Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. (Matei 9 :16-17)

vineri, 29 iulie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. La cererea publicului: despre manele (I)

de Alexandru Ciolan

Din raţiuni nespecificate, pe care le bănuiesc dar pe care prefer să le las învăluite în misterul exprimării lacunare, am primit din partea "Ziarului de Duminică" întrebarea dacă mi-am propus… cumva… să scriu despre… manele. Manelele (în accepţia lor contemporană) şi tot ceea ce este asociat lor îmi repugnă, dar… facă-se voia Redacţiei! Despre manele, aşadar! În fond, voi vorbi, doar, despre manele, nu va trebui să le şi ascult.

Manea este un turcism - aşadar, un cuvânt de o oarecare vârstă… doar cu puţin mai în vârstă decât cohorta de neologisme latino-romanice care au occidentalizat vocabularul românesc şi l-au conectat la modernitatea culturală europeană. Deosebirea este că, în timp ce agrea (din fr. agréer) este simţit de toată lumea ca un neologism (apare, de altfel, în toate ediţiile succesive ale Dicţionarului de neologisme), manea este simţit ca un cuvânt vechi, de-un leat cu meterhanea, şuşanea, merdenea, bidinea, temenea, mult mai vechi decât alt turcism, cafenea. Eroare! Agrea şi manea au vârste similare în română. Percepţia diferită se datoreşte nu vechimii lor în limbă, ci provenienţei lor, prejudecata instilată oficial, de pe băncile şcolii, fiind că despărţirea de Orient şi adoptarea modelelor occidentale înseamnă, neapărat, "evoluţie".

Iată însă că, dacă este să ne luăm după ştiri de antepenultimă oră, balcanicele, înapoiatele muzici oriental-ţigăneşti sunt apreciate în progresistul Occident. Goran Bregovic ("Cred că de la sfârşitul universităţii n-am mai citit. Sigur, uneori o mai fac... Dar e şi ăsta un clişeu. Aşa cum trebuie să avem tablouri pe pereţi, aşa şi trebuie să citim. La urma urmei, nu trebuie să citesc toată viaţa.", corectnews.com 29 XI 10) l-a implicat pe Florin Salam într-un proiect cultural-muzical cu succes internaţional garantat: "Florin Salam pe felie cu Bregovici şi Eric Clapton" (evz.ro 19 V 11).

Să marcheze, oare, această întâlnire ieşirea în lumea mare a dispreţuitei muzici dâmboviţene…? (Nenea Iancu ar răspunde: "Ce! eşti copil!?") Aş! Cum să se uite Europa la noi? Nimic din ceea ce constituie sistemul de valori, instituţiile, rigoarea şi ordinea occidentale nu apare în manele.

Creditul bancar, motorul consumului, care este motorul economiei, nu-l atrage pe Alex de la Orăştie (ardelean, deh!) spre sudul Carpaţilor ("Fii a dracu minte proastă / că m-am luat după nevastă / m-a pus a dracu olteancă / să mă împrumut la bancă").

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

joi, 28 iulie 2011

Hunedoara: „Micul Texas“ supravieţuieşte din agricultură


În cel mai sărac cartier al municipiului Hunedoara, oamenii trec peste criză ajutaţi de munca pământului, găini şi cai.


„Micul Texas” sau microraionul 7 şi-a câştigat în ultimii ani faima de cel mai periculos cartier al Hunedoarei. Totuşi, dincolo de blocurile din beton, adevărate ghetouri acoperite de igrasie păzite de haite de câini comunitari a căror densitate pe metru pătrat este depăşită doar de cea a şomerilor şi a săracilor din cartier, sute de oameni îşi trag speranţa unui trai mai bun direct din pământul pe care îl muncesc.

Pe un teren de câteva zeci de hectare, ce se întinde în spatele blocurilor gri, localnicii şi-au amenajat grădini de legume şi zarzavaturi. Iar în zona verde din împrejurimile stabilimentelor, în nişte coteţe improvizate, cresc găini, curci şi raţe. În peisajul celor câteva sute de ferme de subzistenţă, caii ocupă un loc de cinste. Înhămate la căruţe care sunt folosite pentru a căra fierul vechi, animalele aduc stăpânilor lor venituri bunicele.

Ferme urbane

„Anul acesta am pus în grădina din spatele blocului, tot felul de rădăcini. Cel mai mult, cartofi şi varză. Deşi nu am avut cine ştie ce recoltă, nu a mai trebuit să mergem la piaţă pentru legume şi, în plus, ne-am ocupat timpul. I-am dus pe copii să muncească şi ei pământul, să înveţe să muncească”, a spus Vasile Antemir, locatar în „Micul Texas”.

Un vecin de-al lui, şi el pe nume Vasile, îşi împarte timpul între creşterea găinilor şi scormonitul tomberoanelor după fier vechi. „Mai am 11 găini şi doi cocoşi. Le păzesc ca pe ochii din cap, pentru că sunt singura mea avere. Am avut mai multe dar mi-au fost omorâte de câini, furate, ori am mai tătiat din ele”, povesteşte hunedoreanul. Pentru mulţi dintre hunedorenii care locuiesc în blocurile din zona micro 7, grădinăritul şi creşterea animalelor este un mod de supravieţuire.

Pentru articolul integral de pe adevarul.ro click AICI.

Terorismul individual şi Marea Teroare (I)

de Nicolae Dărămuş

Norvegianul Breivik este un criminal şi, după legea ţării sale, va plăti. Neîndoios, prea puţin pentru răul făcut unor inconştienţi. Căci a lua viaţa – orice formă de viaţă! – este un păcat de neiertat.

Asupra nebuniei sale – pe care o diagnostichează zglobiu, ca între vecine, tot felul de indivizi liberi şi dezlegaţi, de la analişti politici la jurnalişti şi psihologi – am mari îndoieli. Nu mă îndoiesc deloc însă de riscul acestei catalogări: a-l declara nebun doar fiindcă este criminal, axând ana­li­zele pe omor şi "bifând" cazul fără a aprofunda cu sinceritate, detaşare şi seriozitate maximă cauzele care l-au împins la crimă, înseamnă a ignora şi perpetua exact aceste cauze. Care, nu peste multă vreme, vor de­ter­mina pe un alt terorist individual să ucidă.

Nu e destul a înfiera o crimă, cum nu e suficient a înfiera un cancer. Fiind­că numai diagnosticarea şi în­lă­tu­rarea cauzelor pot genera preve­ni­rea oricărei boli. A trupului sau a so­cietăţii. Periodicitatea apariţiei te­ro­riştilor izolaţi dovedeşte acest ade­văr, dar frivolitatea judecăţilor publi­ce majoritare, centrate pe picanterii cri­minalistice, pare să arate că ome­nirea încă nu s-a săturat de crime.

Realitatea aceasta este incontur­na­­bilă, iar întoarcerea feţei de la ea va cos­ta în viitor nenumărate vieţi, în­tru­cât terorismul individual nu este de­cât arma celor neauziţi, adesea mo­rali şi fără de putere, care – ori vrem, ori nu vrem – există. Am spus "arma celor fără de putere", însă nu slabi şi nici nebuni. Iar cauzele pomenite sunt întrupate în cotidianul şi acceptatul "te­rorism legal", săvârşit cu manşete albe: Terorismul Puterii. Cel care, anulând bunul-simţ şi adevăratele precepte ale Credinţei – fie ea creştină, islamică sau budistă – ne condamnă pe toţi la a suporta Marea Teroare.

Pentru articolul integral în „Jurnalul naţional“ click AICI.

miercuri, 27 iulie 2011

Willy Schuster - Co-preşedintele Asociaţiei "Eco Ruralis", comuna Moşna, judeţul Sibiu


"Domnul sa-i imburde-n rai si pe fermieri, dar sa nu uite ca noi, taranii romani, suntem inca patru milioane, si am schimbat configuratia rurala a Uniunii Europene"

"Romania este o tara cu un imens potential in sectorul agriculturii taranesti si organice", a fost una dintre concluziile Conferintei "Organic Romania", tinute la Sibiu la sfarsitul lunii noiembrie. A fost organizata de Centrul International pentru Agricultura Ecologica din Europa Centrala si de Est, EkoConnect, cu sediul in Germania, in parteneriat cu Asociatia taranilor din Romania, Eco Ruralis. De notat ca atat Eco Ruralis, cat si EkoConnect sunt membre, la randul lor, ale unor organizatii de anvergura globala: "Via Campesina" (Calea Taraneasca), respectiv IFOAM (Federatia Internationala a Miscarilor pentru Agricultura Ecologica) - ceea ce
da intregii miscari biologice din agricultura mondiala o greutate fara precedent. In contextul in care corporatii multinationale tintesc desfiintarea agriculturii traditionale si a micilor producatori tarani, pentru a pune in loc agricultura industrializata, contaminata cu organisme modificate genetic, lupta celor doua mari organizatii internationale da sperante de supravietuire celor peste un miliard si jumatate de mici gospodarii agricole de subzistenta si semi-subzistenta din intreaga lume. Astfel, pentru doua zile, Sibiul a devenit capitala agriculturii biologice din sud-estul Europei, conferinta reunind peste 150 de participanti din 9 tari: comercianti, procesatori, fermieri, tarani, experti in certificare bio si organizatii care lucreaza cu alimente organice. Dintre ei, am dorit sa vedem cum a reusit sa intre, in aceasta "lume a viitorului", Willy Schuster, un taran sas din Mosna, judetul Sibiu, a carui gospodarie este certificata ecologic de 11 ani.

"Mi-am dorit sa am o gospodarie ecologica, si aceasta nu putea fi decat in Romania"

- Sunteti una dintre vocile cele mai puternice care s-au ridicat in repetate randuri in apararea taranimii romane. Cum ati ajuns fermier bio?

- E o mica poveste de spus. M-am nascut in Tarnaveni, al optulea din 12 copii ai familiei Hans Schuster si Rozalia (nascuta Kabai). M-am casatorit cu romanca Lavinia, iar in familia noastra s-au nascut patru copii care, impreuna cu o fetita infiata, sunt azi ajutoare de nadejde in gospodaria ecologica a familiei. In 1995, la sugestia fratilor si la rugamintea sotiei, am plecat in Germania, unde am stat numai doi-trei ani. Nu pot zice ca nu mi-a placut, dar o voce interioara imi spunea: "Ce cauti tu aici? Locul tau e in Transilvania!" Ca translator de germana, maghiara, romana si engleza, am avut ocazia, timp de aproape un deceniu, sa cunosc multi fermieri bio din Elvetia, unde insoteam grupuri de tineri practicanti din Romania. Am prins drag de agricultura ecologica, mai ales cand am vazut cata seninatate si cata bucurie insoteau viata acelor elvetieni. Mi-am dorit sa am si eu o gospodarie la fel, si aceasta nu putea fi decat in Romania. Iata-ma inapoi cu familia, in 1997, cautand sa cumparam o gospodarie saseasca in jurul Mediasului. Asa am ajuns la Mosna, intr-o casa modesta, cu doua hectare de pamant, incepand aventura care ma va declara invingator in lupta cu birocratia. Tinerii practicieni pe care i-am insotit in Elvetia mi-au iesit din nou in cale, dar abatuti si plictisiti: "Willy, la aia se poate, dar la noi nu se poate face nimic... E prea multa bataie de cap". "Bine", le-am spus, "o sa vedeti ca eu reusesc". Am inceput cu cele doua hectare si doua vaci, iar astazi lucram 20 de hectare, 14 in proprietate si 6 in arenda de la parohia ortodoxa. Lucram in mare parte cu caii, iar forta de munca este formata din familia noastra plus, vara, cate doi pana la sase voluntari, primiti prin programul mondial WWOOF - un program prin care diversi tineri merg sa lucreze la gospodarii ecologice, fara plata, doar pentru masa si cazare.

Pentru articolul integral din Formula AS click AICI.

luni, 18 iulie 2011

Ortodoxia nu este religie [1]

de Ioannis Romanides

(Text preluat de pe blogul Theologhia)

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!


O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-acestea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]


Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sunt aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea - îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

sâmbătă, 16 iulie 2011

Lecţie englezească despre dragostea de România

de Raluca Creţ

Un londonez şi-a vândut tot şi s-a mutat într-un sat mureşean unde lucrează pământul, promovează turismul rural şi îi învaţă pe români să se îndrăgostească de propria ţară.

Graham David Robinson, se recomandă din Idicel Sat, nu Pădure, de la Dealul Merilor - Apple Hill. N-ai cum să nu-l remarci în mulţime. Înalt, cu părul cărunt şi cu o privire albastră, care te şochează prin seninătate.

Aventura lui în România a început în 2006, după ce a cunoscut o domniţă din Reghin, undeva în capitala Marii Britanii. „Am venit să facem o vizită şi am zis «ioi, ce fain, cum să plecăm? Poate că dacă ne mutăm aici putem să facem o casă ca lumea, să avem un loc să facem o familie». Acesta era planul. Planul se schimbă. Eu nu am schimbat planul, dar a schimbat ea. Eu la pământul acesta am pus rădăcinile cu adâncime, nu am cum să plec înapoi, aici mă simt acasă”. Ea, românca, a ales să se întoarcă la Londra, iar englezul a avut de ales: fie să se întoarcă acasă, cu ea, fie să rămână, singur, într-o ţară străină, unde-şi găsise liniştea. Şi a rămas.

A dat la schimb o carieră de 20 de ani de impresariat artistic la Londra, celebritatea şi câştigul, pentru o casă la ţară şi ceva teren agricol. „La Londra? Toată harababura e acolo, cu haos şi dezamăgiri, aglomeraţie, circulaţie, praf, zgomot, nebunie, crime, toate erau acolo. Când am ajuns, la 14-15 ani, am avut un plan, să plec din oraş la maturitate, un plan am avut, un plan am făcut”. Îl mai întreb o dată, poate nu a înţeles întrebarea. Îi explic că ai noştri pleacă masiv dintr-o ţară unde nu mai sunt respectaţi şi unde nu mai văd niciun viitor. Graham zâmbeşte larg, ca şi cum i-ar fi explicat acelaşi lucru fiecărui român cu care a stat de vorbă. „Bine, gata, la revedere, du-te în Anglia dacă doreşti! Facem schimb! Pentru fiecare 10.000 de români care pleacă acolo, voi primiţi un englez înapoi. E bună rata de schimb, nu?”. Spune că românii se plâng degeaba, că nu pricep ce bogăţie au în ograda proprie. „Lasă-i să se plângă, cine se plânge nu are cap.

Cum să plângi la o zonă bogată ca asta? A, nu am bani, spun unii. De ce îţi trebuie bani, dacă ai mâncare, ai lemn pentru încălzire sau ca să ridici o casă? Cine are plângere nu are ochi, lasă-i să plângă. Să plângi că trebuie bani pentru blugi, pentru televizor sau pentru vacanţă mai departe, o prostie. Au plâns părinţii, străbunicii, despre astea? Nu. Dacă intraţi acolo în biserica din satul meu, din Idicel, construită în 1881, vedeţi că scrie «lucrează şi roagă-te».”

Pentru articolul integral în jurnalul.ri click AICI.

vineri, 15 iulie 2011

Despre democraţie şi regi

de John Médaille

Dacă spui că eşti monarhist eşti privit ca şi cum ai spune că te-ai alăturat Flat-Earth Society 1 sau că ai aderat la teza geocentrismului sau la teoria conform căreia lumea ar fi apărut acum 6.000 de ani.
Dacă prestigiul de care se bucură monarhismul este doar cu puţin mai mare decât cel al fascismului, a fi monarhist nu este privit la fel de apreciativ ca faptul de a face parte din comunitatea Amish. Să nu mai lungesc, însă, vorba şi să spun răspicat de ce sunt monarhist: Sunt monarhist pentru că sunt democrat. Prin urmare, cred că forma oricărei ordini politice ar trebui să fie determinată de aspecte precum voinţa poporului, tradiţiile şi obiceiurile lui, preocuparea pentru familie şi comunitate, precum şi pentru viitorul unei ţări. Iar monarhia este cea mai înaltă formă de democraţie.
La aceasta mi se va răspunde, în primul rând, că democraţia se bazează tocmai pe o astfel de ordine, pe care tirania o neagă; că democraţia pune în primul plan voinţa poporului, iar monarhia, voinţa tiranului. Totuşi, este limpede pentru mine că, mai ales în forma de democraţie caracteristică vremurilor noastre, aceasta permite impunerea voinţei unei minorităţi bine situate, deţinătoare a puterii financiare, conduce la anihilarea obiceiurilor şi tradiţiilor unui popor şi nu este preocupată de viitorul unei ţări. E adevărat că un rege poate fi tiran, dar aceasta este mai degrabă o excepţie decât o regulă.
Tirania reprezintă o deviere de la forma adevărată de monarhie şi se instaurează, în general, în vremuri de declin, dar, chiar şi atunci, regele trebuie să îşi arate susţinerea faţă de o forţă aflată deasupra lui, de pildă, o armată puternică sau o oligarhie comercială. Un rege, la fel ca şi un preşedinte, trebuie să cântărească bine forţele şi interesele din regatul său. Dar regele este liber să chibzuiască asupra justeţii argumentelor, pe când preşedintele nu poate decât să numere voturile. Şi chiar dacă preşedintele ar putea încerca să se ataşeze de o anumită doctrină, până la urmă, singurul lucru de care va fi ademenit va fi puterea; iar puterea aparţine celui care controlează voturile şi care va ajunge, foarte probabil, să controleze şi banii. Şi regele poate fi atras de putere şi bani, dar are libertatea de a fi şi un susţinător al dreptăţii. Şi chiar atunci când regele este un tiran, el poate fi identificat. Mult mai grav este atunci când oamenii trăiesc într-o tiranie pe care nu o pot numi, într-un sistem în care formele democraţiei servesc doar pentru a masca o realitate caracterizată drept tiranie. Este situaţia din vremurile noastre.
Această teză necesită o analiză mai detaliată, pe care o voi efectua în trei părţi. În prima parte voi face o critică a democraţiei electorale de astăzi. În a doua parte voi realiza o analiză a monarhiei ca formă de guvernare. În ultima parte voi examina instituţiile americane care, în vremuri de restrişte, au putut să se dezvolte în forme monarhice (aşadar, mai democratice).

Dogma democraţiei
Democraţia modernă, care este preferată oricăror alte forme de organizare, a ajuns să însemne democraţie electorală, în cadrul căreia conducătorii statului sunt aleşi prin vot secret în cadrul unor plebiscite organizate periodic. Această formă de democraţie a devenit dominantă cu mult timp în urmă şi a ajuns să reprezinte, în mentalitatea comună, singurul sens al democraţiei. În ultimii 100 de ani s-au purtat numeroase războaie în lume pentru a o face mai „sigură“, astfel încât această formă să fie adoptată în cât mai multe părţi ale lumii. Este ca şi cum am porni de la convingerea că un nivel „optim“ de şoc şi groază ar converti cetăţenii Bagdadului în republicani şi democraţi convinşi sau ar transforma Afganistanul într-o suburbie a oraşului Seattle.
Dacă pentru democraţie suntem gata să ucidem şi să murim, atunci această formă de organizare capătă statut de religie, fie şi una seculară. Precum o religie, democraţia electorală are la bază un sacrament, o liturghie şi o dogmă. Sacramentul este votul secret, liturghia, campania electorală, iar dogma este aceea că alegerile reprezintă voinţa poporului.
Dar este această dogmă adevărată? Este „voinţa poporului“ cu adevărat reprezentată de 51% dintre alegători? Evident, nu toţi cetăţenii merg la vot, aşadar, se poate ca voinţa participanţilor la vot să nu reprezinte nici pe departe voinţa poporului. Mi s-ar putea răspunde că tocmai oamenii care s-au prezentat la vot, manifestându-şi în acest mod preocuparea pentru soarta ţării lor reprezintă voinţa poporului. Totuşi, acest argument scapă din vedere faptul că există oameni (ca mine, de pildă) preocupaţi suficient de mult de soarta ţării lor încât să nu se prezinte la vot; oameni pentru care nici un partid nu mai poate fi acceptat sau, şi mai grav, pentru care ambele partide sunt de fapt un singur partid, între ele fiind diferenţe nesemnificative, care au importanţă doar pentru divertismentul şi manipularea publicului.
Dacă pe buletinele de vot ar exista rubrica „nici unul dintre cei de mai sus“ 2, poate că această opţiune ar aduna cele mai multe voturi şi ar fi cea câştigătoare. În orice caz, nu este adevărat că voinţa unei majorităţi slabe de votanţi poate fi uşor echivalată cu „voinţa poporului“.
Mai mult, ne putem întreba dacă o majoritate slabă poate valida cu adevărat o decizie esenţială, care îi angajează pe toţi oamenii să consimtă la acţiuni importante cu implicaţii pe termen lung. De exemplu, este echitabil ca 51% dintre alegători să îi forţeze pe toţi ceilalţi să accepte intrarea într-un război? Sau să fie de acord cu războiul permanent împotriva copiilor, care este avortul? Există, desigur, anumite chestiuni asupra cărora poate decide o majoritate de 51 %, dar problemele fundamentale nu se pot încadra printre acestea.
O altă problemă privitoare la dogma reprezentării este că există două categorii de care nu se ţine cont la alegeri: oamenii care nu mai sunt şi cei care nu s-au născut încă, trecutul şi viitorul. Într-o democraţie electorală, interesele celor care trăiesc în prezent sunt dominante. În privinţa primului grup, unii vor spune că nu ar trebui să ne cramponăm de trecutul mort şi că libertatea pe care trebuie să o câştigăm în primul rând este libertatea faţă de părinţii noştri. Este un grăunte de adevăr şi aici, moartea face şi ea parte dintr-un rost. Totuşi, viaţa nu se reduce la momentul prezent şi nici o generaţie, oricât de avansată ştiinţific ar fi, nu poate cuprinde totalitatea vieţii şi nu poate decide singură care este modul corect de vieţuire în lume.
Lumea de acum este rezultatul deciziilor şi acţiunilor care i-au alcătuit trecutul. Tradiţiile noastre concentrează întreaga înţelepciune a trecutului, referitoare la cum să trăim în lume şi în comuniune unii cu ceilalţi. Este, desigur, o cunoaştere incompletă, iar sarcina noastră este de a o îmbogăţi şi de a o transmite mai departe. Astfel, tradiţia vine din trecut, dar este orientată spre viitor. Democraţiile tind însă să erodeze tradiţiile prin cultivarea dorinţelor prezentului. G. K. Chesterton a numit tradiţia „democraţia celor care nu mai sunt“ 3, iar democraţia reală ţine seama şi de oamenii care nu mai sunt, dar care fac totuşi parte din ea.
Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Îi împovărăm pe copiii noştri cu datorii pe care nu le pot plăti, cu războaie pe care nu le pot câştiga, cu obligaţii pe care nu le pot onora. Nu facem nimic pentru a împiedica deteriorarea infrastructurii şi slăbim capacitatea copiilor noştri de a sta pe propriile picioare. Votăm legi care ne asigură pensii mari, crezând că putem trăi din taxele plătite de copii, chiar dacă reducem numărul copiilor pe care îi aveam, lăsând o povară şi mai grea pe umerii celor care rămân.
Prin abandonarea trecutului şi a viitorului, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, pentru că, fără a mai avea drept călăuză trecutul şi fără preocuparea pentru viitor, prezentul îşi pierde realitatea. Momentul prezent este efemer, el devine istorie imediat ce e trăit. Fără tradiţie şi fără o orientare spre viitor, momentul prezent devine un fel de Alzheimer cultural, fără memorie şi direcţie.

„Liturghia“ democraţiei
Dacă dogma este greşită, liturghia – deci campania electorală – dă bătăi de cap. De fapt, alegerile sunt pieţe care stabilesc preţuri foarte mari de intrare. Pentru a intra într-o campanie prezidenţială şi a fi susţinut de un partid, un candidat ar trebui să aibă 50 de milioane de dolari în buzunar doar pentru a fi credibil. Această sumă nu reprezintă toate cheltuielile pe care va fi nevoit să le facă, ci doar un avans. Suma nu îi cumpără pe alegători, asigură doar credibilitatea, iar fără această credibilitate (i.e. banii) candidatul nu va putea avea susţinere din partea presei. Cheltuielile totale vor ajunge la o sumă mult peste avans.
La alegerile din 2008, costul campaniei s-a ridicat la suma impresionantă de 5,3 miliarde de dolari, iar aceste cheltuieli au fost doar pentru cursa electorală la nivel naţional. Sunt foarte puţine surse de finanţare a unei campanii, iar procesul politic trebuie să fie, inevitabil, dominat de aceste surse. Corporaţiile şi organizaţiile care finanţează alegerile văd în acest lucru o investiţie, aşteptându-se să le aducă un câştig substanţial. Câştigul vine sub forma subvenţiilor, a legilor şi reglementărilor favorabile, a accesului la înalţii oficiali şi a scutirilor de taxe. Aceasta poate fi cea mai mare investiţie pe care o pot face corporaţiile. Însă toate acestea conduc direct la oligarhie, contrariul democraţiei, la instaurarea unei Republici a comitetelor de acţiune politică [„a Republic of PACs“] 4 în locul unei forme de guvernare în care puterea o deţine poporul.
Dar de ce este nevoie de atât de mulţi bani? Pentru că arta politică în democraţie nu este cea a deliberării şi convingerii [prin prezentarea unor soluţii viabile], care sunt relativ necostisitoare, ci este arta manipulării şi a propagandei, pentru care sunt irosiţi extrem de mulţi bani. Aproape niciodată nu se face apel la inteligenţă, ci la latura pur emoţională. În democraţie, calea spre putere şi modalitatea de a câştiga loialitatea din partea susţinătorilor este exagerarea micilor diferenţe dintre partide. Candidaţii trebuie să găsească o modalitate prin care să creeze impresia că sunt diferiţi unul de celălalt, chiar (sau mai ales) dacă sunt într-un profund acord. Cu cât sunt mai iraţionale argumentele în favoarea unui candidat, cu atât mai uşor se produce manipularea. Problemele reale pot constitui subiectul unor argumente reale, care pot fi convingătoare pentru alegători, ceea ce ar diminua devotamentul fanatic pe care îl cer politicienii. Astfel, vor găsi, de pildă, că e mai important să dezbată problema dacă Obama este sau nu musulman decât dacă acesta înţelege mecanismele care declanşează o criză financiară. Prima chestiune face subiectul unei dezbateri emoţionale şi care nu are legătură cu faptele, în timp ce a doua presupune cunoaştere şi inteligenţă.
Metoda cea mai utilizată în manipularea democratică este crearea unui „celălalt“ demonic. Membrii altui partid sunt portretizaţi nu ca oameni care pornesc de la premise diferite şi ajung la concluzii diferite, ci ca personaje care urmăresc, în mod deliberat şi malefic, să distrugă ordinea socială şi politică. Raţiunea este înlocuită de teamă, iar dacă oamenii se tem de celălalt partid, performanţa celor care îl demonizează nu mai are importanţă. Oricât de incompetent se dovedeşte un partid, el va apela mereu la strategia demonizării celuilalt partid. Există, fără îndoială, idei şi opinii care pot conduce la distrugerea unei societăţi, dar sunt (dacă sunt) puţini oameni care îşi propun anihilarea ordinii sociale; mai curând, ei au o viziune diferită sau, adesea, eronată asupra modului cum ar trebui să arate această ordine.
Tendinţa demonizării se observă cel mai clar atunci când democraţia este impusă unor naţiuni cu elemente etnice, culturale şi religioase diferite. Deşi există mereu o anumită tensiune socială în aceste naţiuni, sub regi, imperii sau chiar sub dictaturi, oamenii găsesc o modalitate de a trăi împreună într-o pace relativă. Dar atunci când apare democraţia electorală în aceste naţiuni, fiecare grup şi trib îl demonizează pe celălalt, rezultatul fiind războiul civil, epurare etnică şi genocid. Într-adevăr, epurarea etnică a devenit cel mai periculos act al ordinii democratice. Nu îmi vine în minte nici o excepţie de la această regulă. Am vrut sa construim o lume democratică sigură; din nefericire, am făcut din democraţie o primejdie pentru lume.

„Sacramentul“ democraţiei
Cu minore excepţii, democraţia se desfăşoară în spaţiul „sacru“ reprezentat de cabina de votare, corespunzând stranei unde se face spovedania. Acesta este locul unde alegătorul, singur şi izolat, îşi mărturiseşte credinţa sa adevărată. Este, probabil, cea mai înaltă expresie a filozofiei individualiste a omului modern. Dar ne putem întreba dacă acest individualism este compatibil cu democraţia însăşi sau cu orice formă rezonabilă de comunitate. Conform filozofiei utilitariste moderne, nu există un bine comun, nu există nici lucruri care să fie considerate în mod obiectiv bune. „Bun“ înseamnă doar „bun pentru mine“, iar votul, doar o expresie a interesului egoist. Prin urmare, o problemă precum, să spunem, avortul nu este „bună“ sau „rea“ în sine, ci doar „bună pentru mine“, iar alegerile nu fac decât să totalizeze lucrurile care sunt considerate bune în mod privat.
Dar votul secret nu este singura formă de vot. Există forme deliberative: reuniunea preelectorală, întrunirea alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti, întrunirile de grup, care sunt mult mai potrivite pentru realizarea binelui comun. Votarea în aceste cazuri este publică, iar un spaţiu este rezervat pentru deliberare şi convingerea publicului. În astfel de adunări, argumentul „acest lucru e bun pentru mine“ nu este convingător; doar argumentele de genul „acest lucru este bun pentru noi“ sau, mai simplu, „acest lucru este bun“ pot convinge.
Este adevărat că orice grup poate fi la fel de iraţional sau chiar mai iraţional decât sunt indivizii izolaţi. Totuşi, într-un grup există mereu posibilitatea ca oameni lucizi şi chibzuiţi să îi poată convinge pe ceilalţi cetăţeni cu privire la un program inteligent şi să înlăture tendinţa naturală a democraţiei de a recurge la emoţie şi iraţionalitate.
În timp ce cabina de votare se aseamănă stranei unde se face spovedania, întrunirea de grup este similară mai mult comuniunii.

Este democraţia democratică?
Ne putem întreba dacă ordinea politică actuală este cea pe care ne-am dorit-o cu adevărat, dacă voinţa reală a poporului este reprezentată de instituţiile noastre. Atât republicanii, cât şi democraţii, liberalii şi conservatorii au serioase îndoieli că aşa stau lucrurile. De fapt, acesta poate fi singurul punct în care ambele părţi cad de acord: cele două grupuri ajung împreună la concluzia că lucrurile au evoluat într-o direcţie greşită.
Sugerez că răspunsul se află în absolutismul modern. Un lucru este cunoscut prin ceea ce îl limitează în mod firesc, iar un lucru care nu are limite devine opusul lui însuşi. În acest fel, democraţia, sacralizată şi absolutizată, se transformă în contrariul ei, într-o oligarhie prost deghizată, care foloseşte toate mijloacele de propagandă pentru a convinge publicul că votul fiecăruia contează. Astfel de degenerări au precedent în istorie. Imperiul Roman de Apus a păstrat forma şi funcţiile republicane. Funcţiile de consul, chestor, edil şi tribun s-au menţinut şi aveau loc campanii încinse şi extrem de costisitoare pentru ocuparea acestora. Armata nu mărşăluia nu sub steagul împăratului, ci sub cel al SPR (Senatul şi Poporul Romei). Dar totul era un simulacru; puterea se afla, de fapt, în mâinile împăratului şi ale armatei şi clasei de comercianţi/proprietari de pământ ale căror interese le reprezenta, în timp ce voturile plebei erau cumpărate cu mijloacele celui mai mare stat al bunăstării din lume. Dar, cel puţin, romanii îşi puteau vedea împăratul, îi cunoşteau numele, îl puteau iubi sau urî. Nouă nu ni se permite să îi vedem pe adevăraţii noştri conducători şi nu ni se îngăduie niciodată să îi numim. Un simulacru de democraţie acoperă o realitate oligarhică.
Acestea fiind spuse, ne putem însă întreba: „Ar fi fost mai bine dacă am fi rămas sub conducerea regelui George 5? Domnia sa nu pare să-i fi ajutat pe britanici, popor care nu seamănă cu nici un alt popor mai mult decât cu cel american“. Această afirmaţie, deşi îi va ofensa pe prietenii mei englezi, conţine totuşi un sâmbure de adevăr şi ridică o întrebare la care trebuie răspuns. Pentru că, într-adevăr, noţiunea de monarhie a cunoscut, în acea vreme, o deviere spre absolutism, care a transformat-o în contrariul ei, iar regii de naţionalitate germană ai Angliei au favorizat o astfel de evoluţie fiindcă au tolerat acumularea puterii oligarhice.
Pentru a ne forma o idee clară despre monarhie, va trebui să ne întoarcem în timp, nu doar până în Evul Mediu, ci chiar până în vremea lui Aristotel. Însă acesta va fi subiectul unui alt articol.

Traducere de Irina Bazon
Traducerea s-a făcut după: John C. Médaille, On Democracy and Kings, Remnant Columnist, Texas, 20 septembrie 2010.

Notele traducătorului
1 Flat Earth Society este o organizaţie cu sediul în Lancaster, California, care susţine teoria pământului plat.
2 În România, Eugen Bădăuţă a propus, în 2010, schimbarea sistemului de vot prin introducerea unei rubrici intitulate „Nimeni“, precum şi a posibilităţii sancţionării de către alegători a oamenilor politici corupţi sau incompetenţi. Mai multe detalii, aici: http://www.ziuaonline.ro/politica/propunere-de-schimbare-a-sistemului-de-vot-ce-include-rubrica-nimeni.html.
3 „Tradiţia ar putea fi definită ca o extindere a drepturilor civile. Tradiţia înseamnă să dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, strămoşilor noştri. E democraţia celor morţi. Tradiţia refuză să se supună măruntei şi arogantei oligarhii a celor care se întâmplă să umble pe pământ. Toţi democraţii obiectează la descalificarea oamenilor prin accidentul naşterii; tradiţia obiectează la descalificarea lor prin accidentul morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este grăjdarul nostru. Tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este străbunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele două idei, democraţia şi tradiţia. Mi se pare evident că reprezintă una şi aceeaşi idee. Îi vom avea pe cei morţi la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormânt. E cât se poate de regulamentar şi de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormânt, ca şi majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu o cruce.“ (G. K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-credinţă, Ed. Paralela 45, 2000)
4 Political Action Committee (PAC), Comitetul de Acţiune Politică, este o organizaţie politică din Statele Unite al cărei scop este strângerea şi distribuirea de fonduri în vederea finanţării campaniilor electorale ale candidaţilor la funcţii politice (sursa: crispedia.ro).
5 Regele George al III-lea, regele Angliei între 1760 şi 1820, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American de Independenţă.

joi, 14 iulie 2011

Ce este o cooperativă?

de Stefano şi Vera Zamagni

Trăsăturile caracteristice ale întreprinderii cooperatiste

Astăzi se folosesc în mod curent două definiţii ale întreprinderii cooperatiste. Cea mai des folosită este cea a Alianţei Internaţionale Cooperatiste (AIC), o organizaţie non-guvernamentală care grupează aproape 230 de asociaţii de cooperative din 100 de ţări. Constituită în 1895, AIC este principalul garant moral al identităţii cooperatiste. În Declaraţia de la Manchester din 1995 privitoare la identitatea cooperatistă (care urmează documentelor din 1937 şi 1966) se spune: „O cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane care s-au unit în mod voluntar pentru a-şi satisface nevoi şi aspiraţii economice, sociale şi culturale comune printr-o întreprindere pe care o posedă împreună şi o controlează democratic“.

Congresul de la Manchester a formulat şapte principii ale cooperativelor. Ultimul este nou, dar primele şase sunt, uşor reformulate, aceleaşi pe care Rochdale Society of Equitable Pioneers le-a adoptat în 1844. Este remarcabil însuşi faptul că principiile fundamentale au rămas neschimbate timp de un secol şi jumătate. Să le enumerăm:

1. Calitatea de membru, liberă şi nesilită. Cooperativele sunt organizaţii şi întreprinderi voluntare, deschise tuturor persoanelor apte să le folosească serviciile şi dornice să accepte responsabilităţile care derivă din calitatea de membru fără discriminări de ordin social, rasial, politic, în funcţie de sex sau religie. Acest principiu este cunoscut în mişcarea cooperatistă drept „principiul uşilor deschise“.

2. Controlul democratic exercitat de membrii cooperatori. Spre deosebire de firmele capitaliste, în care voturile acţionarilor au ponderi diferite, în funcţie de numărul acţiunilor deţinute, mişcarea cooperatistă adoptă regula „un membru, un vot“. Aceasta înseamnă că în adunarea generală sau la întrunirile consiliului de conducere toţi membrii au drept de vot egal.

3. Participarea economică a membrilor. Membrii contribuie echitabil – nu obligatoriu în mod egal – la capitalul cooperativei pe care îl controlează în mod democratic. Cel puţin o parte din capital este de obicei proprietatea comună a cooperativei. Dacă se stipulează în statut, membrii pot primi o compensaţie limitată pentru capitalul pe care l-au subscris ca o conditie a intrării în cooperativă. Motivul pentru care o astfel de compensaţie este limitată are în vedere nevoia de a evita riscul ca, pe parcursul existenţei ei, cooperativa să renunţe la statutul de cooperativă. O parte din surplusul net generat de funcţionarea cooperativei va fi alocată fondului de rezervă, care parţial trebuie să fie indivizibil; o altă parte din surplus va fi alocată răsplătirii membrilor în functie de contribuţia lor în cooperativă; şi altă parte, sprijinirii altor activităţi aprobate de către membri – în mod obişnuit, pentru cooperarea cu alte entităţi similare.

4. Autonomie şi independenţă. Cooperativele sunt organizaţii autonome, auto-suficiente, controlate de către membrii lor. Dacă din anumite motive ele stabilesc înţelegeri cu alte organizaţii sau acumulează capital din surse externe, trebuie să o facă în termeni care să asigure controlul democratic exercitat de către membri asupra lor şi păstrarea autonomiei cooperatiste.

5. Educaţie, pregătire şi informare. Cooperativele oferă nu numai pregătire profesională, dar îi şi educă pe membri, pe reprezentanţii aleşi, pe manageri şi pe angajaţi (principiile cooperativei Rochdale prevedeau ca 2,5% din surplusul anual să meargă spre cercetare şi spre educaţia membrilor). Cooperativele trebuie să informeze de asemeni marele public despre natura şi misiunea cooperaţiei.

6. Cooperare între cooperative. Acţiunea cooperatistă nu este limitată la acţiunile desfăşurate în cadrul fiecărei cooperative individuale. Altfel spus, cooperativele îşi servesc membrii în modul cel mai eficient şi întăresc mişcarea cooperatistă acţionând împreună prin structurile locale, naţionale, regionale şi internaţionale.

7. Grija faţă de comunitate. Acesta este un principiu nou, adăugat la congresul de la Manchester. În acest scop, cooperativele trebuie să lucreze pentru dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor prin politici aprobate de către membrii lor. O expresie practică a orientării sociale pronunţate a mişcării cooperatiste este oferită de regula adoptată în 1992 de către cooperativele italiene, de a aloca 3% din surplusul lor anual fondurilor de ajutor reciproc.

A doua definiţie a întreprinderii cooperatiste este aceea a Departamentului Agriculturii din Statele Unite, care în 1987 a definit o cooperativă drept „o întreprindere deţinută şi controlată de cei care o au în folosinţă, care distribuie beneficii în funcţie de modul în care este exercitat dreptul la folosinţă“. Definirea membrilor drept „utilizatori ai dreptului de proprietate“ implică faptul că cei care „au în folosinţă“ cooperativa (membrii) participă la finantarea ei şi prin aceasta o au în posesie. Sintagma „control al celor care o au în folosinţă“ înseamnă că membrii conduc cooperativa atât direct, cât şi indirect, prin reprezentanţii lor în consiliul de conducere. În mod clar, în cooperativă nu poate exista separare între proprietate şi control.

În definiţia americană, se poate ca în anumite circumstanţe să existe derogări de la regula „un membru, un vot“. Dreptul de a vota poate fi proporţional cu volumul activităţii prestate de membri în cadrul cooperativei – dar niciodată în funcţie de capitalul pe care l-au adus. În practica din SUA, controlul democratic asupra cooperativei este asigurat prin legarea dreptului de a vota de participarea efectivă la viaţa cooperativei, şi nu prin simpla numărare a voturilor-oameni. Acest aspect este întărit de principiul conform căruia beneficiile trebuie să fie distribuite în funcţie de implicarea în generarea lor. Astfel, membrii îşi împart nu numai beneficiile, dar şi costurile şi riscurile în funcţie de gradul lor de implicare; ei sunt stimulaţi să întreţină relaţii strânse cu cooperativa.

După cum vedem. cele două definiţii sunt în mare parte convergente, chiar dacă între ele sunt diferenţe apreciabile. Ceea ce stă la originea cooperativei, indiferent de sectorul ei de activitate, este necesitatea fundamentală, chiar dacă nu neaparat exclusivă, de a servi nevoilor comune ale mebrilor ei. Obiectivul central al unei cooperative este, deci, de a maximiza remuneraţia contribuţiei fiecărui membru – indiferent dacă această contribuţie constă în muncă, aportul de active sau folosirea bunurilor şi serviciilor cooperativei – şi nu, ca în firma capitalistă, de a maximiza profitul pe capitalul investit.

(din capitolul „What is a cooperative?“, din lucrarea lui Stefano Zamagni şi a Verei Zamagni, Cooperative Enterprise: Facing the Challenge of Globalization, Edward Elgar, Cheltenham, UK şi Northampton, MA, USA, 2010. Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

miercuri, 13 iulie 2011

Ungaria introduce "taxa pe chipsuri". Urmeaza restaurantele fast-food

de Andra Ciubotaru

Alimentele nesanatoase, precum chipsurile, batoanele de ciocolata si bauturile acidulate vor fi supuse unui nou impozit in Ungaria, in conformitate cu legislatia adoptata luni, menita sa contribuie la imbunatatirea starii de sanatate a natiunii, anunta agentia Deutsche Presse.

Poreclita initial "taxa pe hamburger", denumirea i-a fost schimbata in "taxa pe chipsuri", odata ce a devenit clar ca proiectul de lege nu este destinat produselor comercializate de catre restaurantele de tip fast-food.

Bauturile care contin zahar, prajiturile pre-ambalate si gustarile sarate sau cu diverse arome alimentare vor fi impozitate. Spre exemplu, chipsurile vor fi impozitate cu pana la 200 de forinti, sau putin peste un dolar, pe kilogram. Acest lucru ar putea creste pretul unui pachet standard de 90 de grame cu aproximativ 10%, in septembrie, odata cu intrarea in vigoare a legii.

Pentru articolul integral de pe Hotnews click AICI.

Drumul de la oras la tara e mai ieftin decat invers

de Dan Popa

In ultimii doi ani, 140.000 de romani au plecat din mediul urban, in rural

“Ce sa fi facut, tata, la oras? Eu am fost macelar la mine in sat pana prin `94, cand mi s-a insurat feciorul si am vandut pamantul ca sa ii dau bani de apartament in Bucuresti. Aveam 60 de ani, iar el 35, ca si-a facut mai tarziu familia. El si-a luat 3 camere, eu cu Ana am luat doua camere in Berceni, ca aveam pamant destul de vandut. In 2008, cand am vandut, pe ala cu doua camere am luat saiscincinci de mii de euro, toti banii in mana. I-am luat intr-o plasa de-un leu, tin minte si acuma. Ne-am dus la banca, ala a scos banii si mi i-a dat. A doua zi rascumparam casa parinteasca". Familia Diaconescu este una din sutele de mii de romani care a preferat traiul la tara, stressului de la oras. Statea in Bucuresti la etajul intai al unui bloc din Berceni, dar visa sa se intoarca acolo unde crescuse. Potrivit Statisticii, aproape 140.000 de romani s-au mutat in 2010 de la oras la tara. Cu 40.000 mai mult decat cei care au facut drumul invers.

"Cand am vandut, am luat 30.000 de dolari. Cand am rascumparat, am dat 50.000 de euro din astia. Dar nu-mi pare rau", mai spune batranul Diaconescu.

Gheorghe Diaconescu zice ca asa e si normal. “Nimeni nu vrea sa stea in praful din Bucuresti, decat daca castiga mii de euro sau e nebun. Eu- va spun drept- i-am ochit deja baiatului o casa in vecini, ca nu se stie cat il mai tin aia in serviciu si decat sa faca acolo foamea, mai bine aici la tara. O rosie si un cartof tot scoatem din gradina”, zice batranul Diaconescu.

Pana prin 1996, tendinta era inversa. Veneau la oras mai multi decat cei care preferau ruralul. Din `96, ceva s-a schimbat. “Dupa `95, lumea a revenit cat de cat la normal. Daca vrei un trai linistit, ce sa cauti tata la oras? Aici ai tot ce iti trebuie, daca te stii gospodari. Nu ai Intrenet, da` nici stramosii mei nu aveau si n-am auzit pe nimeni sa moara de dorul calculatoarelor. Asta micu zice ca s-ar muta aici, da` vrea Intrenet. Parca au luat-o, tata, razna cu totii”, mai zice Diaconescu batranul, uitandu-se spre straturile de rosii. Uita-te la mine. Imi fac vinul meu, am rosii, vinete, castraveti… ce iti poti dori mai mult?"

Pentru articolul integral de pe Hotnews click AICI.

marți, 12 iulie 2011

Despre agricultura de tip industrial

de Ovidiu Hurduzeu

„România liberă“ publică un lung şi elogios articol despre o asociaţie agricolă, din judeţul Arad, păstrată pe structura fostului CAP comunist. (Pentru articol click AICI.) Rândurile de mai jos reprezintă un comentariu din unghi distributist al articolului şi al viziunii despre modelul de agricultură pe care îl preamăreşte.

Nu va fi greu să-i convingi pe români că viitorul ţării este agricultura. Până şi aceasta clasă politică imbecilă şi-a dat seama că trebuie dezvoltată agricultura. Întrebarea este ce fel de agricultură vrem. În viziunea marxistă şi neoliberală, viitorul agriculturii este dat de agricultura pe baze industriale, practicată pe suprafeţe mari. În esenţă, este vorba de monocultura cerealieră pentru piaţa externă, la care se adaugă astăzi cultivarea de plante pentru biodisel. În viziunea agrariană (distributistă), care era prezenta în toate programele partidelor ţărăniste din Centrul şi Estul Europei, viitorul agriculturii constă în dezvoltarea agriculturii diversificate practicate în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Chiar Petre Nemoianu, un ministru clarvăzător al agriculturii din guvernul Mareşalului Antonescu remarca într-o scrisoare adresată mareşalului: „Micul proprietar din Vechiul regat nu are de la cine să ia exemplu şi pe cine să imite. Iar cei 20-30 de mari proprietari care fac excepţie desfăşoară o agricultură, respectiv o monocultură în sens american pe bază pur capitalistă şi de la care proprietarul mic şi mijlociu nu poate şi nu trebuie să ia exemplu... Marii proprietari, cu foarte mici excepţii, făcând monocultura agricola, nu produc decât cereale, adică câteva produse agricole şi din cari trebuie să scoată maximum de foloase atât pentru nevoile lor familiare cât şi pentru capitalul investit“.
Lozinca „România, grânarul Europei“ a fost lansată de comunişti; Estul Europei nu este potrivit monoculturii cerealiere şi o Românie care s-ar angaja pe această cale ar fi rapid spulberată de competiţia venită din ţări ca Brazilia sau Argentina. Este clar că vânzarea a mii de hectare de pământ agricol către străini are în vedere dezvoltarea unei agriculturi chimizate şi pe bază de plante modificate genetic.
Din punctul meu de vedere, prea puţin contează dacă „agricultura pe baze industriale“ în România este făcută de străini sau de nişte baroni locali ai cerealelor. Şi unii şi alţii urmăresc „maximizarea profiturilor“ şi vor exploata cu aceeaşi iresponsabilitate şi lăcomie pământul şi pe ţăranul român transformat într-un sclav pe plantaţie.
Prin urmare, cine decide politica agrară a României? Susţinătorii agriculturii pe baze industriale sau susţinătorii agriculturii sustenabile tradiţionale? Armonizarea intereselor celor două categorii este extrem de dificilă, fapt observat de Petre Nemoianu: „Daca am lăsa ca dirijarea agricultorilor mici şi mijlocii – care constituie circa 80% (nu cred că procentul a scăzut astăzi – n. O.H.) – să fie influenţată de marii proprietari – care nu reprezintă decât 15% din pământul cultivabil al ţării – ar însemna să renunţăm la policultura agricolă şi odată cu aceasta să renunţăm la emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii, adică a ţărănimii, ceea ce nu ar fi în interesul ţării. Dacă armonizarea între cele doua categorii de proprietari nu ar fi posibilă, după părerea noastră Ministerul de Agricultura trebuie scindat în două: a) în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în atribuţiunea căruia să intre marea proprietate propriu zisa şi b) Ministerul Economiei rurale, în sarcina căruia să intre cârmuirea proprietăţilor mici şi mijlocii“.
Ion Mihalache era adeptul soluţiei radicale: ar fi desfiinţat marea proprietate agricolă. Oricum, după reforma agrară din 1919-1921 s-a interzis vânzarea pământurilor. Iată ce scrie Madgearu: „Art. 120 din legea Vechiului regat prevedea că vânzările loturilor ţărăneşti nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire (împroprietărirea ţăranilor). Deşi vânzările loturilor, după acest termen, sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români, cu condiţia de a le pune în valoare personal, totuşi Statul îşi rezervă un drept de preemţiune iar limita superioară este de 25 ha. la munte şi 100 ha. la şes“. Şi tot Madgearu scria: „Fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Prin lichidarea forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt ţărăneşti. Organizarea producţiunei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturei ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este împotriva intereselor de desvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale, în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.
Cred că sarcina noastră acum este de a RELANSA acest model agrar abandonat şi a-l aduce la zi cu completările necesare. Din moment ce suntem de acord că agricultura trebuie să fie „baza existenţei noastre de stat“, tot ceea ce propunem trebuie să fie SUBORDONAT unei viziuni neoagrare. Nu putem să dezvoltăm agricultura în cadrul unei arhitecturi neoliberale a economiei României. Nu putem să avem cooperative când prin „cooperativă“ social-democraţii şi liberalii înţeleg comasarea terenurilor spre „maximizarea profiturilor“. Modelul agrarian (distributist) este o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, împrumutând elemente din ambele dar împletindu-le într-o viziune proprie. Este un model care are o tradiţie în România şi care este perfect compatibil cu realităţile ţării. Asta nu înseamnă că modelul agrarian funcţionează în afara pieţei libere şi neagă economia pe scară largă. Dimpotrivă. Nici nu neagă rolul statului, care rămâne esenţial, dar statul trebuie să susţină asocierea micilor fermieri în cooperative, nu de dragul concentrării terenurilor, cum au făcut-o comuniştii, ci de dragul salvării satului şi ţăranului român, cum au vrut ţărăniştii lui Mihalache.

vineri, 8 iulie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. De iubit nu te iubesc, dar ca semn că te plătesc, digital mă iscălesc…

de Alexandru Ciolan

Dacă ar exista un top al cuvintelor în vogă, mijlocul anului 2011 ar consemna, cu siguranţă, în fruntea clasamentului semnătura, în variantele ei electronică şi digitală. Frecvenţa sporită a sintagmei semnătură electronică/digitală în media românească a acestor zile se explică prin proverbialul zor al românului pentru a rezolva în ultima clipă lucruri pe care ar fi trebuit şi ar fi putut să le facă pe îndelete, din timp: după 1 iulie 2011, suflarea antreprenorială din ţară, fie ea mare, mijlocie sau mică (suflarea, nu ţara) trebuie să emane declaraţiile fiscale exclusiv în format electronic, transmiţându-le via internet, iar semnarea lor, evident, trebuie făcută tot electronic sau digital (pentru perechea omonimică digital “dactilar” / digital “numeric” trimitem la articolul nostru din 19 august 2009).
Nici semnătura electronică, nici semnătura digitală (vom vedea, mai jos, că semnifică lucruri diferite) nu sunt acte ale persoanei umane reale, autonome, ci artefacte, creaţii ale persoanei create, ideaţii de grad secund, menite lumii paralele, virtuale. Spre deosebire de iscălitură (care continuă să fie pusă cu creionul pe hârtie), semnătura electronică nu reprezintă persoana reală, ci o identifică în spaţiul virtual, conform unor reguli stabilite de o autoritate mundană supraindividuală (statul).
Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.

miercuri, 6 iulie 2011

Protecţia mediului, chestiune de securitate naţională

Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui României, Traian Băsescu, pe tema urgentă a „conservării durabile”

Domnule Preşedinte,

Semnatarii centrează acest apel spre dumneavoastră pe o temă cu adevărat de securitate naţională, urgentă în perspectiva schimbărilor climatice: gestionarea prin conservare durabilă a puţinelor şi ultimelor habitate sălbatice din Carpaţi.

Apelul nostru critică tendinţa actuală de accesibilizare a acestor zone încă sălbatice, prin deschidere şi asfaltare de drumuri – inutile economic şi, în perspectivă, nocive ecologic - sub pretextul „dezvoltării turistice”, cel al „absorbţiei fondurilor europene” şi cel al „locurilor de muncă”.

Sunt vizate de „asfaltări” fie teritorii păduroase cvasivirgine, cu biodiversitatea păstrată - tocmai prin nefragmentare şi lipsa accesului auto - fie, în general, cursul superior al unor râuri de munte, al afluenţilor acestora, precum şi „golul alpin”.

Domnule Preşedinte, este o realitate tristă a Europei de vest faptul că în secolul trecut, sub aceleaşi precepte bine intenţionate ale „dezvoltării”, s-a produs fragmentarea prin drumuri şi accesibilizarea teritoriilor sălbatice, acestea generând invazia prin construcţii permanente (civile şi industriale – turistice şi de producţie). A urmat poluarea râurilor şi a pânzei freatice, invazia motorizată şi , în scurt timp, sărăcirea ireversibilă a biodiversităţii. Acesta este motivul pentru care - de pildă - vânătorii europeni vin în România spre a mai găsi ursul, lupul, râsul, în habitatul primordial, păstrat însă nu printr-o gospodărire atentă, meritorie, cum ne place să credem şi cum afirmăm mereu, ci prin lipsa „dezvoltării”.

Imitând Europa sub aspectul accesibilizării auto a acestor ultime teritorii montane – urmată şi aici de fenomenele enumerate -, în scurtă vreme România se va afla pe aceeaşi cale a sărăcirii mediului, numeroase glasuri avizate, vizionare şi binevoitoare - dar neascultate! - atrăgând atenţia asupra acestui risc.

Altcumva spus, printr-o politică greşită de „civilizare”, „progres” şi „dezvoltare”, bine intenţionată, dar profund ignorantă, se distruge iremediabil unul dintre puţinele atuuri turistice de prim rang, realmente valoros şi unic în peisajul european: habitatul sălbatic, biocenozele naturale şi o biodiversitate bogată, ofertantă şi valoroasă în sine!

Pomeneam despre „securitatea naţională” întrucât de calitatea mediului – a ecosistemului forestier în primul rând, a apelor freatice şi de suprafaţă, a solului - şi de complexitatea biodiversităţii , va depinde calitatea vieţii românilor în condiţiile schimbărilor climatice actuale. Utilizarea „fondurilor europene” pentru „dezvoltare” şi „crearea locurilor de muncă” trebuie să vizeze strict teritoriile deja antropizate, ocupate de comunităţi stabile – care sunt destule! – şi nu rămăşiţele de mare valoare ale naturii ancestrale!

Socotim, Domnule Preşedinte, că este de datoria dumneavoastră să atrageţi atenţia Guvernului - uzând de toate pârghiile, prerogativele şi oportunităţile prezidenţiale -, asupra necesităţii conservării durabile a mediului şi asupra obligativităţii schimbării opticii politice privind accesibilizarea prin drumuri asfaltate a ultimelor habitate sălbatice carpatine, oriunde ar fi acestea.

Magda Eugenia Mitraşcă, preşedinte - Fundaţia Academia Civică Bihor

Lavinia Andrei, preşedinte - Fundaţia Terra Mileniul III

Niculae Rădulescu Dobrogea, preşedinte - Asociaţia ECO-CIVICA

Nicolae R. Dărămuş, preşedinte - Soc. Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR

Cristian Grecu, preşedinte – Asociaţia Acţiunea Civică Directă

Paul Iacobaş, preşedinte – Centrul pt. Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă Bihor

Mircea Ilie, vicepreşedinte - Asociatia Viitor Plus

Janos Mark-Nagy, director executiv – Societatea Carpatină Ardeleană

Gabriel Păun, preşedinte – Asociaţia Agent Green

Florin Stoican, preşedinte – Asociaţia KOGAYON

Mihai Togor, preşedinte – Centrul Regional de Supraveghere Ecologică „Munţii Apuseni”

duminică, 3 iulie 2011

Distributismul – un model economic al viitorului

de Ovidiu Hurduzeu

Distributismul, ca alternativă şi socialismului, şi capitalismului

În ultima perioadă, cei care navighează pe internet pentru a citi, a se documenta şi, eventual, pentru a-şi împărtăşi părerile şi ideile cu alţii şi pentru a polemiza (şi nu doar pentru a se distra, a se „simţi bine” şi a bârfi), întâlnesc tot mai des un termen care era necunoscut până mai deunăzi: „DISTRIBUTISMUL”. Pe facebook a apărut chiar şi un grup deschis pentru orice curios care se numeşte „LIGA DISTRIBUTISTĂ”.


Ce este distributismul?, s-au întrebat cei care mai manifestă măcar o minimă curiozitate intelectuală. Interesul lor pentru distributism a crescut şi mai mult după ce s-au documentat şi au aflat că acesta este un mod economic alternativ, în acelaşi timp, şi capitalismului, şi socialismului. Este şi firesc ca acest interes pentru distributism să se manifeste activ în Republica Moldova, ai cărei cetăţeni, după ce au trecut prin calvarul economiei socialiste, astăzi se bălăcesc în promiscuitatea economiei capitaliste.

Trebuie să menţionăm că în luna mai, în mai multe oraşe din România, printre care Constanţa, Cluj, Suceava, Iaşi, au fost organizate o serie de conferinţe şi lecţii publice, având ca subiect Distributismul. Aceste conferinţe şi lecţii publice au fost susţinute de către Ovidiu Hurduzeu, publicist român, fost profesor la Universitatea din Stanford şi la California State University, unul dintre cei mai activi promotori ai Distributismului în România. Pe 25 mai 2011, domnul Ovidiu Hurduzeu a prezentat conferinţa „Distributismul – o economie a viitorului” şi la Chişinău, la care au participat mai mulţi tineri interesaţi de economie şi dezvoltare strategică. Evenimentul s-a desfăşurat cu sprijinul Institutului pentru Dezvoltare Regională şi Administrativă Durabilă (IDRAD).

Graţie bunăvoinţei prietenilor noştri de la IDRAD, publicăm astăzi textul prezentării făcute la Chişinău domnului Ovidiu Hurduzeu. Fiind siguri de interesul sporit al cititorilor noştri pentru acest subiect, promitem să revenim şi în ediţiile viitoare la el. Lectură plăcută.

***


Am fost obişnuiţi să gândim că în lume există două mari sisteme antagoniste, capitalismul şi socialismul, şi nimic altceva. Această idee preconcepută a înlăturat din mentalul colectiv posibilitatea unei a treia căi, o cale de sine stătătoare care să se opună cu aceeaşi vigoare ambelor sisteme cu scopul de a înlătura păcatele amândurora. Deşi este singura alternativă viabilă la modelele falimentare de astăzi, deşi este o filozofie socială şi practică economică de mult timp împământenită, distributismul nu este pe placul neoliberalilor şi stângiştilor de astăzi cum nu a fost nici pe placul comuniştilor şi socialiştilor marxişti de ieri.

Istoria ultimelor două sute de ani nu-i altceva decât povestea unui balaur cu două capete – unul dintre capete este capitalismul, adică Big Business (n.n. Marea Afacere), şi celălalt, socialismul, Big Government (n.n. Marea Guvernare). Trupul comun este dat de sistemul tehnologic actual. Pentru simplitatea formulării, să numim acest balaur angrenajul tehnoglobalist.

În ultimii 40 de ani, cam de la sfârşitul anilor ‘70, asistăm la fuzionarea ideologiilor care susţin cele trei componente ale angrenajului tehnoglobalist. Socialismul marxist şi derivatele sale stângiste, multiculturalismul şi feminismul, neoliberalismul, care susţine capitalismul financiar, şi globalizarea galopantă, precum şi tehnologismul nu mai sunt ideologii adverse; ele conlucrează, se susţin reciproc. De pildă, dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor industriale, finanţate de stat şi marile organizaţii (firmele transnaţionale, în primul rând) a dus la apariţia producţiei de masă care, la rândul ei, a favorizat consumismul şi dezvoltarea pieţei mondiale. În universităţi, educaţia tehnică, devenită de o importanţă esenţială, este însoţită de un învăţământ ideologic cunoscut sub numele de „corectitudine politică”.

Angrenajul tehnoglobalist menţine masele permanent mobilizate într-o goană nebună după scopuri, obiecte şi imagini derizorii. Deşi se tot vorbeşte de libertate, această nouă ordine mondială se opune sau împiedică satisfacerea în regim de libertate a nevoilor fundamentale ale persoanei umane. În societatea de astăzi, omul de rând este incapabil să mai controleze circumstanţele propriei sale vieţi. Cu alte cuvinte, satisfacerea nevoilor noastre fizice (hrană, apă, îmbrăcăminte, adăpost) şi psihice este subordonată satisfacerii necesităţilor “tehnice” (economice, financiare) ale Angrenajului tehnoglobalist, nevoi care devin absolute.

Să vedem pe scurt care sunt caracteristicile fundamentale ale Angrenajului. În primul rând este materialist în sensul că absolutizează posesia de bunuri materiale şi susţine că nu există nimic altceva în afara acestei lumi. De aici derivă, în principal, caracterul său antinatural şi anticreştin.

Este antinatural întrucât îi cere omului să trăiască în condiţiile artificiale impuse de aşa-numita „societate de piaţă”. În acest mediu alienant, omul nu-i altceva decât o rotiţă dintr-o uriaşă maşinărie globală. Persoana, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, devine o simplă unealtă, o unitate de producţie şi consum care este înlocuită imediat dacă nu se integrează armonios în angrenajul global.

„Unitatea de producţie şi consum” a Vajnicei Lumi Noi de astăzi este un sclav specializat şi fericit. Un sclav al confortului care a renunţat mai mult sau mai puţin voluntar la libertatea sa pentru a deveni unealta sistemului şi a susţinătorilor lui. Confortul nu-i altceva decât mentalitatea şi practica delăsării prin care singur îţi pui cătuşele la mâini şi-ţi legi ghiuleaua de picioare. În schimbul renunţării la libertatea şi autonomia sa, sistemul tehnoglobalist îi oferă sclavului o viaţă trăită în paradisul consumist unde se va hrăni mereu cu iluzia posibilităţilor nelimitate (în paranteză, fie spus, consumatorul nu-i altceva decât un sclav bine tratat).

Oportunităţile, de care se tot vorbeşte acum, sunt „produse” de nişte entităţi şi maşinării abstracte, bănci, mari corporaţii şi fundaţii, formaţiuni suprastatale, nu pentru binele lucrătorilor care le servesc, ci pentru perpetuarea unui sistem anormal şi imoral; puterea este concentrată în mâinile unor guverne corupte şi a unor monopoluri private, iar bogăţia în mâinile câtorva indivizi, adevăraţi stăpâni de sclavi.

Atât comunismul, cât şi capitalismul, într-un cuvânt, angrenajul tehnoglobalist, a transformat persoana în omul masificat, omul ca mijloc. Masificarea înseamnă despuierea omului de calităţile sale divin-umane pentru a fi transformat într-un instrument anonim, interşanjabil. O „resursă umană”, cum se spune acum. Masificarea şi pierderea autonomiei personale devin inevitabile în cadrul angrenajului tehnoglobalist dominat de producţia pe scară largă şi de marile organizaţii etatiste sau private.

Angrenajul tehnoglobalist masifică şi instrumentalizează nu numai persoana individuală, ci şi ţările lumii care devin simple instrumente pentru propăşirea Noii Ordini Mondiale. Comuniştii şi iacobinii neoliberali au transformat omul şi natura într-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor este prezentată în limbajul de lemn technocratic drept o “administrare şi valorificare de resurse”. De fapt, este un jaf în toată regula.

Angrenajul tehnologic nu lasă nimic în demnitatea sa ontologică originară, de dar a lui Dumnezeu. Potrivit formulării lui Heidegger, totul „stă în rezervă”, de la individul izolat, la familie, comunitate, la bogăţiile solului şi subsolului, pentru a fi instrumentalizat şi reconfigurat ca realitate redusă la şi pentru profit. Balaurul cu două capete, unul socialist şi celălalt capitalist, este interesat doar de investiţiile extractive, fiind eficient în a stoarce resursele înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni – totul este evaluat în termeni de „valoare prezentă netă”. Crearea de valori pentru generaţiile viitoare prezintă un interes secundar.

Angrenajul tehnologic nu este smerit, a rupt legătura cu Marea Economie a creaţiei lui Dumnezeu, propunându-se pe el însuşi singura economie posibilă. Atât comunismul, cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii sălăşluite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El.

Distributismul propune o lume complet diferită de cea a angrenajului tehnoglobalist. În locul economiei capitaliste sau socialiste, supusă legilor „creşterii perpetue”, distributismul ne oferă o economie smerită. O economie la scară umană şi în armonie cu valorile locale, care combină logica profitului cu beneficiile sociale. Un model în care tehnologia nu mai subminează valorile tradiţionale, aşa cum s-a întâmplat în vremea industrializării comuniste.

O economie distributistă a viitorului va fi o economie mixtă, în care „tonul” îl vor da formele asociative şi relaţiile de reciprocitate. O economie care va restabili încrederea, empatia şi cooperarea drept valori fundamentale în domeniul social şi în sfera afacerilor. În ultimii 20 de ani, am creat o prăpastie între bogaţi şi săraci întrucât, îndepărtându-ne de Adevărul întrupat şi economia smerită, am tolerat Banul şi Puterea. Într-o ordine distributistă, toate aceste excese nu vor mai fi tolerate. Există nenumărate metode prin care putem instaura o ordine distributistă. Enumăr doar câteva de ordin economic: democratizarea creditului pentru investiţii, ajutor guvernamental pentru înfiinţarea la nivel local de întreprinderi asociative, un nou sistem de impozitare care să încurajeze pe lucrător să devină şi proprietar la firma unde îşi desfăşoară activitatea; legi pentru protejarea magazinelor de cartier împotriva marilor lanţuri comerciale, reducerea barierelor din calea noilor firme, desfiinţarea reglementărilor care socializează riscul şi privatizează profitul, o susţinută educaţie etică a producătorului şi consumatorului privitoare la costurile sociale mai largi ale anumitor activităţi etc.

Distributiştii nu privează pe nimeni de produsul muncii sale, nu-şi doresc egalitatea veniturilor sau intruziunea birocratică a statului în economie sau în viaţa privată a cetăţenilor. Doresc însă să atragă atenţia asupra lucrurilor care contează cu adevărat, acele lucruri care nu înseamnă “bogăţie artificială”. Distributismul ne întoarce acasă, spre o lume omenească, simplă şi fericită, mai aproape de adevărul credinţei noastre şi a firii românului.

(Articol preluat din flux.md.

Unde ne sunt senegalezii?

de Nicolae Dărămuş

„Doamnelor şi domnilor, eu nu mă aflu aici spre a vă vinde ţara mea, Senegalul, ca destinaţie turistică de vânătoare” – a rostit calm, răspicat reprezentantul Ministerului Pădurilor din Senegal în faţa auditoriului aflat la cea de-a 51-a Adunare Generală a CIC – Conseil International de la Cha­sse –, desfăşurată la Bucureşti în urmă cu câţiva ani. Şi tot el a adăugat mândru: „Ţara mea are o politică ce pune accentul pe protecţia faunei, şi nu pe uciderea sa. Autorizaţiile de vânătoare sunt puţine şi se obţin greu. Spre exemplu, pentru a vâna un leu, doritorul trebuie să ceară şi să aştepte acordul preşedintelui republicii”.

Feţele celor din sală, mai cu seamă ale bogaţilor vânători occidentali, s-au cam lungit la auzul declaraţiei şi surprinderea era firească după ce, specialiştii silvici români, ca gazde ospitaliere care erau, în gudurarea lor arghirofilă, păruseră că, pe lângă urşi – exagerat de mulţi, trebuind, deci, ucişi – ar fi fost în stare să ofere spre împuşcare şi pe propriile mame dacă ar fi obţinut pe ele un preţ bun în valută.

Dinaintea afirmaţiei, conaţionalii mei rămăseseră însă inerţi: unii, neavând căşti de traducere, nu o înţeleseseră, iar alţii, mulţi, se aflau în holul hotelului unde se putea mânca pe săturate, „servi” cafea, ceai, sucuri şi pălincă, totul gratis, ceea ce era, evident, mult mai interesant. „Trebuie profitat, că, cine ştie când mai calc la Marriott să înfulec moca de toate” – se putea citi pe chipurile bucălate şi turgescente.

Cu tirada sa ecologică, mai mult decât pe gustul meu, omul m-a cucerit. L-am văzut ridicându-se şi părăsind sala, spre a-şi aprinde, singura­tic, suplu şi sigur pe el, o ţigară.

Pentru articolul integral din „Jurnalul naţional“ click AICI.

vineri, 1 iulie 2011

MISTERELE CUVINTELOR. Blog

de Alexandru Ciolan

Cine nu ştie, azi, ce este un blog…! Chiar: ce este un blog…?

În ediţia a doua a Dicţionarului de cuvinte recente (1997) cuvântul nu apărea - nici nu avea cum, pentru că încă nu se născuse. Termenul weblog (din engl. (World Wide) Web Ă log "jurnal de bord" - altfel spus, un notes, un caiet de însemnări care poate fi consultat online) a fost creat pe 17 decembrie 1997 de Jorn Barger (n. 1953), adevărată legendă a culturii internetului, programator, gânditor şi, mai presus de orice, spirit liber şi nonconformist, despre care nu se ştie să fi avut vreodată un serviciu stabil. "Trăiesc - a ţinut el să se explice la un moment dat - cu pâine şi apă, ca să nu trebuiască să depind de cine ştie ce idioţi." Barger (foto) şi-a creat un site, Robot Wisdom, pe care a început să consemneze, sub forma unor nesfârşite liste de titluri succinte şi link-uri, lecturile sale zilnice de neobosit navigator online în căutare de informaţii din cele mai variate domenii: inteligenţa artificială, tendinţele tehnologice, cultura internetului, James Joyce, istorie, construcţia hypertextului etc. etc. - un adevărat corn al abundenţei revărsat generos spre uzul celor care voiau să-l urmeze în căutările sale intelectuale.
Pe la mijlocul lui 1999, un programator pe nume Peter Merholz, a hotărât că weblog era un cuvânt prea lung, aşa că a propus să fie citit we blog - sau, pe scurt, blog. Şi de atunci blog a rămas în engleză şi verb, şi substantiv, iar persoana care ţine un blog a fost numită blogger. Cinci ani mai târziu, în 2004, Merriam-Webster declara blog cuvântul anului, iar bloggingul devenise atât de popular încât începeau să apeleze la el şi politicienii.

Pentru articolul integral din „Ziarul de duminică“ click AICI.