iar diminutivul craticula "grătar mic, grătărel" a devenit în franceză grille, substantiv feminin, care şi-a creat şi un masculin gril, atestat încă de pe la 1300, cele două cuvinte fiind folosit indistinct până în secolul al XVII-lea, când gril s-a specializat pentru grătarul de prăjit carnea. Engleza are, împrumutate din franceză, şi grilajul ornamental (grille, cu o primă atestare pe la 1660), şi grătarul folosit în scopuri culinare (grill, cu prima atestare pe la 1700). Româna a luat, în epoca de îmbogăţire masivă cu neologisme latino-romanice, din franceză grila şi, mult mai recent, din engleză, grilul, care se suprapune perfect peste mai vechiul grătar (altfel spus, este un împrumut inutil).

vineri, 11 iunie 2010

Noi muncim, noi şi gândim

de Alin Voicu

Eforturile guvernului de la Bucureşti, ghidate de FMI, UE etc. şi, s-ar părea, adoptate şi acceptate cu braţele deschise (îndesate până la coate în buzunarele bugetarilor, privaţilor şi forfetarilor) îi afectează numai pe cei ce muncesc. În relaţia capital-muncă, numai aceasta din urmă are de pierdut. Capitalul este ocrotit şi, într-un cerc vicios, cei ce muncesc sunt puşi în situaţia de a plăti pentru susţinerea acestuia. Şi dacă nu prididesc, însuşi statul, în numele şi în contul aceloraşi oameni trataţi de data aceasta drept „contribuabili”1, se împrumută (mai ales de la entităţi străine).

În tot acest vârtej nu este clar răspunsul la întrebarea „de ce?” Chiar trebuie „să facem totul” pentru salvarea/susţinerea capitalului? De ce este capitalul tratat de parcă ar fi superior muncii? Iată-l, deci, pe „biet român sireacul” lovit de cel puţin trei ori: salarii/pensii reduse, înglodat în datorii, taxat până la limită2 (oare când va ajunge la refuz?). Ca să nu mai vorbim de moştenirea lăsată generaţiilor viitoare, nevoite să plătească pentru datoriile părinţilor...

Un LBO pentru liniştea noastră

Rezultatul combinat al acestor fenomene economice are trăsăturile unei Achiziţii prin Îndatorarea Firmei Ţintă (Leveraged Buy-Out, LBO) 3 aplicat la nivel de ţară. Procedeul conduce la modificarea structurii capitalului ţării – creşterea capitalului împrumutat şi sifonarea capitalului propriu (equity) rezultat din fluxurile de numerar generate de activităţile productive ale firmei-ţintă. Randamentul poate fi foarte mare: cei care contractează împrumutul şi plătesc dobânzile sunt alţii (în cazul acesta, contribuabilii) decât cei care îşi însuşesc (o parte din) fondurile astfel obţinute şi profiturile („proprietarii de capital”). Cheltuielile şi eventualele pierderi sunt socializate şi, prin structura corporaţiei, câştigurile sunt privatizate. Se obţin astfel nu numai avantaje financiare (randament înalt) ci şi de control – în domeniul corporat, guvernarea corporaţiei; la nivelul unei ţări, controlul politic.

Cum putem despleti cât de cât firele? Ce fel de decizii trebuie luate? Ce fel de model (alternativ) trebuie implementat? Ajuns în stare de criză, un organism economic (politic) nu se mai poate redresa prin mici ajustări sau propuneri timide. În practica restaurării companiilor ajunse în criză şi insolvabile sau falimentare există în general trei paşi: (i) stoparea prăbuşirii prin controlul „la sânge” al cheltuielilor; (ii) restructurarea datoriilor; şi (iii) reorientarea strategică spre restabilirea profitabilităţii prin reorganizarea companiei (domenii de activitate, active necesare sau nu, produse/servicii, capacitate de producţie, vânzări etc.). Este, poate, instructiv să privim, pentru câteva momente, problemele curente ale României prin această prismă. Este clar însă că soluţiile şi metodele potenţiale astfel derivate trebuie augmentate cu măsuri macroeconomice, dat fiind că avem de a face cu o ţară întreagă (cu elemente fiscale, monetare, de politică economică şi de economie politică).

I. Reducerea cheltuielilor

Privită în acest mod, România este astăzi la urgentul pas întâi – controlul fluxului de numerar, în special al cheltuielilor. Aici sunt vizate iniţial elementele pe care se cheltuieşte cel mai mult şi, mai ales, cheltuielile neproductive sau risipa. Efectul scontat este obţinerea de lichidităţii în scurt sau foarte scurt timp, deci controlul strict al fluxului de numerar. Toate proiectele care nu contribuie la acest scop sunt întrerupte sau, după o analiză ceva mai amănunţită, anulate. Deciziile trebuie să fie luate imediat şi sunt irevocabile. Aşadar, schimbarea dalelor din parcuri, construcţia de autostrăzi sau alte proiecte de infrastructură, colectarea creanţelor şi, în general, proiectele şi contractele cu statul trebuie revizuite pornind de la cele mai mari şi coborând spre cele mai mici şi, mai ales, tăind fără milă.

Cum se poate face în mod practic aşa ceva, ştiut fiind că persoanele cu interese în asemenea proiecte şi cheltuieli nu şi le vor nicidecum atinse? Se poate stabili un grup de lucru, pe cât posibil independent, alcătuit din oameni cu experienţă în domeniul redresărilor şi având afilieri politice cât mai slabe. I se dă mână liberă, prioritate şi acces la toate sursele, documentele, şi i se pune la dispoziţie personalul cu expertiză şi putere în bugetarea şi aprobarea proiectelor, inclusiv miniştri. Acesta raportează periodic progresul (sau lipsa de progres) direct legislativului (şi nu în primul rând primului ministru), preşedintelui sau guvernului. Un tablou clar al finanţelor, de unde vin şi unde se duc banii, câte proiecte există, justificarea lor (business case) şi relativa prioritate/urgenţă precum şi acţiunile recomandate şi reducerile preconizate pot forma substanţa unui raport întocmit în câteva săptămâni (depinzând de nivelul de colaborare/sabotare întâmpinat). Eventual, pentru a-i sublinia autoritatea, în proiect ar putea fi cuprinşi şi „consultanţi” selectaţi din Garda Financiară.

Aplicând această paradigmă, o observaţie imediată este că reducerile preconizate (începând cu iunie 2010) şi numite eufemistic „de austeritate” vor fi probabil insuficiente pentru redresarea bugetului României, mai ales pentru că elementele vizate pentru reduceri nu sunt cele potrivite sau de cel mai mare impact. O creştere a taxelor de tot felul şi a obrăzniciei colectorilor fiscali este de nedorit dar inevitabilă. Mai mult, măsurile afectează omul de pe strada, actorul activ în rubrica „muncă” din ecuaţia capital-muncă. Într-o economie bazată pe consum, efectul va fi reducerea cererii şi stagnarea economică. După ieşirea din criză, România va umbla „cu capul spart” după creştere economică – finanţările creşterii vor trebui luate tot ca împrumuturi şi nu din inexistente capitaluri proprii (equity). Aşadar, problema nu se rezolvă, se operează o refinanţare (altfel spus, rezolvarea se amână). Aşa se face că ţările în curs de dezvoltare rămân veşnic în curs de dezvoltare.

Alte surse de lichiditate pot fi de asemenea problematice. O companie cu probleme poate încerca să vândă o parte din active deşi, fiind sub presiune, preţurile obţinute vor fi sub valoarea reală. Ce se întâmplă în cazul unei ţări aflate sub presiune financiară? Ce vom „da”, cum spunea Elena Udrea, „investitorilor”, românul fiind acum strâns cu uşa? Iată, Grecia este îndrumată să „dea” controlul asupra anumitor companii şi active total sau parţial aflate în proprietatea statului4 – privatizare mai ales către participanţi străini. I s-a sugerat chiar să „privatizeze” o parte a teritoriului naţional printr-o umilitoare vânzare de insule, Corfu de pildă, sau a Acropolisulului5! Oare ce va face România în cazul în care condiţiile continuă să se deterioreze (şi economiştii care au studiat fenomenul datoriilor suverane găsesc „ştiinţific demonstrat” că de obicei aceasta e traiectoria) 6? Ce mai vindem? Roşia Montană? Ce mai „dăm”? Hotelurile şi staţiunile de la mare, terenuri petrolifere7? Şi, mai ales, în schimbul a ce? A unui guvern şi stat supraextins financiar, cu datorii veşnice?

Mult mai important decât dificultatea alegerii personalului avizat, riscul cel mai mare al unui efort de analiză de acest fel este abordarea greşită din punct de vedere etic şi filozofic – ce înseamnă valoare, care este menirea unui stat/guvern, care este viziunea de ansamblu, cine trebuie să beneficieze etc. etc. Elementul esenţial aici este coloana vertebrală în faţa oricui şi urmărirea interesului românilor. O mentalitate de victimă a unor forţe neidentificate este defetistă şi perversă. Dimpotrivă, o viziune distributistă este elementul sine qua non deoarece facilitează stabilirea şi dezvoltarea economică a tuturor păturilor sociale, începând de la firul ierbii, şi creşterea încrederii în puterile economice autohtone (remoralizarea pieţelor şi relocalizarea lor). Implicaţiile imediate vor fi legate de revizuirea legislaţiei asociaţiilor din România. Exemple amplu dezvoltate există, ca surse de inspiraţie, în legislaţia din UE, SUA, Marea Britanie etc. – schimbările din legislaţia românească nu sunt necesarmente vaste. Este de aşteptat că activitatea economică va spori în termen scurt şi că vor apărea bănci locale (populare, mutuale, cooperatiste), asociaţii de desfacere etc. Mai mult, soluţia cooperatistă a mai fost odată benefică României8. Va deveni evidentă nevoia de reguli/legi pentru stabilirea de pieţe şi moduri de comercializare a produselor agricole şi de încurajare a investiţiilor de capital autohton. O politică conştientă şi conştiincioasă de încurajare a IMM-urilor prin eliminarea taxei forfetare, uşurarea şi ieftinirea până la derizoriu a înregistrării noilor afaceri, reintroducerea modului de impozitare la alegere (pe profit sau pe cifra de afaceri), dezvoltarea unei infrastructuri de investiţie în IMM (de exemplu, pe modelul legilor gen Small Business Act9 din SUA) pot avea efecte benefice atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, nu în ultimul rând prin facilitarea inovaţiilor/invenţiilor în acord cu strategia de dezvoltare durabilă Europa 2020.

Bineînţeles că pentru a stabili măsuri eficiente trebuie examinate cauzele situaţiei prezente, atât cele imediate cât şi cele istorice. Bancherii de ultim resort (FMI, BM etc.) au experienţă de zeci de ani în acest domeniu şi pot fi consultaţi, însă nu trebuie uitat că aceste foruri există pentru protejarea băncilor şi stabilizarea (sau dimpotrivă) a guvernelor. Măsurile sugerate trebuie examinate în lumina avantajelor aduse românilor. Această înţelegere va forma bazele reorganizării ulterioare a economiei, guvernului şi politicii economice sau economiei politice. De exemplu, pentru stabilizarea României, păstrarea flexibilităţii monetare şi fiscale şi a pârghiilor de manevrare a crizelor precum şi pentru propăşirea economică trebuie renunţat la aderarea la euro – valutele regionale, prezentate greşit10 publicului ca uşurând comerţul, par a fi indiferente la sau chiar în detrimentul ţărilor „în curs de dezvoltare”.
(Va urma)

NOTE

1 „Cresc taxele dacă actualele măsuri nu vor fi suficiente”, Ziua veche, 7 iunie 2010, http://www.ziuaveche.ro/business/economic/4043-cresc-taxele-daca-actualele-masuri-nu-vor-fi-suficiente.
2 „The danger is compounded by a fiscal cure that could be nearly as harmful as the financial disease [subl. noastră]. As a condition of Europe’s bailout plan, and of continued euro membership, the continent’s debt-ridden economies must slash spending drastically – and at just the wrong time in the economic cycle. The impact will be higher unemployment, lower wages, and reduced consumer demand” (Robert Shrum, “The U.S. joins the euro zone”, The Week, may 27, 2010, http://theweek.com/bullpen/column/203471/the-us-joins-the-euro-zone).
3 „Termenul de leverage[d] buy-out (LBO) este preluat din limba engleză şi desemnează achiziţionarea (preluarea) unei firme de către o altă firmă care şi-a procurat capitalul necesar prin împrumut garantat cu activele firmei preluate” (Anamaria Jugrin, „Valoarea actualizată netă şi valoarea actualizată ajustată”, în Condeie Studenţeşti, Revista Oeconomia, nr. 1 pe 2010.)
4 Alkman Granitsas, „Greece Lays Out Plan to Privatize”, The Wall Street Journal, 3 iunie 2010, http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703561604575282232817724548.html.
5 „‘We give you cash, you give us Corfu!’ German MP suggests Greece sell islands (and the Acropolis) to pay off debt”, The Daily Mail, March 5, 2010, http://www.dailymail.co.uk/news/worldnews/article-1255449/Greece-debt-crisis-German-MPs-suggest-Greek-Islands-Acropolis-sale.html; “Greece Won’t Sell Island to Cover Debts”, The New York Times, http://thelede.blogs.nytimes.com/2010/03/05/greece-wont-sell-islands-to-cover-debts/; şi „Merkel avoids Greek finance pledge”, The Financial Times, http://m.ft.com/cms/s/0/f635351e-287c-11df-a0b1-00144feabdc0.html.
6 Kenneth Rogoff, profesor la Harvard şi fost economist şef al FMI: „Following banking crises we usually see a bunch of sovereign defaults, say in a few years. I predict we will again”, Bloomberg, 24 feb. 2010. Împreună cu Carmen Reinhart este autorul unui studiu asupra istoriei crizelor financiare, This Time Is Different: Eight Centuries of Financial Folly, Princeton U. Press: September 2009.
7 România, care exportă echipament petrolier cu numai câţiva ani în urmă, trebuie să concesioneze acum teren petrolifer multinaţionalelor, licitaţiile fiind în curs (iunie 2010). Se spune că pentru tehnologie – iar asta într-o ţară care în 1966-1968 producea echipament de forare la peste 10.000 de metri şi îl expunea la nou construitul pavilion expoziţional (astăzi Romexpo) – unde este acum acest „fier vechi”, cum îl numea Petre Roman? Mai ales astăzi, când cea mai adâncă forare cu cea mai avansată tehnologie se face la 35.055 picioare, cu doar 685 de metri mai adânc (Sonda Tiber a companiei BP fora la această adâncime în septembrie 2009 – http://www.bp.com/genericarticle.do?categoryId=2012968&contentId=7055818)? Da, tehnologia a avansat – dar în momentul în care baza industriei e trimisă la topit, nu prea mai ai de unde să avansezi.
8 Studiul şi expozitia Dr. Emilia Corbu sunt salutare vis-à-vis de mişcarea cooperatistă, dezvăluind o pagină de succes, inexplicabil uitată din istoria României (http://emilia-corbu.blogspot.com/search/label/miscarea%20cooperatista).
9 Small Business Act, Public Law 85-536, as amended, http://www.sba.gov/regulations/sbaact/sbaact.html.
10 M. J. G. Bun şi Franc J.G.M. Klaassen, „The Euro Effect on Trade is not asLarge as Commonly Thought”, Tinbergen Institute Discussion Paper, TI 2003-086/2, http://www.tinbergen.nl/discussionpapers/03086.pdf, este unul dintre multele studii care descoperă că efectul pozitiv al adoptării euro asupra comerţului este în general supralicitat atât de economişti cât şi de Bruxelles, şi nu este semnificativ diferit de 0% (zero la sută): „The estimated euro effect [on trade] then drops [from previous optimistic estimates of 5% to 40%] to 3%, which is on the significant/insignificant bound [subl. noastră]. The estimate is robust to various model perturbations and is no longer driven by the length of the sample period”. Dimpotrivă, „Economics played little role in the decision to create the euro - politics was king… The key finding [of the CEPR study] is that the EU15 'outs' – Britain, Sweden and Denmark – have suffered no loss of trade into the euro area since 1999 but rather have seen their exports to euro area nations expand: +7%, controlling for other factors”, Britain, Denmark and Sweden Would Gain Little Trade from Joining the €, Centre for Economic Policy Research (CEPR), Friday 23 June 2006, http://www.cepr.org/press/P178.htm.

MISTERELE CUVINTELOR. Logo-ul – Mă onorez a zice că îl merit…

de Alexandru Ciolan

A fost odată ca niciodată… Cu mult, mult înainte de a fi apărut facilităţile Copy-Paste şi Print, textele se reproduceau prin copiere de mână – la început cu pana (de gâscă), apoi cu tocul, zis şi condei, apoi cu stiloul şi, spre zilele noastre, în epoca bezmetic-risipitoare a obiectelor de unică folosinţă, cu pixul. Decât să copiezi, mai bine scriai ceva din capul tău… Şi totuşi, existau texte, puţine, care binemeritau a fi perpetuate, prin copiere, spre veşnică citire. Pentru dăinuirea şi propagarea lor a fost inventat tiparul.

Tiparul este una dintre marile invenţii ale Chinei antice. Cele mai vechi cărţi ale omenirii au fost obţinute prin metoda xilografiei, folosind lemnul (gr. xulon „lemn“) drept suport pentru gravurile transpuse pe pânză sau pe hârtie. Invenţia care a hotărât saltul spre epoca modernă a reproducerii informaţiei a fost litera mobilă din metal, datorată lui Johannes Gutenberg (1398-1468). Om de tip vechi, lipsit de simţ practic, Gutenberg nu a fost în stare să se chivernisească, exploatându-şi comercial invenţia. Ceea ce urmărea el de fapt era să reproducă, în cât mai multe exemplare, Biblia, nu să se îmbogăţească… Au ştiut, alţii, să o facă după el, transformând tipografia în industrie poligrafică.

Pentru a citi restul articolului în „Ziarul de duminică“ click AICI.

vineri, 4 iunie 2010

MISTERELE CUVINTELOR: Sigla – un caz scăpat de sub control?

de Alexandru Ciolan

Sigla este un cultism cu oarecare vechime in limba română (mult peste un secol), a cărui etimologie multiplă este atribuită fr. sigle şi pluralului lat. sigla. Dicţionarele româneşti semnalează un singur sens al siglei: succesiune de litere iniţiale ale unor cuvinte frecvent utilizate. CFR este cea mai cunoscută şi des invocată siglă. Dar şi litera B din numerele autovehiculelor, care arată că au fost inmatriculate in Bucureşti, tot siglă este.

Pentru a citi restul articolului în Ziarul de duminică, click AICI.

File de istorie: O cooperativă sătească

de Bianca Mărmureanu

Comuna Vlădeni localizată pe malul stâng al Braţului Borcea, aflată la 20 km de Ţăndărei şi 30 km de Feteşti nu oferă azi nici o perspectivă în privinţa locurilor de muncă. Bălţile şi iezerele de odinioară au fost îndiguite de comunişti. Aşa cum prevăzuseră inginerii perioadei interbelice recoltele de cereale nu amortizează nici măcar investiţiile de îndiguire efectuate haotic în trecut. Bogăţia de peşte a zonei a rămas o amintire. Dunărea este concesionată şi pescuitul liber interzis.
Despre situaţia din trecut aflăm însă dintr-un istoric al Cooperativei ,,Plugarul,, întocmit de Bianca Mărmureanu.

Pentru a citi restul articolului pe blogul Emiliei Corbu click AICI.

Lipsa de reacţie

de Emilia Corbu

Este de-a dreptul curios dacă nu chiar ciudat cum o expoziţie de economie deschisă într-o perioadă de acutizare a crizei economice, nu trezeşte nici o reacţie. Cu atât mai mult cu cât este vorba de un sistem viu aplicat în ţări din Europa şi America Latină şi nu cum s-ar crede, de un sistem îngropat de milenii. Este ca şi cum ai arăta unui om însetat un izvor şi acesta ar rămâne în continuare indiferent şi ar zbiera mai departe de sete. Dacă la nivelul oamenilor simpli, obişnuiţi doar să-şi facă programul de lucru şi să-şi ceară dreptul, reacţia poate fi explicată prin conceptul de „sclavi fericiţi“ (Ovidiu Hurduzeu) la nivelul celor care trebuie să găsească soluţii la criză, indiferenţa nu mai are scuză. Ea poate fi explicată doar prin interesul de a promova un sistemul economic capitalist. O altă explicaţie, deşi minoră ar fi aceea că sistemul economic cooperatist este totuşi necunoscut în România.

Pentru a citi restul articolului pe blogul Emiliei Corbu click AICI.

Capitalismul cu conștiință şi economia participativă

de Ovidiu Hurduzeu
(textul conferinţei „Soluţii vechi pentru crize noi“

Noi, românii, avem o problemă. Tindem să absolutizăm aspectele negative ale propriei noastre situaţii. Atunci când se propun soluţii, în loc să le analizăm şi să le dezbatem, ne retragem în cochilia noastră şi strigăm din răsputeri: „Nu se poate! La noi, aşa ceva nu se poate!“. Şi aducem argumentele cele mai năstruşnice pentru a justifica acest negativism funest.

Este clar că României nu i s-a întâmplat ceva special. Are soarta oricărei ţări care a adoptat modelul de dezvoltare actual. Să luăm, de pildă, o ţară ca Marea Britanie. Deşi decalajul economic dintre România şi Marea Britanie este mare, iată că dezastrul produs de un model asemănător ne-a îmbolnăvit de aceeaşi boală. Phillip Blond, principalul ideolog al Partidului Conservator din Marea Britanie, ne-o descrie sugestiv în ultima sa carte, "Red Tory":

„În Marea Britanie se întâmplă ceva foarte grav. Este un sentiment împărtăşit de toată lumea, indiferent de părerile politice. Care este oare boala de care suferim? Cunoaştem cu toţii simptomele: teamă crescândă, lipsă de încredere, suspiciune între indivizi, creşterea criminalităţii, violenţă, singurătate, recesiune, distrugerea familiei, divorţuri, infidelitate conjugală, servicii publice minate de birocraţie, care nu răspund cerinţelor cetăţenilor, spitale murdare, neputinţă, creşterea rasismului, orar de muncă prelungit, copii fără părinţi, acumularea şi aparenta permanentizare a sărăciei, adolescenţi înarmaţi cu pumnale, adolescenţi înjunghiaţi cu pumnale, declinul politeţii, tineri agresivi, eroziunea libertăţilor civile şi creşterea supravegherii obsesive a populaţiei, autoritarism în sfera publică, libertarianism privat, generalizarea derizoriului, cinism politic şi o lipsă acută a bucuriilor de fiecare zi.

Nu este un sentiment resimţit de câţiva dezamăgiţi; este un sentiment general căruia, însă, i se acordă prea puţină atenţie. Neputinţa clasei politice actuale de a aborda cu succes aceste probleme cere o reflecţie dintre cele mai serioase“.

Dacă nu mai absolutizăm diferenţele iar similitudinile le privim în context, poate vom prinde curaj şi vom accepta alternativele viabile la actualul model falimentar.

Criza mondială a fost generată de modelul de dezvoltare neoliberal, cunoscut sub denumirea populară de „capitalism sălbatic“. Este modelul care a stat la baza terapiilor de şoc din Estul Europei şi a privatizărilor pe bandă rulantă. În Occident, Statele Unite şi Marea Britanie au fost susţinătoarele cele mai entuziaste ale acestui model. Fondul Monetar International şi Banca Mondială nu s-au lăsat mai prejos şi l-au impus ţărilor care au apelat la ajutorul lor. Neoliberalismul, ca doctrină şi practică economică, stabileşte un raport greşit între economie şi societate. Orice popor are nevoie de o economie solidă. Într-o ordine firească a lucrurilor, sfera economică interacţionează însă cu cea religioasă, culturală şi politică. Economia este cea care slujeşte societatea şi binele comun. Neoliberalismul afirmă o concepţie opusă, subordonând sferei economice atât statul cât şi societatea. Fostul premier al Marii Britanii, Margaret Thatcher, a sintetizat doctrina neoliberală într-o frază care a rămas celebră: „Societatea – nu există aşa ceva“. Acordând o importanţă absolută factorului economic, neoliberalismul absolutizează piaţa, considerând-o singurul arbitru al valorii şi măsura tuturor lucrurilor.

Nimic nu poate fi mai fals. În lipsa unei arhitecturi morale, pe care numai o societate sănătoasă o poate garanta, piaţa se prăbuşeşte în anarhie şi extorcaţie. În loc să acţioneze „mâna invizibilă“ a pieţei, acţionează „manipulațiile“ iar cei care controlează economia subordonează statul şi societatea dominaţiei lor personale.

În Europa de Est, controlorii de trafic ai economiilor naţionale sunt cunoscuţi sub numele de „băieţi deştepţi“, în Occident ei sunt numiţi cu tot felul de eufemisme: „instituţii financiare“, „fonduri de investiţii“, „corporaţii transnaţionale“. Rezultatul acţiunilor lor este deseori acelaşi. În lipsa unei arhitecturi morale a pieţei, în loc să creeze prosperitate, mult lăudatul „spirit creator“ al capitalismului îşi schimbă direcţia şi alimentează infinitele modalităţi de sifonare a bunului comun. Bogăţia noastră comună este mai mult decât suma bogăţiei noastre individuale. O naţiune nu este o adunare de părţi contractante. Bunul comun include şi ceea ce nu este exprimat în termenii unei profitabilităţi monetare imediate. Grija faţă de generaţiile viitoare sau faţă de copiii şi părinţii noştri nu poate fi exprimată în termeni monetari.

Nu vrem să negăm în nici un fel avantajele pieţei. Din păcate, pieţele actuale structurate după model neoliberal îi avantajează însă pe cei care adoptă practici economice toxice. Cel care se preocupă şi de beneficiile sociale sau cel care încearcă să producă obiecte de calitate, să furnizeze servicii menite să satisfacă nevoi reale, ei bine, tocmai agentul economic pe care capitalismul ar trebui în mod firesc să-l încurajeze, tocmai această persoană este descurajată şi marginalizată de aşa-zisa „piaţă liberă“. O piaţă cu adevărat liberă combină logica profitului cu beneficiile sociale. Adam Smith ştia acest adevăr, dar neoliberalii de astăzi l-au uitat. În modelul neoliberal al capitalismului sălbatic este perfect valabil să fii interesat numai de profit fără să ţii cont de consecinţele sociale ale goanei după bani şi putere.

Dar neoliberalismul nu ne reprezintă. Chipul adevărat al societăţii româneşti este România profundă. Nu va trece mult şi în România profundă se va cristaliza un model economic si social pentru renaşterea întregii ţări. Un model la scară umană şi în armonie cu valorile locale. Un model în care tehnologia nu va mai submina valorile tradiţionale, aşa cum s-a întâmplat în vremea industrializării comuniste. Satele româneşti, în parteneriat cu micile oraşe, vor dezvolta o industrie sustenabilă bazată pe reţelele de producţie flexibile ale micilor firme. Nu avem nevoie de fabricile enorme ale giganților transnaţionali şi de corporaţiile integrate vertical. Acestea şterg diferenţierile culturale, distrug cultura tradiţională, nu ţin cont de costurile sociale şi, mai ales, sunt ineficiente în condiţiile României. Cel mai apropiat model, care s-ar potrivi de minune satelor şi orăşelelor din România, îl găsim în regiunile italienești Emilia-Romagna și Toscana. Este un model de producţie industrială sustenabilă, descentralizată, flexibilă şi cu costuri fixe reduse. În Toscana, 15.000 de mici întreprinderi, cu mai puțin de cinci lucrători fiecare, produc unele dintre cele mai bune ţesături pentru industria modei din toată lumea. Satul romanesc tradiţional va fi salvat, dar nu prin izolare, ci prin cooperare și, în mod paradoxal, prin progresul tehnologiei. Miniaturizarea şi modularizarea produselor fac posibilă apariţia în zonele rurale a unei industrii în reţea dintre cele mai eficiente.

Iată de ce este imperios necesar să inversăm raportul dintre piaţă şi societate. Celor care ne spun că „nu există societate“, că totul se reduce la bani și putere, să le răspundem răspicat: societatea românească există, este încă vie şi dinamică, dar ea nu se identifică nici cu statul, nici cu pieţele neoliberale şi nici cu „băieţii deştepţi“. Chipul ţării va străluci din nou atunci când statul, piaţa şi băieţii deştepţi, în loc să stranguleze societatea românească, vor lucra spre binele ei.

Să aruncăm o privire asupra modalităţilor concrete prin care putem împlini acest deziderat.

Statul. În primul rând avem nevoie de democraţie. Să luptăm pentru democratizarea statului. Să redevină stat reprezentativ şi participativ. Clasa politică să reprezinte societatea românească, iar nu interesele private ale Banului şi Puterii. Instrumentele şi instituţiile statului reprezentativ există deja. Din păcate, ele nu funcţionează. Şi nu funcţionează fiindcă nu există presiune socială care să determine democratizarea statului. Cetăţeanul este apatic şi deznădăjduit, vede în stat când o vacă bună de muls, când cea mai mare belea; pe de-o parte, statul trebuie „să ne dea“, pe de altă parte, „să ne lase în pace!“.

Ca să iasă din apatie şi deznădejde, cetăţeanul de rând trebuie să considere instituţiile statului şi angajaţii lor drept parteneri. La rândul lor, angajaţii la stat trebuie să iasă din amorţeală, să înceteze a mai considera cetăţenii o masă pasivă şi nediferenţiată căreia i se pot arunca nişte servicii peste gard. Nu putem remedia situaţia numai prin directive venite de la Bruxelles. Trebuie să creăm o nouă formă participativă în care să se întâlnească interesele angajatului la stat, ale cetăţeanului şi ale comunităţii locale. Dacă statul reprezentativ acţionează prin instituţii precum parlamentul, statul participativ îşi va face simţită prezenţa prin reţeaua unor „companii“ de tip nou. Practic, comunităţile locale împreună cu angajaţii instituţiilor de stat din prima linie – angajaţii care lucrează efectiv cu publicul – vor lua în proprietate serviciile finanţate până acum de la buget. Astfel vom relocaliza serviciile publice la nivelul beneficiarilor direcţi, vom sparge monopolul statului şi vom împiedica transferarea acestui monopol în mâinile unui oligopol privat (mă gândesc în primul rând la aşa-numitele parteneriate public-privat în care statul angajează firme particulare pentru a furniza serviciile efectuate în mod tradiţional cu resurse interne).

Cum se formează o „companie de interes comunitar“? Fără a intra în detalii, voi spune doar că serviciile publice, desprinse din angrenajul statului, vor fi date în coproprietate angajaţilor din prima linie şi cetăţenilor care sunt beneficiarii direcţi ai acestor servicii. Devenind coproprietari reali în întreprinderile care prestează servicii publice, şi unii şi alţii vor fi direct motivaţi ca lucrurile să funcţioneze cât mai bine. Nu vedem impedimente în calea înfiinţării unor astfel de întreprinderi. Este nevoie doar ca legislaţia românească să acorde angajaţilor la stat din prima linie şi publicului noi puteri de asociere civică. Firmele de interes comunitar nu vor fi guvernate nici de stat, nici de piaţa privată; ele vor crea o economie partenerială în care angajaţii nu vor mai fi dezinteresaţi şi demoralizaţi iar publicul nu va mai rămâne pasiv. Fiind coproprietari, beneficiarii serviciilor publice vor avea tot interesul ca aceste organizaţii să nu fie deturnate în interes privat. La rândul lor, angajații firmelor de interes comunitar vor menţine calitatea şi echitatea serviciilor furnizate.

Piaţa şi „băieţii deştepţi“. O societate românească sănătoasă poate exista doar în condiţiile unei pieţe libere. O societate morală are nevoie de o economie morală. Arhitectura morală a pieţei nu stânjeneşte libertatea economică – dimpotrivă, este precondiţia ei. Până acum, în România, „piaţa liberă“ şi-a făcut simţită prezenţa mai mult prin retorică; ne lovim însǎ la tot pasul de realitatea tragică a plutonomiei – termenul „plutonomie“ a fost inventat de specialiştii celei mai mari bănci din SUA, Citibank, şi desemnează o economie care funcţionează în avantajul oamenilor bogaţi, al plutocraților. O economie în care câştigurile sunt privatizate – intră în buzunarele „băieţilor deştepţi" – iar pierderile sunt socializate – nota de plată o achită poporul.

În zilele acestea, puteţi viziona pe ecrane un documentar al lui Alexandru Solomon în care plutocraţii din România vorbesc despre drumul lor de la comunism la capitalism. Filmul se intitulează în mod sugestiv: „Kapitalism. Reţeta noastră secretă“. În locul reţetei secrete, pentru uzul clanurilor de moguli şi mafioţi, România profundă prescrie o reţetă în folosul cetăţeanului de rând şi al comunităţii. O numim „capitalism cu conştiinţă“, termen acreditat de liderul conservatorilor britanici, David Cameron, la întrunirea de la Davos din ianuarie 2009.

Nu vom avea în România o societate capitalistă atâta timp cât o proporţie semnificativă a populaţiei nu are acces la proprietate productivă. România are prea puţini capitalişti, dar prea mulţi sclavi pe plantaţii, de la plantaţiile hypermarketurilor, ale presei mogulizate până la cele ale băncilor şi baronilor locali. Iată de ce proprietatea productivă trebuie larg distribuită. Dacă îl lăsăm într-un singur loc, bălegarul miroase urât. Doar răspândit pe ogor ne ajută să avem o recoltă bogată. Proprietatea productivă presupune atât accesul la credite pentru investiţii cât şi posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământului, uneltelor şi cunoştinţelor.

Capitalismul cu conştiinţă (economia civica) va fi o economie participativă în care profitul va fi realizat în cadrul unui model de responsabilitate socială. O economie mixtă în care „tonul“ îl vor da formele asociative şi relaţiile de reciprocitate. O economie care va restabili încrederea, empatia şi cooperarea drept valori fundamentale în domeniul social şi în sfera afacerilor. În ultimii douăzeci de ani, am creat o prăpastie între bogați și săraci întrucât, îndepărtându-ne de Adevărul întrupat, am tolerat o cultură a Banului şi Puterii.

Un stat reprezentativ şi partenerial va relocaliza şi remoraliza piaţa, va recapitaliza nevoiaşii şi va întări clasa de mijloc. Metodele sunt multiple. Enumăr doar câteva. Democratizarea creditului pentru investiţii, ajutor guvernamental pentru înfiinţarea la nivel local de întreprinderi asociative, un nou sistem de impozitare care să încurajeze pe lucrător să devină şi proprietar la firma unde îşi desfăşoară activitatea; legi pentru protejarea magazinelor de cartier împotriva marilor lanţuri comerciale, reducerea barierelor din calea noilor firme, încurajarea proprietăţii în parteneriat, a producţiei de micro-fabrică pe bază de design deschis. O parte din fondurile UE să le folosim pentru a retehnologiza micul întreprinzător şi comunităţile. De exemplu, în fiecare localitate din România, în fiecare cartier al marilor oraşe, ar trebui să existe un „atelier comunitar“ după modelul techshop-urilor americane care să-i pună cetăţeanului la dispoziţie unelte scumpe pe care el altfel nu şi le-ar permite. Economia „garajelor high-tech“ va funcţiona în cadrul, şi nicidecum în opoziţie cu practicile noastre economice şi culturale tradiţionale. O putem numi o economie neotradiţională (nimic în comun cu neoconservatorismul!) care pune în slujba persoanei şi tradiţiei puterea unei tehnologii la scară umană. Vom răsplăti economisiriea si vom desfiinţa reglementările care socializează riscul şi privatizează profitul. Şi nu în ultimă instanţă, va fi promovată o susţinută educaţie etică a producătorilor şi consumatorilor români privitoare la costurile sociale mai largi ale anumitor activități.

Volumul Economia libertăţii. Renaşterea României profunde oferă o sumedenie de soluţii concrete. Depinde de noi dacă le vom transpune în practică sau vom aştepta „să-şi revină economia“ prin bagheta magică a „băieţilor deştepţi“ de tot felul.

CONDUITA UMANA A BUNĂSTĂRII. Ascultarea Statului faţă de Biserica lui Hristos

de Cosmin Stoica

„Doamne, Doamne, caută din Cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea!“

Dragi prieteni, aţi fost vreodată şi v-aţi minunat de colţul de rai din curtea unei mănăstiri? Aţi văzut câtă armonie, câtă curăţenie, câtă linişte şi câtă splendoare se ascund în simplitate? Aţi văzut cât de frumos răsărea biserica din buchetul acelui colţ de Rai? V-aţi întrebat şi aţi visat vreodată: Doamne, ce frumos ar fi dacă ar arăta şi ţara mea la fel, cu frumuseţile ei binecuvântate de Dumnezeu şi cu înnobilarea lor de către om?

De fiecare dată când mă aflu în curtea unei mănăstiri văd pământul ţării mele înnobilat de către oameni şi visez ca oamenii de la conducere şi poporul întreg să aibă acea bunăcuviinţă din curtea şi din biserica mănăstirii.

Ies însă pe poarta mănăstirii şi văd realitatea, pământul ţării atât de armonios creat de Dumnezeu, rănit şi tăcut. Văd că doar de puţine ori mai radiază a sărbătoare, a primăvară şi a rod. Smerenia din curtea mănăstirii este înlocuită de violenţă politică, economică şi socială.

Puterea politică este alcătuită din oameni care fac promisiuni ireale, din oameni cu personalitate violentă, din oameni fără sentimente faţă de pământul ţării şi faţă de semenii lor care au crezut în ei şi i-au desemnat pentru a-i reprezenta, punându-şi astfel o nouă speranţă într-un viitor mai bun. Oamenii de la putere dau impresia de corectitudine totală, folosesc discursuri şi metaforizează valorile, credinţa şi domnia legii. Ei stigmatizează violent erorile opoziţiei politice, oricare ar fi, dau impresia ,,muceniciei” faţă de ţară. Cuceresc mass media cu discursuri salvatoare, dau impresia că luptă împotriva răului. Unii dintre noi îi cred şi, din păcate, ei sunt esenţa multora dintre noi.

Dar cu Dumnezeu ei nu stau la masă. Aparent aceştia au respectul faţă de legile pământeşti. Dar tot ei sunt cei care le încalcă primii. Nu ai respectat articolul x din legea y – trebuie să fii pedepsit, nu ai respectat aparentele drepturi şi libertăţi – eşti ostracizat. Aşa îi vezi pe la toate televiziunile şi în toate ziarele.

Dar, Doamne, de legile Tale ascultă, poruncile Tale le respectă, pe Tine te cheamă să le limpezeşti minţile şi inimile împietrite de răutate şi de minciună? La şedinţele unde se discută treburile ţării Te cheamă prin rugăciune? Nu te cheamă Doamne, că ei se cred dumnezei.

,,În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă!”, spune Părintele Arsenie Boca. Numai de oameni şi de pământul ţării nu le pasă lor!

Puterea economică se închină de multă vreme la chipuri cioplite. Parcă cineva a extras toată vitalitatea divină din ei, nu mai au suflet şi sentiment. Oamenii de afaceri aleargă într-o cursă către nicăieri, bani mulţi şi iar bani, fără să conştientizeze că bogăţia, chiar a unui om de afaceri, nu se traduce prin bani şi proprietăţi. ,,Tot c-o lingură mănânci!”, vorba cântecului.

Presa şi televizunea creează şi distrug în fiecare zi vedete ale mediului politic şi de afaceri, de multe ori distrug şi oameni nevinovaţi. Mass media e cucerită de anumiţi reprezentanţi care se cred vocea şi simbolul poporului, când vorbesc atât de ,,evlavios” te-apucă plânsul. Dacă eşti puţin mai atent vezi însă că ei sunt noii activişti şi noi propagandişti ai noului materialsm. Nici ei nu îl cheamă pe Dumnezeu, L-au alungat de mult!

Cu toate aceste ,,bunăvoinţe” politice şi economice noi ne pierdem din zi în zi. Avem unii din noi bogăţie materială, haine scumpe, suflete împietrite şi minţi spălate. O mare parte dintre noi avem sărăcie totală.

De ce? Pentru că Dumnezeu nu este chemat la guvernare şi la limpezirea politică, socială şi economică a ţării.

Biserica, ca instituţie, are, din păcate şi ea, mediul ei politic şi economic!

Dar Biserica lui Hristos este dreptmăritoare. Şi de vom conştientiza ascultarea faţă de Dumnezeu şi în politică şi în economie, ţara ar arăta precum grădina din curtea mănăstirii şi vor fi oameni la putere care vor şti să slujească pe altarul ţării ca în bisericuţa din curtea mănăstirii, cu legile lor ce vor fi în armonie cu Cuvântul Lui Dumnezeu.

România e o ţară fiinţială, cu un trup şi un suflet – pământul şi oamenii. E atât de visător pentru actuala realitate şi atât de simplu în acelaşi timp! Numai să vrei să te întorci la Dumnezeu cu toată fiinţa ta, cu toată casa ta şi cu tot pământul tău şi astfel ne va fi bine! Dacă ar fi să ne exprimăm şi laic şi religios trăim două vieţi pe pământ, una fizică şi una spirituală. Aşa că Statul care se ocupă de bunăstarea fizică nu trebuie să neglijeze viaţa spirituală şi nu trebuie să afecteze sufletul omului, iar Biserica nu trebuie să neglijeze viaţa social-economică şi actualul context în care trăim.

Gândiţi-vă ce ar fi dacă politicile publice în domeniul educaţiei, culturii şi sănătăţii ar asculta de ceea ce spun Sfinţii Părinţi. Ce ar fi dacă ar transpare în politica economică, în morala şi în politicile sociale, înţelegerea şi iubirea faţă de oameni? Noii activişti de partid şi ,,noii apărători” ai drepturilor omului te pot acuza de fundamentalism, dar ce fundamentalism este acela care este non-violent şi care vorbeşte despre bunăcuviinţă şi iubire în tot şi în toate?

Într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi au credinţă numai în viaţa reală, căci este palpabilă, este ceea ce se vede, dar aceasta ne este dată tocmai pentru a ne pregăti viaţa veşnică. Nu aceasta este cea mai importantă, nu această formă de existenţă este ceea ce ar trebui să ne bucure, micile plăceri de zi cu zi, în care ne pierdem şi care ne schimbă total, în rău, pe unii din noi, ci viaţa veşnică. De ce ne întâlnim adesea cu refuzul prietenilor pentru invitaţia la un pelerinaj la mănăstiri? De ce refuză să asculte slujba unui preot? Dacă îi invităm în club, suntem cel mai bun prieten, dacă îi invităm la o biserică, să se roage, ne cataloghează drept oameni ratăciţi în lume sau idealişti.

Acestea sunt doar câteva reflecţii ale relaţiilor cotidiene în lupta vremelniciei cu veşnicia. Politica materialistă a statului se face vinovată de devierile şi căderile oamenilor şi nu face nimic să blocheze aceste căderi, ba dimpotrivă, le încurajează. Statul, în formele actuale, încurajează abordarea comercială a vieţii, omul a devenit forţă de muncă, resursă umană şi consumator de bunuri, servicii, minciuni, ideologie şi iluzii. Noi ne rezumăm la lucrurile mărunte şi ne pierdem adevărata bogăţie, frumuseţe şi nobleţe şi nu găsim esenţa şi rolul pe acest pământ.

Şi ce frumos ar fi, dragi prieteni, şi ce simplu dacă Statul nu s-ar mai crede acel zeu intangibil şi ar face ascultare faţă de Biserica lui Hristos!

Ovidiu Hurduzeu la Arad şi Timişoara



Am ajuns pe seara la Arad. Slujba de vecernie de la Biserica "Sfantul Mare Mucenic Mina si Sfantul Maxim Marturisitorul" tocmai s-a incheiat. In curtea ei, zeci de credinciosi il asteapta insa pe parintele Stefan Negreanu, profesor doctor de Istoria Bisericii Ortodoxe si Patrologie la Facultatea de Teologie din mica Viena, cum i se mai spune Aradului, pentru un sfat, o binecuvantare ori doar sa-l vada. Cativa copii ni se amesteca printre picioare. Altii alearga in jurul bisericii din lemn si isi vorbesc de ale lor. "Parintele Stefan nu pleaca niciodata pana nu vorbeste cu toti", imi spune doamna Georgeta Parvu, de la Asociatia Ieromonah Arsenie Boca. Asociatia a fost infiintata in 2007. "Ca pilon principal, ne-a legat Parintele Arsenie Boca. Suntem o mare familie care frecventeaza Biserica". Asociatia a reusit din octombrie anul trecut sa infiinteze si o gradinita ortodoxa si intentioneaza sa deschida si o scoala. Deocamdata sunt 12 copii, pentru care organizeaza, cel putin de doua ori pe an, tabere. De asemenea, tot din 2007, au deschis si Libraria de carte ortodoxa Logos.

Parintele Stefan isi face un pic de timp pentru musafirii veniti de la Bucuresti, ne binecuvanteaza, apoi se intoarce la enoriasii care inca il asteapta.

Pentru a citit restul articolului în ziuaonlibne.ro click AICI.