Autorii jafului din Parcul National Retezat: nişte drujbişti rupţi în fund

de Nicolae Dărămuş

Motto: "Parturient montes, nascetur ridiculus mus." (Se vor screme muntii si va iesi un soarece) (Horatius, Ars poetica)

Sub titlul „Verdictul Academiei: jaf în Parcul Naţional Retezat”, scrisesem în 15 decembrie 2011 despre defrişările abuzive de pe Râul Şes. Făcute de o firmă privată, în folosul nesătulei Holzindustrie Schweighofer, ele au fost motivate scriptic prin atacul gândacului Ips Typographus. Sub pretextul scoaterii din teren a arborilor bolnavi şi uscaţi, buldozerele au deschis drumuri, prin care s-a intrat cu drujbele şi TAF-urile într-o pădure seculară. Raportul Comisiei Academiei Române, condusă de academicianul Victor Giurgiu, afirma că "inventarierea şi marcarea arborilor propuşi să fie extraşi s-a făcut în mod necorespunzător, urmărindu-se cu predilecţie arbori valoroşi din punct de vedere dimensional şi sortimental" şi conchidea: „La situaţia descrisă s-a ajuns ca urmare a neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu a personalului de specialitate din O.S. Retezat şi din Administraţia P.N. Retezat (...) Implicarea, la timpul oportun, a Consiliului Ştiinţific al P.N. Retezat şi a Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii ar fi fost necesară.”

O scrisoare pierdută la CMN

Primul care a observat agresiunea de pe Râul Şes a fost inginerul silvic Gheorghe Cionoiu, cunoscător al Retezatului, actualmente emigrat în Germania. Mea culpa, aşadar pentru întâietatea descoperirii, acordată, în textul precedent, omului de afaceri Romeo Dunca. Gheorghe Cionoiu sesizase răul încă din iulie 2011, înştiinţase mass-media şi eco-societatea civilă, iar telefonic şi prin mesajele electronice schimbate cu academicianul Dan Munteanu - preşedintele Comisiei Monumentelor Naturii şi membru în Consiliul Ştiinţific al P.N.R -, nădăjduise să scoată din amorţire aceste organisme. Deopotrivă, o scrisoare adresată secretarului general al Academiei Române, academicianului Ion Păun Otiman fusese încredinţată aceluiaşi Dan Munteanu.

Batista pe ţambalul CMN şi o turuială „academică”

La simpozionul despre ariile protejate, desfăşurat la 18 noiembrie 2011 în Casa Oamenilor de Ştiinţă, privitor la situaţia din P.N, Retezat, preşedintele CMN, academicianul Dan Munteanu, care nu fusese în Retezat, i-a incriminat numai pe muncitorii firmei de exploatare, contrazicându-i tocmai pe membrii Comisiei Academiei, prezenţi acolo: „Membrii comisiei au fost ... pe teren. V-aş putea spune că concluziile nu au fost atât de pesimiste, pe cât a fost făcut tapajul mai ales pe internet. Suprafeţele exploatate sunt relativ modeste. Arborii valorificaţi, care s-au verificat, cioate, erau marcate. Se pare, nu se poate încă şti, dar trebuie verificat, dacă volumul de masă extrasă este sau nu corespunzător amenajamentului. Ceea ce este într-adevăr deplorabil, este modul în care s-a făcut acolo exploatarea: deci, cei care au fost acolo cu drujbe şi cu securi – ăia au fost nişte derbedei. O tăiere la ras, o rărire, se poate – dumneavoastră ştiţi mult mai bine decât mine – aveţi experienţa, se poate face într-o formă civilizată, organizată, tras lemnul în mod, hai să zic pe nişte căi mai limitate, nu lăsate – erau capete, vârfuri de arbori, crengi, cum să zic, o vraişte era şi într-adevăr asta a creat o – şi oricui care merge acolo crează – era, mie mi-a făcut impresia bombardamentelor care le vedeam în filmele ruseşti, când îi bombardau şi cum zburau mestecenii din pădurile lor.” Elocinţă academică, nu glumă...Cât priveşte recuperarea prejudiciului de către statul român, niciun reprezentant al său (parchete, R.N.P. Romsilva, Ministerul Mediului) nu pare afectat, drept care acţionarea şi condamnarea vinovaţilor în justiţie nu va avea loc. Revoltat, în ianuarie 2012 inginerul Gheorghe Cionoiu a adresat o scrisoare deschisă academicianului Dan Munteanu şi CMN, detaliind toate aceste aspecte.

Pentru articolul integral din „Jurnalul naţional“ click AICI.

Unde ne sunt senegalezii?

de Nicolae Dărămuş

„Doamnelor şi domnilor, eu nu mă aflu aici spre a vă vinde ţara mea, Senegalul, ca destinaţie turistică de vânătoare” – a rostit calm, răspicat reprezentantul Ministerului Pădurilor din Senegal în faţa auditoriului aflat la cea de-a 51-a Adunare Generală a CIC – Conseil International de la Cha­sse –, desfăşurată la Bucureşti în urmă cu câţiva ani. Şi tot el a adăugat mândru: „Ţara mea are o politică ce pune accentul pe protecţia faunei, şi nu pe uciderea sa. Autorizaţiile de vânătoare sunt puţine şi se obţin greu. Spre exemplu, pentru a vâna un leu, doritorul trebuie să ceară şi să aştepte acordul preşedintelui republicii”.

Feţele celor din sală, mai cu seamă ale bogaţilor vânători occidentali, s-au cam lungit la auzul declaraţiei şi surprinderea era firească după ce, specialiştii silvici români, ca gazde ospitaliere care erau, în gudurarea lor arghirofilă, păruseră că, pe lângă urşi – exagerat de mulţi, trebuind, deci, ucişi – ar fi fost în stare să ofere spre împuşcare şi pe propriile mame dacă ar fi obţinut pe ele un preţ bun în valută.

Dinaintea afirmaţiei, conaţionalii mei rămăseseră însă inerţi: unii, neavând căşti de traducere, nu o înţeleseseră, iar alţii, mulţi, se aflau în holul hotelului unde se putea mânca pe săturate, „servi” cafea, ceai, sucuri şi pălincă, totul gratis, ceea ce era, evident, mult mai interesant. „Trebuie profitat, că, cine ştie când mai calc la Marriott să înfulec moca de toate” – se putea citi pe chipurile bucălate şi turgescente.

Cu tirada sa ecologică, mai mult decât pe gustul meu, omul m-a cucerit. L-am văzut ridicându-se şi părăsind sala, spre a-şi aprinde, singura­tic, suplu şi sigur pe el, o ţigară.

Pentru articolul integral din „Jurnalul naţional“ click AICI.

Asasin în paradis

de Nicolae Dărămuş

Pe om îl cheamă John Perkins şi la ora actuală se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel jalnic: distrugerea vieţii şi îngrădirea li­ber­tăţii pe Terra. O făcuse împreună cu o sumedenie de „omologi” americani, din postura de asasin econo­mic – cum se autodefineşte – slujind ingurgitarea ţărilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. El este autorul cărţii Confesiunile unui asasin economic (copyright Editura Litera, 2010), prin care dezvăluie secretul lui Polichinelle al acestui mecanism nemilos, aparent blând şi bazat pe consimţământul naţional în deplină libertate de alegere, generând însă concentrarea fără precedent a teritoriilor, resurselor şi formelor de viaţă ale Terrei, în mâinile celor puţini. Generând deopotrivă, în toate acele locuri, sărăcie şi moarte.
Devenit la acest ceas al pocăinţei un înfocat ecologist, el pare să aibă şi pretenţia recunoştinţei publice, iar cartea amintită – scrisă şcolăreşte şi devenită best- seller – îi aduce noi venituri din povestirea naiv-lăudăros-pioasă a „greşelilor tinereţii”; de fapt, greşeli de om matur, dar lipsit de scrupule şi conştiinţă la vârsta la care un om integru se abţine măcar, iar adevăraţii eroi luptă sau mor pentru cauze generoase.
Deşi plătit regeşte, misiunea asasinului economic John Perkins era simplă, fundamentată pe abilităţile sale de comunicare, pe câteva cunoştinţe de economie şi psihologie şi, mai ales, pe sistemul mondial de şcolarizare. El trebuia să convingă preşedinţii sau guvernele lumii „înapoiate” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres şi dezvoltare: şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţea feroviară, autostrăzi, metrouri şi aeroporturi, centrale termonucleare. Altcumva spus, nevoie de mega-construcţii.
Fără posibilităţi financiare, guvernele negociau împrumuturi gigantice cu un finanţator mondial sugerat (FMI-ul, în exemplul autorului) care împrumuturi, la rândul lor, erau condiţionte de acceptarea unei dobânzi înrobitoare şi impunerea unui executant străin şi clientelar al lucrărilor (Bechtel, în acelaşi exemplu). Banii treceau din conturile FMI în conturile Bechtel, ţara amărâtă rămânea cu dobânda şi cu lucrarea „modernă”: un artefact. cel mai adesea fără o motivaţie economică reală, necerut de popor şi neamortizabil, în condiţiile afectării pe termen lung a mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale, ele aparţinând fie arabilului fertil, fie pădurilor, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei radioactive.

Pentru a citi articolul integral în „Jurnalul naţional“ click AICI.